 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Călătoria lui Ulise (Infern XXVI)
1. Godi, Fiorenza, poi che se’ sì grande «Bucură-te, Florenţă, eşti aşa de mare că peste mări şi ţări îţi întinzi aripile, iar în infern numele ţi se răspîndeşte! Printre hoţomani am găsit cinci asemenea cetăţeni ai tăi încît mă prinde ruşinea, iar cu ei nici ţie cinstea nu-ţi sporeşte. Dar dacă în zori se visează adevărul, vei simţi de-aici în scurtă vreme ceea ce Prato şi alte cetăţi îţi urează» (v. 1-9). Dante rămîne indignat de numărul mare al hoţilor şi, în general, al damnaţilor florentini pe care îi întîlneşte în Infern. Prin urmare îşi ridică privirile şi cuvintele vehemente împotriva înseşi cetăţii vicioase, care a permis desfăşurarea nestingherită a atîtor netrebnicii. Florenţa a devenit o mare putere politică şi comercială a vremii, însă preţul plătit a fost tolerarea practicilor publice incorecte. Gloria lumească a condus la decăderea morală. Însă rătăcirea virtuţii etice va atrage regresul economic, aşa cum se prefigurează în contextul politic agitat şi cum poetul i-o profeţeşte cetăţii sale detestate, ce l-a trimis în exil. „Stilul pătimaş apare în toate pasajele din poem unde Dante îşi aminteşte de oraşul său. Dar să se observe că, în timp ce alte invective infernale către Pistoia (XXV, 10-12), Pisa (XXXIII, 79 sqq.) şi altele sînt toate pe un ton serios, aceasta, cea mai dureroasă pentru autor, îmbracă o formă ironică” (Chiavacci Leonardi). „Florentinii au avut o conştiinţă orgolioasă faţă de noua importanţă dobîndită de cetatea lor în viaţa comercială a Europei, după cum o dovedeşte inscripţia pusă în 1255 pe frontispiciul de la Palazzo del Podestà: despre oraş se spune quae mare, quae terram, quae totum possidet orbem (care posedă, îşi exercită puterea economică pe mare, pe pămînt, în lumea întreagă). Dante este exasperat de această lăudăroşenie şi adaugă o grosolană tuşă ironică: zborul Florenţei, care coincide cu faima ei, se extinde şi îmbrăţişează inclusiv Infernul, cum o arată numărul mare de florentini damnaţi, de care Dante se împiedică mereu în călătoria sa” (T. Di Salvo). „Imaginea grandioasă a Florenţei care îşi întinde aripile – expresie crud vizuală, care aminteşte «zborul» metaforic al faimei – ne-o readuce în minte pe aceea a lui Gerion, în prezentarea pe care i-o face Virgiliu la începutul cîntului al XVII-lea: ce trece munţii şi sfarmă zidurile şi armele… La fel ca Gerion, Florenţa este văzută aici, într-o reprezentare apocaliptică, drept încarnare a răului, cu sferă de acţiune în întregul univers. Dar pe cînd deschiderea cîntului al XVII-lea (…) este doar tragic grandioasă, sentimentul care animă terţinele iniţiale ale cîntului despre sfătuitorii de înşelăciune este mai complex şi contradictoriu: la adresa cetăţii sale, iubirea şi supărarea sînt dureros amestecate în sufletul Poetului. (…) Cît priveşte aluzia la Prato din v. 9, ea a fost înţeleasă în sens generic – «potrivit vorbei care zice că un vecin ar vrea să-l vadă pe celălalt cu ochii scoşi» (Ottimo) – sau în raport cu o circumstanţă specifică: blestemul aruncat asupra Florenţei de cardinalul Niccolò da Prato în 1304, după eşecul misiunii sale de «pacificator», sau revolta localităţii Prato împotriva guvernării Negrilor, înnăbuşită de florentini în iunie 1309” (E.A. Panaitescu). „Este evident că invectiva poetului trebuie plasată în contextul istoric în care se naşte. Societatea medievală a dat o foarte mare importanţă proprietăţii: uneori omul este ceea ce are, valorează moral şi social în funcţie de ceea ce posedă: furtul, atentatul împotriva proprietăţii apăreau aşadar ca un atentat împotriva persoanei, a demnităţii, a existenţei sale. De aici nevoia de apărare împotriva hoţului care-i sustrage omului condiţia sa de om. Dante condamnă folosirea dezordonată a bogăţiei, dar îl dezaprobă şi pe hoţ, ca expresie a unei societăţi care se întemeiază pe lăcomie. În condamnarea hoţului continuă reprobarea societăţii opulente şi agresive” (T. Di Salvo). 10. E se già fosse, non saria per tempo. «Şi de-ar fi fost deja, tot ar fi prea tîrziu: măcar de-ar fi odată, dacă tot trebuie să vină! fiindcă mai tare mă va apăsa, pe măsură ce îmbătrînesc. Noi am plecat de-acolo şi pe scările care ne-au oferit colţii mai întîi la coborîş, a urcat înapoi călăuza şi m-a tras pe mine; şi urmînd calea singuratică, printre schije şi sfărîmături de stînci, piciorul fără mînă nu-şi făcea loc» (v. 10-18). Avem din nou o terţină cu mare concentraţie semnificativă: dacă Florenţa ar fi fost deja pedepsită pentru ticăloşiile provocate, sancţiunea era oricum tardivă faţă de gravitatea greşelilor. Dacă însă pedeapsa va veni în viitor, cu cît mai repede, cu atît mai bine! Căci, dacă Dante va îmbătrîni astfel, dreptatea nerestabilită îl va face să sufere (sau, în altă lecţiune: pedeapsa împotriva cetăţii, dacă va veni doar la bătrîneţea poetului, îi va provoca acestuia încă mai multă suferinţă). După această invectivă încinsă, cei doi poeţi îşi reiau drumul prin Infern. Pentru a părăsi bolgia hoţilor, ei urcă pe o pantă foarte abruptă, folosindu-se de fragmentele de stînci şi ajutîndu-se cu mîinile şi picioarele în ascensiune. „În versul 12, vechii comentatori vedeau doar expresia nerăbdării de-a vedea pedepsită Florenţa pentru ticăloşiile ei, o sete neizbăvită de dreptate, interpretînd: «cu cît îmbătrînesc, cu atît mai mult mă apasă faptul că întîrzie dorinţa mea de răzbunare». Această interpretare totuşi nu reflectă mesajul din versul precedent, prin urmare, cum a subliniat Fubini, o singură explicaţie pare posibilă: «cu cît va întîrzia răzbunarea dreaptă, cu atît mai mare va fi durerea Poetului, care o ştie necesară, o şi doreşte, dar este cu toate acestea fiul oraşului său, iar la bătrîneţe va simţi mai dureros lovitura». Tot lui Fubini îi aparţine următoarea fericită definire a unităţii tonale şi stilistice a începutului de cînt: «mai mult decît prin ele înseşi, aceste versuri ni se impun prin dezvoltarea lor dintr-unul în celălalt, prin acea trecere graduală de la invectiva sarcastică de la început, la recunoaşterea finală a slăbiciunii şi a iubirii, care face din acest debut o unitate poetică în sine, deplină şi încheiată, aproape un sonet, am spune, inclusiv prin măsura sa, un mare sonet al exilatului care fixează în formă definitivă sentimentul şi judecata asupra oraşului său»” (E.A. Panaitescu). „Ceea ce l-a împiedicat pe Dante să dispere, chiar şi în anii cei mai întunecoşi ai exilului, a fost siguranţa sa absolută privind intervenţia lui Dumnezeu, care urma să ducă la pedepsirea vinovaţilor şi la revenirea păcii. Iată de ce tonul general al acestor versuri, mai mult decît furios, este plin de durere: poetul ştie că această groaznică paranteză de ură se va încheia, dar nu poate să nu rămînă îndurerat pentru doliul pe care-l va aduce pedeapsa inevitabilă” (T. Di Salvo). 19. Allor mi dolsi, e ora mi ridoglio «Atunci m-a durut şi-acum iar mă doare, cînd îmi îndrept mintea la ce-am văzut, şi iscusinţa mai tare ca de-obicei mi-o-nfrînez, să nu alerge fără îndrumarea virtuţii; încît, dacă zodia sau harul mi-au dat binele, eu însumi să nu mi-l irosesc» (v. 19-24). Dante e cuprins de durere, amintindu-şi de oamenii inteligenţi care au ajuns în Infern, pentru că şi-au folosit în mod nociv lumina intelectului. Asta îl determină să fie atent la cărările străbătute de propria sa inteligenţă, pentru a nu-i permite să derapeze de la preceptele etice. „Această confesiune de suferinţă, mai intensă şi personală, născută nu din participarea la torturile damnaţilor, ci dintr-o aplecare asupra lui însuşi, stimulat de vederea grupului de damnaţi, arată că poetul îi simte mai apropiaţi pe aceşti păcătoşi, întrucît şi el a păcătuit sau ar putea comite acelaşi păcat, care e caracteristic oamenilor de cultură inteligenţi, însă care îşi folosesc intelectul în mod incorect. Este de fapt o durere care provine din meditaţia asupra prezenţei labile şi ambigue a unor valori care ne pot privilegia, dar ne şi pot arunca în pierzanie” (T. Di Salvo). „Păcătoşii din a opta bolgie sînt în general definiţi «sfătuitori de înşelăciune», pe baza unei expresii din cîntul al XXVII-lea (v. 116): fiindcă au dat sfatul de înşelăciune. În realitate, cum bine a văzut Fubini, ei sînt mai curînd cei «care l-au înşelat pe aproapele lor nu pentru a obţine bogăţii sau plăceri, ci pentru propria lor măreţie, a partidului lor, sau a patriei», politicienii machiavelici care «au fost mai aproape de vulpe decît de leu», pentru a cita o vorbă devenită proverbială după Machiavelli. Viciul pedepsit în această bolgie nu are nimic vulgar sau abject; el «se naşte din neînfrînarea, în limitele potrivite, a inteligenţei strălucite» (Sapegno); tocmai de aceea poate reprezenta o ispită pentru cel care, ca Dante, a văzut (Convivio) în exprimarea capacităţilor intelectului scopul suprem, motiv pentru care Poetul precedă prezentarea păcatului comis de sfătuitorii de înşelăciune prin condamnarea implicită a păcatului lor. Clarificatoare, pentru a înţelege sensul versurilor 19-24, apare observaţia lui D’Ovidio: «Dante, în exil, a devenit un om de curte, un negociator politic: să dea sfaturi de înşelăciune şi să urzească păcăleli ar fi putut deveni pentru el un păcat profesional, viciul meseriei sale»” (E.A. Panaitescu). 25. Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa, «Cîţi licurici vede jos în vale ţăranul, care pe deal se odihneşte, poate chiar acolo unde el lucrează via şi ară, pe vremea cînd cel ce lumea o luminează spre noi îşi ţine faţa mai puţin ascunsă, cînd musca cedează ţînţarului» (v. 25-30). Dante priveşte în adîncul bolgiei următoare şi vede o mulţime de luminiţe. Ele îi apăreau în faţa privirilor, la fel cum îi apar licuricii în vale ţăranului care se odihneşte pe deal, după ce-a arat şi-a lucrat via, într-o seară (cînd musca lasă locul ţînţarului) de vară (cînd soarele îşi ţine faţa mai puţin ascunsă). „Această comparaţie se leagă ideal «de celălalt capăt al aceluiaşi arc tematic» (Mattalia), cel cu ţăranul sărman (cîntul al XXIV-lea) şi are în comun cu el, pe lîngă temă, inclusiv evoluţia sintactică şi stilistică: determinări temporale indicate prin perifraze (anotimpul: pe vremea cînd cel…; şi ora: cînd musca…), ce se deschid într-un tablou simplu şi compact (în cîntul al XXIV-lea: văzînd că lumea şi-a schimbat repede faţa; aici: licurici vede jos în vale). Efortul omului de-a încadra într-o structură logică fenomenele se opune inocenţei luminoase a devenirii naturii. Să notăm funcţia lui forse (v. 30), în transferarea spectacolului la care asistă ţăranul, din sfera determinărilor obiective în cea a unei lumi subiective, a afecţiunilor şi preocupărilor. Ţăranul încearcă să recunoască formele cîmpiei familiare, dar este obligat de întunericul care coboară tot mai mult să se limiteze la presupuneri (poate), pe cînd, în locul unei lumi cuprinse între limitele sigure şi pe care voinţa umană le poate supune scopurilor sale, se impune dansul unor puncte luminoase, care nu ascultă în aparenţă de nici un ordin” (E.A. Panaitescu). 31. di tante fiamme tutta risplendea «…de atîtea flăcări toată strălucea a opta bolgie, după cum mi-am dat seama îndată ce-am fost acolo unde străfundul îi apărea» (v. 31-33). Noua bolgie era iluminată de o mulţime de flăcări ce străluceau în adîncuri. „Se pare că legătura păcat-pedeapsă, la nivelul echivalenţei, trebuie găsită în confuzia medievală dintre calliditas = viclenie şi caliditas = căldură; de aceea vicleanul este ars pe dinăuntru de un îndemn pervers să-i facă rău aproapelui său, abuzînd de propria inteligenţă, de puterea sa de manipulare. Acum flacăra care-i împingea la păcat continuă să-i ardă pe dinăuntru, dar şi pe dinafară, torturîndu-i şi înfăşurîndu-i. De aici suferinţa, durerea care însoţeşte şi subliniază peregrinarea sufletelor prin bolgie” (T. Di Salvo). 34. E qual colui che si vengiò con li orsi «Şi aşa cum cel ce s-a răzbunat cu urşii a văzut carul lui Ilie la plecare, cînd caii drept la cer s-au înălţat, că nu-l putea urmări cu ochii fără să vadă altceva decît o singură flacără, ca un norişor, mergînd în sus; astfel se mişcă fiecare pe marginea gropii, căci nici una nu-şi arată prada, şi orice flacără un păcătos răpeşte» (v. 34-42). Fiecare flacără văzută de Dante cuprindea un damnat. Flăcările se agitau în groapă şi pe marginea ei, fără a dezvălui sufletele pe care le cuprindeau şi le torturau. Situaţia semăna cu povestea biblică a înălţării la ceruri a profetului Ilie, într-un car de foc ce-l înfăşurase. Profetul Elisei (care într-o altă situaţie biblică se răzbunase cu urşii pentru batjocura suferită) privea toată scena de jos, la fel cum Dante urmărea acum flăcările de sus, de pe puntea ce traversa bolgia. „Pentru a înţelege comparaţia, să ne amintim că Ilie şi Elisei au fost doi profeţi biblici care, într-o zi, pe cînd mergeau prin preajma Iordanului, au văzut un car de foc, cu cai de foc. Ilie s-a urcat în el şi a fost ridicat la ceruri; Elisei a continuat să strige pînă cînd nu l-a mai văzut. Elisei este aici indicat prin perifrază: cel care a fost răzbunat cu urşii este o trimitere la întîmplarea povestită în Biblie. Elisei, luat în derîdere de cîţiva copilaşi, i-a blestemat. Puţin mai tîrziu două ursoaice apărute din pădure au sfîşiat patruzeci şi doi de copii” (T. Di Salvo). „A doua comparaţie izolează, individualizează şi caracterizează, între numeroasele focuri, unul singur, care apare ca un norişor sau ca o flacără alungită. Comparaţia este mai literară decît prima, mai preţioasă: se hrăneşte din substanţa unei întîmplări biblice şi astfel se explică insistenţa poetului de-a oferi o reprezentare precisă şi exactă a spectacolului de flăcări mişcătoare din centrul bolgiei. Construcţia este sintactic complexă, cu multe incidentale care se deschid una din cealaltă; verbul dominant este cel vizual (a văzut carul… urmări cu ochii… să vadă… arată)” (T. Di Salvo). 43. Io stava sovra ‘l ponte a veder surto, «Eu stăteam pe punte drept să văd şi, de n-aş fi înhăţat un bolovan, aş fi căzut fără să fiu lovit. Iar călăuza, care m-a văzut aşa încordat, a spus: ‘Înăuntrul focurilor sînt duhurile: fiecare se înfăşoară cu ceea ce-l arde’» (v. 43-48). Este de remarcat evoluţia „cinematografică” a perspectivei. Întîi protagonistul vede o mulţime de licurici în adîncul bolgiei; aceştia devin apoi flăcări strălucitoare, cînd observatorul se apropie; pe urmă atenţia se concentrează asupra unui singur foc, cu vîrful despicat; se precizează că acolo se află doi damnaţi, care sînt astfel pedepsiţi să stea laolaltă; iar în final dialogul porneşte cu unul dintre cele două spirite. „Situaţia începe să devină mai vie şi dramatică, în pregătirea întîlnirii cu cel al cărui nume încă nu e pronunţat. Raportul (echivalenţa) dintre greşeală şi pedeapsă încă nu e foarte limpede; poate că este vorba despre apropierea limbă-flacără: limba politicienilor înşelători a fost abilă, înţepătoare, arzătoare ca o flacără” (T. Di Salvo). 49. «Maestro mio», rispuos’ io, «per udirti «‘Maestrul meu’, am răspuns, ‘dacă te aud sînt mai sigur; dar deja mi-am dat seama că aşa este şi deja voiam să-ţi spun: cine e în acel foc ce vine aşa despicat deasupra, că pare să izvorască din rugul unde Eteocle cu fratele său au fost puşi?’» (v. 49-54). Călătorul îi cere detalii călăuzei despre identitatea celor doi păcătoşi incluşi într-o singură flacără despărţită la vîrf. “Dante a luat informaţia din Staţiu (Tebaida, XII, 429 sqq.) şi din Lucan (Farsalia, I, 549-552). Cei doi fraţi, fiii lui Oedip, se urau în asemenea măsură încît, atunci cînd cadavrele lor au fost puse pe rug, flăcările au pornit în direcţii diferite, s-au despărţit. După o comparaţie cu personaje biblice, iată alta, a cărei materie derivă din scriitori clasici: ambele sînt semne ale aceleiaşi voinţe a poetului de-a înălţa tonul şi de a-l înnobila prin contextul cultural în care este plasat episodul” (T. Di Salvo). 55. Rispuose a me: «Là dentro si martira «Mi-a răspuns: ‘Acolo înăuntru sînt chinuiţi Ulise şi Diomede, şi astfel stau împreună la răzbunare ca la mînie; şi-n flacăra lor e deplînsă păcăleala cu calul, care a deschis poarta de unde a ieşit nobila sămînţă a romanilor. Se plînge acolo înăuntru meşteşugul pentru care, moartă, Deidamia încă îl jeleşte pe Ahile, şi pentru Paladiu pedeapsa se ispăşeşte’» (v. 55-63). În interiorul flăcării stau două personaje din literatura clasică, devenite celebre pentru numeroasele lor fapte necinstite. Sînt unite în pedeapsa lui Dumnezeu, aşa cum împreună au stîrnit şi mînia lui. „Din cauza a trei acţiuni, fruct al înşelăciunii, cei doi se află în bolgia a opta: 1) fiindcă au construit calul de lemn, prin care au introdus soldaţii înarmaţi în Troia: uneltirea aceasta determină căderea cetăţii, fuga supravieţuitorilor troieni conduşi de Enea, sosirea acestora în Lazio, naşterea Romei şi a imperiului; 2) fiindcă l-au descoperit pe Ahile (oracolele spuneau că este indispensabil în expediţia împotriva Troiei), care fusese ascuns de mama sa Thetis pe insula Skyros, unde avea o poveste de iubire cu fiica regelui, Deidamia: ea, prin urmare, a rămas fără soţ şi, pentru această pierdere, provocată printr-o înşelăciune, pare să-i acuze încă pe cei doi eroi greci; 3) fiindcă au organizat şi au participat la răpirea Paladiului, statuia lui Pallas Athena, care se găsea la Troia: potrivit prezicerilor, cetatea urma să fie cucerită doar după ce rămînea fără statuia zeiţei. Este vorba prin urmare de foarte abile operaţiuni de luptă, purtate cu viclenie şi extraordinară lipsă de scrupule. Dar Dante le condamnă pentru că ele implică «folosirea greşită a inteligenţei, întrebuinţată pentru a obţine prin fraudă triumful individului, al partidului sau al statului; adică avem viclenia şi răutatea politică sau, mai general, abuzul de inteligenţă, în contrast cu normele morale şi religioase» (Sapegno)” (T. Di Salvo). 64. «S’ei posson dentro da quelle faville «‘De pot ei dinăuntrul acelor flăcări să vorbească’, am spus eu, ‘maestre, mult te rog şi iar te rog, ca rugămintea să valoreze o mie» (v. 64-66). Dante se interesează dacă cei doi păcătoşi au posibilitatea de-a le vorbi din interiorul focului. „Fubini observă că nici un episod din poem nu are, ca şi cel cu Ulise, «un preambul atît de amplu şi variat şi solemn». «Nu-i este de-ajuns lui Dante să ne spună dorinţa sa de-a cunoaşte spiritele (sau mai curînd pe unul dintre cele două?) care se află în bolgie… nici nu-i este de-ajuns, după vorbele lui Virgiliu, de la care a aflat cine sînt păcătoşii închişi în flacăra cu două coarne, rugămintea să i se permită să se oprească alături de acei damnaţi. Cererea lui are accente cum nu mai găsim prin alte părţi: mult te rog şi iar te rog, ca rugămintea să valoreze o mie şi se consolidează cu o notă patetică: vezi că de dorinţă spre ea mă aplec!»” (E.A. Panaitescu). 67. che non mi facci de l’attender niego «să-mi îngădui aşteptarea, pînă cînd flacăra cu coarne aici vine: vezi că de dorinţă spre ea mă aplec!’ Şi el mie: ‘Rugămintea ta e demnă de multă laudă şi eu de aceea o accept; dar fă ca limba ta să se stăpînească» (v. 67-72). La dorinţa lui Dante de-a sta de vorbă cu cei doi osîndiţi, Virgiliu îl îndeamnă să rămînă tăcut, fiindcă va prelua el iniţiativa dialogului. „Legătura dintre această primă parte a cîntului şi episodul cu Ulise trebuie căutată mai ales în decorul nobil, creat şi alimentat de discursul literar îndreptat spre includerea termenilor aristocratici” (T. Di Salvo). 73. Lascia parlare a me, ch’i’ ho concetto «Lasă-mă pe mine să vorbesc, c-am priceput ce vrei; fiindcă ei s-ar eschiva poate, căci au fost greci, de vorbele tale’. După ce flacăra a venit aici, unde i s-a părut conducătorului meu timpul şi locul potrivit, în forma asta l-am auzit vorbind» (v. 73-78). Există o ierarhie de prestigiu cultural inefabil, de la greci la romani şi, ulterior, de la romani la italieni. Somităţile greceşti ar ezita, poate, să stea de vorbă cu „nepoţelul” italian, dar este de presupus că ar accepta dialogul cu „fiul” latin. „În această intervenţie a lui Virgiliu este greu să înţelegem motivaţia pe care o dă invitaţiei către discipol să nu vorbească de data asta, fiindcă au de-a face cu nişte greci. Nu convinge ipoteza că grecii aveau în Evul Mediu faima de aroganţi; motivul mai plauzibil este de natură culturală: Dante, ca şi contemporanii săi, nu citea pe greceşte şi de oamenii de cultură greci se putea apropia doar prin intermediul culturii latine; Virgiliu este, de aceea, balamaua dintre cultura greacă şi cea medievală” (T. Di Salvo). 79. «O voi che siete due dentro ad un foco, «‘O, voi, care sînteţi doi într-un foc, dacă am avut un merit în ochii voştri cît am trăit, dacă am avut un merit mare sau mic, pe cînd în lume înaltele versuri le-am scris, nu vă mişcaţi; dar unul dintre voi să spună unde v-aţi pierdut spre a zăcea în moarte’» (v. 79-84). Virgiliu îi abordează pe cei doi osîndiţi, amintind propriile sale calităţi, din vremea cînd a trăit, pentru a se face acceptat în faţa lor. Apoi îi roagă să le relateze felul în care ei au pierit. „Cuvintele pe care Virgiliu le adresează lui Ulise şi lui Diomede sînt un exemplu a ceea ce era pentru Dante stilul «tragic», specific pentru poezia anticilor: stil elocvent, bazat pe formule retorice (aici contrapunerea dintre doi şi unu în v. 79, reluarea, în v. 81, a primului emistih din versul precedent, trimitere la atenuarea meritelor vorbitorului – exprimată în disjuncţia mare sau mic – ca să iasă mai mult în evidenţă cele ale interlocutorului), cu scopul de-a convinge mai presus de toate. Cererea explicită (nu vă mişcaţi) este pregătită de o succesiune de fraze destinate să obţină liberul consimţămînt al unuia dintre cei doi eroi greci; nu tinde aşadar, ca în alte situaţii, să-l constrîngă pe damnat să vorbească împotriva voinţei sale” (E.A. Panaitescu). „Virgiliu se adresează unuia dintre cei doi, cel care a murit fiind pierdut: nu vrea să ştie natura păcatului său, pe care-l cunoaşte deja, ci vrea să afle ce nu ştie, unde şi cum a pierit, întrucît peste acea moarte s-a aşternut misterul oceanului; în plus afirmînd că s-a pierdut, Dante face din Ulise un cavaler al mesei rotunde, care s-a rătăcit în căutarea unei lumi misterioase” (T. Di Salvo). 85. Lo maggior corno de la fiamma antica «Cornul mai mare al flăcării antice a început să pîlpîie murmurînd, ca şi aceea pe care vîntul o osteneşte; apoi vîrful încoace şi încolo purtîndu-l, de parc-ar fi fost o limbă ce vorbea, a zvîrlit voce afară şi-a zis: ‘Cînd am plecat de la Circe, care m-a oprit mai bine de-un an acolo, la Gaeta, înainte ca Enea astfel s-o numească» (v. 85-93). Flacăra mai înaltă a pornit să tremure, de parcă ar fi fost bătută de vînt. Pe urmă i s-a auzit vocea care îşi relatează aventura în cele ce urmează. Ulise şi-a continuat călătoria pe mare, după ce zăbovise peste un an alături de Circe, în localitatea numită ulterior Gaeta de către Enea. „Vîrful flăcării vorbeşte, dar vocea i se transformă în limbaj uman încet, cu greu, cu durere: a zvîrlit (v. 90) manifestă toată dificultatea de care se izbesc aceste suflete înfăşurate în foc să-şi convertească în cuvinte gîndurile, dincolo de zgomotul flăcării care se luptă cu vîntul. Tema limbajului damnaţilor – a posibilităţii care li s-a atribuit, după ce au fost lipsiţi de aparenţele umane şi au fost transformaţi în obiecte, de a se exprima – reapare în acest cînt şi în următorul, după ce a stat la baza episodului cu Pier delle Vigne. Cele două terţine care precedă povestirea lui Ulise – atît de liniară, limpede, pe deplin transpusă în fapte, fără o umbră de îndoială sau ezitare – exprimă o suferinţă ascunsă: cea pe care o resimt aceşti damnaţi reluînd, cîteva clipe, înfăţişarea şi vorba omenească” (E.A. Panaitescu). „Dante nu s-a inspirat din Odiseea, pe care n-a cunoscut-o direct, ci din poetul latin Ovidiu, care îl prezintă pe Ulise gata de-a porni din nou pe mare. În construcţia episodului Dante a ţinut seama de tradiţia medievală, care în poveştile din antichitate a vrut să includă o interpretare moralistă: dacă Ulise este simbolul omului înţelept, iar Circe al patimilor senzuale, atunci plecarea eroului reprezintă victoria raţionalităţii asupra pasiunii brute” (T. Di Salvo). 94. né dolcezza di figlio, né la pieta «nici dorul de fiu, nici mila pentru bătrînul tată, nici iubirea datorată, ce trebuia pe Penelopa s-o facă fericită n-au putut frînge-n mine ardoarea pe care am avut-o, de-a cunoaşte lumea largă şi viciile umane şi valoarea; ci am pornit pe înalta mare-ntinsă, doar cu un lemn şi cu acea mică tovărăşie de care n-am fost părăsit» (v. 94-102). Eroul şi-a învins iubirea faţă de rudele dragi (fiul, tatăl, soţia) şi, în loc să revină acasă după războiul din Troia, a pornit în direcţia opusă, pe mare, însoţit doar de puţini tovarăşi, pentru a descoperi lumea largă şi virtuţile sufleteşti. „Figura lui Ulise, personajul dantesc, în care se regăsesc totuşi motive deja prezente în eroul homeric, reprezintă, în ansamblul său, antiteza protagonistului din Odiseea. În timp ce acesta din urmă pare să fie înclinat nostalgic spre trecut – mica lui Itaca, o lume bine cunoscută, liniştea afecţiunii familiale –, Ulise al lui Dante se lansează spre un viitor care trebuie mereu să fie cucerit pentru a deveni valabil, el concepe viaţa ca pe o continuă depăşire a limitelor, ca un imperativ etic, de la care nu e permis să ne sustragem. În asta constă modernitatea sa. Trebuie totuşi să adăugăm că morala personajului dantesc Ulise nu este cea a unui «supraom», proclamată cu orgoliu de Romantismul decadent (din figura lui s-au inspirat, printre alţii, Tennyson şi D’Annunzio). Lumea de afecţiune pe care o lasă în urmă nu e neglijată sau dispreţuită de el, ci doar subordonată dezinteresatei ardori de cunoaştere, care îl împinge mereu înainte, spre necunoscut. Pe bună dreptate observă Fubini: «măsura stă în caracterul personajului dantesc: care nu urmăreşte să se plaseze, cu acţiunile sale, în afara omenirii, ci să facă un lucru pe care orice om, în situaţia lui, n-ar putea să nu-l facă. El nu aspiră la o măreţie unică şi imposibilă, ci doar să-şi realizeze, alături de tovarăşii săi, destinul de om, întrucît despre sentimentele umane vorbeşte ca unul care le simte şi le pricepe în totalitate»” (E.A. Panaitescu). „Criticul D’Arco Silvio Avalle (Modele semiologice în Comedia lui Dante) a insistat pe această componentă medievală a episodului cu Ulise, subliniind cîteva aspecte din aventura dantescă, prezente în numeroase romane franceze sau în texte inspirate din clasici. Sînt medievale expediţia, căutarea, dorinţa de aventură, este medievală asocierea în călătorie a unui grup de cavaleri sau de tovarăşi, care cu protagonistul împărtăşesc dorinţa de-a pleca în căutarea aventuroasă de noi ţinuturi, popoare sau personaje, despre care ni se vorbeşte ori ni se povesteşte în termeni mitici; medievale sînt depăşirea obstacolului, a graniţei (aici coloanele lui Hercule; în alte părţi un pod mobil, un castel, o limită) şi în fine moartea, care îi pedepseşte pentru îndrăzneala lor. Este vorba fireşte de apropieri care nu ştirbesc prin nimic originalitatea şi măreţia episodului dantesc” (T. Di Salvo). „Ulise al lui Dante nu este Ulise al lui Homer: e mai degrabă omul îmbibat de cultură, care se simte îndemnat de-o nobilă dorinţă de cunoaştere: între eroul homeric, uimitor de înclinat să întindă capcane, şi eroul dantesc, sever dominat de voinţa de-a cuceri necunoscutul, există un imens salt calitativ. Pentru acest aspect, Dante a fost avantajat de lectura textelor latine, care făcuseră din Ulise simbolul omului care îşi descoperă demnitatea, prin cunoaşterea întreprinzătoare a realităţii. Horaţiu îl definise «model de virtute şi înţelepciune». Seneca l-a elogiat ca om care a ştiut să învingă orice teamă. Cicero l-a văzut ca exemplu de om implicat în exersarea activă a virtuţii. Modelul care-i venea din literatura latină, Dante îl putea prelua şi pentru că îl accepta ca pe un exemplu valabil pentru oamenii din toate timpurile: singurul lucru care-i lipsea lui Ulise era lumina graţiei” (T. Di Salvo). 103. L’un lito e l’altro vidi infin la Spagna, «Un ţărm şi altul l-am văzut pînă în Spania, pînă în Maroc şi la insula sarzilor şi celelalte pe care marea împrejur le scaldă. Eu şi tovarăşii mei eram deja bătrîni şi osteniţi, cînd am ajuns la acea gură strîmtă unde Hercule şi-a lăsat semnele, ca omul mai departe să nu treacă: pe mîna dreaptă am lăsat în urmă Sevilia, pe cealaltă lăsasem deja Setta» (v. 103-111). Ulise şi marinarii săi au navigat îndelung pe Marea Mediterană. Depăşind pe dreapta oraşul spaniol Sevilia, iar pe stînga vechea cetate romană Septa, azi Ceuta (pe coasta africană), au ajuns la strîmtoarea Gibraltar. Aici, pe munţii ce străjuiesc trecătoarea, Hercule îşi lăsase inscripţia Non plus ultra pentru a marca limita extremă a lumii şi, simbolic, limitele cunoaşterii. „Una dintre interpretările cele mai convingătoare ale figurii lui Ulise este cea propusă cu numeroase argumente de Mattalia, în baza unor idei ale lui Nardi. Potrivit acestei interpretări, eroul grec pe care Dante îl întîlneşte în a opta bolgie reprezintă omenirea păgînă «capabilă de perfecţiune umană, dar nu de mîntuirea eternă; bogată în învăţături fundamentale inclusiv pentru lumea creştină; animată de o încredere deplină în puterea raţiunii, dar închisă în limitele înseşi raţiunii şi a unei civilitas bazate pe o etică exclusiv raţională, insuficientă să-l conducă pe om spre atingerea scopului său unic (Dumnezeu)». Din acest punct de vedere, diferenţa dintre personajul Virgiliu şi Ulise stă în faptul că acolo unde primul este conştient de finitudinea raţiunii, Ulise nu arată o asemenea conştiinţă. «Ulise, care depăşeşte coloanele lui Hercule, este lumea exemplară a păgînismului, pusă în mişcare de intuiţia obscură a realităţilor existente dincolo de limita raţiunii şi de dorinţa nesăţioasă de-a le cunoaşte». Acest act al eroului grec sfîrşeşte totuşi în nebunie «din cauza pretenţiei implicite de-a substitui revelaţia prin raţiune, pe Dumnezeu prin om»” (E.A. Panaitescu). „Aventura ajunge la momentul crucial: bătrînii marinari se află în faţa unui semn de avertizare: sînt limitele în cadrul cărora omul trebuie mereu să trăiască, dacă nu vrea să alunece în orgoliul luciferic; să le depăşeşti nu înseamnă doar un gest de neascultare, ci şi voinţa de-a pune în lumină tainele. Pentru noi, fii ai civilizaţiei umaniste antrenate în depăşirea limitelor, acest gest de sfidare e plin de satisfacţie; dar Ulise este un personaj dantesc şi de aceea recunoaşte valabilitatea limitelor: trebuind să aleagă între respectarea limitei şi voinţa de-a o depăşi, el nu se prezintă sigur de sine şi arogant, ci gînditor, uimit, cu o tristeţe ascunsă. Să notăm şi tonul acestei naraţiuni: «nici o făloşenie, nici o ostentaţie orgolioasă, totul e spus, chiar şi atunci cînd înfruntă pericolul necunoscut, cu simplitate şi modestie» (Torraca)” (T. Di Salvo). 112. “O frati”, dissi, “che per cento milia «‘O, fraţilor’, am zis, ‘care prin sute de mii de pericole aţi ajuns în apus, pentru această mică veghere a simţurilor noastre cît ne-a mai rămas, să nu negaţi experienţa dincolo de soare, a lumii fără oameni. Gîndiţi-vă la seminţia voastră: n-aţi fost făcuţi să trăiţi ca brutele, ci să urmaţi virtutea şi ştiinţa’» (v. 112-120). Ulise îşi îndeamnă tovarăşii să-şi continue călătoria, în ciuda sacrificiilor necesare. Este de datoria fiinţelor umane să-şi urmeze, cu orice preţ, setea de cunoaştere, să nu se lase doborîte de instincte şi de simţurile obosite. „Cu alte cuvinte: în faţa voastră stă o lume neexplorată şi pe care o ştim nelocuită; să intrăm acolo e riscant, să o cunoaştem e datoria omului; vă rămîne puţin timp de trăit; folosiţi-l pentru a cerceta această lume care e totuşi demnă de-a fi explorată” (T. Di Salvo). „Adresîndu-se tovarăşilor săi, Ulise nu le promite, după sute de mii de pericole, îndestulare sau linişte, ci doar experienţă, îi invită – şi cîtă căldură e în invitaţia lui, cît umanism cînd le spune fraţilor – să-şi petreacă ultimele zile ce le rămîn de trăit în modul cel mai demn pentru un om: dedicîndu-se necondiţionat unui ideal de raţionalism şi autodepăşire. La aceste cuvinte, în marinarii bătrîni şi osteniţi se reaprind tinereţea, viaţa, devin hotărîţi, iar mica veghere pe care fiecare dintre ei o vedea poate zăcînd în faţa sa, într-un viitor nesigur, dobîndeşte semnificaţia supremă, dincolo de care nu mai pot zări nimic: să cunoască ţinuturile nelocuite din emisfera australă” (E.A. Panaitescu). „Erou exemplar, Ulise se revendică de la o lege care este a lui, ca şi a tovarăşilor săi; dar trebuie notat că invocarea legii, care va răsuna solemnă în ultima terţină, nu exclude familiaritatea discursului, sensibilitatea umană a eroului, ce li se adresează tovarăşilor bătrîni şi osteniţi nu ca un şef, ci ca un frate, le reaminteşte pericolele înfruntate împreună, iar din această înfrăţire îşi trage argumentele nu pentru a-i îndemna, ci pentru a-i invita prin formula cea mai delicată de politeţe (să nu negaţi experienţa) să facă alături de el această extraordinară expediţie” (M. Fubini). „Este clasică această revendicare a superiorităţii omului şi a radicalei sale deosebiri faţă de brute, după cum este clasic binomul virtute-cunoaştere, care constituie destinaţia cea mai înaltă în civilizaţia din care încă este absent Cristos” (T. Di Salvo). 121. Li miei compagni fec’ io sì aguti, «Tovarăşii mei i-am făcut aşa de hotărîţi, cu această cuvîntare mică, la drum, că mai apoi abia i-aş fi reţinut; şi întoarsă pupa noastră spre răsărit, din vîsle am făcut aripi în zbor nebun, mereu înaintînd pe partea stîngă» (v. 121-126). Marinarii au fost însufleţiţi de micul discurs al eroului. Au întors nava spre apus (cu pupa spre răsărit) şi au înaintat frenetic pe noul ţinut necunoscut. „Aici nebun (…) indică ceea ce se prezintă ca lipsit de măsură, excesiv, dezechilibrat, necuprins în limitele înţelepciunii. Se referă aşadar la definirea călătoriei, care s-a desfăşurat fără a ţine seama de limitele pe care orice om trebuie să le respecte. Ulise nu eşuează fiindcă este un rebel, el nu e un fel de Prometeu care îşi lansează sfidarea către Absolut; el se pierde fiindcă acţionează în termeni excesivi, caută să pătrundă într-o lume la care avem acces doar cu ajutorul graţiei divine. El este păgînul care, încrezîndu-se prea mult în propriile sale forţe, încalcă legea morală, nu pe cea religioasă a unui Dumnezeu pe care el nu-l cunoaşte” (T. Di Salvo). 127. Tutte le stelle già de l’altro polo «Deja toate stelele din celălalt pol se vedeau noaptea, şi-al nostru era aşa de jos că nu ieşea din solul marin. De cinci ori s-a aprins şi tot de-atîtea ori s-a stins lumina de sub lună, după ce-am intrat în trecătoarea înaltă, cînd de-acolo a apărut un munte, brun de la distanţă, şi mi s-a părut aşa de înalt cum nu mai văzusem nici unul» (v. 127-135). După trecerea de ecuator, se fac vizibile stelele din emisfera australă, iar cele din emisfera nordică dispar. (Este caracteristică descrierea navigaţiei prin intermediul stelelor de pe cer.) Călătoria a durat cinci luni (sau cinci nopţi), după depăşirea strîmtorii, cînd un munte imens le-a apărut în faţă aventurierilor. „Muntele care se profilează în ochii lui Ulise şi ai echipajului său, neclar din cauza distanţei, este acela al purgatoriului. Pentru Nardi, care interpretează episodul pe baza unor pasaje din Scripturi, «în nebunia lui Ulise şi a tovarăşilor săi stă întregul orgoliu uman, care i-a îndemnat pe Adam şi Eva să depăşească limita, gustînd din cunoaşterea binelui şi a răului, pentru a fi asemeni lui Dumnezeu. E chiar orgoliul lui Lucifer aici». Pe baza acestei interpretări, poate prea radicale, dar oricum coerente în premisele teologice de care cu greu putem face abstracţie atunci cînd vorbim despre poezia lui Dante, Nardi observă, la rădăcina apariţiei vîrtejului ce răstoarnă ambarcaţiunea lui Ulise, o inspiraţie biblică: «spada înflăcărată şi învîrtită» a heruvimului pus de Dumnezeu să păzească arborele vieţii” (E.A. Panaitescu). 136. Noi ci allegrammo, e tosto tornò in pianto; «Noi ne-am bucurat, dar repede s-a schimbat în jale; fiindcă de pe noul pămînt s-a născut un vîrtej şi-a lovit partea din faţă a lemnului. De trei ori l-a răsucit cu toate apele; a patra oară l-a luat cu pupa-n sus şi prora a mers în jos, cum altcuiva i-a plăcut, pînă cînd marea deasupra noastră s-a închis’» (v. 136-142). Bucuria navigatorilor, la vederea pămîntului, a fost de scurtă durată. Un vîrtej imens de ape s-a desprins din direcţia ţărmului, le-a izbit nava, a răsucit-o de trei ori şi apoi a scufundat-o. „Cu această imagine a mării care, după acţiunea agitată, redevine calmă şi se închide peste navigatori, peste speranţele şi iluziile lor, se încheie episodul. Nici o imprecaţie nu este rostită de Ulise, nici o revendicare a libertăţii, împotriva limitelor impuse omului: ci acceptarea unei realităţi superioare, recunoaşterea insuficienţei omului” (T. Di Salvo). „Că Ulise era conştient de faptul că încalcă o limită stă scris chiar în povestirea lui: el depăşeşte strîmtoarea unde divinitatea îşi lăsase însemnele ca omul mai departe să nu treacă. El ştie că îşi asumă un risc extrem, după cum o dovedeşte scurta, dar dramatica alocuţiune către tovarăşii săi. Dacă ar fi fost în cazul lui doar o aspiraţie neostoită de cunoaştere, stîrnită de limita naturală a raţiunii umane, Ulise ar fi inclus, ca Aristotel şi Platon, printre spiritele măreţe din Limb, printre marii filosofi a căror soartă, ca pedeapsă veşnică, este chiar dorinţa lor (…). Dar noi îl găsim pe Ulise în adîncurile Infernului. Există la el o încălcare a datoriei, o îngîmfare ce ţine de facultatea cea mai înaltă a omului, mintea, «acea parte fină şi foarte preţioasă a fiinţei umane care e dumnezeire» (Convivio III, II 19) şi de aceea este atît de grav. E vorba despre o pasiune mistuitoare, pentru care sînt neglijate iubirile cele mai dragi şi sfinte. Setea după ultimele realităţi, după infinit (simbolizat de întinderea oceanului) este presărată de însuşi Dumnezeu în sufletul omului; dar Dumnezeu şi-a rezervat dreptul de-a o potoli, celui care i-o solicită cu umilinţă, după cum se va arăta în Purg. XXI, 1-3. Dacă omul nu acceptă această limitare, acest ajutor, aspiraţia spre măreţie va sfîrşi prin a-l pierde. Iată opţiunea făcută şi de Dante în cadrul Comediei unde, de la primul şi pînă la ultimul cînt, el se lasă condus; iar asta îi permite să ajungă pînă la scopul tuturor dorinţelor. Însă opţiunea este dramatică, la fel ca atunci cînd omul renunţă la sine însuşi” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru
| ||
Cercul al optulea, a opta bolgie. Invectiva contra Florenţei. Licurici în străfundul văii. Sfătuitorii de înşelăciune. Sacrificiul lui Ulise.