 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Păcătoasa poftă a gurii (Infernul VI)
1. Al tornar de la mente, che si chiuse «Cînd mi s-a întors mintea, care s-a închis de mila celor doi cumnaţi, ce de tristeţe m-a tulburat, noi cazne şi noi căzniţi văd în jurul meu, încotro mă duc şi mă-ntorc şi încotro mă uit» (v. 1-6). Dante îşi revine în fire, după leşinul provocat de mila pentru Paolo şi Francesca. Remarcă peste tot în jur o altă categorie de păcătoşi: lacomii. Ei sînt scufundaţi în apă şi noroi, fiind sfîşiaţi şi terorizaţi de demonul Cerber. Specificele torturi scîrboase sînt, în plus, pisăloage şi interminabile, reflectate stilistic prin numeroase enumeraţii şi repetiţii („noi cazne şi noi căzniţi”, „mă duc”, „mă-ntorc”, „mă uit”). „Este cercul lacomilor, care le urmează desfrînaţilor în seria păcătoşilor prin necumpătare. Viciul lăcomiei (necumpătare la mîncare şi băutură) este unul dintre cele şapte păcate capitale şi era considerat un păcat mai grav decît desfrîul deoarece, cum notează Boccaccio, «lăcomia este motivul preacurviei». În Purgatoriu, urmînd acelaşi sistem care ordonează păcatele după gravitatea lor, în sens invers, Dante îi va pune pe lacomi pe penultima treaptă, înainte de desfrînaţi. Ordinea păcatelor capitale urmată de Dante în Purgatoriu (mîndria, invidia, furia, lenea, avariţia, lăcomia, desfrîul) este de altfel cea stabilită de Grigore cel Mare (Moralia, XXXI, 45) şi menţinută de Bonaventura, care se poate regăsi şi în Tesoretto al lui Brunetto Latini” (Chiavacci Leonardi). 7. Io sono al terzo cerchio, de la piova «Sînt în al treilea cerc, al ploii eterne, blestemate, reci şi grele; regula şi calitatea sînt aici mereu neschimbate. Grindină groasă, apă jegoasă şi viscol prin aerul întunecat se revarsă; pute pămîntul ce le înghite» (v. 7-12). Călătorul a ajuns în al treilea cerc al Infernului, potopit cu mare urgie de ploaie, grindină şi viscol în eternitate. Legea echivalenţei care li se aplică lacomilor este evidentă. „Acest jeg sub formă de ploaie e pedeapsa potrivită, ca un fel de vomă împuţită după ospăţ, pentru nesăţioşii degustători ai celor mai rafinate delicatesuri de mîncare şi băutură” (Del Lungo). 13. Cerbero, fiera crudele e diversa, «Cerber, fiară crudă şi ciudată, pe trei gîtlejuri latră ca un cîine peste gloata care aici e scufundată. Are ochii roşii, barba unsă şi smolită, burta largă şi labele cu unghii; zgîrie sufletele, le jupoaie şi le sfîşie» (v. 13-18). Demonul Cerber este un cîine fioros şi straniu, cu trei capete prin care îi latră şi-i muşcă pe damnaţi. Are ochii injectaţi, barba neagră murdară şi unghiile enorme, cu care jupoaie şi sfîşie sufletele (impresionantă juxtapunere de agresiuni fizice violente, perpetrate asupra unor victime imateriale). „Cerber este un monstru antic, reprezentat ca un cîine cu trei capete şi cu gîturile înfăşurate de şerpi; era cunoscut mai ales pentru vitejia lui Tezeu care, pentru a pătrunde în Hades, l-a învins şi l-a tîrît afară în lanţuri. Dante, cum a făcut deja cu Minos şi cu Caron, îl adaptează, pe urmele lui Virgiliu, într-un gardian infernal, transformîndu-l în demon, potrivit tradiţiei deja prezente în vechile texte creştine, şi face din el gardianul specific al cercului lacomilor. El îi subliniază trăsăturile umane (ochi, barbă, burtă, mîini) – Cerberul lui nu e tocmai un cîine, ci un demon –, însă acele trăsături sînt respingătoare şi abjecte, mai mult decît bestiale” (Chiavacci Leonardi). 19. Urlar li fa la pioggia come cani; «Să urle îi face ploaia ca pe cîini: îşi apără o coastă cu cealaltă; se răsucesc mereu mizerabilii profani. Cînd ne-a zărit Cerber, marele vierme, gurile şi le-a căscat şi ne-a arătat colţii; tremura din toţi bojocii» (v. 19-24). Damnaţii urlă sub ploaia scîrboasă şi, răsucindu-se, îşi feresc o parte sau cealaltă. Cerber observă cu indignare sosirea celor doi poeţi şi-i întîmpină ameninţător. „Termenul profani poate sugera în general nelegiuirea celui care păcătuieşte, dar se poate referi într-un sens mai specific la lacomi: profani întrucît sînt adoratorii pîntecelui, cei al căror «Dumnezeu este pîntecele», cum spune Sfîntul Pavel (Filipeni 3, 19). Tot la Sfîntul Pavel găsim: «să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mîncare şi-a vîndut dreptul de întîi născut» (Evrei 12, 16)” (E.A. Panaitescu). „Vierme e termenul biblic pentru a indica figurativ tortura care îi va roade în eternitate pe damnaţi: «vermis eorum non morietur et ignis eorum non extinguetur» (Is. 66, 24; Marc. 9, 43). Era folosit de obicei pentru demon, iar Dante îl va atribui lui Lucifer (XXXIV, 108)” (Chiavacci Leonardi). 25. E ‘l duca mio distese le sue spanne, «Călăuza mea şi-a deschis palmele, a înşfăcat pămînt şi cu pumnii plini l-a azvîrlit în fălcile pofticioase. Cum e cîinele care lătrînd jinduieşte şi se potoleşte după ce muşcă hrana, fiindcă doreşte şi luptă doar s-o devore…» (v. 25-30). Virgiliu a luat pămînt de jos cu pumnii şi l-a aruncat în gurile căscate ale demonului, care s-a potolit cu noua hrană. Este normal să fie vizată gura, ca măsură de echivalenţă a torturilor, inclusiv la Cerber, cîtă vreme cîntul sancţionează mîncatul excesiv. „Să se observe contrastul dintre agitaţia frenetică a monstrului şi calmul sever al lui Virgiliu, în care se exprimă raţiunea umană, capabilă să domine elementele pătimaşe ce izbucnesc în viaţa individului sau a colectivităţii” (T. Di Salvo). 31. cotai si fecer quelle facce lorde «…aşa s-a făcut mutra groasă a demonului Cerber, care se răţoieşte la suflete în asemenea hal, de-ar vrea să fie surde» (v. 31-33). Diavolul continuă să urle aşa de înfiorător peste capetele păcătoşilor, încît aceştia ar prefera să fie surzi, să nu-l mai audă. „Şi în această suferinţă s-a văzut un contrast între trecut şi prezent: lacomii de-a lungul ospeţelor s-au complăcut cu muzică, acum sînt asurziţi de urletul triplu al unui demon” (T. Di Salvo). 34. Noi passavam su per l’ombre che adona «Noi treceam peste acele umbre pisate de ploaia grea şi ne puneam tălpile peste conturul lor ce părea viu. Ele zăceau pe jos cu toate, fără de una care s-a ridicat şezînd, îndată ce ne-a văzut trecîndu-i prin faţă» (v. 34-39). Cei doi poeţi îi călcau în picioare pe lacomii a căror umbră era biciuită de ploaia murdară. Unul dintre aceia s-a ridicat în şezut şi le-a vorbit. „Este prima dată că se indică această caracteristică a sufletelor de dincolo: ele au aparenţa şi capacitatea de-a suferi ale trupului, dar nu au consistenţa lui. Ideea virgiliană este reluată de Dante întrucît îi face posibilă călătoria, fără a contraveni doctrinei creştine, potrivit căreia trupurile vor învia în ziua Judecăţii de Apoi; această ultimă idee este fundamentală în poem, după cum va apărea de mai multe ori, iar prima dată chiar în acest cînt, v. 97-99” (Chiavacci Leonardi). 40. «O tu che se’ per questo ‘nferno tratto», «‘O, tu, care eşti purtat prin acest infern’, mi-a spus, ‘recunoaşte-mă de ştii: tu ai fost, înainte de mine desfăcut, făcut.’ Şi eu: ‘Cazna ce ţi-e dată poate că mi te scoate din minte, încît nu-mi pare că te-am văzut vreodată. Dar spune-mi cine eşti tu, care-n aşa loc dureros eşti pus şi la asemenea pedeapsă, încît de altele-s mai mari, nu-i vreuna mai scîrboasă» (v. 40-48). Spiritul damnat îl întreabă pe Dante dacă îl recunoaşte, fiindcă s-a născut înainte ca păcătosul să moară. Călătorul îi mărturiseşte că aspectul torturat al aceluia îl împiedică să-l recunoască şi-l întreabă cine este. „Ciacco, în mod dureros conştient că e desfigurat în trăsăturile sale de suferinţa care îl torturează, îi propune lui Dante enigma identităţii sale: riconoscimi, se sai” (E.A. Panaitescu). „Pentru a spune că Dante s-a născut înainte ca el să moară, foloseşte un aparent joc de cuvinte, care în schimb îl ajută să scoată în evidenţă groaznica antiteză, inclusiv verbală, dintre două momente decisive ale vieţii omeneşti, «facerea» şi «desfacerea», naşterea şi moartea; de care – şi îi subliniază puterea distrugătoare – a fost desfăcut” (Grabher). „Alterarea trăsăturilor umane ale damnaţilor este unul dintre motivele asupra cărora fantezia Poetului revine cu mare insistenţă şi cu efecte de notabilă eficienţă în plan poetic, ca să accentueze caracterul de simplă aparenţă pe care îl are trupul nostru, în ochii lui Dumnezeu, spre deosebire de substanţa indestructibilă a sufletului” (E.A. Panaitescu). 49. Ed elli a me: «La tua città, ch’è piena «Şi el mie: ‘Cetatea ta cea plină de pizmuire, că deja dă peste marginea sacului, m-a găzduit în viaţa senină. Voi orăşenii mi-aţi zis Ciacco: pentru păcătoasa poftă a gurii, după cum vezi, la ploaie mă sleiesc. Şi eu, suflet păcătos, nu stau singur, fiindcă toate astea la aceeaşi vină au aceeaşi soartă’. Şi n-a mai scos o vorbă» (v. 49-57). Umbra şi-a trăit viaţa la Florenţa, o cetate plină de lume invidioasă. Ceilalţi i-au zis Ciacco (Porcul), iar pentru pofta de mîncare nesăbuită acum e vlăguit de ploaia infernală, alături de mulţi alţii ce-au comis acelaşi păcat. Unii comentatori îl recunosc în acest portret pe poetul Ciacco dell’Anguillaia, alţii consideră că e vorba despre o simplă poreclă. Un portret izbutit al său găsim la Boccaccio: „avea limba ascuţită şi stătea mereu printre oameni nobili şi bogaţi, dar mai ales printre cei ce mîncau şi beau pompos şi delicat, de către care, dacă era chemat să mănînce, mergea degrabă, şi tot aşa, dacă invitat nu era, el singur se invita”. 58. Io li rispuosi: «Ciacco, il tuo affanno «Eu i-am răspuns: ‘Ciacco, amarul tău mă apasă încît mă-ndeamnă să lăcrimez; dar spune-mi, de ştii, unde vor ajunge orăşenii din cetatea învrăjbită; dacă e vreunul drept; şi spune-mi de ce-a copleşit-o atîta discordie’. Şi el mie: ‘După o lungă vrăjmăşie, vor face vărsare de sînge, iar partea sălbatică o va goni pe cealaltă cu multă nedreptate» (v. 58-66). Dante îi mărturiseşte mila sa faţă de situaţia în care îl găseşte şi îl întreabă trei lucruri: pînă unde vor ajunge vrăjmăşiile din Florenţa, dacă mai există cetăţeni nevinovaţi de această situaţie şi care e motivul luptelor civile. Ciacco îi profetizează că, după o lungă duşmănie, va izbucni o luptă sîngeroasă, din care guelfii albi îi vor reprima pe cei negri şi-i vor exila din cetate. 67. Poi appresso convien che questa caggia «Apoi ea trebuie să se prăbuşească, după trei rotiri de soare, şi cealaltă să urce înapoi, prin forţa celui ce mai-nainte sta în echilibru. Va ţine fruntea mult timp ridicată, copleşind-o pe cealaltă sub gravă apăsare, deşi se plînge indignată. Drepţi sînt doi şi n-au cătare: trufia, pizma şi zgîrcenia sînt cele trei văpăi ce-au aprins inimile’» (v. 67-75). După trei ani, Negrii vor reveni la putere cu ajutorul Papei, care deocamdată mai ezită între cele două tabere, dar atunci se va implica decisiv. Negrii vor guverna multă vreme, asuprindu-i pe Albi, în ciuda protestelor indignate ale acestora. Doar doi oameni drepţi au mai rămas la Florenţa, dar lumea nu-i ascultă, căci e copleşită de aroganţă, invidie şi zgîrcenie. Nu se ştie cine sînt cei doi „drepţi” la care face aluzie Dante. E posibil să fie o simplă expresie figurată, în sensul că „într-o cetate aşa de mare, numărul celor drepţi e foarte mic, aproape inexistent; iar acei foarte puţini oricum nu sînt ascultaţi” (I. Del Lungo). „Apare în Scriptură motivul mesianic de-a se căuta în cetăţile pierdute şi corupte măcar un singur drept, a cărui prezenţă ar fi suficientă pentru a le salva. A se vedea Ieremia 5, 1, unde Domnul spune că ar ierta Ierusalimul, dacă ar găsi un singur om drept acolo; sau Geneza 18, 23-32, unde Avraam caută zadarnic la Sodoma măcar zece oameni buni, pentru ca Domnul să n-o distrugă” (Chiavacci Leonardi). 76. Qui puose fine al lagrimabil suono. «Aici a pus capăt vorbelor înlăcrimate; şi eu către el: ‘Încă vreau să mă-nveţi şi mai multe ştiri să-mi dăruieşti» (v. 76-78). Ciacco a tăcut, însă Dante l-a rugat să-i mai dea cîteva informaţii. „E sintetizată, prin cîteva cuvinte-cheie (alte-pesi-pianga), povestea unei înfrîngeri şi a unei victorii, cu cortegiul său de triumfalism, abuzuri, opresiuni şi dureri. Şi întrucît Dante s-a aflat printre învinşi, vocea lui se opreşte emoţionată asupra suferinţelor ascunse, ale sale şi ale tovarăşilor săi, necunoscute învingătorilor” (T. Di Salvo). „Nu există nici o silabă… care să nu fie riguros istorică: istorică nu doar în ce priveşte faptele din punct de vedere material… ci spiritul faptelor” (I. Del Lungo). 79. Farinata e ‘l Tegghiaio, che fuor sì degni, «Farinata şi Tegghiaio, care au fost aşa demni, Iacopo Rusticucci, Arrigo şi Mosca şi ceilalţi de şi-au pus isteţimea spre a face binele, spune-mi unde sînt şi ajută-mă să-i cunosc; fiindcă mare dorinţă nutresc să ştiu de cerul îi îndulceşte, ori infernul îi înveninează’» (v. 79-84). Poetul aminteşte o serie de persoane din ambele partide politice, care s-au distins în activitatea pentru binele Florenţei, vrînd să afle dacă suferă în Infern, ori se bucură în Paradis. Farinata degli Uberti a fost un important comandant ghibelin, adversar al ascendenţilor lui Dante, dar foarte respectat de acesta; îl regăsim ulterior, ca personaj principal în cîntul X din Infern. Tegghiaio Aldobrandi a fost un comandant guelf care s-a străduit în favoarea păcii; Boccaccio îl numeşte „cavaler cu suflet mare”. Iacopo Rusticucci a fost căpetenie guelfă; numele său apare alături de al lui Tegghiaio, în cronicile vremii, ca participant la negocierile de pace cu San Gimignano şi Volterra; îi vom vedea pe ambii în cercul sodomiţilor. Arrigo e un personaj controversat, care nu mai apare în poem; comentatorii i-au atribuit diverse identităţi. Mosca dei Lamberti a aparţinut unei puternice familii ghibeline; stă în Infern printre semănătorii de discordie. 85. E quelli: «Ei son tra l’anime più nere; «Şi acela: ‘Ei sînt printre sufletele mai negre: alte păcate îi trag spre hăuri: dacă tot cobori, îi vei putea vedea. Dar cînd vei fi în lumea dulce, te rog ca-n mintea celorlalţi să mă readuci: mai multe nu-ţi spun şi nu-ţi răspund’. Privirea dreaptă şi-a răsucit-o pieziş; m-a privit o clipă şi-apoi şi-a aplecat capul: s-a prăbuşit alături de ceilalţi orbi» (v. 85-93). Cei înşiraţi de Dante au avut păcate mai grave, se află mai jos. Apoi Ciacco îl roagă să-i pomenească numele printre cei vii şi dispare la loc între ceilalţi păcătoşi. „Pentru sufletele din Infern aceasta e singura posibilitate de-a mai trăi şi e ceea ce îi vor cere mereu omului viu care trece prin faţa lor. Pomenirea e legată de ceva bun şi demn – orice ar fi – ce-au făptuit ei pe pămînt (tocmai de aceea li se va şterge amintirea celor laşi, cf. III, 49). E un alt motiv recurent al Infernului, care în acest cînt îşi dobîndeşte vocea pentru prima dată; fiindcă de fapt aici se stabileşte primul raport concret dintre Dante şi un damnat. Gesturile Francescăi nu ne sînt descrise: ea rămîne aproape închisă într-un halou epic, asemeni marilor eroine care o înconjoară. Această rugăminte, a pomenirii printre cei vii, aici abia schiţată, va dobîndi ulterior momente de mare şi tragică subliniere şi va rămîne tipică pentru fizionomia damnatului dantesc” (Chiavacci Leonardi). 94. E ‘l duca disse a me: «Più non si desta «Iar călăuza mi-a spus: ‘Nu se mai ridică înainte de trîmbiţa îngerului, cînd va veni puterea duşmană: fiecare îşi va regăsi păcătosul mormînt, îşi va recăpăta trupul şi chipul, va auzi [sentinţa] ce în eternitate răsună’. Aşa am trecut prin jegosul amestec de umbre şi ploaie, cu paşi înceţi, pomenind viaţa viitoare» (v. 94-102). Virgiliu îl asigură pe Dante că Ciacco nu se va mai înălţa din noroi pînă la Judecata de Apoi, cînd toate spiritele se vor reîncarna pentru sentinţa finală, care pentru osîndiţi va fi cruntă. (Admirabilă traducere a versului 99 avem la G. Coşbuc: „suna-le-va ce-n veci o să le tune!”.) Cei doi trec încet printre spiritele scufundate în ploaie, vorbind despre viaţa de după moarte. Puterea duşmană „îl indică pe Cristos, care va veni sub formă de judecător în ultima zi, duşman aşadar al celor ce vor fi damnaţi. Faptul că Isus apare la sfîrşitul vremurilor, în toată puterea sa, pentru a judeca lumea, se spune în Scripturi. Întregul pasaj dantesc se inspiră din Evanghelia după Matei 24, 30-31” (Chiavacci Leonardi). 103. per ch’io dissi: «Maestro, esti tormenti «Drept care am zis: ‘Maestre, aceste chinuri vor creşte oare după marea sentinţă, ori fi-vor mai mici, ori fi-vor la fel de arzătoare?’. Şi el mie: ‘Întoarce-te la ştiinţa ta, care vrea, cu cît lucrul e mai desăvîrşit, mai bine să fie simţit, şi la fel durerea. Deşi lumea asta blestemată spre adevărata perfecţiune în veci nu merge, dincolo mai multe ca dincoace o aşteaptă’» (v. 103-111). Dante întreabă dacă, după Judecata de Apoi, suferinţele damnaţilor vor fi mai mari, mai mici sau neschimbate. Virgiliu îi reaminteşte doctrina potrivit căreia toate lucrurile vor fi mai intense, după ce trupul şi sufletul vor fi realipite. Prin urmare şi chinurile din Infern, precum şi fericirea din Paradis, vor fi mai puternice. „Textele filosofice care au dezbătut problema ridicată de Dante erau toate ale Sfîntului Toma; aşadar trimiterea la ştiinţa lui însemna pentru Dante trimiterea la textele şcolii aristotelico-tomiste” (T. Di Salvo). 112. Noi aggirammo a tondo quella strada, «Noi am ocolit roată calea aceea, vorbind încă mai multe pe care nu le repet; am ajuns la scoborîş: aici l-am găsit pe Pluto, marele duşman» (v. 112-115). Cei doi poeţi au străbătut întregul cerc al III-lea şi, la coborîrea spre următorul, au dat peste Pluto, care îi păzeşte pe zgîrciţi şi risipitori. Pluto e zeitatea păgînă a prosperităţii, aici transformată în gardianul celor obsedaţi de bogăţia materială. E „marele duşman” fie pentru că are atribuţii diabolice, aşadar e inamicul oamenilor virtuoşi, fie prin simetrie cu Cerber, precedentul gardian, al celor lacomi, care a fost deja numit „marele vierme”.
Laszlo Alexandru
| ||
