 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Biciul dispreţului (Infernul III)
1. ‘Per me si va ne la città dolente, „Prin mine se merge în cetatea îndurerată, prin mine se merge în eterna durere, prin mine se merge în lumea pierdută. Justiţia l-a mişcat pe înaltul meu creator: m-au făcut puterea divină, înţelepciunea supremă şi prima iubire. Înaintea mea n-au fost alte lucruri create, decît cele eterne, iar eu durez în eternitate. Lăsaţi orice speranţă, voi, ce intraţi” (v. 1-9). Obiceiul medieval de-a se împodobi cu inscripţii sau efigii intrarea într-o cetate este aplicat la poarta Infernului, care „vorbeşte” la prima persoană, avertizîndu-i pe toţi cei ce pătrund acolo că fac o opţiune eternă. Anafora din primele trei versuri („per me si va”) sporeşte atmosfera lugubră, înspăimîntătoare. „Lumea pierdută” se referă la cei etern damnaţi, rămaşi fără „binele intelectului”. Dumnezeu, înaltul creator al porţii infernale, a fost călăuzit în acţiunea sa de puterea Tatălui, înţelepciunea Fiului şi iubirea Sfîntului Duh. „La baza creării Infernului, spune Dante, a stat o voinţă de justiţie, care îi dă fiecăruia după meritele şi greşelile sale: aşadar nu poate accepta ca păcătosul, întrucît a încălcat normele morale, să nu fie pedepsit. Dumnezeu, creînd Infernul, nu doar că a efectuat un act de justiţie, dar era obligat să-l creeze tocmai fiindcă e supremul for al dreptăţii, care distribuie recompense şi pedepse” (T. Di Salvo). „La crearea Infernului contribuie la podestate (puterea), întrucît îi constrînge pe păcătoşi la pedeapsă; la sapienza (înţelepciunea), întrucît pedeapsa este echivalentă greşelii; l’amore (iubirea), întrucît pedepsind răul, este refăcută ordinea creaţiei” (Steiner). 10. Queste parole di colore oscuro „Aceste cuvinte de culoare întunecată le-am văzut eu scrise pe o poartă; drept care eu: «Maestre, sensul lor mi-e greu»” (v. 10-12). Cuvintele înscrise deasupra porţii Infernului, într-o culoare întunecată, au pentru Dante un sens ameninţător (sau: un sens neclar, care impune explicaţiile lui Virgiliu, ce vin îndată). Poate fi acceptată şi o sinteză a celor două ipoteze: cuvintele de pe poarta Infernului îi transmit lui Dante o ameninţare neclară. 13. Ed elli a me, come persona accorta: „Iar el mie, ca o persoană care pricepe: ‘Aici trebuie să laşi la o parte orice neîncredere; orice laşitate aici trebuie să moară. Noi am ajuns la locul de care ţi-am spus că vei vedea mulţimile îndurerate, care şi-au pierdut binele intelectului’. Şi după ce mîna lui într-a mea şi-a aşezat-o, cu chipul vesel, de care m-am liniştit, m-a dus înăuntrul lucrurilor secrete” (v. 13-21). „Virgiliu, cum va face mereu în continuare, înţelege în profunzime starea sufletească a lui Dante, chiar şi din cîteva cuvinte, şi răspunde inclusiv la ceea ce n-a fost spus. Situaţia, care se repetă mereu, stabileşte între cei doi un curent de înţelegere şi afecţiune – ca de la superior la inferior – care stă la temelia raportului dintre ei” (Chiavacci Leonardi). 22. Quivi sospiri, pianti e alti guai „Aici suspine, plînsete şi ţipete ascuţite răsunau prin aerul fără stele, pentru care eu la început am lăcrimat. Diverse limbi, oribile graiuri, cuvinte de durere, accente de mînie, voci ţipate şi şoptite, răsunete de palme izbite făceau un vîrtej, care se roteşte mereu în acel aer mînjit, fără timp, ca nisipul cînd vîntul îl aspiră” (v. 22-30). „Să se observe evoluţia imaginilor: mai întîi se insistă pe senzaţiile auditive (plînsete, urlete, palme izbite, zarvă generală şi violentă), apoi senzaţia predominantă este cea vizuală (furtuna care se roteşte, vîntul care strînge zgomotele şi de la ureche le transferă către ochi): este un exemplu de analogie, o transpunere de la o ordine a lucrurilor la alta; pe această cale cititorul este pe deplin implicat” (T. Di Salvo). „Nisipul care se înfăşoară într-o spirală crescînd rapid, de la inerţie spre mişcarea culminantă, pentru a cădea înapoi, de la mişcarea culminantă la inerţie; tot astfel găsim în descrierea Poetului o progresie de la mic spre mare şi o revenire de la mare spre mic” (Mazzoni). 31. E io ch’avea d’error la testa cinta, „Iar eu, care aveam capul strîns de oroare [în alte ediţii: de eroare], am spus: ‘Maestre, ce este ceea ce aud? şi ce lume e, care pare aşa copleşită de durere?’. Iar el mie: ‘Acest hal mizerabil îl au sufletele josnice ale acelora care au trăit fără infamie şi fără laudă” (v. 31-36). Sînt frecvente micile variaţiuni ca mai sus („errore/orrore”), de la o ediţie la alta a Divinei Comedii, avîndu-se în vedere că nu ni s-a păstrat varianta originală a poemului. Totuşi modificările pot interveni doar în limita versului endecasilabic. 37. Mischiate sono a quel cattivo coro „Sînt amestecate cu acel cor ticălos al îngerilor care n-au fost rebeli, nici n-au fost fideli lui Dumnezeu, ci pentru ei au fost. Îi izgonesc cerurile, pentru a nu fi urîţite, nici adîncul Infernului nu-i primeşte, fiindcă s-ar mîndri osîndiţii faţă de ei»” (v. 37-42). Poetul imaginează o categorie de îngeri pasivi care, în timpul rebeliunii lui Lucifer în Paradis, n-au fost de partea nimănui, aşteptînd să vadă cine va învinge, pentru a se coaliza ulterior cu tabăra mai puternică. După alungarea răzvrătiţilor, inclusiv cei laşi au fost izgoniţi, pentru a nu se degrada consistenţa morală a Paradisului. Dar laşii nu sînt acceptaţi în adîncul Infernului, pentru a nu li se oferi nelegiuiţilor un motiv de laudă, prin comparaţie. 43. E io: «Maestro, che è tanto greve „Şi eu: «Maestre, ce-i apasă atît de mult, încît îi face să plîngă aşa de tare?». Răspunse: «Îţi voi spune foarte pe scurt. Aceştia n-au speranţă de moarte, iar viaţa lor oarbă e aşa de joasă, încît sînt invidioşi pe orice altă soartă. Faima lor să existe lumea n-o lasă; mila şi justiţia îi dispreţuiesc: să nu mai vorbim despre ei, te uită şi treci înainte»” (v. 43-51). Laşii nu pot avea măcar speranţa de-a muri (fiindcă se află deja, tocmai, pe lumea cealaltă) şi îi invidiază pe toţi ceilalţi osîndiţi care suferă. Printre aceia, unora măcar li se mai duce vestea, pe cînd acestora orice amintire li s-a şters de pe faţa pămîntului. Mila şi justiţia divină îi dispreţuiesc. „Non ragioniam di loro” se poate citi cu două sensuri complementare: „să nu ne mai gîndim la ei”, ori „să nu mai vorbim despre ei”. 52. E io, che riguardai, vidi una ‘nsegna „Şi eu, care am privit, am văzut un drapel care învîrtindu-se alerga aşa de iute că de orice pauză îmi părea neputincios” (v. 52-54). „Ar fi putut în timpul vieţii să-şi aleagă un stindard şi să-l urmeze şi să-şi dea sîngele şi lacrimile pentru el. Acum ei trebuie să urmărească un drapel care nu le spune nimic, înţepaţi în laşitatea lor de insecte, vărsîndu-şi sîngele şi lacrimile pentru a hrăni viermi scîrboşi, adică cea mai dispreţuită şi joasă animalitate” (A. Pagliaro). „Alţii interpretează altfel: drapelul se învîrte rapid, nu stă niciodată pe loc şi tîrăşte după sine un lung şir de suflete. Laşii au fost moralmente nemişcaţi, n-au avut un drapel, valori, idealuri, au stat inerţi şi ghemuiţi. Iar acum, prin legea echivalenţei, sînt obligaţi nu doar de-a avea şi de-a urma un drapel nedefinit şi nedefinibil, ci şi să alerge după el” (T. Di Salvo). 55. e dietro le venìa sì lunga tratta „Şi în spatele lui venea aşa un lung şir de oameni, de n-aş fi crezut că moartea pe atîţia îi desfăcuse. După ce i-am recunoscut pe unii, am văzut şi-am cunoscut umbra celui care, din laşitate, a făcut marele refuz. Îndată am priceput şi sigur am fost că asta era secta celor ticăloşi, neplăcuţi lui Dumnezeu şi duşmanilor săi” (v. 55-63). Aşa de multe suflete de oameni laşi se ţineau după drapelul ce se rotea fără oprire, încît n-ai fi zis că există atîţia morţi. Dante îi priveşte şi-i recunoaşte pe unii, dar fără a-i numi, pentru a respecta regulile locului, care includ pedeapsa prin ignorare. Aceştia erau osîndiţii detestaţi atît de Dumnezeu, cît şi de diavoli, tocmai fiindcă nu fuseseră nici de o parte, nici de cealaltă. Ei rămîn să bîntuie aşadar, ignoraţi, într-un no man’s land metafizic. 64. Questi sciaurati, che mai non fur vivi, „Aceşti nenorociţi, care niciodată n-au fost vii, erau goi şi foarte stimulaţi de muşte imense şi de viespi care erau acolo. Ele le brăzdau chipul de sînge, care, amestecat cu lacrimi, la picioarele lor de viermi greţoşi era cules” (v. 64-69). Scena înfiorătoare subliniază tortura cuvenită laşilor, care au refuzat să-şi asume existenţa şi au preferat o prudenţă moralmente dezgustătoare, pînă la sfîrşitul vieţii. „Viermii, sîngele, insectele, stindardul, care e mai curînd o cîrpă agitată în vînt, constituie primul exemplu de aplicare a codului penal care domneşte în Infern, cu pedepsele distribuite după gravitatea păcatului, şi care dobîndeşte numele de echivalenţă (contrapasso). Criteriul principal al legii este cel care stă la baza legii talionului: fiecare primeşte ca tortură ori o pedeapsă, ori o îndreptare, o acţiune care corespunde prin contrariul ei păcatului comis. În consecinţă aici păcătoşii sînt fixaţi în eternitate într-o condiţie de abjecţie interioară, pentru incapacitatea lor de-a avea opţiuni precise şi determinate, ca urmare a unei poziţii deliberate” (T. Di Salvo). 70. E poi ch’a riguardar oltre mi diedi, „Şi după ce mi-am întins privirea mai departe, am văzut oameni la malul unui rîu mare; drept care am zis: «Maestre, acum dă-mi voie să aflu cine sînt aceştia şi ce obicei îi face să pară aşa grăbiţi de-a trece dincolo, după cum zăresc prin lumina slabă»” (v. 70-75). Dante îşi întinde privirile în depărtare şi zăreşte rîul Aheron, cu o mulţime de suflete aşteptînd pe mal să traverseze. Îi cere explicaţii călăuzei sale în legătură cu imaginea neclară. Aheronul este rîul infernal din tradiţia clasică, peste care treceau sufletele păcătoase conduse de Caron spre lumea cealaltă. Este interesant de subliniat că poetul italian face o sinteză de personaje şi situaţii mitologice necreştine, care sînt coagulate în structura universului său esenţial creştin. 76. Ed elli a me: «Le cose ti fier conte „Iar el mie: «Lucrurile îţi vor fi povestite, cînd ne vom opri paşii pe durerosul ţărm al Aheronului». Atunci cu ochii ruşinaţi şi aplecaţi, temîndu-mă nu cumva vorbele mele să-l fi supărat, pînă la apa rîului am tăcut” (v. 76-81). Virgiliu refuză întrebarea lui Dante, îndemnîndu-l să aibă răbdare pînă cînd va avea răspunsul de unul singur, va vedea cu ochii lui despre ce e vorba. Protagonistul, intimidat de dojană, îşi apleacă privirile. Încă de la început se profilează un raport fascinant şi dinamic între magistru şi discipol. Virgiliu îl îndeamnă pe Dante, îl ia de mînă (pentru a-l încuraja), îl îmbrăţişează (pentru a-l ocroti), îl mustră (pentru a-l stimula) sau îl temperează (pentru a-l disciplina în gîndire şi acţiune). Iar învăţăcelul îi urmează sfaturile şi îi suportă dojenile, pînă cînd treptat se echilibrează, învaţă să (se) cunoască şi să (se) stăpînească. La sfîrşitul Purgatoriului această experienţă formativă încetează, raportul de autoritate dintre cei doi se inversează, iar Dante îşi continuă expediţia marcat de o maturitate însetată de virtute. 82. Ed ecco verso noi venir per nave „Şi iată venind spre noi pe navă un bătrîn, alb la păr, strigînd: «Vai de voi, suflete nemernice!” (v. 82-84). Apariţia lui Caron e surprinzătoare şi violentă („strigînd”), induce o atmosferă suplimentară de teroare. „La familia bătrînilor osoşi, slăbănogi, dar energici şi colerici, cu ochii furioşi, avînd în trup voinţa imensă de-a se afirma asupra celor mai tineri, mai viguroşi fizic, dar mai ezitanţi pe plan psihologic, aparţine acest teribil moş dantesc: asemenea tipuri de oameni încă se mai văd îndeosebi la şes şi la deal, sprinteni şi zeloşi, capabili să ţină în pumn familii întregi de nurori şi copii, impunîndu-le tuturor disciplina lor rigidă, năpustindu-se pe toţi cu vocea lor imperioasă şi stimulatoare. Ca personaj, Caron a venit spre Dante direct din Virgiliu (Eneida, VI) şi indirect din mitologie. Tradiţia clasică a făcut din el luntraşul sufletelor şi l-a reprezentat mereu ca pe un bătrîn nărăvaş şi nemilos. Dante îi păstrează atribuţiile de luntraş, dar face din el un demon care, deşi nesupus, trebuie să execute sarcinile primite din partea divinităţii. Cuvintele pe care le pronunţă sînt încărcate de mînie neputincioasă, tipică pentru cel care trebuie să accepte o voinţă superioară sau inamică. Atitudinea lui este cea a unui zbir: torturează pentru că trebuie să tortureze, ameninţă pentru a descărca asupra celorlalţi, mai slabi ca el, conştiinţa propriei sale înfrîngeri” (T. Di Salvo). 85. Non isperate mai veder lo cielo: „Nu speraţi să mai vedeţi cerul: eu vin să vă duc pe malul celălalt, în eternul întuneric, în cald şi-n ger. Iar tu care eşti aici, suflet viu, pleacă dintre ceilalţi care au murit». Dar după ce-a văzut că nu plecam, a zis: «Pe altă cale, pe alte porţi vei trece spre ţărm, nu pe aici: un lemn mai uşor trebuie să te ducă»” (v. 85-93). Aspectul înfiorător al lui Caron e însoţit de cuvintele lui ameninţătoare, cînd îi asigură pe osîndiţi de eternitatea chinurilor care îi aşteaptă. Văzîndu-l printre ei pe Dante, om viu, încearcă să-l izgonească. Întrucît nu reuşeşte, îi declară net că refuză să-l transporte pe malul celălalt. Dante e „suflet viu în două sensuri: fiindcă are încă un trup şi fiindcă e viu ca spirit, nu e osîndit; cele două sensuri sînt aici suprapuse, dar al doilea e dominant, aşa cum apare în cuvîntul anima” (Chiavacci Leonardi). „Un lemn mai uşor” îl va duce pe protagonist se interpretează ca o profeţie formulată de diavol: Dante va fi dus, după moarte, pe barca sprintenă a îngerului spre Purgatoriu, nu va trece pe aici spre Infern. 94. E ‘l duca lui: «Caron, non ti crucciare: „Iar călăuza către el: «Caron, nu te mai oţărî la noi: aşa se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea, şi mai multe nu-ntreba». Atunci s-au liniştit fălcile lînoase ale luntraşului din mlaştina lividă, care în jurul ochilor avea roţi de flăcări” (v. 94-99). Virgiliu aruncă spre Caron un fel de Vade retro, Satana!, o poruncă de îmblînzire şi alungare a agresiunii. Îi dă o explicaţie întortocheată şi perifrastică, destinată să-l descurajeze. Dumnezeu a decis călătoria lui Dante („aşa se vrea”). Hotărîrea lui Dumnezeu devine instantaneu obligatorie pentru toată lumea („acolo unde se poate ceea ce se vrea”). Executarea poruncii lui Dumnezeu nu suportă crîcnire sau amînare („şi mai multe nu-ntreba”). La auzul formulei magice – un fel de „Sesam, deschide-te!”, repetat de trei ori pe parcursul Infernului, în situaţii dificile şi conflictuale – Caron se supune formal, dar îşi manifestă în privirile fioroase indignarea şi frustrarea. 100. Ma quell’anime, ch’eran lasse e nude, „Dar acele suflete, care erau ostenite şi despuiate, şi-au schimbat culoarea de spaimă şi-au clănţănit din dinţi, îndată ce-au priceput cuvintele crude. Îl blestemau pe Dumnezeu şi pe părinţii lor, specia umană şi locul şi timpul şi sămînţa seminţiei lor şi a naşterii lor” (v. 100-105). Imaginile de un realism puternic atribuie trăsături fizice – schimbare la faţă de spaimă, clănţănit din dinţi – unor suflete după moarte. „Terţina în crescendo dă măsura totalei disperări a acelor suflete, care blestemă tot ce-a stat la originea lor ca oameni: Dumnezeu, întreaga specie umană, părinţii, concepţia, naşterea” (Chiavacci Leonardi). Biblia şi literatura medievală includ o tradiţie elocventă de blesteme artistice, care puteau fi cunoscute de poetul italian. 106. Poi si ritrasser tutte quante insieme, „Apoi s-au strîns toate laolaltă, plîngînd tare, pe malul păcătos care-l aşteaptă pe orice om care de Dumnezeu nu se teme. Caron demonul, cu ochi de jăratec, făcîndu-le semn, pe toate le adună; izbeşte cu vîsla pe cel ce zăboveşte” (v. 106-111). Continuă scenele de realism vîrtos: sufletele damnate se-adună plîngînd pentru îmbarcare, pe malul unde vor ajunge toţi oamenii păcătoşi după moarte. Caron, dezlănţuit în furia sa, îi loveşte cu vîsla pe aceia care „zăbovesc”. Două interpretări diferite pentru acest termen: unii consideră că diavolul îi îndeamnă, izbindu-i cu brutalitate, pe cei care întîrzie îmbarcarea. Alţii arată că demonul n-a coborît de la pupa ambarcaţiei şi, prin urmare, nu-i putea atinge pe cei de pe mal: el îi izbeşte pe cei care, urcîndu-se pe plută, se aşază comod, confundînd trecerea Aheronului cu o călătorie de plăcere. 112. Come d’autunno si levan le foglie „Cum toamna cad frunzele una după alta, pînă cînd ramura îşi vede pe jos toate straiele, tot aşa sămînţa rea a lui Adam se aruncă de pe acel ţărm, una după alta, la semn, ca pasărea cînd o chemi. Astfel se tot duc pe valul maroniu, iar înainte să coboare dincolo, deja dincoace o altă mulţime se-adună” (v. 112-120). „Este una dintre cele mai desăvîrşite comparaţii din cadrul poemului, asupra căreia e potrivit să atragem atenţia cititorului. Comparaţiile nu sînt la Dante un element marginal şi decorativ: ele sînt elemente esenţiale pentru întreaga realitate prezentă în faţa poetului, fac parte integrantă aşadar din fantezia lui şi din concepţia sa asupra lumii” (T. Di Salvo). Sufletele păcătoase se desprind de pe ţărm, ca frunzele toamna din copacul ce rămîne fără podoabele sale. Damnaţii se aruncă pe plută, la semnul demonului, ca păsările de pradă ce revin la chemarea vînătorului. Pornesc cu toţii peste apa noroioasă dar, înainte să ajungă la destinaţie dincolo, o mulţime imensă s-a strîns dincoace în aşteptare, pentru următorul transport. „Comparaţia cu frunzele ce se desprind din copac se află deja la Virgiliu, pentru a se referi la imensa mulţime a defuncţilor. Dante o recreează, conferindu-i mişcare dramatică şi o trăsătură ineluctabilă, care subliniază pierderea oricărei forme de liber arbitru în rîndul celor morţi. Comparaţia la Dante, în ciuda caracterului său imediat şi a realismului său, se încarcă mereu cu accente morale” (E.A. Panaitescu). 121. «Figliuol mio», disse ‘l maestro cortese, „«Fiul meu», a spus maestrul curtenitor, «cei ce mor în mînia lui Dumnezeu cu toţii se-adună aici din toate ţinuturile” (v. 121-123). Virgiliu îşi compensează dojana precedentă, cînd l-a îndemnat pe Dante să aibă răbdare, printr-o explicaţie nesolicitată, pe un ton de mare afecţiune („fiul meu”). Toţi păcătoşii, după moarte, ajung pe malul Aheronului şi îl traversează în drum spre Infern. 124. e pronti sono a trapassar lo rio, „Şi sînt gata să treacă rîul, fiindcă dreptatea divină îi mînă, astfel încît teama se schimbă în dorinţă. Pe aici nu trece niciodată vreun suflet bun: şi de-aceea, dacă de tine Caron se plînge, deja poţi şti limpede că vorbele lui răsună»” (v. 124-129). „Cum de, pe de o parte, [păcătoşii] se tem de pedeapsa care-i aşteaptă dincolo şi, pe de altă parte, se vădesc doritori să treacă rîul, în aşa măsură încît se îmbulzesc la punctul de îmbarcare? Contradicţia este rezolvată de Dante astfel: ei sînt stimulaţi de justiţia divină atît de intens (este drept să ispăşească pedeapsa: Dumnezeu nu poate permite contrariul) încît teama de pedeapsă se schimbă în dorinţa de-a o suporta. Există în ei o asemenea disperată dorinţă de-a ieşi din condiţia zbuciumată de aşteptare a pedepsei, că preferă să traverseze îndată rîul, chiar ştiind că dincolo îi aşteaptă pedeapsa eternă” (T. Di Salvo). 130. Finito questo, la buia campagna „Terminînd de zis acestea, cîmpia întunecată s-a cutremurat aşa de tare, că de spaimă încă mintea de sudoare mi-o scaldă. Pămîntul înlăcrimat a slobozit un vînt, care a fulgerat o lumină roşie, ce mi-a învins orice sentiment; şi am căzut ca omul cuprins de somn” (v. 130-136). După cuvintele rostite de Virgiliu, s-a produs un cutremur înfricoşător, din mocirla plină de lacrimile osîndiţilor s-a iscat un vînt teribil şi a sclipit un fulger roşu, iar Dante a leşinat. La începutul cîntului următor, se va trezi pe malul celălalt, fără să aflăm cum a ajuns acolo. Într-o altă interpretare, spaima de-a trebui să traverseze mlaştina Aheronului, alături de ceilalţi damnaţi, i-a produs lui Dante un şoc care i-a provocat leşinul. În această ipoteză, cutremurul, vîntul şi fulgerul roşu nu mai ţin de elementele naturale externe, ci sînt impresii subiective ale omului pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa.
În continuare, Lectura lui Dante. Spirite măreţe (Infernul IV)
Laszlo Alexandru
| ||
