Din noua serie „Lectura Dantis": O călătorie iniţiatică (Infern I)

Introducere

M-am hotărît să pornesc un şir de însemnări, pentru a desfăşura în mod sistematic ceea ce de cîteva secole se cheamă Lectura Dantis. Este vorba despre o activitate specifică, impusă de înseşi caracteristicile poemului dantesc. Autorul şi-a gîndit capodopera şi a scris-o în italiană, nu în latina dominantă în cancelarii la începutul lui Trecento, pentru a veni în întîmpinarea publicului, pentru a pune învăţăturile poeziei la îndemîna oamenilor de rînd. Totuşi o seamă de obstacole serioase au stat, încă de-atunci, în calea cititorilor (care erau mai curînd ascultători: tiparul încă nu se inventase, iar manuscrisele circulau aleatoriu).
Divina Comedie este o operă unică în istoria culturală şi, ca atare, trebuie parcursă altfel decît oricare alta. De la elementele cele mai banale. De obicei citim de la stînga la dreapta. Cînd am terminat, dăm pagina. Cînd am terminat paginile, am încheiat volumul. Ei bine, nu! Cu Divina Comedie nu aşa trebuie făcut! Ea e structurată pe terţine (aşadar grupuri de cîte trei versuri). Citeşti o terţină. Cînd o parcurgi pe a doua, încep să te cuprindă ameţelile, din cauza limbajului metaforic, a aluziilor cultural-istorice, a strategiilor poetice. La a treia eşti pierdut în spaţiu. De la a patra te chinui degeaba, pentru că nu mai înţelegi nimic. Dacă încerci să parcurgi Divina Comedie în mod tradiţional, de la stînga la dreapta, ca orice altă carte, nu ai absolut nici o şansă. Oricine ai fi. După primele pagini dai cu cartea de pereţi şi renunţi la lectură. Dar atunci cum trebuie procedat? Parcurgi prima terţină (cele trei versuri). După care mergi la subsolul ediţiei şi citeşti explicaţiile. Apoi te întorci şi reiei, prin prisma lor, terţina abia parcursă. Abia la această a doua lectură începi să pricepi liniile generale de sens.
Pentru detaliile suplimentare, reorganizezi topica din interiorul terţinei parcurse. O trăsătură a Divinei Comedii este că autorul se delectează cu un „joc” intelectual răspîndit pe-atunci. Şi anume întîlnim în lirica medievală structura de tip puzzle. Ce înseamnă asta? Ordinea cuvintelor este amestecată, nu mai respectă topica „firească”. Atît în limba română cît şi în italiană, avem de obicei o construcţie sintactică de tipul: Subiect + Predicat + Complemente Circumstanţiale. De exemplu: „Copilul vine la şcoală fericit cu autobuzul în fiecare dimineaţă împreună cu fratele său”. Şi atunci am înţeles despre ce e vorba. Dar Dante nu spune aşa. El ar zice: „Cu fratele fericit autobuzul copilul la şcoală vine dimineaţă în fiecare”. De ce? Pentru că una din mizele poeziei este nu să exprime realitatea ca atare, în mod tranzitiv, ci să se joace cu materia primă, cuvintele. Artistul trebuie să împace tensiunea dintre conţinutul pe care îl are de redat şi forma estetică a edificiului.
Iată, de exemplu, a doua terţină a Divinei Comedii. Ce ne spune ea? Că pădurea sălbatică (în care s-a rătăcit personajul principal) e aşa de aspră şi groaznică, încît reînnoieşte spaima în amintire. Cum se exprimă poetul?

4. Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

Adică, respectînd topica de puzzle a originalului: „Vai, cît să spun cum era e lucru greu / această pădure sălbatică şi aspră şi groaznică / ce în gînd reînnoieşte teama!”. O impresionantă exclamaţie de groază e descompusă într-o sintaxă întortocheată. Dacă urmăresc toate meandrele frazei, fără să ridic privirea, fără să merg cu mintea la nucleul sensului, risc să pierd esenţialul.
Prin urmare, dacă iau terţina, o citesc de la stînga la dreapta şi încerc să mă descurc de unul singur, îmi va fi aproape imposibil. Voi zice: nu-i nimic, e o ciudăţenie, următoarea terţină o voi pricepe mai bine. Dar următoarea e şi mai încifrată, şi mai încurcată. De la a treia mă apucă disperarea. De la a patra îmi pierd speranţele şi renunţ la lectură. Ce am atunci de făcut? Citesc odată în ordinea sintactică propusă de Dante, mă duc jos la subsol, acolo găsesc decriptarea „normală”, apoi revin şi îmi bucur privirea cu acest joc de puzzle pe care l-a edificat autorul, care a amestecat deliberat cuvintele în terţină.
Datorită specificului construcţiei sale sintactice, Divina Comedie nu permite o lectură lineară, ca toate celelalte cărţi cu care ne-am obişnuit. Ea impune o lectură circulară: parcurg terţina, mă opresc, merg cu privirea la explicaţii, recompun sensurile principale, revin asupra versurilor, regăsesc ipoteza mea în cuvintele poetului, îi admir mlădierile artistice.
Pentru a face asta, trebuie să lupt cu un obicei pe care l-am deprins în zeci de ani. Cititorul de azi e grăbit. El fotografiază pagina de-a curmezişul, răsfoieşte febril. Alte şi alte cărţi, reviste, site-uri, bloguri şi mesaje îi captivează atenţia. Trăieşte sub presiunea vitezei şi a acumulării cantitative. Însă una e să dau pe gît o sticlă de vin, care mă ameţeşte. Şi altceva e să învîrt sorbitura pe cerul gurii, pentru a-i savura buchetul. Lectura Divinei Comedii mă obligă la răbdarea oenologului şi la descoperirea plăcerii de-a degusta literatura cu încetinitorul.
Dificultatea de natură sintactică, în lectura Divinei Comedii, este sporită de dificultatea ei semantică. Una şi aceeaşi terţină suprapune mai multe sensuri. Nu e vorba de o simplă întîmplare, ci de o tehnică specifică în meseria artistică. Dante o ştia prea bine şi a analizat-o în lucrarea sa Convivio, atunci cînd s-a referit la Biblie, care poate fi citită în patru feluri diferite: literal, alegoric, moral şi anagogic. În funcţie de nivelul spre care ne îndreptăm atenţia, unul şi acelaşi text ne spune lucruri deosebite. „E necesar să se ştie că scrierile pot fi înţelese şi trebuie desluşite în cel mult patru sensuri. Unul se numeşte literal [şi este cel care se mărgineşte la înţelesul strict al cuvintelor ce alcătuiesc ficţiunea, aşa cum sînt născocirile poeţilor. Celălalt se numeşte alegoric] şi este cel care se ascunde sub haina acestor născociri, fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă; ca de pildă atunci cînd Ovidiu zice că Orfeu îmblînzea cu citera lui fiarele şi făcea copacii şi pietrele să-l urmeze; ceea ce vrea să spună că omul înţelept, folosind strunele graiului, ar îmblînzi şi înmuia inimile crude şi ar îndruma după voia lui pe cei a căror viaţă nu cunoaşte ştiinţa şi arta; iar aceia care-şi trăiesc viaţa fără a judeca sînt întocmai ca pietrele. (…) Al treilea sens se numeşte moral, iar pe acesta cititorii trebuie să caute cu tot dinadinsul a-l descoperi în scrieri, spre binele lor şi al urmaşilor; aşa cum poate fi descoperit în Evanghelie unde spune că, urcînd Cristos pe munte pentru schimbarea la faţă, din cei doisprezece apostoli a luat cu sine doar trei; de unde ca morală se poate înţelege că, în lucrurile de mare taină, trebuie să avem puţini tovarăşi. Al patrulea sens se numeşte anagogic, adică supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată şi în sens literal, prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice, aşa cum se poate vedea în acel cînt al Profetului care spune că, ieşind neamul lui Israel din Egipt, Iudeea a devenit sfîntă şi liberă. Căci deşi e ştiut că cele povestite sînt adevărate în sens literal, nu e mai puţin adevărat ceea ce se înţelege în sens spiritual şi anume că, ieşind sufletul din păcat, devine în toată puterea lui liber şi sfînt” (vezi Ospăţul, trad. Oana Busuioceanu, în vol. Dante, Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Buc., Ed. Univers, 1971, p. 243-245).
Aşadar parcurgem versurile la suprafaţă şi le evaluăm în sensul lor literal. Coborîm spre conotaţia lor ascunsă şi dăm peste sensul alegoric. Urmărim învăţăturile despre cum să căutăm binele, cum să evităm răul, şi străbatem nivelul moral. Cercetăm cu mintea mesajul vieţii viitoare, chipul lui Dumnezeu imprimat în creaturile sale, şi descoperim nivelul anagogic. Dar toată această complexitate este greu de sesizat pe cont propriu, în singurătatea omului care se scufundă între paginile cărţii.
Din acest motiv toate ediţiile rezonabile din Divina Comedie sînt însoţite de explicaţii la subsolul paginii. Nimeni nu poate cuprinde cu mintea mesajul versurilor – nu zic în întregimea lor, dar adesea nici pe linia lor principală. A-l citi pe Dante este un exerciţiu de superbă umilinţă. Trebuie să ne recunoaştem la tot pasul ignoranţa, şovăirea, tatonările. Să ne ştim bucura de o nouă descoperire intelectuală. Însă, pentru a ajunge pînă acolo, trebuie să ne modificăm o gamă largă de deprinderi: să ne ucidem graba de-a avansa în pagină, să cucerim răbdarea de-a reveni circular asupra aceloraşi terţine, după ce le-am priceput la nivel literal, pentru a le admira şi în aspectul lor estetic.
Iată o altă trăsătură care face special poemul lui Dante. Un volum obişnuit îl parcurgem o singură dată. Aflăm cîte ceva. Ne place sau nu. Îl terminăm. Poate îl mai recitim peste cinci ani. Ne va plăcea mai puţin, pentru că lucrurile ne sînt deja cunoscute. Peste şapte ani, cînd îl citim a treia oară, plăcerea este cu siguranţă şi mai mică. Se merge în descreştere, de obicei, în privinţa unei opere literare. În privinţa lui Dante, drumul este exact invers: la prima lectură nu ne place, e groaznic de greu, avem nevoie de-un specialist care să ne ajute, trebuie să ne oprim la fiecare terţină, să coborîm la subsol, să ne-ntoarcem, să reluăm aceeaşi terţină, să trecem la următoarea, apoi să revenim la primele două: tot timpul se produce mişcarea circulară, nu se merge de la stînga la dreapta, lectura nu înaintează linear. Şi nu putem avansa mai mult de două-trei pagini, datorită extraordinarei sale densităţi. A doua oară accesul e ceva mai uşor. A treia oară nu mai trebuie să coborîm la subsol, multe sensuri ne sînt deja cunoscute. A patra şi a cincea oară depăşim problema sensurilor şi începem să gustăm latura lirică, frumuseţea efectivă de la suprafaţă. (Nu putem aprecia ceva în necunoştinţă de cauză. Mai întîi trebuie să înţelegem pentru ca, abia după aceea, să savurăm.) Iată de ce eu susţin că Divina Comedie începe să ne placă abia de la a şasea, a şaptea lectură încolo. Nu mai vorbesc de marii fanatici, sau marii admiratori care ştiau recita, pe de rost, zeci de terţine, cînturi întregi sau părţi extinse dintr-o cantică. (A fost cazul lui G. Călinescu sau al lui George Coşbuc, în cultura română.)
Vă propun în continuare să ne întoarcem cu mintea în Evul Mediu, să revedem lumea cu ochii lui Dante. Vom citi versurile lui originale, în italiană. Îndată mai apoi vă voi oferi o traducere a lor în română, cît mai precisă cu putinţă, în proză. Totuşi terţinele sînt şi-aşa greu de pătruns, adesea, din motivele arătate mai sus. Ne va ajuta o parafrază, o simplificare suplimentară a pasajelor, prin insistenţa asupra semnificaţiei lor principale. Nu în ultimul rînd vocile autorizate ale dantologiei vor fi invocate, prin amplă citare, în vederea limpezirii unor situaţii problematice. Să mergem, aşadar, fiindcă drumul lung ne îndeamnă („Andiam, ché la via lunga ne sospigne”).

O călătorie iniţiatică
(Infern I)

Dante se rătăceşte în pădurea întunecoasă. Îi taie calea cele trei fiare. Apare Virgiliu. Convorbirea dintre cei doi şi începerea călătoriei.

1. Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura,
ché la diritta via era smarrita.

Cîntul I al Infernului reprezintă în acelaşi timp prologul întregului poem. „La jumătatea căii vieţii noastre, m-am pomenit într-o pădure întunecată, pentru că drumul drept era rătăcit” (v. 1-3). În opinia poetului, viaţa are o traiectorie armonioasă şi proporţională, după imaginea arcuită a cerului. Ideea e consemnată în tratatul său de estetică: „toate vieţile pămînteşti... urcînd şi coborînd, potrivit este să fie asemănătoare cu imaginea arcului... viaţa noastră... se desfăşoară după imaginea acestui arc, urcînd şi coborînd. (...) Temeiul pe care mă bizui este că, dacă culmea arcului vieţii noastre e la treizeci şi cinci de ani, atîta cît ţine urcuşul acestei vîrste trebuie să ţină şi coborîşul” (Ospăţul, IV, 23-24).
Amiaza vieţii este aşadar la 35 de ani, dacă ţinem seama şi de cuvintele din Psalmi 89, 10 („Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani”). Dante s-a născut în anul 1265. Printr-o simplă operaţie aritmetică, rezultă că aventura pe tărîmul celălalt poate fi atribuită anului 1300. Încă din primul vers se realizează o împletire a lumii reale, măsurate calendaristic, cu lumea transcendentală.
„Jumătatea drumului vieţii” e punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, zenitul existenţei, în lectură alegorică. Expediţia iniţiatică, de descoperire a universului înconjurător şi de testare a puterilor virtuţii, poate fi descifrată într-o lectură morală. Fuga din faţa păcatului şi căutarea graţiei lui Dumnezeu deschid poteca înţelesurilor anagogice. Să nu uităm că 1300 este anul cînd Bonifaciu al VIII-lea a proclamat marele jubileu. Voiajul pelerinilor spre Roma pămîntească, în vederea iertării păcatelor, e dublat de călătoria dantescă pe tărîmul celălalt. Parcursul istoric e intersectat de experienţa personală.
„M-am pomenit” include, încă din start, o ambiguitate voită de expresie: să fie vorba despre o expediţie reală şi concretă, de una imaginată, de una visată? Nu ştim. Toate ipotezele sînt valabile. Textul Divinei Comedii oferă – în mod programatic – o lectură paralelă şi suprastratificată. În funcţie de nivelul la care decidem să ne plasăm înţelegerea, vom citi o poveste autobiografică, una fictivă, una onirică, una filosofică şi aşa mai departe.
Plină de semnificaţii e imaginea pădurii care deschide cîntul. Fără a insista, poetul trimite la o eventuală perioadă de rătăcire din viaţa lui. După moartea femeii iubite, Beatrice, tînărul a rămas fără un model călăuzitor, fără un agent care să-l îndemne la virtute. Nu ştim dacă pierderea drumului drept semnifică renunţarea temporară la credinţă, desfrîul ori vreo altă abatere de la codul etic. Nici nu e importantă particularizarea alegoriei generale a păcatului, care-i echivalent cu pădurea şi întunericul. Pe de altă parte însuşi traseul existenţei a fost deja raportat la înaintarea printr-un codru plin de pericole neprevăzute, căci „adolescentul care intră în pădurea înşelătoare a acestei vieţi n-ar şti să meargă pe drumul cel bun dacă nu i l-ar arăta cei mai vîrstnici” (Ospăţul, IV, 24).

4. Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

„Vai, cît e de greu să spun cum era această pădure sălbatică şi aspră şi dură, care în amintire îmi reînnoieşte spaima!” (v. 4-6). De remarcat apariţia, pentru prima dată, a structurii puzzle, una din principalele strategii de expresie în Divina Comedie: ordinea cuvintelor în terţină e amestecată, cititorul trebuie să recompună, pe cont propriu, desfăşurarea frazei. Triplul epitet vine să descrie atroce ameninţarea pădurii. Uimitor e şi jocul de cuvinte „selva selvaggia”, prin care conceptul (alegoric) e întunecat de propria sa derivaţie adjectivală. Este o construcţie intraductibilă prin eventuala „pădure păduroasă” şi efectiv de neechivalat artistic.

7. Tant’ è amara che poco è più morte;
ma per trattar del ben ch’i’ vi trovai,
dirò de l’altre cose ch’i’ v’ho scorte.

„E-atît de amară, că moartea abia o întrece; dar pentru a descrie binele pe care l-am găsit acolo, voi spune despre celelalte lucruri pe care le-am zărit” (v. 7-9). Numai moartea e ceva mai amară decît pădurea sălbatică. Trimiterea implicită la un pasaj din Biblie a fost deja remarcată de comentatori: „Şi am găsit că mai amară decît moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mîni sînt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea” (Eclesiastul, 7, 26).
Dacă acceptăm că avem o aluzie la textul biblic, descifrăm „pădurea” ca pe-o alegorie a desfrîului, de care Dante ar fi fost cuprins după dispariţia Beatricei. Dacă asemănarea cu Eclesiastul e fortuită, această ipoteză de lectură cade. Se prelungeşte astfel polisemia fascinantă a versurilor danteşti. Pentru a ne descrie binele găsit ulterior, poetul trebuie să ne vorbească despre dificultăţile depăşite mai întîi. Fie că „binele” se referă la Paradis, care e precedat în expediţia metafizică de imaginea ororilor Infernului; fie că „binele” e legat de apariţia lui Virgiliu, care urmează să-l ajute pe protagonist în faţa celor trei fiare ce-l vor agresa – terţina îşi păstrează caracterul ambiguu şi vaticinar. Iar Cîntul I îşi confirmă funcţia de prolog al întregului poem.

10. Io non so ben ridir com’ i’ v’intrai,
tant’ era pien di sonno a quel punto
che la verace via abbandonai.

„Eu nu ştiu spune bine cum am intrat acolo, aşa copleşit eram de somn în acel moment cînd am părăsit calea cea dreaptă” (v. 10-12). Cu alte cuvinte, nu vă pot relata cum am intrat acolo (în pădurea întunecoasă, în ţinutul păcatului, în lumea visului), atît eram de adormit (de iresponsabil moral, de inconştient raţional), cînd m-am îndepărtat de pe drumul cel drept. Continuă posibilitatea lecturilor supraetajate din Divina Comedie la nivel biografic, alegoric, etic, oniric etc. „Somnul e adesea folosit în Biblie ca figură a păcatului, întrucît în timpul său mintea e întunecată, iar conştiinţa e adormită. (…) În plan filosofic, etica aristotelică, reluată de Sf. Toma şi de Dante, nu admite că intelectul poate alege deliberat răul; el îl alege tocmai «din greşeală», căci e umbrit, crezînd anume că e binele” (A.M. Chiavacci Leonardi).

13. Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto,
là dove terminava quella valle
che m’avea di paura il cor compunto,
16. guardai in alto e vidi le sue spalle
vestite già de’ raggi del pianeta
che mena dritto altrui per ogne calle.

„Dar îndată ce-am ajuns la picioarele unui deal, acolo unde se termina acea vale ce mi-a străpuns inima de spaimă, am privit în sus şi i-am văzut umerii îmbrăcaţi în razele planetei ce poartă pe oricine pe drumul drept” (v. 13-18).
Dealul este antiteza pădurii sălbatice, simbolul ascensiunii virtuoase. Cu atît mai mult, cu cît versanţii colinei sînt luminaţi de razele soarelui, simbol al graţiei lui Dumnezeu, condiţie necesară a mîntuirii. Pe scurt, protagonistul reuşeşte cumva să depăşească teroarea păcatului şi întrezăreşte deja calea virtuoasă pe care trebuie să pornească. Privirea „în sus” reprezintă dorinţa de înălţare metafizică, desprinderea de murdăria telurică. În Psalmul 121 se arată: „Îmi ridic ochii spre munţi. De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pămîntul. Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te păzeşte nu va dormita”.
Soarele trimite cu gîndul la prezenţa lui Dumnezeu, care veghează şi nu permite sufletului păcătos, ce se căieşte, să se piardă. Creatorul ca lumină, claritate şi indicator de mîntuire este o prezenţă recurentă a întregului poem.

19. Allor fu la paura un poco queta,
che nel lago del cor m’era durata
la notte ch’i’ passai con tanta pieta.

„Atunci mi s-a mai potolit teama, pe care în lacul inimii mi-a întipărit-o noaptea ce-am petrecut-o cu atîta groază” (v. 19-21). La vederea dealului şi-a soarelui, spaima din inimă s-a mai calmat. „Lacul inimii” reprezintă partea concavă, unde se-adună sîngele înainte de-a fi retrimis în restul organismului, după ştiinţele medievale. Boccaccio arată că în această cavitate ar locui „spiritele vitale” şi aici este „receptaculul tuturor pasiunilor noastre; şi de aceea (Dante) spune că în ea i s-a prelungit patima după spaima avută”. Noaptea echivalează cu somnul, rătăcirea, tulburarea şi pierderea valorilor creştine.

22. E come quei che con lena affannata,
uscito fuor del pelago a la riva,
si volge a l’acqua perigliosa e guata,
25. così l’animo mio, ch’ancor fuggiva,
si volse a retro a rimirar lo passo
che non lasciò già mai persona viva.

„Şi precum acela care, cu răsuflarea tăiată, ieşit din valurile mării pe ţărm, se-ntoarce spre apa periculoasă şi o priveşte, la fel sufletul meu, ce încă fugea, s-a întors în urmă spre a privi din nou pasajul, de unde n-a mai scăpat nimeni cu viaţă” (v. 22-27). La fel cum naufragiatul, scăpat miraculos din mare, după ce ajunge pe ţărm, aruncă o privire uimită spre locul din care a supravieţuit, tot astfel şi eu am privit în urmă spre pădurea sălbatică, din care nimeni n-a mai scăpat.
Este prima comparaţie faimoasă a Divinei Comedii, dintr-un lung şir ce va urma. Principala strategie, prin care poetul concretizează, explicitează realitatea supranaturală, abstractă, este de-a o plasa în analogie cu lumea vie, cu situaţiile familiare cititorilor. În cazul de faţă, ieşirea din pădurea păcatului e asemănată cu supravieţuirea miraculoasă dintr-un naufragiu. Prima terţină construieşte imaginea concretă a naufragiatului, pe cînd a doua îi răspunde prin revenirea asupra situaţiei morale a protagonistului. Cele două terţine sînt corelate în debutul lor prin „come / così” (aşa cum / tot astfel). „Încă ceasul e lipsit de istorie, de nu cumva e latent, naufragiatul nu şi-a revenit din lupta cu furtuna; încă e cel pe jumătate adormit, cel «plin de somn» ce se strecoară prin noapte, înţepenit în surpriza trezirii. E ora pustie, în mijlocul căreia, de unul singur, stă un om” (Ungaretti). „Ca întotdeauna, gestul fizic, precis pînă în detalii – răsuflarea tăiată, privirea intensă şi înspăimîntată – indică gestul moral al omului care priveşte în urmă, cu spaimă interioară, spre abisul păcatului din care a scăpat” (A.M. Chiavacci Leonardi).

28. Poi ch’èi posato un poco il corpo lasso,
ripresi via per la piaggia diserta,
sì che ‘l piè fermo sempre era ‘l più basso.

„După ce mi-am odihnit puţin trupul ostenit, mi-am reluat drumul pe coasta golaşă, încît piciorul ferm era mereu mai jos” (v. 28-30). Piciorul ferm, pe care ne sprijinim greutatea, e mereu mai jos atunci cînd urcăm. Au fost numeroase interpretări alegorice ale acestui pasaj. Dacă piciorul ferm e stîngul, atunci „Dante vrea să spună că, în ciuda redobîndirii capacităţii de-a privi spre înălţimi şi a dorinţei de-a se îndrepta spre vîrful dealului, era blocat sau împiedicat în drumul său de lanţurile încă imanente ale tendinţelor negative” (T. Di Salvo).

31. Ed ecco, quasi al cominciar de l’erta,
una lonza leggiera e presta molto,
che di pel macolato era coverta;
34. e non mi si partia dinanzi al volto,
anzi ‘mpediva tanto il mio cammino,
ch’i’ fui per ritornar più volte vòlto.

„Şi iată, aproape de începutul urcuşului, un leopard suplu şi rapid, care era acoperit de blană pătată; şi nu pleca din faţa mea, ba chiar îmi închidea astfel calea, încît de mai multe ori am stat să mă-ntorc” (v. 31-36). S-au dat diferite accepţiuni pentru „lonza” ca leopard, sau linx, sau panteră – în orice caz o felină mlădioasă şi periculoasă. E prima fiară care, urmată imediat de leu şi lupoaică, împiedică ascensiunea protagonistului, îi blochează calea spre mîntuire. Se pare că, în anul 1285, un leopard a fost luat captiv şi ţinut în cuşcă, în apropiere de palatul primăriei din Florenţa, fiind admirat de mulţi trecători. Borges i-a dedicat o proză, în care Dumnezeu i-a vorbit animalului în vis, liniştindu-l că îi e sortit să stea după gratii numai pentru ca un om să-l vadă şi să nu-l uite, „să-i includă figura şi simbolul într-un poem, care are un loc precis în povestea universului”.
Semnificaţia alegorică a celor trei animale e indiscutabilă, dar şi intens dezbătută. În ordine morală, leopardul, pentru blana sa pătată, cu reflexe jucăuşe, a fost echivalat cu „lussuria” (desfrîul); leul, pentru atitudinea sa îngîmfată, a fost descifrat prin „superbia” (aroganţă); lupoaica, pentru ţinuta ei costelivă, a fost citită ca o imagine de „avarizia” (zgîrcenie), sau de „cupidigia” (aviditate, foame de putere). Sînt „trei vicii care de obicei ocupă mai mult generaţia umană” (Ottimo Commento). În ordine istorică, leopardul a fost înţeles ca alegoria Florenţei, care l-a izgonit pe Dante; leul ca imaginea Franţei care, prin armata lui Charles de Valois, a contribuit la exilarea lui Dante; iar lupoaica – animalul cel mai periculos dintre toate – este Roma, care prin Papa Bonifaciu al VIII-lea a orchestrat întreaga lovitură de stat, căreia Dante i-a căzut victimă.
„Più volte volto” este o paronomasie, o figură de stil care constă în alăturarea de cuvinte cu o sonoritate apropiată. Aici reflectă o preocupare retorică, de artificialitate căutată (T. Di Salvo).

37. Temp’ era dal principio del mattino,
e ‘l sol montava ‘n sù con quelle stelle
ch’eran con lui quando l’amor divino
40. mosse di prima quelle cose belle;
sì ch’a bene sperar m’era cagione
di quella fiera a la gaetta pelle
43. l’ora del tempo e la dolce stagione;
ma non sì che paura non mi desse
la vista che m’apparve d’un leone.

„Vremea era la începutul dimineţii, şi soarele urca pe cer cu acele stele care erau cu el, atunci cînd iubirea divină a pus prima dată în mişcare acele lucruri frumoase; aşa încît îmi dădeau motive de speranţă – în faţa fiarei cu pielea pătată – ora vremii şi dulcele anotimp; dar nu astfel încît să nu mă sperie vederea unui leu care mi-a apărut în faţă” (v. 37-45).
Era în zorii zilei, în zodia Berbecului. Frumuseţea şi puritatea cosmică aminteau de momentul genezei, cînd Dumnezeu a creat lumea. Avem un alt element din şirul de antagonisme: valea păcatului – dealul mîntuirii; întunericul pădurii – lumina soarelui, ce punctează drama conştiinţei care îşi caută drumul spre mîntuire. De fapt, asistăm la o scurtă „pauză de orchestră”, înainte de reluarea încă mai dramatică a conflictului dintre protagonist şi ispitele care îl împing spre pădurea blestemată. Fiara cu pielea „veselă” (gaetta) e leopardul, cu blana acoperită de pete alb-negre, o posibilă aluzie la lupta fratricidă dintre guelfii albi şi cei negri, între zidurile Florenţei.
Leul, în schimb, e „simbolul aroganţei, care îi împinge pe oameni la abuzuri şi violenţă, în căutarea puterii”, ca o imagine a societăţii medievale (T. Di Salvo).

46. Questi parea che contra me venisse
con la test’ alta e con rabbiosa fame,
sì che parea che l’aere ne tremesse.

„Acesta părea că vine împotriva mea, cu capul înălţat şi cu foamea turbată, încît părea că şi aerul se teme de el (sau: tremură din cauza lui)” (v. 46-48). În unele ediţii apare „l’aere ne temesse”, în altele „l’aere ne tremesse”. Nu ni s-a păstrat varianta originală a manuscriselor danteşti; pot exista diferenţe de o literă sau de-un cuvînt, în cadrul versurilor, dar numai astfel încît să nu fie afectată măsura endecasilabică. Iar sensul se nuanţează diferit, fără a fi totuşi modificat global. „Capul ridicat este înfumurarea trufiei, foamea turbată este vătămarea nemiloasă pe care aroganţa o comite împotriva aproapelui” (Buti).

49. Ed una lupa, che di tutte brame
sembiava carca ne la sua magrezza,
e molte genti fé già viver grame,
52. questa mi porse tanto di gravezza
con la paura ch’uscia di sua vista,
ch’io perdei la speranza de l’altezza.

„Şi o lupoaică, ce părea încărcată de toate poftele, pe cît era de slabă, şi care multă lume a împins la pierzanie, asta m-a umplut de-asemenea apăsare, cu spaima pe care o degaja vederea ei, încît am pierdut speranţa spre înălţimi” (v. 49-54).
Lupoaica simbolizează în plan moral zgîrcenia, sau foamea de putere şi bogăţie lumească, iar în plan istoric curtea papală de la Roma. „Acesta e păcatul cel mai grav care a lovit omenirea: e cel care întunecă raţiunea şi conştiinţa, generează ura, violenţa, războiul şi contaminează instituţiile civile şi religioase. O întrebare se pune în context: de ce Dante plasează în culmea păcatelor foamea de putere şi nu aroganţa, după cum îi sugerau învăţămintele teologice? Răspunsul trebuie găsit în societatea unde acţiona poetul, din care fusese exilat şi căreia se pregătea, în călătoria lui, să-i dea o lecţie de mîntuire a sufletului. Societatea comunală (şi îndeosebi cea florentină) era întemeiată pe dominaţia unei burghezii întreprinzătoare, dar şi lipsite de scrupule, unde obţinerea banului, mitul puterii economice, constituiau o forţă activă, dar şi invadatoare şi contagioasă. A recunoaşte foamea de putere ca păcat de bază însemna a recunoaşte, în societatea comunală, negustorească şi bancară, nodul de violenţă de care lumea trebuie să scape, dacă vrea să construiască o societate în beneficiul omului. Călătoria în lumea de apoi era pe de o parte condamnarea societăţii comunale nedrepte şi dedicate cîştigării banului şi, pe de altă parte, căutarea unor noi valori pentru construirea unei alte societăţi” (T. Di Salvo).

55. E qual è quei che volontieri acquista,
e giugne ‘l tempo che perder lo face,
che ‘n tutti suoi pensier piange e s’attrista;
58. tal mi fece la bestia sanza pace,
che, venendomi ‘ncontro, a poco a poco
mi ripigneva là dove ‘l sol tace.

„Şi cum e acela ce bucuros dobîndeşte, iar apoi vine vremea ce-l face să piardă, şi-n toate gîndurile sale plînge şi se întristează, la fel m-a făcut să mă simt bestia fără pace care, venind împotriva mea, încet încet, mă împingea înapoi acolo unde soarele tace” (v. 55-60). La fel ca avarul care se bucură cînd acumulează diverse bunuri, iar apoi e disperat cînd trebuie să renunţe la ele, lupoaica mă obliga să mă întorc spre pădurea oribilă „unde soarele tace” – o superbă metaforă ce demonstrează performanţa poetică a lui Dante, prin cumularea unui element vizual (soarele) şi a unui verb auditiv (tace).

61. Mentre ch’i’ rovinava in basso loco,
dinanzi a li occhi mi si fu offerto
chi per lungo silenzio parea fioco.
64. Quando vidi costui nel gran diserto,
„Miserere di me”, gridai a lui,
„qual che tu sii, od ombra od omo certo!”.

„Pe cînd mă prăbuşeam spre locul josnic, în faţa ochilor mi-a apărut cineva care, pentru îndelungata linişte, părea mut. Cînd l-am văzut pe-acesta în marea pustietate, ‘Miserere di me’ (Îndură-te de mine) i-am strigat, «oricine-ai fi, sau umbră, sau om viu!»”(v. 61.-66). Dante, sub presiunea celor trei fiare, cădea înapoi spre pădurea oribilă, cînd i-a apărut în faţa ochilor cineva care părea mut. Protagonistul îi imploră ajutorul, fie că acela este o fantasmă sau un om viu.
„Prăbuşirea” poate fi înţeleasă cu o dublă semnificaţie, „materială şi morală” (Grabher). Mult s-a discutat despre aparenta contradicţie dintre „îndelungata linişte” care domnea şi personajul „mut”. Dacă era linişte, de unde ştia Dante că are de-a face cu cineva care şi-a pierdut vocea? Unii îi atribuie lui „fioco” sensul de „neclar” şi văd o apariţie estompată – ipoteză contrazisă de pasajul anterior („în faţa ochilor mi-a apărut”). Explicaţia istorică aminteşte că Virgiliu murise de cîteva secole, aşadar e normal să pară mut (Buti). Interpretarea alegorică subliniază că „vocea raţiunii a rămas timp îndelungat mută la omul rătăcit în păcat” (Chiavacci Leonardi). Fapt este că „această umbră care se profilează uriaşă din tăcere, izolată într-un spaţiu gol, se anunţă ca purtătoarea unui mister şi exercită o influenţă profundă” (E.A. Panaitescu).
„Miserere di me” este o citare a debutului Psalmului 51: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!”. Adresarea către Virgiliu cu o formulă sacramentală contribuie la augmentarea imaginii sale simbolice, atotputernice. Pe de altă parte, este prima replică umană care se face auzită în pustietate, aşadar era cu atît mai important ca ea să fie purtătoarea unui mesaj de umilinţă creştină.

67. Rispuosemi: „Non omo, omo già fui,
e li parenti miei furon lombardi,
mantoani per patrïa ambedui.
70. Nacqui sub Iulio, ancor che fosse tardi,
e vissi a Roma sotto ‘l buono Augusto
nel tempo de li dèi falsi e bugiardi.
73. Poeta fui, e cantai di quel giusto
figliuol d’Anchise che venne di Troia,
poi che ‘l superbo Ilïón fu combusto.

„Mi-a răspuns: ‘Nu om, om am fost deja, iar părinţii mei au fost lombarzi, mantovani ca patrie amîndoi. M-am născut sub Iulius, deşi era tîrziu, şi-am trăit la Roma sub bunul Augustus, pe vremea zeilor falşi şi mincinoşi. Poet am fost şi am cîntat despre acel prea drept fiu al lui Anchise, care a venit din Troia, după ce trufaşul Ilion a fost ars»”(v. 67-75). Virgiliu se prezintă indirect, într-o manieră retorică, prin perifraze: nu mai sînt viu, provin din părinţi originari din Mantova; am venit pe lume la sfîrşitul domniei lui Iulius Cezar şi am trăit pe vremea lui Augustus, înainte de naşterea lui Isus; am fost poet şi l-am cîntat pe Enea, fiul lui Anchise, care a fugit din cetatea Troia, după ce aceasta a fost cucerită şi distrusă de greci.
O mare concentrare de date istorice, geografice, literare, culturale, în cadrul exprimării retorice, face necesară explicitarea sensurilor din aceste terţine. Cel care vorbeşte este Virgiliu, născut în apropiere de Mantova, autor al Eneidei, poet preferat al lui Dante. Unele expresii sînt chiar derivate din capodopera sa: „superbum Ilium”. Cel care se declară a fi deja o umbră, un om mort, îşi asumă îndată o serie de coordonate precise. „Acest personaj nu este o fiinţă abstractă, o figuraţie alegorică, ci se include într-o concretă şi bine identificată realitate istorică. Virgiliu reprezintă în Comedie, după cum se va limpezi mai bine ulterior, lumina raţiunii umane, care are datoria de a-i conduce pe oameni să descopere binele, în limitele naturii; dar dobîndeşte această funcţie fără a înceta să fie el însuşi, acel poet Virgiliu care s-a născut la Mantova şi a trăit pe vremea lui Augustus (acesta e conceptul medieval de «figură», pe care Auerbach l-a recunoscut în aspectul Comediei), ba chiar dobîndeşte acest rol în măsura în care este el însuşi punctul cel mai înalt şi aproape emblematic al acelei lumi antice, care a ajuns pînă acolo unde raţiunea poate să-l conducă pe om, în lipsa luminii credinţei, pînă la presimţirea şi aproape de profetizarea realităţii creştine” (Chiavacci Leonardi).

76. Ma tu perché ritorni a tanta noia?
perché non sali il dilettoso monte
ch’è principio e cagion di tutta gioia?”.

„Dar tu de ce revii la atîta suferinţă? de ce nu urci plăcutul munte care e începutul şi motivul oricărei bucurii?” (v. 76-78). Virgiliu îşi asumă de la început rolul de călăuză şi îl îndeamnă pe Dante să urce pe dealul virtuţii. Semnificaţia alegorică a pasajului este evidentă.

79. „Or se’ tu quel Virgilio e quella fonte
che spandi di parlar sì largo fiume?”,
rispuos’ io lui con vergognosa fronte.
82. „O de li altri poeti onore e lume,
vagliami ‘l lungo studio e ‘l grande amore
che m’ha fatto cercar lo tuo volume.
85. Tu se’ lo mio maestro e ‘l mio autore,
tu se’ solo colui da cu’ io tolsi
lo bello stilo che m’ha fatto onore.

„‘Tu eşti acel Virgiliu şi acel izvor ce răspîndeşti un aşa larg fluviu de cuvinte?’, i-am răspuns lui cu ruşinată frunte. ‘O, tu, onoarea şi lumina tuturor poeţilor, răsplăteşte-mi lungul studiu şi marea iubire ce m-au făcut să-ţi caut cartea. Tu eşti maestrul meu şi autorul meu de căpătîi; doar tu eşti acela de la care am luat frumosul stil ce mi-a făcut onoare” (v. 79-87). „Izbucnirea acestei exclamaţii este primul exemplu al forţei dramatice a Comediei. Dante nu răspunde la întrebare, pare să-şi uite situaţia: faptul că se află în faţa lui Virgiliu, pe care l-a iubit aşa de mult, e mai important decît orice, iar strigătul său de surpriză şi iubire răsună în acel loc simbolic cu o uimitoare intensitate umană. Tocmai din acest caracter constant de noutate şi surpriză, ce corespund trăsăturii imprevizibile a celei mai profunde realităţi umane, niciodată legată şi constrînsă într-o schemă prefixată, derivă absoluta credibilitate şi forţa povestirii danteşti” (Chiavacci Leonardi).
Dante îi răspunde lui Virgiliu „cu fruntea ruşinată” pentru că e impresionat de statura celui ce-i stă în faţă, dar şi pentru că se simte umilit de situaţia disperată în care a ajuns, sub presiunea celor trei fiare sălbatice, fiind obligat să bată în retragere spre pădurea oribilă. Poetul latin este autorul de căpătîi al celui italian, acela de la care Dante a învăţat – indirect, prin studierea scrierilor sale – cum să compună, la rîndul lui, poezia. Iar noul meşteşug i-a adus onoarea printre contemporani.

88. Vedi la bestia per cu’ io mi volsi;
aiutami da lei, famoso saggio,
ch’ella mi fa tremar le vene e i polsi”.

„Vezi bestia pentru care m-am întors din drum: ajută-mă de ea, faimosule înţelept, căci ea mă face să-mi tremure venele şi pulsul” (v. 88-90). Mai ales lupoaica e cea care l-a gonit înapoi către pierzanie. Dante îi cere ajutorul lui Virgiliu, în faţa acestei spaime care îl sufocă. „Virgiliu e numit înţelept pentru că în concepţia medievală înţelepciunea (sapienza) şi poezia coincideau: poezia era o formă de înţelepciune oferită cu un limbaj şi cu o tehnică diferite de acelea ale filosofiei” (Di Salvo).

91. „A te convien tenere altro vïaggio”,
rispuose, poi che lagrimar mi vide,
„se vuo’ campar d’esto loco selvaggio;
94. ché questa bestia, per la qual tu gride,
non lascia altrui passar per la sua via,
ma tanto lo ‘mpedisce che l’uccide;

„‘Tu trebuie să mergi pe alt drum’, a răspuns după ce m-a văzut lăcrimînd, ‘dacă vrei să scapi din acest loc sălbatic: fiindcă această bestie, de spaima căreia strigi, nu lasă pe altul să treacă pe calea sa, ci aşa îl împiedică încît îl ucide” (v. 91-96). Calea directă şi scurtă nu e posibilă, pentru a scăpa din calea păcatului. E nevoie de multe sacrificii pentru a ieşi de sub influenţa răului. Este o scurtă prevestire a călătoriei care se prefigurează. „Omul trebuie să parcurgă o cale mai lungă, să treacă prin cunoaşterea păcatului (Infernul) şi deliberata purificare şi desprindere de el (Purgatoriul). Dar această scurtă replică pare să cuprindă o intuiţie mai profundă. Anume că problema lupoaicei şi a dealului, adică a fericirii umane, nu se poate rezolva de fapt în termeni omeneşti, aici pe pămînt; ci doar la sfîrşitul istoriei, în eternitate (pe lumea cealaltă) se poate găsi cu adevărat o soluţie” (Chiavacci Leonardi).

97. e ha natura sì malvagia e ria,
che mai non empie la bramosa voglia,
e dopo ‘l pasto ha più fame che pria.
100. Molti son li animali a cui s’ammoglia,
e più saranno ancora, infin che ‘l veltro
verrà, che la farà morir con doglia.

„Şi are o natură aşa de rea şi ticăloasă, încît niciodată nu-şi umple voia pofticioasă, iar după ce-a mîncat îi e mai foame decît înainte. Multe sînt animalele cu care se însoţeşte şi încă mai multe vor fi, pînă cînd Ogarul va veni, care o va omorî în chinuri” (v. 97-102). Lupoaica se asociază cu multe alte animale pentru a-şi atinge scopurile – foamea de putere se uneşte cu numeroase alte păcate şi infracţiuni pentru a-şi realiza intenţiile, pînă cînd va fi învinsă de Ogar. Cîinele de vînătoare suplu şi rapid, care va veni şi va ucide Lupoaica, reprezintă una dintre cele mai ample alegorii din Divina Comedie. După cum sintetizează Giovanni Papini, identitatea sa a fost atribuită numeroaselor personaje istorice şi politice, „Henric al VII-lea, ducele Ludwig de Bavaria, Hanul Tătarilor, Can Grande della Scala, Uguccione della Faggiola, Guido Bonacolsi da Mantova, Wilhelm împăratul Germaniei, Cino da Pistoia, Castruccio Castracani, Papa Benedict al XI-lea, Garibaldi, Vittorio Emanuele al II-lea, un căpitan ghibelin nedeterminat, un împărat nedeterminat, un papă angelic nedeterminat, ba chiar Dante însuşi sau Cristos care va veni”. În funcţie de identitatea Ogarului, desfăşurarea acţiunii se poate citi ca o alegorie de politică locală, naţională sau internaţională. Eseistul Papini consideră de-a dreptul că Ogarul ar fi echivalentul Sfîntului Duh, ducînd întregul conflict în plan metafizic şi eliminînd celelalte accepţiuni posibile. În realitate o identificare unilaterală a Ogarului ar fi abuzivă, iar textul capodoperei pulsează din lecturile paralele şi suprapuse pe care le deschide.

103. Questi non ciberà terra né peltro,
ma sapïenza, amore e virtute,
e sua nazion sarà tra feltro e feltro.
106. Di quella umile Italia fia salute
per cui morì la vergine Cammilla,
Eurialo e Turno e Niso di ferute.

„Acesta din urmă (Ogarul) nu se va hrăni cu pămînt sau bogăţii, ci cu înţelepciune, iubire şi virtute, iar naşterea sa [ori: naţiunea sa] va fi între fetru şi fetru [ori: între Feltro şi Feltro]. Acea umilă Italie o va însănătoşi, pentru care au murit fecioara Cammilla, Eurial şi Turnus şi Niso de pe urma rănilor” (v. 103-108). Viitorul salvator al oamenilor nu va urmări să obţină avere materială, ci bogăţii spirituale. Va fi un om al dreptăţii, căci la naştere va fi înfăşat în fetru (materialul ce căptuşea urna în care erau aleşi magistraţii). Unii interpretează că „Ogarul” se va naşte într-o familie umilă, căci pruncul va fi înfăşurat în pîslă – întregul pasaj ar fi o aluzie la noua venire a lui Isus. Alţii înţeleg că naţiunea acestui agent miraculos va fi între Feltre din Veneto şi Montefeltro în Romagna, adică el va aparţine poporului italian. Continuă ambiguitatea maximă a pasajului cu accente profetice, care deschid o amplă gamă de semnificaţii.
Ogarul va readuce pe calea virtuţii acea Italie pentru care s-au jertfit fecioara Cammilla, Eurial, Turnus şi Niso. Sînt personaje ce şi-au pierdut viaţa, în zona Lazio, participînd la bătălia dintre băştinaşii italici şi troieni. Cammilla şi Turnus, regele rutulilor, au luptat împotriva troienilor, în schimb Eurial şi Niso erau din tabăra lui Enea. Providenţa divină le-a cules sacrificiul, transformîndu-l într-un element de coeziune a viitoarei unităţi italiene.

109. Questi la caccerà per ogne villa,
fin che l’avrà rimessa ne lo ‘nferno,
là onde ‘nvidia prima dipartilla.

„Acesta o va izgoni din toate oraşele, pînă cînd o va pune la loc în Infern, acolo de unde la început invidia a scos-o” (v. 109-111). Ogarul va goni Lupoaica din toate ţinuturile Italiei şi o va azvîrli înapoi în Infernul de unde invidia diavolului o trimisese în lume.

112. Ond’ io per lo tuo me’ penso e discerno
che tu mi segui, e io sarò tua guida,
e trarrotti di qui per loco etterno;
115. ove udirai le disperate strida,
vedrai li antichi spiriti dolenti,
ch’a la seconda morte ciascun grida;
118. e vederai color che son contenti
nel foco, perché speran di venire
quando che sia a le beate genti.

„Drept care, spre binele tău mă gîndesc şi consider ca tu să mă urmezi, iar eu voi fi călăuza ta şi te voi scoate de-aici spre locul etern, unde vei auzi ţipetele disperate, vei vedea spiritele vechi îndurerate, care după a doua moarte fiecare strigă; şi îi vei vedea pe cei ce sînt mulţumiţi în foc, pentru că speră să ajungă, atunci cînd o să fie, la lumea fericită” (v. 112-120). Virgiliu se oferă să-l călăuzească pe Dante prin Infern („ţipetele disperate” ale celor ce-ar vrea să moară din nou) şi prin Purgatoriu („cei ce sînt mulţumiţi în foc”).

121. A le quai poi se tu vorrai salire,
anima fia a ciò più di me degna:
con lei ti lascerò nel mio partire;
124. ché quello imperador che là sù regna,
perch’ i’ fu’ ribellante a la sua legge,
non vuol che ‘n sua città per me si vegna.
127. In tutte parti impera e quivi regge;
quivi è la sua città e l’alto seggio:
oh felice colui cu’ ivi elegge!”.

„La care apoi dacă vei vrea să urci, va fi pentru aceasta un suflet mai demn decît mine: cu el te voi lăsa la plecarea mea; căci acel împărat care acolo sus domneşte, fiindcă eu am fost rebel la legea lui, nu vrea ca în cetatea lui să intru. În toate părţile împărăţeşte şi aici domneşte, aici e cetatea sa şi înaltul tron: vai ce fericit e cel pe care acolo îl alege!” (v. 121-129). În Paradis Dante va avea o altă călăuză, Virgiliu pînă acolo nu poate merge, fiindcă nu e creştin, a murit înainte de venirea lui Isus, prin urmare îi este închis drumul mîntuirii (Domnul „nu vrea ca în cetatea lui să intru”). Dumnezeu are puteri depline asupra tuturor colţurilor universului pe care l-a creat, dar îşi are sediul în Paradis – îşi continuă Virgiliu explicaţiile precise despre legile şi interdicţiile care structurează lumea de apoi. Pentru a obţine mîntuirea, este nevoie ca efortul raţional să fie dublat de cel spiritual, gîndirea să fie însoţită de graţia divină. „Această condiţie tipic creştină, conform căreia pentru mîntuirea omului Dumnezeu face totul, dar omul trebuie să-i accepte acţiunea, stă la baza poemului dantesc (am spune că îl caracterizează) şi este ea însăşi termenul final al vieţii spirituale a lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

130. E io a lui: „Poeta, io ti richeggio
per quello Dio che tu non conoscesti,
a ciò ch’io fugga questo male e peggio,
133. che tu mi meni là dov’ or dicesti,
sì ch’io veggia la porta di san Pietro
e color cui tu fai cotanto mesti”.
136. Allor si mosse, e io li tenni dietro.

„Şi eu către el: ‘Poete, eu îţi cer, în numele acelui Dumnezeu pe care nu l-ai cunoscut, ca eu să scap de acest rău groaznic, să mă duci acolo unde adineori ai spus, astfel încît să văd poarta Sfîntului Petru şi pe cei consideraţi de tine aşa fericiţi’. Atunci s-a pornit şi eu m-am ţinut după el” (v. 130-136). Dante se bucură să fie condus de Virgiliu, fie şi numai pe o distanţă intermediară, pînă la intrarea în Paradis. Îi solicită ajutorul, în numele acelui Dumnezeu după care latinul tînjeşte cu atîta amărăciune (vai, ce fericit e alesul Domnului!). Cei doi pornesc la drum.

Laszlo Alexandru
(nr. 7-8, iulie-august 2014, anul IV)