 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Spirite măreţe (Infernul IV)
1. Ruppemi l’alto sonno ne la testa „Mi-a rupt somnul adînc din cap un tunet greu, încît m-am scuturat ca omul care se trezeşte fără voie; iar ochiul odihnit în jur l-am învîrtit, ridicat în picioare, şi am privit atent pentru a cunoaşte locul unde sunt” (v. 1-6). Eroul e trezit brusc, pe partea cealaltă a Aheronului, de un tunet, la fel de inexplicabil ca fulgerul care-i provocase leşinul. „Observăm că raportul cu ultima frază a cîntului precedent, aici stabilit de cuvîntul sonno, va fi o constantă mereu urmărită de Dante, aproape ca pentru a lega un cînt de celălalt, în pofida pauzei ce rupe lanţul rimelor” (Chiavacci Leonardi). Aceeaşi comentatoare subliniază că întregul cînt IV îl are ca protagonist pe Virgiliu, aşadar e normal să se deschidă cu un citat virgilian: „olli somnum ingens rumpit pavor” (Eneida VII 458). 7. Vero è che ‘n su la proda mi trovai „Adevărul e că m-am pomenit pe marginea văii dureroase a abisului, care adună infinitele tînguieli. Era întunecată şi adîncă şi aşa de neguroasă, încît degeaba mi-am adîncit privirea înăuntru, nu zăream nimic” (v. 7-12). Dante se pomeneşte pe marginea văii Infernului, unde se adună toate strigătele de suferinţă. În ciuda efortului de-a privi în profunzimi, nu reuşeşte să vadă nimic, din cauza întunericului şi a adîncimii gropii. Torraca notează că adîncimea Infernului era mai mult intuită decît văzută, din cauza întunecimii. 13. «Or discendiam qua giù nel cieco mondo», „«Acum să coborîm aici în lumea oarbă», a început poetul foarte palid: «eu voi fi primul, iar tu vei fi al doilea». Şi eu, care i-am observat culoarea, am zis: «Cum o să vin, dacă tu te înspăimînţi, care de obicei eşti alinarea îndoielii mele?». Şi el mie: «Durerea pentru lumea care e aici jos îmi tipăreşte pe chip acea milă, pe care tu o vezi ca teamă” (v. 13-21). Virgiliu, cu chipul palid, îl îndeamnă pe Dante să-l urmeze. Acesta din urmă ezită, văzînd că însăşi călăuza e cuprinsă de teamă. Îndrumătorul îl lămureşte că sentimentul său e de milă, gîndindu-se la păcătoşii pe care urmează să-i vadă, nu de frică. 22. Andiam, ché la via lunga ne sospigne». „Să mergem, fiindcă drumul lung ne îndeamnă». Aşa s-a pornit şi aşa m-a făcut să intru în primul cerc care încinge abisul. Aici, cum am auzit, nu existau plînsete, ci doar suspine, care făceau să tremure văzduhul etern. Asta se întîmpla pentru durerile fără chinuri [fizice], pe care le aveau mulţimile, care erau multe şi mari, de copii şi de femei şi de bărbaţi» (v. 22-30). După clarificarea neînţelegerii, Virgiliu îi atrage atenţia că mai e cale lungă de făcut, ar fi bine să se grăbească. Cei doi pătrund în primul cerc al Infernului, unde se-aud suspine provocate de suferinţe spirituale, nu fizice, venind de la mari mulţimi de bărbaţi, femei şi copii. 31. Lo buon maestro a me: «Tu non dimandi „Bunul maestru către mine: «Tu nu mă întrebi ce spirite sînt acestea pe care le vezi? Vreau să ştii, înainte de-a merge mai departe, că ei n-au păcătuit; şi dacă au făcut vreun bine, nu-i de ajuns, fiindcă n-au primit botezul, care este poarta credinţei pe care tu o împărtăşeşti. Şi dacă au trăit înainte de creştinism, nu l-au iubit după lege pe Dumnezeu: şi printre aceştia mă număr eu însumi” (v. 31-39). Călăuza îl lămureşte pe Dante că aici se află cei nebotezaţi care, deşi au avut fapte bune, n-au intrat pe poarta credinţei, care e prima condiţie de mîntuire, conform legii spirituale. „Iar dacă au trăit înainte de creştinism (adică înainte de instituţia botezului), nu l-au iubit cum prescrie legea (potrivit cultului ebraic) pe adevăratul Dumnezeu (n-au crezut în venirea lui Isus)” (T. Di Salvo). Însuşi Virgiliu se găseşte în această categorie de osîndiţi. 40. Per tai difetti, non per altro rio, „Pentru aceste greşeli, nu pentru alte răutăţi, sîntem pierduţi, şi doar cu atîta pedepsiţi, că fără speranţă trăim cu dorinţa’. Mare durere m-a cuprins la inimă cînd l-am priceput, fiindcă lume de înaltă valoare am cunoscut, care în acel limb era suspendată” (v. 40-45). Numai pentru lipsa botezului au ajuns toţi aceştia în Infern şi nu de torturi fizice suferă ei, ci doar de chinuri spirituale: tînjesc să vadă chipul lui Dumnezeu, deşi ştiu că nu există speranţă pentru aşa ceva. Dante a fost cuprins de mare durere, căci a recunoscut mulţi oameni importanţi în acel loc, denumit Limb. 46. «Dimmi, maestro mio, dimmi, segnore», „«Spune-mi, maestrul meu, spune-mi, stăpîne», am început eu vrînd să fiu sigur de acea credinţă care învinge orice greşeală: «a ieşit de aici vreodată cineva, ori prin meritul său, ori prin al altuia, care apoi să fie mîntuit?». Şi acela, care a înţeles vorba mea acoperită…” (v. 46-51). Dante îl întreabă emoţionat pe Virgiliu dacă a scăpat cineva din Infern, pentru a merge în Paradis. El vrea să ştie implicit dacă îndrumătorul său are vreo şansă de-a ieşi de-acolo, sau dacă doctrina credinţei e mai puternică decît speranţele sale. Latinul îi înţelege întrebarea şi îl lămureşte. „Dante ştie prin credinţa sa că damnaţii, oricărei categorii i-ar aparţine, vor rămîne în Infern. De un alt lucru, exprimat aluziv, vrea să fie sigur poetul, anume că ceea ce l-a învăţat Credinţa (în Isus coborît în Infern) e lipsit de orice îndoială sau eroare. Tradiţia proclama ca adevăr că Cristos, înviat din morţi, a coborît în Infern, i-a eliberat şi i-a luat cu sine în Paradis pe toţi cei care, născuţi mai devreme decît el, au crezut în el. În legătură cu acest fapt cerea Dante de la Virgiliu o asigurare, care derivă din caracterul indiscutabil al credinţei” (T. Di Salvo). 52. rispuose: «Io era nuovo in questo stato, „…a răspuns: «Eu eram nou în starea aceasta, cînd am văzut venind un preaputernic, cu semnul victoriei încoronat. A tras afară de-aici umbra primului părinte, pe a lui Abel, fiul său şi pe a lui Noe, a lui Moise legiuitorul supus…” (v. 52-57). Virgiliu murise de puţin timp, cînd a coborît Isus în locul de pierzanie şi i-a luat cu sine pe unii de-acolo. Semnul de victorie al lui Isus era aureola cu cruce, imagine prin care era adesea reprezentat în pictura medievală. De la moartea lui Virgiliu (anul 19 a.C.) şi pînă la moartea lui Cristos (la vîrsta de 33 de ani), au trecut doar 52 de ani. De către Mîntuitor au fost salvaţi Adam (primul părinte al omenirii), fiul său Abel (ciobanul virtuos, ucis de fratele Cain), Noe (patriarhul fidel care a organizat supravieţuirea în timpul potopului) şi Moise (cel care a dat legile poporului israelian şi i-a fost supus Domnului). 58. Abraàm patrïarca e Davìd re, „…Avraam patriarhul şi regele David, Israel cu tatăl şi născuţii săi şi Rahela, pentru care atîtea a făcut; şi mulţi alţii şi i-a făcut fericiţi; şi vreau să ştii că, înaintea acestora, spiritele umane nu erau mîntuite»” (v. 58-63). Au mai fost scoşi de Cristos din Infern, prin sacrificiul suprem, patriarhul Avraam şi regele psalmist David, Iacob care a primit numele de Israel, cu tatăl său Isaac şi cu cei 12 fii, din care derivă cele 12 triburi israeliene, precum şi soţia acestuia, Rahela, pentru care Iacob l-a slugărit de două ori cîte şapte ani pe viitorul său socru (Geneza, 29, 15-30). Iar înaintea acestora n-a existat nimeni care să fi urcat în Paradis. 64. Non lasciavam l’andar perch’ ei dicessi, „Nu ne opream paşii fiindcă el vorbea, ci treceam pădurea totuşi, pădurea, zic, deasă de spirite. Încă nu eram departe de locul unde mă trezisem din somn, cînd am văzut un foc ce învingea / pe care-l înfăşura emisfera de tenebre. Mai aveam de mers pînă la el, dar nu aşa încît să nu întrezăresc că lume demnă de onoare şedea în acel loc” (v. 64-72). Ne-am continuat drumul, în timp ce Virgiliu îmi dădea explicaţiile. Ceva mai încolo am văzut un foc care emisfera de tenebre o învingea / pe care emisfera de tenebre îl înfăşura. Cîţiva oameni cu o ţinută foarte demnă stăteau în jurul lui. Vincia = a fost citit în două direcţii diferite, ca imperfect al verbului vincere, a învinge, sau ca derivat al verbului latin vincire, a înfăşura. În funcţie de înţelesul conferit acestui verb, întregul vers îşi răstoarnă semnificaţia. a) Focul e mai puternic decît tenebrele. b) Tenebrele învăluie focul şi-i limitează acţiunea. În prima variantă se subliniază demnitatea luminoasă a raţiunii, care şi-a croit un loc de vază în oceanul de beznă al ignoranţei. În a doua ipoteză „semnificaţia simbolică e evidentă: lumina raţiunii nu poate să depăşească, să risipească cercul întunericului: o poate face doar graţia iluminantă a lui Dumnezeu. Marile spirite degeaba au avut o inteligenţă chiar excepţională, ea a fost ca o mică flacără într-o mare de obscuritate” (T. Di Salvo). 73. «O tu ch’onori scïenzïa e arte, „«O, tu, ce onorezi ştiinţa şi arta, spune-mi cine sînt aceştia cu atîta onorificenţă, care de ceilalţi îi desparte?». Şi acela către mine: «Onorata reputaţie, care despre ei răsună sus, în viaţa ta, le dobîndeşte graţie în ceruri încît astfel îi distinge»” (v. 73-78). Dante întreabă cine sînt spiritele care se deosebesc astfel de ceilalţi păcătoşi. Virgiliu îl lămureşte că prestigiul pe care şi l-au cîştigat în timpul vieţii îi evidenţiază şi după moarte. 79. Intanto voce fu per me udita: „Atunci o voce a fost de mine auzită: «Onoraţi-l pe prea înaltul poet: umbra lui se întoarce, care a fost plecată». După ce vocea s-a oprit tăcînd, am văzut patru mari umbre venind spre noi: înfăţişare aveau nici tristă, nici fericită. Bunul învăţător a început să-mi spună: «Priveşte-l pe acela cu spada în mînă, care vine în faţa celor trei ca un rege” (v. 79-87). O voce neprecizată le atrage atenţia celor din jurul focului că revine Virgiliu, care a fost plecat, se cuvine să fie primit cu respect. S-au apropiat patru umbre cu un comportament grav, demn, distins. Poetul latin îi atrage atenţia lui Dante asupra celui dintîi care vine, cu spada în mînă, în faţa celorlalţi trei. „Acesta este unul dintre momentele cele mai elevate, din întregul poem, pentru ceea ce-a fost numit de către cineva, în mod nepotrivit, umanismul lui Dante şi în care se exprimă admiraţia necondiţionată şi aproape religioasă a lui Dante pentru valorile poetice şi literare care mai apoi s-au distins de-a lungul Umanismului. Parcă acel onorate nu e pronunţat de o singură voce, ci de o autoritate mai presus de întreaga omenire, şi nu doar la adresa unui grup de poeţi, pentru ca în poet, în poezie să fie recunoscute virtuţile care fac din om creatura cea mai perfectă pe lume: o perfecţiune pe care numai poezia (şi în general cultura literară) izbuteşte s-o scoată în evidenţă pe deplin. În Purgatoriu XXI, 85, Dante va spune că titlul de poet este cel «care cel mai mult durează şi cel mai mult onorează»” (T. Di Salvo). 88. quelli è Omero poeta sovrano; „Acela e Homer, poetul suveran; celălalt e Horaţiu, satiricul, care vine; Ovidiu e al treilea, iar ultimul Lucan. Întrucît fiecare e ca mine, în denumirea pronunţată de vocea singuratică, ei mă onorează şi bine fac astfel” (v. 88-93). Cel dintîi e Homer, suveranul liricii; este urmat de satiricul Horaţiu, de Ovidiu şi de Lucan. Cu toţii sînt poeţi faimoşi ca şi Virgiliu, de aceea ei îl onorează pe el şi, implicit, îşi fac onoare lor înşile. „Este citat un singur grec, Homer, numit superior celorlalţi, în conformitate cu cele prescrise de retorica medievală, potrivit căreia poezia epică era forma cea mai înaltă, nobilă, complexă de poezie” (T. Di Salvo). „Poeţii latini aici amintiţi sînt cei mai citiţi şi studiaţi în tot Evul Mediu; ei figurează în ordine cronologică şi par să reprezinte cele trei stiluri principale: umil (Horaţiu în Satire), comic (Ovidiu în Metamorfoze) şi tragic (Lucan). Unul singur lipseşte, foarte drag lui Dante – Staţiu – care se va regăsi printre cei mîntuiţi” (Chiavacci Leonardi). 94. Così vid’ i’ adunar la bella scola „Aşa am văzut adunată frumoasa şcoală a acelui senior al poeziei prea nobile, care deasupra tuturor ca vulturul zboară. După ce-au vorbit puţin laolaltă, s-au răsucit spre mine cu un semn de salut; iar învăţătorul meu a zîmbit pentru asta” (v. 94-99). Frumoasa şcoală artistică era toată adunată şi era condusă de Homer, care mergea în fruntea tuturor, cu spada în mînă. Marii poeţi s-au sfătuit o clipă, apoi l-au salutat pe Dante, ceea ce l-a bucurat pe Virgiliu. Este de remarcat performanţa ilustrării estetice a conceptului Primus inter pares: Homer păşeşte în faţa tuturor, pentru a-şi marca preeminenţa, dar e urmat îndeaproape de ceilalţi, care-i sînt egali. 100. e più d’onore ancora assai mi fenno, „Şi încă mai multă onoare mi-au făcut, căci astfel m-au primit între ei, încît am fost al şaselea între asemenea înţelepţi. Am mers laolaltă pînă la lumină, vorbind despre lucruri pentru care tăcerea e frumoasă, aşa cum era vorbirea acolo unde era [potrivită]” (v. 100-105). Pleiada poeţilor antici i-a acordat încă mai multă onoare, fiindcă l-a primit pe Dante în rîndul său. Cu toţii au mers împreună spre lumină, întreţinîndu-se despre lucruri care erau foarte importante atunci, dar care nu se cade a fi divulgate acum. A curs multă cerneală în comentariile care notau că Dante se include, în propriile sale versuri, printre marile nume ale literaturii universale. Unii i-au reproşat orgoliul autoelogiator, cu totul lipsit de proporţii. Alţii i-au luat apărarea: poetul – deşi nu terminase de scris Divina Comedie – era conştient de valoarea sa artistică. „Această scenă ar putea fi considerată un fel de autoconsacrare, ce corespunde programului pe care Dante îl urmează cu ambiţie: acela de-a prelua patrimoniul şi experienţa artistică ale Antichităţii şi de-a le include în poezia italiană” (T. Di Salvo). „Tradiţia spiritului european nu cunoaşte o altă situaţie de o atît de impresionantă înălţime, gingăşie şi rodnicie. Este întîlnirea celor doi latini de valoare supremă. Din punct de vedere istoric, ea înseamnă pecetluirea alianţei pe care Evul Mediu latin a realizat-o între Antichitate şi lumea modernă” (E.R. Curtius, trad. rom. de A. Armbruster). 106. Venimmo al piè d'un nobile castello, „Am venit la poalele unui nobil castel, de şapte ori încercuit de ziduri înalte, apărat împrejur de-un minunat pîrîu. Acesta l-am traversat ca pămîntul uscat; pe şapte porţi am intrat cu aceşti înţelepţi: am ajuns pe o pajişte cu verdeaţă proaspătă” (v. 106-111). „Acest loc distinct, care desparte «spiritele măreţe» de locuitorii Limbului, caracterizat de elemente pe care tradiţia le indica, pe urmele Cîmpiilor Elizee virgiliene, cu amănunte devenite tipice pentru locus amoenus, este una din creaţiile danteşti originale în cadrul Limbului. S-a vorbit de preumanism dantesc, în legătură cu această distincţie şi această listă de spirite măreţe, în care predomină exemplele provenite din lumea clasică, dar pentru a demonstra cît de substanţial în Evul Mediu rămîne Dante ar fi suficient acest «castel» atît de medieval, cu zidurile şi groapa lui de apărare, precum şi cu caracterul polisemantic care îl distinge. Este evident ecoul virgilian din cartea a VI-a a Eneidei (…). E mai dificil de interpretat valoarea simbolică nu doar a nobilului castel, ci şi a caracteristicilor sale. Unii s-au gîndit la ştiinţă (castelul) şi cele şapte arte (zidurile şi porţile); alţii, preocupaţi să deosebească simbolismul zidurilor de acela al porţilor, au văzut în primele cele şapte virtuţi liberale şi au lăsat pe seama porţilor alegoria celor şapte arte (Trivium şi Quadrivium). Alţii s-au gîndit la filosofie, pentru castel, şi la cele şapte componente ale sale (Fizica, Metafizica, Etica, Politica, Economia, Matematica, Dialectica) pentru ziduri şi porţi etc. Ţinînd seama de semnificaţia pe care, după eseul publicat de Forti, o au prin consens unanim «spiritele măreţe», poate că e mai plauzibil să ne gîndim la castel ca simbol al nobleţei umane, care pune în valoare virtuţile morale (prudenţa, justiţia, forţa, temperanţa) şi intelectuale (inteligenţa, ştiinţa şi înţelepciunea) simbolizate de ziduri. (…) La fel de dificilă e interpretarea simbolică a minunatului pîrîu care înconjoară zidurile cetăţii medievale, cele şapte rînduri de apărare ale nobilului castel. (…) Exegeza se reduce la două ipoteze diferite: fie reprezintă un obstacol, care trebuie depăşit pentru a dobîndi nobleţea sufletească, fie un obicei dobîndit de cei şase poeţi, care îl depăşesc aproape fără a-şi da seama. (…) Vom spune doar că recunoaştem în pîrîu un obstacol în dobîndirea virtuţii (bunurile pămînteşti? bogăţiile? plăcerile lumeşti?), pe care cei şase poeţi, în înţelepciunea pe care au dobîndit-o, îl depăşesc cu uşurinţă, ba chiar, concret vorbind, îl calcă în picioare” (Umberto Bosco). 112. Genti v’eran con occhi tardi e gravi, „Oameni erau acolo cu priviri lente şi grave, cu mare autoritate în aspectul lor; vorbeau rar, cu voci suave. Ne-am tras astfel de pe o margine, la loc deschis, luminos şi înalt, încît puteau fi văzuţi cu toţii” (v. 112-117). „Aspectul plin de autoritate, privirea gravă, vorba rară şi blîndă erau trăsăturile tipice ale figurii omului înţelept (indicate de Valerius Maximus, după Anonimul), care trimit în mod explicit la omul măreţ din comentariul Sfîntului Toma la Etica aristotelică. (…) Aici creează în jurul figurilor un halou de respect şi solemnitate care e tipic pentru acest loc” (Chiavacci Leonardi). 118. Colà diritto, sovra ‘l verde smalto, „Acolo, drept în faţă, pe verdele smalţ, mi-au fost arătate spiritele măreţe, de-a căror vedere în sinea mea mă exalt. Am văzut-o pe Electra cu mulţi tovarăşi, între care i-am cunoscut pe Hector şi pe Enea, pe Cezar înarmat cu ochii aprigi” (v. 118-123). Urmează cea mai amplă enumeraţie de personalităţi cultural-istorice din Divina Comedie. Procedeul artistic poate fi relevant pentru descrierea impresionantă a Limbului, în toată complexitatea sa, după cum – dacă facem abstracţie de identitatea fiecărui personaj menţionat în treacăt – putem recunoaşte o minunată poezie a numelor, unde prevalează grandoarea şi muzicalitatea, în pofida semanticii. Electra e fiica lui Atlas şi mama lui Dardanus, cel care a întemeiat Troia. Din ea au derivat aşadar toţi troienii, dintre care poetul îi menţionează pe cei mai iluştri, Hector şi Enea. Cezar este întemeietorul Imperiului Roman. Aici el stă „armato con gli occhi grifagni”, o expresie poetică devenită celebră. „Grifagni în terminologia vînătorii cu şoim erau păsările rapace care se distingeau prin ochii roşii, de foc: erau printre cele mai apreciate de vînători” (T. Di Salvo). 124. Vidi Cammilla e la Pantasilea; „Le-am văzut pe Cammilla şi pe Pantasilea; de cealaltă parte, l-am văzut pe regele Latin, care cu Lavinia, fiica lui, şedea. L-am văzut pe acel Brutus care l-a izgonit pe Tarquinius, pe Lucreţia, Iulia, Marţia şi Cornelia şi singur, într-o parte, l-am văzut pe Saladin” (v. 124-129). Cammilla a fost eroina care a pierit în războiul troienilor cu rutulii (pomenită şi în cîntul I din Infern). Pentesilea a fost regina amazoanelor, care a venit în ajutorul troienilor. Regele Latin domnea în Laţiu la venirea lui Enea. Fiica sa, Lavinia, s-a măritat ulterior cu Enea. Brutus a fost primul-consul care l-a alungat pe Tarquinius Superbus şi a întemeiat republica. Lucreţia a fost o nobilă romană, soţia lui Collatinus: violată de dictatorul Tarquinius Superbus, şi-a adunat rudele de sex masculin, le-a povestit cele întîmplate şi s-a sinucis, obligîndu-le astfel s-o răzbune. În urma revoltei izbucnite la Roma, regele a fost detronat, familia lui a fost alungată, iar republica nou formată a fost condusă de primii-consuli Brutus şi Collatinus. Iulia a fost fiica lui Cezar şi soţia lui Pompei. Marţia a fost soţia lui Cato din Utica, un personaj roman de mare demnitate şi integritate morală. Cornelia a fost soţia lui Scipio Africanul şi mama Grachilor. Saladin a fost sultanul Egiptului, Salat-el-Din, care a avut reputaţia de om înţelept şi generos. Este de notat că Dante include în galeria sa de personaje strălucite şi un războinic mahomedan, plasat mai într-o parte, izolat de ceilalţi datorită originii şi credinţei sale diferite, dar într-o singurătate menită să-l pună în evidenţă. 130. Poi ch’innalzai un poco più le ciglia, „După ce mi-am înălţat mai mult genele, l-am văzut pe maestrul celor ce cunosc, şezînd în filosofica familie. Toţi îl privesc, toţi îl onorează: aici i-am văzut pe Socrate şi Platon, care mai aproape decît ceilalţi lîngă el stau” (v. 130-135). În plan mai elevat, după trecerea în revistă a personalităţilor istorice, se ajunge la cele cultural-filosofice. Fără a fi numit, datorită maiestăţii sale impunătoare, respectat de toţi ceilalţi care-l înconjoară, stă Aristotel. De fapt în cultura medievală Aristotel s-a bucurat de un statut preeminent în dezbaterea filosofică, fiind un model de referinţă incontestabilă. Aproape de el, bucurîndu-se de o poziţie favorabilă, stau Socrate şi Platon. 136. Democrito che ‘l mondo a caso pone, „Democrit, care pune lumea pe seama întîmplării, Diogene, Anaxagora şi Tales, Empedocle, Heraclit şi Zenon; şi l-am văzut pe bunul culegător de calităţi, mă refer la Dioscoride; şi i-am văzut pe Orfeu, pe Tullius şi pe Linus şi pe Seneca moralistul” (v. 136-141). Democrit a susţinut că lumea s-a format din atomi, în mod accidental. Continuă pleiada filosofilor presocratici enumeraţi, cu Diogene, Anaxagora, Tales, Empedocle, Heraclit şi Zenon, personalităţi ilustre ale istoriei gîndirii. Dioscoride s-a preocupat de calităţile tămăduitoare ale plantelor şi a scris un important tratat de botanică. Orfeu şi Linus sînt poeţi mitologici, amestecaţi fără deosebire printre personajele istorice. Marcus Tullius Cicero a fost unul dintre cei mai mari oratori ai lumii latine, admirat de Dante. Filosoful roman Seneca a fost autor de scrieri morale, obligat de împăratul Nero să se sinucidă. 142. Euclide geomètra e Tolomeo, „Euclide geometrul şi Ptolomeu, Hipocrat, Avicena şi Galien, Averrois, ce marele comentariu l-a făcut. Eu nu pot să-i înfăţişez pe toţi deplin, fiindcă aşa mult mă îndeamnă lunga poveste, încît de multe ori cuvintele rămîn mai prejos decît întîmplările” (v. 142-147). Această terţină îi include pe matematicieni şi pe medici. Euclide a fost unul dintre fondatorii geometriei clasice. Ptolomeu a fost un reputat savant grec, al cărui sistem astronomic a influenţat profund gîndirea medievală. Hipocrat şi Galien au fost celebri medici din lumea antică. Avicena şi Averrois au fost doi medici şi filosofi arabi, importanţi comentatori ai lui Aristotel, în secolul al X-lea şi în secolul al XII-lea d.Cr. Povestea lungă a călătoriei în lumea de apoi nu-i permite poetului să insiste asupra altor spirite măreţe pe care le-a zărit în Limb, astfel că, din păcate, cuvintele rămîn neputincioase în redarea tuturor realităţilor văzute. 148. La sesta compagnia in due si scema: „Grupul de şase în două se împarte: pe altă cale mă duce înţeleapta călăuză, afară din împăcare, în văzduhul ce tremură; şi vin în partea lipsită de lumină” (v. 148-151). Grupul de poeţi se desparte. Cei patru clasici rămîn în Limb, unde sînt damnaţi, în timp ce Dante, călăuzit de Virgiliu, iese pe o altă cale din castelul liniştit şi ajunge în bezna gălăgioasă a Infernului.
Laszlo Alexandru
| ||
