 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Păstori nelegiuiţi (Infern XIX)
1. O Simon mago, o miseri seguaci «O, magule Simon, o, mizerabili ciraci, care lucrurile lui Dumnezeu, ce-ar trebui unite cu bunătatea, voi, rapacilor, pe aur şi pe argint le preacurviţi; acum trebuie să sune pentru voi trîmbiţa, fiindcă vă aflaţi în a treia bolgie. La următorul mormînt, deja urcaserăm în acea parte a punţii ce se află tocmai la jumătatea gropii» (v. 1-9). Poetul se dezlănţuie în invectiva împotriva înalţilor demnitari ai Bisericii, care şi-au uitat datoria sufletească pentru a se dedica bunurilor materiale. În lăcomia după înavuţire şi putere politică, numeroşi papi au vîndut pe bani funcţiile bisericeşti. Toţi aceştia, care au păcătuit de simonie, se află în a treia bolgie din al optulea cerc infernal. „De obicei la începutul fiecărui cînt Dante prezintă categoria de păcătoşi pe care o întîlneşte şi dă informaţii despre călătorie. Aici însă cîntul se deschide cu o apostrofă înaltă şi vibrantă, pe un ton profetic, împotriva simoniacilor. Timbrul puternic al cuvintelor, poziţia poetului, asemeni unui sacerdot învestit de divinitate cu datoria de-a proclama adevărul, indică faptul că păcătoşii din această bolgie trebuie combătuţi cu putere, pentru a li se sublinia forţa de corupţie. De aceea ei trebuie loviţi în cuvinte solemne, care sînt folosite de cel care e interpretul vocii lui Dumnezeu, aşa cum au făcut profeţii Israelului” (T. Di Salvo). „Într-un pasaj din Faptele Apostolilor (8, 9-25), se povesteşte că Simon, care practica vrăjitoria în Samaria, le-a oferit bani apostolilor Petru şi Ioan, în schimbul puterii de-a le transmite Duhul Sfînt credincioşilor, prin punerea mîinilor. Dar Sfîntul Petru i-a spus: «Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!». De la magul Simon s-a format denumirea de «simonie», actul de vînzare-cumpărare a ceea ce Dante numeşte aici lucrurile lui Dumnezeu: funcţii ecleziastice şi sacramente. În Evul Mediu simonia a fost uneori folosită de pontifi ca instrument politic, pentru a spori puterea temporală a papalităţii. Trebuie să remarcăm totuşi că Dante consideră simonia într-un sens foarte larg, întrucît el condamnă ca atare nu doar vînzarea-cumpărarea bunurilor spirituale, ci şi nepotismul şi toată politica unor papi ai vremii, vinovaţi, în ochii săi, că au neglijat lucrurile sfinte, în goana după putere şi bogăţie. În aceste două terţine stilul este profetic, iar trimiterea la Sfînta Scriptură este evidentă. Întrucît legătura care uneşte lucrurile lui Dumnezeu cu cei buni este singura legătură justă, legitimă, ea se configurează ca o «căsnicie» (spose); întrucît legătura care-i uneşte pe cei răi este necinstită, ilicită, ea se configurează ca un «adulter» (avolterate). În Biblie şi în toată literatura de inspiraţie biblică, aceste imagini sînt frecvente şi de mare eficienţă, întrucît transferă concepte abstracte într-un mediu de experienţe simple, dar fundamentale, în care ne putem recunoaşte cu toţii” (E.A. Panaitescu). 10. O somma sapïenza, quanta è l’arte «O, supremă înţelepciune, ce mare e meşteşugul pe care-l vădeşti în cer, pe pămînt şi în lumea păcătoasă şi cît de just virtutea ta împarte! Am văzut de-a lungul coastelor şi în străfund că piatra întunecată era plină de găuri, toate la fel de largi şi rotunde» (v. 10-15). Este elogiată înţelepciunea lui Dumnezeu, care a ştiut împărţi în ceruri, pe pămînt şi în infern dreptatea în mod echitabil. Bolgia simoniacilor era presărată de multe gropi săpate în stîncă. „Numeroasele cavităţi care se deschid privirii dau imaginea unei necropole primitive, una dintre cele care se mai pot admira în Italia meridională şi în Sicilia (…). Dar imaginea i-a putut veni lui Dante de la cimitirele unde morţii adesea erau aşezaţi nu în pămînt, ci în pereţii găuriţi” (T. Di Salvo). 16. Non mi parean men ampi né maggiori «Nu mi se păreau mai mici sau mai mari decît cele aflate în frumosul meu San Giovanni, făcute ca loc pentru botez; una dintre acestea, nu cu mulţi ani în urmă, am spart-o eu pentru unul de era să se-nece: şi zic asta ca sigiliu pentru dreptate» (v. 16-21). Cavităţile în care erau scufundaţi păcătoşii erau cît cristelniţele din baptisteriul San Giovanni de la Florenţa. Una dintre acestea, Dante s-a văzut nevoit s-o spargă în trecut, pentru a salva pe cineva care era să se înece. Poetul precizează detaliul respectiv pentru a dezminţi interpretările ostile la adresa lui. „Pentru a se înţelege corect referinţa dantescă şi natura din episodul aici prezentat, să ne amintim că în Evul Mediu botezul se făcea prin scufundare în apă şi, în acest scop, în baptisterii era un bazin destul de mare, în jurul căruia, în gropi potrivite, se plasau preoţii, pentru a fi la adăpost de presiunea mulţimii şi pentru a-şi face datoria. Totul e limpede pînă aici: lucrurile sînt obscure, cînd vrem să ştim cum anume erau aceste gropi, cum de o persoană putea risca să moară înecată acolo, ce urgenţă l-a împins pe Dante să spargă o asemenea vană. Singurul lucru cert care se desprinde din versuri este că poetului i s-a reproşat că a intervenit cu o grabă excesivă şi cu lipsă de respect pentru cele sfinte. Poate cineva a făcut aluzie la dorinţa de-a profana şi la credinţa insuficientă a poetului; de această acuzaţie sau îndoială, el vrea să se elibereze pe deplin. Ocazia e potrivită inclusiv pentru a-şi reafirma credinţa fără şovăială” (T. Di Salvo). „Nu cu mulţi ani în urmă: întrucît Dante a plecat pentru totdeauna din Florenţa în 1301, ca ambasador trimis la Bonifaciu al VIII-lea (sentinţa de condamnare din ianuarie 1302 îl loveşte pe cînd era deja în afara cetăţii), această frază confirmă datarea poemului, sau mai bine zis a începutului său, în anii 1307-1308, cum susţin cei mai mulţi; şi pare să excludă datările ulterioare” (Chiavacci Leonardi). 22. Fuor de la bocca a ciascun soperchiava «Afară din fiecare groapă ieşeau picioarele şi pulpele unui păcătos pînă la coapse, iar restul era înăuntru. Tălpile tuturor erau cuprinse de flăcări; fiindcă aşa li se zbăteau încheieturile, de-ar fi rupt sfori şi funii» (v. 22-27). Picioarele cîte unui păcătos, pînă la coapse, ieşeau din fiecare groapă. Tălpile lor ardeau, iar membrele li se agitau frenetic de durere. „Pedeapsa simoniacilor reflectă – cum a demonstrat D’Ovidio – o riguroasă echivalenţă: «Simoniacii, avizi, s-au concentrat asupra pămîntului, sursă a aurului şi a tuturor bunurilor materiale, pămînteşti, uitînd complet cerul, spre care ar fi trebuit să-şi îndrepte mereu privirile; ei bine, osînda lor e tocmai aceea de-a fi înfipţi în pămînt, cu picioarele spre cer, izbindu-l şi în viaţa de apoi… Simoniacul şi-a răsturnat atenţia, dobîndind avantaje materiale din bunurile spirituale, ilustrînd fapte care erau tocmai contrariul a ceea ce omul Bisericii ar fi trebuit să ofere; şi-acum e răsturnat! Ar fi trebuit să aspire la aureola de sfînt, iar un nimb de foc îi suge picioarele; o aureolă răsturnată!». Osînda simoniacilor prezintă afinităţi cu cea a ereticilor: printre altele, mormintelor unde se află ereticii le corespund gropile simoniacilor, pe cînd, atît în al şaselea cerc, cît şi în a treia bolgie, focul, simbolul Sfîntului Duh, îi torturează pe cei ce au păcătuit mai ales împotriva Sfîntului Duh. Dar, dincolo de asemănări, trebuie să notăm şi deosebirile: în timp ce ereticii sînt întinşi în mormintele lor (la gente che per li sepolcri giace) şi pot, chiar dacă pentru scurt timp, să-şi schimbe poziţia (Farinata se înalţă în picioare, Cavalcante se ridică în genunchi), simoniacii sînt întemniţaţi cu capul în jos, ca nişte pari înfipţi în pămînt (de aici impresia extraordinară pe care o produce agitaţia picioarelor lor)” (E.A. Panaitescu). “Să se noteze şi aliteraţia guizzavan – giunte, care întăreşte zbaterea picioarelor, aici prezentată” (Chiavacci Leonardi). 28. Qual suole il fiammeggiar de le cose unte «Cum aleargă văpăia pe lucrul uns la suprafaţă, aşa era acolo, de la călcîie la vîrfuri. «Cine-i acela, maestre, ce se frămîntă zbătîndu-se mai rău ca ceilalţi tovarăşi», am spus eu, «şi-i supt de-o flacără mai roşie?»» (v. 28-33). Flăcările alunecau iute de-a lungul tălpilor păcătoase, ca pe-un obiect uns cu grăsime. Dante întreabă de una dintre victime, ce pare să sufere mai mult decît celelalte. „Comparaţia din versurile 28-29 o aminteşte pe cea cu tăciunele verde (stizzo verde), din episodul cu Pier delle Vigne. Ambele au funcţia de-a face credibil, apropiindu-l de realitatea cea mai umilă şi, aparent, nesemnificativă, un aspect deosebit – poate cel mai tragic – al chinurilor infernale: acela care ne arată limbajul redus la o manifestare fiziologică, adus la nivelul celei mai evidente materialităţi (în cîntul al XIII-lea găsim binomul sudat cuvinte şi sînge; aici, în scenografia grotescă a celei de-a treia bolgii, la versul 45, plîngea cu picioarele). Observa De Sanctis: «Acest om se gîndeşte şi simte prin intermediul picioarelor, care doar ele ies la suprafaţă, şi asemeni unui orb care îşi are vederea în pipăit, cele cinci simţuri ale sale sînt concentrate în picioare, iar dacă simte durerea flăcării care îi suge carnea, el plînge, ‘plînge cu picioarele’; şi dacă simte mînie, mînia lui se exprimă prin zbaterea picioarelor: gestul făcut cu picioarele îl înlocuieşte pe acela făcut cu capul şi cu mîinile»” (E.A. Panaitescu). 34. Ed elli a me: «Se tu vuo’ ch’i’ ti porti «Şi el mie: ‘Dacă vrei să te duc jos acolo în rîpă, de la el vei afla despre sine şi greşelile sale’» (v. 34-36). Virgiliu se oferă să coboare împreună cu Dante în bolgie, pentru a-l ajuta să stea de vorbă cu osînditul. “Pentru a face mai spectaculoasă imaginea picioarelor care se zbat, de parcă ar fi legate cu funii formidabile şi se agită spectral în gol, să ne amintim că de-a lungul tălpilor aleargă flăcările, încît pînă la urmă avem impresia unui imens cortegiu cu torţe, o masă de făclii în mişcare, pe fundal cu un perete livid şi găurit, sub o cupolă plumburie” (T. Di Salvo). 37. E io: «Tanto m’è bel, quanto a te piace: «Şi eu: ‘Mă bucur de tot ce ţie-ţi place: tu eşti stăpînul şi ştii că nu mă depărtez de voia ta şi ştii ce nu vorbesc’. Atunci am venit pe-a patra margine: ne-am răsucit şi-am coborît pe mîna stîngă, acolo, în străfundul găurit şi-ngust» (v. 37-42). Poetul îşi asigură maestrul că este de acord cu toate iniţiativele lui. Apoi cei doi se adîncesc în rîpă. „Dante, aşadar, cînd vrea să coboare într-o bolgie, traversează puntea, se întoarce din drum şi coboară de-a lungul coastei, pe marginea care într-o parte dă, de pildă, spre a treia bolgie şi pe cealaltă parte constituie peretele intern de la începutul celei de-a patra bolgii. Şi procedează astfel pentru că peretele care închide bolgia nu e aşa de abrupt şi e mai mic” (T. Di Salvo). 43. Lo buon maestro ancor de la sua anca «Bunul maestru nu m-a lăsat de la şoldul său, aşa m-a dus la spărtura celui ce-amarnic plîngea cu picioarele. ‘Vai, oricine eşti tu, care stai cu capul în jos, suflet păcătos înfipt ca parul’, am început eu a spune, ‘de poţi, vorbeşte’. Eu stăteam ca monahul care-l spovedeşte pe ucigaşul perfid, odată înfipt în groapă, ce-l cheamă iar, ca moartea s-o amîne» (v. 43-51). Virgiliu îl ţine protector, alături de sine, pe Dante. Cei doi ajung în dreptul păcătosului, care îşi exprima toată suferinţa prin intermediul picioarelor agitate frenetic. Aplecat asupra lui, poetul îl îndeamnă să-i spună cine e. „Să-i reaminteşti damnatului, care stă înfipt ca un par, condiţia suferinţei sale şi să mai adaugi şi o notaţie de subtilă ironie este fireşte rezultatul unei atitudini morale, care nu numai insistă pe dreptatea pedepsei, dar într-un fel o subliniază cu satisfacţie: totul ţine de rigida împărţire dintre bine şi rău, îndrăgită de cultura medievală” (T. Di Salvo). „Termenul assessin este de origine arabă şi a fost introdus în Occident după Cruciade. Asasinii erau o sectă musulmană, ai cărei membri, legaţi de un jurămînt de supunere absolută faţă de şeful lor şi sub influenţa unui drog (haşişul), comiteau diverse nelegiuiri. În Italia din vremea lui Dante, cuvîntul îl desemna pe cel care ucide pentru bani. După cum a demonstrat Pagliaro, adjectivul perfido care îl califică, în versul 50, pe assessin, este folosit cu sensul de «necredincios», «trădător», pentru «ucigaşul plătit care încalcă obligaţia tăcerii pe care el, se presupune, şi-a luat-o odată cu preluarea mandatului ticălos». (…) Ucigaşii plătiţi erau condamnaţi în Evul Mediu să fie îngropaţi de vii, cu capul în jos” (E.A. Panaitescu). 52. Ed el gridò: «Se’ tu già costì ritto, «Şi el a strigat: ‘Deja eşti aici, deja eşti aici, Bonifaciu? Cu mulţi ani m-a minţit înscrisul. Aşa curînd te-ai săturat de-acele averi, pentru care n-ai ezitat s-o înşeli pe frumoasa Doamnă şi apoi s-o sfîşii?’. Am rămas ca oamenii ce stau batjocoriţi, căci nu pricep ce li s-a răspuns şi nu ştiu ce să spună» (v. 52-60). Păcătosul îşi închipuie că Dante, venit lîngă el, este Bonifaciu al VIII-lea şi este surprins că a ajuns mai devreme decît îl aştepta. Cum de-a renunţat aşa repede la goana după averi, de dragul căreia papa a trădat Biserica, doamna cea nobilă, pe care a învrăjbit-o? Dante nu pricepe despre ce este vorba şi rămîne înţepenit, nu ştie ce să replice. „Osînditul care vorbeşte este Giovanni Gaetano Orsini, papă între 1277 şi 1280 cu numele de Nicolae al III-lea. Iată cum îl descrie un vechi comentator, Lana: «Pentru a agonisi bani nu se obosea şi nu se sătura să vîndă şi să înstrăineze lucrurile spirituale de dragul celor temporale, comiţînd mereu simonie, prin aceea că orice act al lui era îndreptat să obţină finanţe; şi urmărea asta pentru a se ridica pe sine şi pe alţii peste oameni». Nicolae al III-lea îl confundă pe Dante cu Bonifaciu al VIII-lea, pontiful destinat să-i ia locul la gura gropii destinate papilor simoniaci şi se miră că a ajuns înainte de data prevăzută (Bonifaciu al VIII-lea, urcat pe tronul pontifical în 1294, a murit în 1303, la trei ani după călătoria imaginară a lui Dante în lumea de dincolo, realizată în primăvara anului 1300). Bonifaciu al VIII-lea este considerat de Dante principalul responsabil de nenorocirile Florenţei (a susţinut partidul Negrilor, care l-a obligat pe Poet să plece în exil). În mai multe locuri din Comedie, figura acestui pontif, chemat de Dante să dea socoteală pentru greşelile lui politice, ca şi pentru încălcările legii lui Dumnezeu, se profilează în dimensiunile gigantice ale unui geniu al răului. Despre Bonifaciu al VIII-lea scrie un istoric guelf, Villani: «a fost foarte avid de bani, pentru a mări Biserica şi propriile rude, nu-şi frămînta conştiinţa din cauza averii, fiindcă spunea că-i al lui tot ce-i al Bisericii». Marea temă a acestui cînt este răsturnarea raportului dintre valorile umane (bogăţia, puterea) şi valorile divine (bontade, din versul 2). Ea este evidentă nu doar din poziţia simoniacilor, înfipţi cu capul în jos în gropile lor, ci şi din raportul care se instituie de la început între Dante şi Nicolae al III-lea. «Acolo jos, unde totul e răsturnat, am spune că e răsturnată şi ierarhia: papa stă răsucit, iar un simplu laic, combinînd autoritatea cu zelul generos, îl ceartă şi îl blamează, aplecat spre picioarele unui pontif nu pentru a i le săruta, ci pentru a asculta mizerabila spovedanie şi a-i transmite reproşurile meritate» (D’Ovidio)” (E.A. Panaitescu). 61. Allor Virgilio disse: «Dilli tosto: «Atunci Virgiliu a zis: ‘Spune-i repede: „Nu sînt acela, nu sînt acela pe care-l crezi”’; şi eu am răspuns cum mi s-a impus. Drept care spiritul şi-a strîmbat picioarele; apoi, suspinînd şi cu voce plînsă mi-a zis: ‘Ce mă-ntrebi aşadar?» (v. 61-66). Călăuza îl îndeamnă pe Dante să clarifice confuzia păcătosului. La care acesta din urmă reacţionează dezamăgit şi enervat. „Virgiliu intervine în pauză, ca şi altă dată (cfr. XIII, 79-81), pentru a sugera răspunsul. Dar nu dă explicaţii, ca să nu piardă vremea, încît Dante trebuie să vorbească pe încredere, ca un copil, fără a înţelege ce zice. Situaţia creează o aşteptare puternică a cuvintelor de răspuns ale damnatului, care vor limpezi sensul întregii scene” (Chiavacci Leonardi). „Non son… non son: negaţia repetată, care se grăbeşte să-l lămurească pe interlocutor, pare să răspundă la întrebarea repetată: se’ tu…, se’ tu…, care exprima stupoarea şi poate speranţa. Trebuie de fapt să înţelegem că de la sosirea celuilalt se aşteaptă uşurarea suferinţelor, fiindcă damnatul nu va mai simţi tortura flăcării la tălpi şi a poziţiei răsucite cu capul în jos; doar astfel capătă sens atît graba lui Virgiliu de a-l lămuri, cît şi dispreţul şi decepţia arătate imediat de spiritul osîndit, în versurile următoare” (Chiavacci Leonardi). 67. Se di saper ch’i’ sia ti cal cotanto, «Dacă îţi pasă atîta să afli cine sînt, c-ai străbătut rîpa, află că am purtat mantaua măreaţă; şi cu adevărat am fost fiu al ursei, aşa de-avid să-mi împing înainte ursacii, că sus mi-am înghesuit averile în traistă, iar aici mă înghesui în groapă» (v. 67-72). Damnatul îl lămureşte pe călător că, în viaţa de toate zilele, a fost un papă din familia Orsini şi, pentru lăcomia de-a strînge dincolo averi, stă acum strîns în groapa infernală. “Nicolae al III-lea continuă pe un ton de ironie cam forţată, făcînd un joc etimologic în jurul numelui său de familie (care într-adevăr apare în documentele curiale: cei din familia Orsini erau pe latină de filiis urse)” (T. Di Salvo). „Nicolae al III-lea îşi dezvăluie doar indirect propria identitate, printr-o perifrază care are scopul de a-i pune în lumină aviditatea după bogăţiile materiale şi predispoziţia de a-şi favoriza în orice chip membrii familiei: e veramente fui figliuol dell’orsa. Ursul era considerat animal lacom şi foarte iubitor al puilor săi” (E.A. Panaitescu). 73. Di sotto al capo mio son li altri tratti «Sub căpăţîna mea s-au tras ceilalţi, care m-au precedat în simonie, prin crăpăturile pietrei turtiţi. Acolo jos voi ajunge şi eu, cînd va veni cel care credeam că eşti tu, cînd ţi-am pus întrebarea repezită» (v. 73-78). Sub Papa Nicolae al III-lea stau în groapă alţi papi, care l-au precedat în păcatul de simonie. El însuşi va fi acoperit de următorul venit, care va fi osîndit pentru acest păcat, adică Papa Bonifaciu al VIII-lea. „Se poate înţelege că şi printre simoniaci poetul le distribuie diverse locuri damnaţilor, în funcţie de ierarhia căreia i-au aparţinut pe pămînt. Ordinea ierarhică pămîntească e respectată şi în infern, iar în groapa din care apare papa Orsini se află ceilalţi papi, care îl precedă pe ultimul sosit, ce rămîne expus în vederea tuturor” (T. Di Salvo). 79. Ma più è ‘l tempo già che i piè mi cossi «Dar mai lung e deja timpul de cînd mi-am fript picioarele şi-am stat aşa cu capul în jos, pe cît el nu va sta înfipt, cu picioarele în flăcări: fiindcă după el va veni cu fapte mai urîte, din Apus, un păstor nelegiuit, încît pe el şi pe mine trebuie să ne acopere» (v. 79-84). Bonifaciu al VIII-lea va fi grabnic urmat în Infern de altul, Clement al V-lea, un papă nemernic de origine franceză. „Noul pontif, destinat să ocupe deschiderea gropii cu papii simoniaci, după Bonifaciu al VIII-lea, şi să-i acopere cu trupul său atît pe acesta, cît şi pe Nicolae al III-lea (care vor fi astfel împinşi în jos, spre crăpăturile pe care le vor ocupa definitiv, în adîncimea stîncii) este Bertrand de Got, originar din Gasconia şi arhiepiscop de Bordeaux (iată de ce spune Nicolae al III-lea că va veni din Apus), pontif între 1305 şi 1314 cu numele de Clement al V-lea. A avut faima de om «foarte lacom de monedă şi simoniac, încît orice beneficiu la curtea lui se obţinea pe bani, şi a fost desfrînat» (Giovanni Villani)” (E.A. Panaitescu). “Este condamnat astfel, în schiţa celor trei pontifi care se urmează unul pe celălalt şi aproape se încalecă în puţul infernal, inclusiv al patrulea papă, care mai trăia pe vremea lui Dante, acela care a avut un rol însemnat în cel mai mare eveniment istoric din viaţa lui, venirea şi eşecul lui Henric al VII-lea” (Chiavacci Leonardi). 85. Nuovo Iasón sarà, di cui si legge «Va fi noul Iason, despre care se citeşte în Macabei; şi cum acela a avut parte de-un rege moale, aşa va fi pentru el acela ce Franţa o conduce’. Nu ştiu de n-am fost aici prea nesăbuit, fiindcă şi eu i-am răspuns cu asemenea vorbe: ‘Hei, ia spune-mi acum: cît bănet a vrut Domnul nostru de la Sfîntul Petru, înainte de a-i da cheile pe mînă? Nu i-a cerut decît „Urmează-mă”» (v. 85-93). Papa Clement al V-lea va fi ca Iason, personajul biblic care şi-a cumpărat pe bani funcţia clericală, profitînd de blîndeţea excesivă a regelui. Înfuriat de cele auzite, Dante se dezlănţuie împotriva lui Nicolae al III-lea, lansînd o invectivă generală contra lăcomiei deşănţate a slujitorilor Bisericii: Isus, cînd şi-a ales apostolii, nu le-a cerut bani, ci a mizat doar pe calităţile lor sufleteşti. „În cartea a doua a Macabeilor (4, 7-14) se spune că Iason, după ce-a dobîndit, în schimbul unei promisiuni băneşti, funcţia de preot suprem al evreilor, de la regele sirian Antioh Epifan, şi-a atras ura tuturor, din cauza vieţii sale nelegiuite şi decăzute. Atît Iason, cît şi Clement al V-lea, în opinia Poetului, au obţinut suprema funcţie preoţească, în religia ebraică şi respectiv în cea creştină, printr-o exagerată complezenţă a regilor lor” (E.A. Panaitescu). „Scena s-a deplasat acum pe pămînt, iar eroii principali sînt regii slabi şi papii simoniaci, care se aliază în activitatea de degradare a misiunilor care le-au fost atribuite” (T. Di Salvo). „Referinţa biblică sporeşte solemnitatea şi gravitatea condamnării” (Chiavacci Leonardi). “Trimiterea la scena evanghelică şi la cuvintele rostite de Isus (Matei 16, 19 şi 24) este de mare impact dramatic şi de valoare accentuată în plan doctrinar. Ea depăşeşte orice posibilă obiecţie, tradiţie sau sofism al oponenţilor şi reprezintă temelia pe care Dante îşi construieşte doctrina ecleziologică în Monarhia (III, X, 14-15), care este apoi fundamentul întregii concepţii politice a poemului” (Chiavacci Leonardi). 94. Né Pier né li altri tolsero a Matia «Nici Petru, nici ceilalţi nu i-au luat lui Matia aur şi argint, cînd a fost sortit în locul celui ce şi-a pierdut sufletul infam. Aici să rămîi, fiindcă ţi-o meriţi; şi grijă mare să ai de-arginţii necuraţi, care te-au sumeţit împotriva lui Carol» (v. 94-99). Noul apostol, găsit pentru a-l înlocui pe trădătorul Iuda, a fost tras la sorţi, nicidecum obligat să-şi cumpere demnitatea. Nicolae al III-lea îşi merită pe deplin chinurile; să ţină strîns acum de banii care i-au adus damnarea şi l-au împins la intrigi politice împotriva regelui. „În Faptele Apostolilor (1, 13-26) se spune că, după sinuciderea lui Iuda Iscariotul, s-a tras la sorţi numele celui care urma să-i ocupe locul, «şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli»” (E.A. Panaitescu). 100. E se non fosse ch’ancor lo mi vieta «Şi de n-ar fi că mă opreşte respectul pentru cheile supreme, ce le-ai grijit în viaţa fericită, ţi-aş zice vorbe şi mai grele; fiindcă zgîrcenia voastră ticăloşeşte lumea, zdrobindu-i pe cei buni şi înălţîndu-i pe nemernici» (v. 100-105). Poetul simte respect faţă de instituţia papală, deşi îi dispreţuieşte profund pe slujitorii ei nedemni. Avariţia demnitarilor Bisericii răstoarnă valorile etice, îi persecută pe cei virtuoşi şi îi răsplăteşte pe cei păcătoşi. „Cuvintele lui Nicolae al III-lea, care sînt o mărturisire a simoniei, de care era afectată Biserica pînă şi în cei mai înalţi conducători ai săi, sînt urmate de o pătimaşă invectivă a lui Dante în care, după ce a proclamat gravitatea acelui păcat, faţă de conştiinţa evanghelică, arată efectele malefice pe care asemenea lăcomie a bunurilor pămînteşti o aduce în viaţa popoarelor din toată lumea creştină” (A. Pagliaro). 106. Di voi pastor s’accorse il Vangelista, «La voi, pontifii, s-a referit Evanghelistul, cînd cea care şade pe ape a fost văzută de el preacurvind cu regii; cea care s-a născut cu şapte capete şi şi-a luat vlaga din zece coarne, pînă cînd virtutea i-a plăcut soţului ei. Vi l-aţi făcut pe Dumnezeu din aur şi argint: ce diferenţă e între voi şi idolatri, decît că ei se închină la unul singur, iar voi la o sută?» (v. 106-114). La Roma papală ar fi făcut aluzie Sfîntul Ioan, atunci cînd a scris în Apocalipsă că a văzut prostituata depravîndu-se cu regii. Biserica beneficia de şapte sacramente şi zece porunci, care îi asigurau puterea spirituală. Dar apoi au venit Papii simoniaci, care au vîndut pe bani toate virtuţile creştine. „În Apocalipsă (17, 1 şi urm.), Sfîntul Ioan povesteşte că a avut viziunea asupra «judecăţii curvei celei mari, care şade pe ape mari, cu ea au curvit împăraţii pămîntului, şi locuitorii pămîntului s-au îmbătat de vinul curviei ei» şi că a văzut, în pustie, «o femeie şezînd pe o fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne». Pentru Sfîntul Ioan, «curva mare» este Roma păgînă. Ea şade pe ape, prin care trebuie să înţelegem «noroade, gloate, neamuri şi limbi» (Apocalipsa 17, 15). «Cele zece coarne… sînt zece împăraţi, cari n-au primit încă împărăţia» (Apocalipsa 17, 12). Dante, dezvoltînd liber pasajul biblic, identifică femeia (colei che siede) cu bestia (quella che con le sette teste nacque) şi se slujeşte de această alegorie pentru a desemna Roma papalităţii, acea Romă care a devenit creştină şi, în calitatea ei creştină, s-a născut, a început să trăiască prin intermediul celor şapte sacramente (le sette teste) şi şi-a luat vlaga din cele zece porunci (diece corna), pînă cînd papa (suo marito) a contaminat-o cu simonia, împingînd-o, din lăcomie pentru bunurile pămînteşti, să se prostitueze (puttaneggiar) cu principii lumii, participînd la luptele pentru putere” (E.A. Panaitescu). „În această terţină sînt evidente ecourile biblice şi evanghelice: există aluzia la viţelul de aur adorat de evrei, trimiterea de asemeni biblică («şi-au făcut idoli de aur şi de argint») şi evanghelică («nu veţi avea nici aur, nici argint»)” (T. Di Salvo). 115. Ahi, Costantin, di quanto mal fu matre, «Vai, Constantin, cît rău a pricinuit nu convertirea ta, ci zestrea pe care de la tine a luat-o primul papă bogat!’. Şi pe cînd eu îi cîntam asemenea note, ori furia, ori conştiinţa îl muşca, tare zvîcnea cu ambele picioare. Sînt sigur că i-a plăcut călăuzei mele, cu-aşa faţă bucuroasă mi-a primit sunetul vorbelor adevărate» (v. 115-123). Convertirea împăratului Constantin a fost benefică, însă darul oferit de acesta Papalităţii a stat la originea răului. Dezlănţuirea vehementă a lui Dante îi provoacă o puternică suferinţă spiritului damnat, care îşi agită picioarele furios. În schimb Virgiliu îi ascultă vorbele cu bucurie. „Conform unei legende, considerate ca adevăr istoric în Evul Mediu şi demontate doar în secolul al XVI-lea de umanistul Lorenzo Valla, Constantin a dăruit, cînd s-a convertit la creştinism, cetatea Roma papei Silvestru I, punînd astfel bazele puterii temporale a papilor. Dante contestă în Monarhia valoarea juridică a acestei donaţii, susţinînd că nici un împărat nu poate avea dreptul de-a înstrăina o parte a Imperiului, acesta nefiind proprietatea personală a unuia singur şi, bazîndu-se pe Evanghelie, avertizează că Biserica nu poate accepta nici un bun temporal” (E.A. Panaitescu). 124. Però con ambo le braccia mi prese; «De aceea cu ambele mîini m-a cuprins şi după ce m-a strîns călduros la pieptul lui, a urcat înapoi pe calea de unde a coborît. N-a fost osteneală să mă ţină lipit de el, pînă m-a dus pe culmea punţii ce trece dintr-a patra în a cincea văgăună. Aici suav şi-a depus încărcătura, pe stînca aspră şi abruptă, ce pentru capre ar fi o trecătoare grea. Apoi o altă vale mi s-a descoperit» (v. 124-133). Virgiliu l-a îmbrăţişat pe Dante şi l-a ajutat să urce înapoi pe stîncă, după întîlnirea cu păcătosul. Ţinutul muntos era greu practicabil chiar şi pentru caprele sălbatice. De sus o altă bolgie i s-a oferit privirii poetului. „De-a lungul episodului părea că Virgiliu a fost dat la o parte; subiectul conflictului dintre profetul Dante şi papa adulter fusese de ordin religios, se referea la un păcat care exista pentru un creştin. Acum reapare cu chipul vesel, cu o reacţie de bucurie: şi raţiunea recunoaşte adevărul cuvintelor pronunţate de Dante, le validează aproape afirmînd că simonia este păcatul care jigneşte nu doar conştiinţa religioasă, ci şi raţionalitatea, pe scurt omenirea” (T. Di Salvo). “Cîntul continuă, pe ton liniştit, povestind ascensiunea tăcută a lui Dante şi Virgiliu, pe peretele bolgiei şi apoi pînă la podul următor. Acesta este unul din modurile în care adesea se termină cînturile cele mai dramatice din Comedie, ca pentru a stinge şi a epuiza tensiunea acumulată, înainte de redobîndirea suflului, în vederea evenimentelor noi şi diferite pe care le oferă călătoria” (Chiavacci Leonardi). Laszlo Alexandru
| ||
