 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Cetatea aroganţei (Infernul VIII)
1. Io dico, seguitando, ch’assai prima «Eu zic, urmînd, că mult înainte să ajungem sub turnul înalt, ochii noştri s-au îndreptat spre vîrful lui, pentru două flăcărui pe care le-am văzut apărînd, şi alta de departe răspundea la semnal, încît abia o zărea ochiul» (v. 1-6). Dante îşi continuă povestirea arătînd că, în vîrful turnului, călătorii au văzut două semnale luminoase, cărora din depărtare le răspundea al treilea, abia zărit. „Pe urmele unei adnotări a lui Boccaccio, mulţi interpreţi au susţinut că, aşa cum demonstrează seguitando, Dante, după ce a început poemul la Florenţa, l-a întrerupt pentru cunoscutele împrejurări politice care l-au dus în exil. Abia în 1306-1307 poetul ar fi reluat opera şi, pentru a lămuri acest lucru în faţa cititorilor care deja cunoşteau primele cînturi, partea nouă ar fi fost legată de cea «florentină» prin formula seguitando, adică reluînd şi continuînd munca pe care a trebuit s-o întrerupă. La această teză, care nu are nici o bază istorică şi se întemeiază pe un «se spune», majoritatea criticilor a adus diferite obiecţii” (T. Di Salvo). „Formula de trecere tipic narativă şi destul de neobişnuită în Comedie, şi mai ales acel seguitando, se explică prin faptul că pentru prima dată un cînt continuă subiectul din cel precedent în acelaşi cerc; în cînturile III, IV, V şi VI, sfîrşitul cîntului coincide de fapt cu trecerea de la un cerc la altul. Aici Dante a rupt schema printr-o variatio ce are, cum vom vedea, rolul său şi însufleţeşte stilul povestirii” (Chiavacci Leonardi). 7. E io mi volsi al mar di tutto ‘l senno; «Şi eu m-am răsucit spre marea de înţelepciune şi-am spus: ‘Asta ce zice? şi ce răspunde celălalt foc? şi cine le-a aprins?’. Iar el mie: ‘Acolo pe undele întinate îl poţi zări deja pe cel aşteptat, dacă aburul mlaştinii nu ţi-l ascunde’» (v. 7-12). Dante îi cere lămuriri lui Virgiliu în legătură cu sensul mesajelor luminoase, iar călăuza îi răspunde că, dacă ceaţa din baltă nu i-l ascunde privirii, pe mare se zăreşte deja cel vestit de semnale. „Arată prin urmare că aici se făcea tocmai ca la fortăreţele de gardă, cîţi oameni sînt zăriţi, atîtea bătăi de clopot sînt slobozite” (Anonimo). „Atîtea torţe se puneau pe ziduri, cîţi erau aceia care se apropiau” (Buti). 13. Corda non pinse mai da sé saetta «Arcul n-a împins vreodată săgeată care să zboare aşa sprintenă prin aer, cum am văzut o bărcuţă venind pe apă spre noi în clipa aceea, sub stăpînirea unui singur luntraş, care striga: ‘te-am prins, suflet ticălos!’» (v. 13-18). A apărut pe neaşteptate o bărcuţă condusă de-un vîslaş, mai repede ca o săgeată propulsată de arc. Diavolul se apropia şi striga bucuros la gîndul că a capturat încă un damnat. Se creează „o mişcare rapidă şi ameninţătoare, în care culminează sensul de tensiune şi de aşteptare din terţinele precedente şi se preanunţă mişcarea dramatică, violentă şi impresionată, din episodul care va urma” (N. Sapegno). „Trebuie remarcată inteligenta alegere a cuvintelor şi sugestia pe care acestea o exercită chiar dincolo de semnificaţia lor imediată. După cum notează Venturi, în primul vers – corda non pinse mai da sé saetta – «sunetele exprimă şuieratul săgeţii; în versul următor zborul rapid»” (E.A. Panaitescu). 19. «Flegïàs, Flegïàs, tu gridi a vòto», «‘Flegias, Flegias, degeaba strigi’, i-a spus stăpînul meu, ‘de data asta: vom fi în puterea ta doar pînă trecem mlaştina’. Cum e cel ce-aude că a păţit o mare păcăleală şi se necăjeşte, aşa s-a făcut Flegias în mînia înghiţită» (v. 19-24). Virgiliu îl potoleşte pe barcagiul mînios, asigurîndu-l că trecerea lor prin zona aceea e doar provizorie, căci se află sub protecţia cerurilor. Flegias s-a văzut obligat să-şi ascundă furia şi a rămas necăjit, ca omul care tocmai a fost victima unei păcăleli. „Flegias, fiul lui Marte, pentru că a incendiat, orbit de mînie, templul lui Apollo din Delfi, a fost pedepsit în Hades. Acesta este un alt personaj scos din mitologie şi recreat de Dante în forme noi, mai corespunzătoare pentru substanţa profund religioasă şi morală a poemului său. Figura lui Flegias e «dramatizată în calitatea ei esenţială: mînia dezlănţuită; drept care devine doar o siluetă sclipind furtunos: sculptat tocmai în aspectul dur al năvalei sale violente şi a strigătului furios (v. 13-18) şi apoi (v. 24) în tăcerea apăsătoare a mîniei înghiţite» (Grabher). Răspunsul lui Virgiliu către Flegias nu are calmul solemn al răspunsurilor asemănătoare date gardienilor din cercurile superioare. O nerăbdare mînioasă pare să se transmită în cuvintele sale. Păcatul pedepsit în acest cerc – mînia – «se propagă în jur, în decor, în Virgiliu, în Dante, care tocmai aici dă primul şi cel mai statornic semn al spiritului său aspru şi combativ» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu). 25. Lo duca mio discese ne la barca, «Călăuza mea a coborît în barcă, apoi m-a ajutat să intru lîngă el; şi doar cînd am fost înăuntru a părut încărcată. Îndată ce călăuza şi cu mine am fost pe plută, porneşte vechea proră adîncindu-se în apă mai mult ca-n alte dăţi» (v. 25-30). Virgiliu a coborît în barcă, ajutîndu-l şi pe Dante. Abia atunci s-a afundat aceasta, sub greutatea materială a omului viu, înainte de-a porni să traverseze. 31. Mentre noi corravam la morta gora, «Pe cînd noi străbăteam mlaştina moartă, în faţă mi-a apărut unul plin de mocirlă şi-a zis: ‘Cine eşti tu, care vii înainte de vreme?’. Iar eu lui: ‘Dacă vin, nu rămîn; dar tu cine eşti, că te-ai făcut aşa jegos?’. A răspuns: ‘Vezi că sînt unul care plînge’. Şi eu lui: ‘Cu plînsul şi cu jalea să rămîi, suflet blestemat; că eu te ştiu, chiar de eşti aşa-ntinat» (v. 31-39). Pe cînd călătoreau în barcă, a apărut din noroi un păcătos – despre care vom afla îndată că se numeşte Filippo Argenti – care l-a luat la rost pe Dante: de ce îndrăzneşte să vină acolo înainte de moarte. Eroul i-a tăiat-o scurt şi l-a întrebat cine e. Întrucît damnatul a refuzat să-şi dezvăluie identitatea, călătorul l-a ocărît, asigurîndu-l că oricum l-a recunoscut. 40. Allor distese al legno ambo le mani; «Atunci şi-a întins spre luntre ambele mîini, dar maestrul atent l-a împins spunînd: ‘Marş de-aici cu ceilalţi cîini!’. Apoi gîtul cu braţele mi le-a cuprins, mi-a sărutat obrazul şi-a zis: ‘Suflet mîndru, binecuvîntată cea care te-a zămislit!» (v. 40-45). Damnatul a încercat să-i atace, prinzîndu-se de marginea bărcii, dar Virgiliu l-a îmbrîncit la loc în noroi. Pe urmă l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe Dante, lăudîndu-l pentru fermitatea sa. „Intervenţia lui Virgiliu încheie ciocnirea discipolului său cu damnatul şi îi conferă acestui episod o demnitate exemplară. Dar figura înţeleptului, pe care poetul latin de obicei o încarnează, ne apare aici neobişnuit de animată. El nu e doar comentatorul detaşat al episodului la care a asistat, ci devine unul dintre eroii săi principali. Personajul Virgiliu îşi pierde astfel orice schematism inerent funcţiei sale de simbol, pentru a reflecta în sine sufletul pătimaş al discipolului şi pentru a se include, cu asprime polemică, într-una din temele etice ale Infernului: condamnarea aroganţei care îşi arată cu trufie propria autosuficienţă” (E.A. Panaitescu). 46. Quei fu al mondo persona orgogliosa; «Ăla a fost pe lume om înfumurat; nici o faptă bună nu-i cinsteşte amintirea: de asta-i umbra lui acum furioasă. Cîţi se mai ţin pe sus mari regi şi vor sta aici ca porcii-n tină, după ei lăsînd doar un oribil dispreţ!’ Şi eu: ‘Maestre, mult mi-ar plăcea să-l văd tăvălit prin mocirlă, înainte să ieşim de pe lac’» (v. 46-54). Păcătosul din mlaştină a fost un mare arogant, n-a lăsat fapte bune în urma sa, de aceea se perpeleşte acum în chinuri. Mulţi regi înfumuraţi, din viaţa reală, se vor tăvăli ca porcii în noroi după moarte. Dante cere să vadă o pedeapsă pentru neobrăzarea ieşită din comun a damnatului. Trebuie remarcată violenta antiteză dintre aparenţele vieţii ipocrite şi esenţele chinurilor după moarte: se ţin pe sus / vor sta aici; mari regi / porci în tină, oribil dispreţ. 55. Ed elli a me: «Avante che la proda «Şi el mie: ‘Înainte să vezi ţărmul, vei fi răsplătit: de aşa dorinţă meriţi să te bucuri’. Puţin după aceea am văzut cum l-au sfîşiat pe ăla sufletele noroioase, că Domnului încă-i aduc laudă şi mulţumire. Toţi strigau: ‘Şo pe Filippo Argenti!’ şi florentinul spirit nărăvaş din sine rupea cu dinţii» (v. 55-63). Virgiliu îl asigură pe Dante că, înainte de debarcarea dincolo, solicitarea lui va fi răsplătită. În scurtă vreme ceilalţi mînioşi plini de noroi s-au năpustit urlînd asupra lui Filippo Argenti care, de furie că i-a fost destăinuită identitatea, a început să se sfîşie cu dinţii. „Dante se bucură de spectacolul oferit de damnaţii care îl pedepsesc pe Filippo Argenti, atît din motive de caracter opus, cum probabil a fost duşmănia lui determinată de motive politice faţă de familia Adimari, cît şi pentru că acest spectacol este o demonstraţie limpede a justiţiei lui Dumnezeu, ce răzbună jignirile şi repară greşelile. Totuşi scena, considerată în sine, este manifestarea, din partea osîndiţilor ce participă la ea, a unui spirit obtuz şi brutal: călăii apar, la fel ca victima lor, departe de raţiune şi de Dumnezeu” (E.A. Panaitescu) „E just ca păcatul să fie pedepsit şi ca păcătosul să fie sfîşiat în raport cu gravitatea înfumurării sale, dar e de asemeni just (şi asta face parte din ritualul justiţiar al Evului Mediu) ca la o asemenea sfîşiere să se asiste ca la un spectacol, în cadrul căruia se ia act că s-a făcut dreptate. De cîte ori în Evul Mediu şi chiar în timpuri apropiate de noi pieţele s-au umplut de mulţimi adunate să asiste la sacrificarea unui condamnat, să ia la cunoştinţă cu bucurie că ordinea a fost restabilită! Un asemenea spectacol este cel la care ne pune să asistăm Dante, expunîndu-şi adversarul, cel executat, la o execuţie încredinţată tovarăşilor de carceră şi de tortură” (T. Di Salvo). 64. Quivi il lasciammo, che più non ne narro; «Acolo l-am lăsat, că mai multe nu povestesc de el; dar în urechi m-a lovit geamăt de durere, drept care ochii înainte îi arunc. Bunul maestru a spus: ‘De-acum, fiule drag, se apropie cetatea de are numele Dite, cu locuitori grei de păcate şi mare stol de diavoli’. Iar eu: ‘Maestre, deja acolo-n vale zăresc moscheele sale, roşii ca ieşite din foc’» (v. 64-72). Nu se mai continuă povestea despre cei mînioşi, fiindcă sunetul altor suferinţe se izbeşte de urechile călătorului. Virgiliu îl avertizează că au ajuns la cetatea Dite, plină de duhuri cu grele păcate şi de mulţi diavoli. Dante îi confirmă că deja îi observă în depărtare meterezele înroşite. „Dite, sau Pluto, era pentru antici suveranul regatului morţilor. Dante îl echivalează cu Lucifer. Cetatea care ia numele de la el este ansamblul cercurilor infernale de la al şaselea la al nouălea, care constituie infernul de jos (il basso inferno), spre deosebire de cel de sus, care include primele cinci cercuri. Aici sînt pedepsite două categorii de păcătoşi: prin violenţă şi prin ticăloşie” (E.A. Panaitescu). 73. fossero». Ed ei mi disse: «Il foco etterno «Iar el mi-a zis: ‘Focul etern, ce pe dinăuntru o arde, le arată roşii, cum vezi în acest infern de jos’. Am ajuns în gropile înalte ce străjuiesc cetatea dezolată: zidurile îmi păreau a fi de fier. Nu fără a face un mare ocol, am ajuns la locul unde luntraşul tare ‘Ieşiţi!’ a strigat: ‘Aici e intrarea!’» (v. 73-81). Flăcările iadului, ce o consumă dinăuntru, îi înroşesc meterezele pe dinafară. Călătorii ajung în gropile de apărare de la poalele zidurilor, ce păreau a fi din fier. Flegias îi izgoneşte din barcă, la sosire. „Potrivit lui Boccaccio, zidurile fortificate dispuse în apărarea cetăţii Dite se numesc meschite, moschei (din arabul masghid) «întrucît sînt edificii compuse în onoarea demonului, şi nu a Domnului». (…) În jurul cetăţii Dite, notează Grabher, «Poetul creează o senzaţie de izolare ermetică şi de grandiozitate dezolată». Deja la Virgiliu cetatea Tartarului era apărată de turnuri de fier încins. Dar, în abundenţa detaliilor, aspectul sinistru al fortificaţiilor nu ieşea în evidenţă ca în puţinele indicii pe care i le dedică Dante” (E.A. Panaitescu). 82. Io vidi più di mille in su le porte «Am văzut pe porţi peste o mie de draci plouaţi din cer, care înciudaţi ziceau: ‘Cine-i ăsta, fără de moarte, ce umblă prin ţinutul lumii moarte?’. Iar înţeleptul meu învăţător le-a făcut semn că vrea să le vorbească în taină. Atunci şi-au domolit oleacă dispreţul şi-au zis: ‘Vino tu singur, iar ăla să se care, de-a intrat cu-aşa tupeu în ţara asta» (v. 82-90). Deasupra porţilor atîrna o mulţime imensă de diavoli, care urlau mînioşi la Dante, fiindcă îndrăznea să călătorească viu prin lumea de apoi. Călăuza le-a cerut să stea de vorbă cu ei confidenţial. Aceia l-au primit, de unul singur, pe Virgiliu, la tratative, dar l-au izgonit pe Dante. “La fel ca în cercurile superioare, şi la intrarea în cel de-al şaselea, drumul poeţilor este blocat de puterile infernale. Dar apărătorii cetăţii Dite sînt înzestraţi cu inteligenţă, pe lîngă răutate. Mult mai dificilă va fi înfrîngerea lor. În timp ce Caron, Minos, Cerber şi Pluto, simboluri ale mîniei oarbe, se pomeneau dezarmaţi şi neputincioşi în faţa inteligenţei, simbolizate de Virgiliu, demonii plasaţi să apere cercurile inferioare ale regatului lui Lucifer sînt în măsură să opună raţiunea la raţiune, inteligenţa la inteligenţă: răul nu se configurează la ei în formele mai evidente şi brutale, ca năvală dezordonată a instinctelor, ci se ascunde insidios, în spatele aparenţelor unui trai disciplinat. Tocmai în asta constă marele pericol pe care Dante şi Virgiliu trebuie să-l înfrunte: calea prescrisă de ceruri le este blocată nu de natura diformă, ci de o cetate. Inteligenţa pusă în slujba răului are, în zidurile cetăţii Dite, prima ei expresie vizuală de neuitat. Scena dramatică începută aici, care se dezvoltă în bună măsură în cîntul următor, are o semnificaţie alegorică (raţiunea care vrea binele nu poate triumfa asupra celei îndreptate spre rău, fără ajutorul Graţiei)” (E.A. Panaitescu). 91. Sol si ritorni per la folle strada: «Singur să se-ntoarcă pe calea nesăbuită: să-l vedem de se pricepe; fiindcă tu rămîi aici, care l-ai condus prin aşa întunecate locuri’. Gîndeşte, cititorule, ce spaimă pe mine la cuvintele blestemate, căci n-am crezut să mai ies vreodată» (v. 91-96). Diavolii îl trimit pe Dante să meargă singur înapoi, dacă a avut nebunia de-a veni viu pînă acolo; iar pe Virgiliu ameninţă să-l ia prizonier. Asemenea vorbe l-au înspăimîntat la culme pe protagonistul care-şi ia ca martori cititorii care îl urmăresc. „Această modalitate retorică de-a i se adresa cititorului, întrerupînd naraţiunea, apare de mai multe ori în Comedie: este cunoscuta figură a apostrofei, numită şi apel către cititori. Asupra apelurilor către cititor a insistat Auerbach (în Studi su Dante, pp. 309-323, Feltrinelli, Milano, 1983), căruia i se păreau «un simptom al unui nou raport între poet şi cititor, întemeiat pe concepţia pe care Dante o are despre datoria lui şi despre funcţia sa de poet. Acest raport implica, impunea un fel de relaţie cu cititorul, asemănătoare celei a profetului cu ascultătorii săi: o relaţie solicitată cu autoritate şi, totodată, inspirată de caritatea creştină; pe baza ei poetul căuta, în orice clipă, să nu-şi piardă cititorul, cu scopul de a-l asocia, în modul cel mai concret şi intens, la întreaga experienţă relatată în poem». În lectura pe care o dedică acestui cînt, E. Sanguineti, după ce-a observat că povestirea dantescă se bazează pe «dialectica de ‘disconfort’ şi ‘confort’, de ‘siguranţă’ pierdută şi restituită, de disperare şi de ‘bună speranţă’, care constituie rădăcina etică a cuplului Dante-Virgiliu şi a întregii comedii sufleteşti care se prezintă în Infern», avertizează că aici, în acest moment al povestirii, perechea se desparte, iar apelul către cititor constituie «modalitatea energică şi insistentă de amplificare pînă la punctul culminant a temei ‘disconfortului’, care astfel devine şi e destinată să rămînă, pînă la sfîrşitul cîntului şi chiar în deschiderea cîntului IX, motivul dominant al acestor pagini»” (T. Di Salvo). 97. «O caro duca mio, che più di sette «O, scumpa mea călăuză, care mai bine de şapte ori mi-ai readus siguranţa şi m-ai scos din mare pericol ce-naintea mea a stat, nu mă lăsa’, am spus, ‘aici, în jale; şi dacă trecerea-nainte ni-i negată, să ne regăsim îndată urmele paşilor’» (v. 97-102). Călătorul îl imploră cu groază, dar cu multă afecţiune, pe Virgiliu, care l-a mai salvat din numeroase încercări teribile, să facă împreună grabnic drumul înapoi. „E prima dată cînd miniştrii Satanei îndrăznesc să riposteze la cuvintele maestrului; şi ripostează cu o propunere teribilă, cu totul demnă de natura lor: Virgiliu să rămînă prizonier în mîinile lor, iar Dante n-are decît să se întoarcă liber pe drumul lui, dacă e în stare. Virgiliu îl încurajează, însă Dante continuă să se îndoiască de puterea călăuzei sale, simţind totuşi că în ea se adună toate speranţele lui de scăpare. De aici acea bogăţie de expresii afectuoase către maestru, în care se află întreaga lui teamă şi totodată dorinţa de abandon încrezător” (E.A. Panaitescu). 103. E quel segnor che lì m’avea menato, «Şi acel boier, ce-acolo m-a condus, mi-a spus: ‘Nu te teme; căci drumul nostru nu-l poate nimeni opri: de sus ni-i dat. Dar aici mă aşteaptă, iar spiritul ostenit potoleşte-l şi hrăneşte-l cu speranţa bună, că eu nu te-oi lăsa în lumea joasă» (v. 103-108). Poetul latin îl calmează şi-l îmbărbătează: expediţia lor a fost decisă în ceruri, nimeni n-o poate împiedica. Va merge el să parlamenteze cu demonii rebeli; între timp Dante să-l aştepte cu sînge rece şi încredere. „Ch’i’ non ti lascerò: aceste ultime cuvinte, aproape o promisiune, sînt răspunsul la adevărata frică a lui Dante (v. 100: non mi lasciar); apare aici raportul mamă-fiu, construit tocmai pe confort şi siguranţă (non ti lascerò) de o parte, şi de teamă iraţională de cealaltă, pe care Dante o reprezintă conştient în legătura sa din cadrul poemului cu Virgiliu; acesta va fi prezentat explicit, într-o altă situaţie riscantă, ca o mamă (cfr. XXIII, 37-42) şi astfel va rămîne inclusiv în ultima scenă cînd mai apare în Comedie (Purg. XXX, 43-45)” (Chiavacci Leonardi). Pentru comportamentul matern al lui Virgiliu faţă de Dante în paginile Divinei Comedii, a se vedea memorabilul eseu al lui Giovanni Papini, Orfanul (în vol. Dante viu), unde se insistă pe proiecţia idealizată a poetului latin şi a iubitei paradisiace, ca substitute ale părinţilor pierduţi de Dante în prima copilărie. 109. Così sen va, e quivi m’abbandona «Aşa se duce şi mă părăseşte dulcele părinte, iar eu rămîn cu îndoiala, că nu şi da în minte mi se zbat. Să aud n-am putut ce le-a spus; dar n-a stat mult, că fiecare a luat-o la goană după ziduri» (v. 109-114). Virgiliu îl părăseşte, iar Dante e frămîntat de îndoieli. După o scurtă întrevedere, ale cărei cuvinte protagonistul nu le-a putut auzi, diavolii au zbughit-o la fugă şi s-au adăpostit în spatele meterezelor. „E prima dată cînd Virgiliu se vede blocat, cînd raţiunea umană îşi dezvăluie forţa limitată, în faţa diavolilor, care sînt un aspect negativ al religiei: de aceea lor nu li se poate răspunde victorios cu instrumentele raţiunii şi ale filosofiei, ci cu acelea furnizate de credinţă şi prin intervenţia Graţiei. E de asemeni prima dată cînd Dante îşi vede confirmate îndoielile, formulate la începutul călătoriei, în ce priveşte riscurile şi îndrăzneala aventurii” (T. Di Salvo). 115. Chiuser le porte que’ nostri avversari «Au închis porţile adversarii noştri în pieptul stăpînului meu, ce-a rămas afară şi s-a întors cu paşii rari. Cu ochii-n pămînt şi privirile stinse, zicea printre suspine: ‘Cine mi-a negat jalnicele case!’» (v. 115-120). Porţile cetăţii au fost trîntite în faţa călăuzei, care s-a întors păşind rar şi mirîndu-se cu supărare că i-a fost interzisă intrarea. „Şi în această blîndă revenire de la întîlnirea cu gardienii cetăţii răului, Virgiliu este, la fel ca în episodul cu Filippo Argenti, un personaj viu şi plin de trăsături umane. El nu e maestrul care stă să predea adevărurile de sus, ci participă la acţiune şi riscă înfrîngerea severă, pentru a-l pune în siguranţă pe discipolul său. Calităţile lui sufleteşti nu sînt enunţate didascalic, dar rezultă din toate faptele sale” (E.A. Panaitescu). 121. E a me disse: «Tu, perch’ io m’adiri, «Iar mie mi-a spus: ‘Tu, dacă mă vezi supărat, să nu te sperii, că voi trece încercarea, oricine se zbate să se apere înăuntru. Aroganţa asta a lor nu-i nouă; au folosit-o la o poartă mai largă, de zace încă fără zăvoare. Deasupra ei văzut-ai scrisul morţii: şi deja dincoace de ea coboară povîrnişul, trecînd prin cercuri fără escortă, cel ce ne va deschide calea» (v. 121-130). Dante e îndemnat să nu se înfricoşeze, chiar dacă îl vede pe Virgiliu necăjit. Obstacolul va fi depăşit şi obrăznicia diavolilor va fi învinsă, la fel ca data precedentă, cînd Isus a coborît după moarte în Infern şi a scos de-acolo anumite suflete pentru a le mîntui: atunci Mîntuitorul a sfărîmat zăvoarele porţii infernale, pe care Dante a putut vedea deja inscripţia faimoasă (lasciate ogni speranza, voi ch’entrate). Tocmai a trecut de poarta aceea cineva, un trimis al Cerurilor, care traversează în jos cercurile Infernului, fără a avea nevoie de vreun ajutor şi care va doborî piedica pusă în calea celor doi poeţi. „Virgiliu îşi invită elevul să aibă curaj şi continuă cu o anumită ostentaţie de forţă; dar între timp suspină şi în sinea lui îşi recunoaşte uimirea rătăcită. Nu e foarte coerent, dar e un om viu, cu slăbiciunile şi nesiguranţele sale, îşi părăseşte tonul profesoral. Îndată mai apoi, însă, îşi reia autoritatea şi îşi redobîndeşte siguranţa: cel care l-a trimis acolo nu-l poate părăsi şi nici nu poate eşua” (T. Di Salvo). „Se aminteşte aici pentru a doua oară evenimentul coborîrii lui Cristos în Infern, conform unei vechi tradiţii reluate în Evanghelia Apocrifă a lui Nicodemus, faptul că demonii i s-au opus, încît el a sfărîmat poarta, care a rămas aşa în eternitate. (…) Virgiliu pare să spună: dacă i s-au împotrivit pînă şi lui Cristos, să nu ne mirăm că acum îndrăznesc să ni se opună nouă. E mereu aceeaşi aroganţă obraznică (tracotanza), fiindcă şi acum i se împotrivesc voinţei lui Dumnezeu. Evocarea acelei expediţii vrea să-i amintească lui Dante că forţele infernale au fost învinse odată pentru totdeauna” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru
| ||
