 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (Infernul VII)
1. «Pape Satàn, pape Satàn aleppe!», «‘Papé Satàn, papé Satàn aleppe!’, a început Pluto cu vocea aspră; şi acel înţelept, care pe toate le ştie, mi-a spus pentru a mă întări: ‘Să nu te sugrume spaima; fiindcă, în ciuda puterii sale, nu ne va opri să coborîm stînca asta’» (v. 1-6). Îndată ce i-a văzut, Pluto a zbierat spre ei o formulă ciudată. Dar Virgiliu, care înţelege totul (inclusiv vorbele ameninţătoare ale diavolului şi frica protagonistului), l-a liniştit pe Dante: acest diavol, oricît de puternic, nu-i va împiedica să coboare în cercul următor. „Sînt discordante interpretările date de comentatori primului vers. Pentru unii el n-ar avea un înţeles care se referă la o limbă umană; cuvintele puse în gura lui Pluto ar fi un exemplu de limbaj al diavolilor, neînţeles pentru noi, de nu cumva sînt sunete lipsite de orice semnificaţie, expresii ale unei minţi confuze şi abrutizate. Momigliano, de exemplu, consideră că ele sînt «un semn al imbecilităţii la care te reduce aviditatea de bogăţie». E mai probabil totuşi ca ele să însemne ceva de genul: «O, Satana, o, Satana, Doamne!», sau «O, Satana, o, Satana, vai mie!». De fapt papae în latină e o interjecţie de uimire, iar aleph este prima literă a alfabetului ebraic, care poate fi citită prin urmare de parcă ar spune «primul început» (adică Dumnezeu), sau, cu referire la plîngerea lui Ieremia, care se deschide tocmai cu acest cuvînt, ca o interjecţie de durere” (E.A. Panaitescu). 7. Poi si rivolse a quella ‘nfiata labbia, «Apoi s-a răsucit spre gura umflată şi-a spus: ‘Taci, lup blestemat! roade-te pe dinăuntru cu turbarea ta. Nu e fără motiv mersul în beznă: aşa se vrea în înalturi, unde Mihail a răzbunat trufaşa răzvrătire’» (v. 7-12). Pe urmă Virgiliu l-a certat pe Pluto pentru nesupunerea înfumurată, asigurîndu-l că expediţia în Infern a fost hotărîtă de Dumnezeu, care prin arhanghelul Mihail a pedepsit în trecut răzvrătirea lui Lucifer şi l-a izgonit din ceruri. „Expresia violentă (lup blestemat) reia în mod evident lupoaica din cîntul I ce reprezintă aviditatea omenească, originea tuturor relelor din lume; şi de aceea e blestemată” (Chiavacci Leonardi). 13. Quali dal vento le gonfiate vele «Cum pînzele umflate de vînt cad la grămadă, cînd catargul se rupe, la fel s-a prăbuşit fiara crudă. Astfel am coborît în a patra văgăună, înaintînd prin rîpa dureroasă, ce-ngrămădeşte răul universului» (v. 13-18). Pluto îşi pierde vlaga, în urma cuvintelor reprobatoare ale călăuzei, şi cei doi pătrund în următorul cerc. „Figura lui Pluto provoacă în cel care citeşte impresia unei imense mase amorfe şi, pe plan moral, cea a unei furii prosteşti şi neputincioase. Ea nu ne vine prezentată de Poet printr-un detaliu sau altul al aspectului său exterior, cum se întîmplă cu Caron, de pildă, sau cu Minos. Firea certăreaţă a luntraşului peste Aheron este deja toată inclusă într-o definiţie ca occhi di bragia, pe cînd enigmaticul conoscitor delle peccata din al doilea cerc rămîne legat indisolubil în memoria noastră de actul – bestial – de a-şi răsuci coada pentru a exprima judecata dictată de cea mai pură raţionalitate. Scrie Torraca, în legătură cu Pluto: «Infiata labbia sugerează, într-adevăr, imaginea unuia cu mutra umflată, dar în mod vag. Dar iată pînzele umflate de vînt şi catargul navei care aduc în această indeterminare ceva enorm, gigantic». Cît priveşte semnificaţia morală a acestei comparaţii neaşteptate, un alt comentator acut al cîntului al şaptelea, Vallone, observă cum ea include toată povestea gardianului infernal «îngîmfat, blestemător, iar apoi strivit, umilit şi învins», şi adaugă o observaţie generală despre umilirea care, în infernul dantesc, li se aplică puterilor răului, în faţa afirmării raţionalităţii clarificatoare (Virgiliu): «Poate că destinul diavolilor este mai crud decît al sufletelor păcătoase pe care le păzesc. Acestea măcar, din cînd în cînd, pot să reacţioneze în felul şi măsura lor, împotriva unei puteri care îi depăşeşte pe toţi... diavolii sînt învinşi, şi mereu vor fi învinşi, se degradează în nişte ‘bieţi diavoli’, instrumente de materie idioată, zac neputincioşi şi furioşi în faţa înfrîngerii lor mizerabile»” (E.A. Panaitescu). 19. Ahi giustizia di Dio! tante chi stipa «Vai, dreptate a Domnului! cine strînge laolaltă atîtea noi chinuri şi cazne cîte-am văzut? şi de ce ne macină aşa greşelile noastre?» (v. 19-21). E incredibil cîte torturi poate să inventeze justiţia lui Dumnezeu, pentru a ne pedepsi păcatele. „Spectacolul, violent şi neprevăzut, şi de aceea mai tulburător, aproape că impune o pauză interioară punctată de o exclamaţie, în care se condensează stupoarea şi reverenţa religioasă, chiar mai înainte de a se preciza în pagină imaginile pe care poetul le-a văzut; pe de o parte, aşadar, viziunea îi dă o probă indubitabilă a justiţiei divine, ce intervine să pedepsească păcatele şi greşelile, pe de altă parte aceeaşi îi sugerează cuvinte de dispreţ pentru damnaţii pe care el îi consideră respingători” (T. Di Salvo). 22. Come fa l’onda là sovra Cariddi, «Cum face valul acolo, la Caribda, cînd se sparge de cel pe care-l întîlneşte, aşa trebuie aici lumea să joace roată. Aici am văzut mulţimi ca niciunde, dintr-o parte şi din alta, cu urlete uriaşe, rostogolind bolovanii cu pieptul. Deodată se izbeau; şi tot acolo se întorcea fiecare zbierînd: ‘De ce aduni?’ şi ‘De ce risipeşti?’» (v. 22-30). Damnaţii se ciocneau ca valurile apei între Scila şi Caribda. Mulţimi uriaşe de oameni împingeau cu pieptul bolovanii imenşi şi se izbeau la întîlnire. Acolo cele două tabere, a zgîrciţilor şi a risipitorilor, se insultau cu mînie, apoi se întorceau din drum pentru a se regăsi la celălalt capăt al semicercului. Scila şi Caribda sînt două puncte periculoase din strîmtoarea Messina, care desparte peninsula de Sicilia. Navigatorii nu puteau trece şi erau ucişi fie într-o parte, fie în cealaltă. Mitologia greacă îi considera doi monştri înspăimîntători. 31. Così tornavan per lo cerchio tetro «Aşa se-nturnau prin cercul pîclos, de pe fiecare parte la punctul opus, ţipîndu-şi versul injurios; apoi se-ntorcea fiecare, ajuns pe semicerc la capătul de dincolo. Şi eu, cu inima plină de milă, am spus: ‘Maestrul meu, acum explică-mi ce lume e asta şi dacă toţi au fost clerici, ăştia cu tonsură din stînga noastră’» (v. 31-39). Dante, cuprins de milă, îl întreabă pe Virgiliu ce fel de păcătoşi sînt cei supuşi la asemenea cazne şi dacă au fost cu toţii preoţi, cum par după tonsură. „Tortura zgîrciţilor şi a risipitorilor o aminteşte pe aceea a lui Sisif şi a celorlalţi damnaţi, pe care în Tartar Enea îi vede rostogolind bolovani enormi. Greutăţile pe care le împing simbolizează probabil grămezile de bani care le-au trecut prin mîini în timpul vieţii” (E.A. Panaitescu). 40. Ed elli a me: «Tutti quanti fuor guerci «Şi el mie: ‘Cu toţii au fost aşa strîmbi la minte, în viaţa dintîi, că nici o cheltuială n-au făcut-o cu măsură» (v. 40-42). Osîndiţii din acest cerc au avut gîndirea strîmbă în privinţa banilor, risipind sau economisind excesiv. „Tulburarea lui Dante nu trebuie înţeleasă ca o formă de participare ascunsă la suferinţa păcătoşilor: e just ca ei să sufere. Tristeţea e un semn al reapariţiei în conştiinţa pelerinului a fragilităţii şi a slăbiciunii noastre, atît de crîncen pedepsite, pentru încălcarea limitelor stabilite de divinitate, în schimb respectarea lor ne asigură mîntuirea. Apoi prezenţa atîtor membri ai clerului confirmă o temă centrală în geneza poemului, a decăderii Bisericii, datorată mai ales avidităţii, degenerării obiceiurilor ecleziastice, în consecinţă cursei dezlănţuite după bani pentru chiverniseală, nu ca instrument de utilitate lumească; nimic nu e mai opus faţă de norma evanghelică a sărăciei decît excesiva mundanizare şi politizare a organelor ecleziastice, a institutelor la vîrful cărora se plasează Biserica de la Roma în procesul degenerator” (T. Di Salvo). 43. Assai la voce lor chiaro l’abbaia, «Foarte limpede o latră vocea lor, cînd ajung la cele două puncte ale cercului, unde păcatul contrar îi desparte. Aceştia au fost clerici, de n-au acoperiş păros în cap, şi papi şi cardinali, în care zgîrcenia se întronează’» (v. 43-48). Lipsa lor de măsură se înţelege clar din vorbele lătrate pe care şi le aruncă, atunci cînd se izbesc unii de alţii, la cele două capete ale cercului. Damnaţii cu tonsură au fost mari demnitari ai Bisericii, care în mod special s-au remarcat prin zgîrcenie. „Forţa stilistică şi violenţa lexicală se accentuează în manifestarea deplină şi fără reţineri a judecăţii morale, atunci cînd atenţia lui Dante e îndreptată spre şirul zgîrciţilor. Ar fi de-ajuns puterea evidentă şi suprarealista bestialitate a lui «latră» (abbaia), care operează într-o clipă metamorfoza acelor suflete în cîini, şi a urletelor în sfîşietoare lătrături, într-un proces infamant şi fulgerător de dezumanizare vizibilă în cuvîntul cozzi” (M. Marti). 49. E io: «Maestro, tra questi cotali «Şi eu: ‘Maestre, printre ăştia ar trebui să recunosc pe cîţiva, care s-au spurcat cu asemenea rele’. Şi el mie: ‘Gînduri deşarte aduni: viaţa în necunoaştere, cu care s-au mînjit, de orice cunoaştere îi pătează acum» (v. 49-54). Dante speră să-i identifice pe unii dintre ei, dar Virgiliu îl descurajează: ai au trăit în necunoaştere, acum nu se mai bucură de cunoaştere – e memorabil jocul de cuvinte construit de poet. „Raportul prin contrast dintre păcat şi pedeapsă este evident: ei s-au legat în mod excesiv şi neastîmpărat de bani, s-au izolat şi n-au cunoscut, nici n-au strîns relaţii cu oamenii: bogăţia i-a privilegiat, dar i-a aruncat în umbră, i-a făcut de nerecunoscut: au trăit pentru bogăţie, au fost absorbiţi de ea şi în ea şi-au topit individualitatea” (T. Di Salvo). 55. In etterno verranno a li due cozzi: «În veci se vor bate cap în cap: ăştia vor învia din groapă cu pumnul strîns, iar ăştia cu chica retezată. Cheltuirea proastă şi chivernisirea proastă le-au smuls lumea cerească şi le-au impus asemenea buşeală: cum e ea, nu-ţi mai decorez cu vorba» (v. 55-60). Se vor ciocni şi se vor insulta etern păcătoşii din acest cerc: zgîrciţii vor învia la Judecata de Apoi cu pumnul strîns, într-un reflex caracteristic, risipitorii vor fi fără de plete, la care de asemeni au renunţat, în febra lepădării de toate. Proasta păstrare sau proasta lepădare de avere le-a interzis accesul în Paradis şi i-a obligat la eterna confruntare violentă. „Poetul reafirmă, cu îndemînare stilistică, faptul că virtutea stă în justa măsură şi păcatul este un exces, căutarea obsedată a banului, fie pentru economisire, fie pentru risipire, este un sentiment deviant şi lipsit de nobleţe. (…) Adevărata şi nobila şi ideala societate cavalerească n-a cunoscut goana după bani şi n-a practicat stupida risipire a acestuia; aşa ceva nu se poate confunda cu liberalismul şi generozitatea care au fost caracterul distinctiv al acelei societăţi” (T. Di Salvo). 61. Or puoi, figliuol, veder la corta buffa «Acum poţi vedea, fiule, scurta batjocură a bunurilor pămînteşti lăsate de Soartă, pentru care specia umană se păruieşte; fiindcă tot aurul care e sub lună şi care a fost odinioară n-ar putea împăca vreunul din sufletele astea ostenite’» (v. 61-66). Bunurile pămînteşti sînt un dar iluzoriu, lăsat unuia sau altuia la întîmplare de către Soartă (spre deosebire de calităţile morale, dobîndite prin libera voinţă a individului). Oamenii se luptă feroce pentru avuţie, în timpul vieţii, dar toate bogăţiile de pe faţa pămîntului nu vor opri chinurile eterne ale păcătoşilor. „Cu aceste versuri tonul şi limbajul se schimbă; e părăsită descrierea cercului zgîrciţilor şi discursul se înalţă la un alt nivel, de meditaţie etică, ce poartă cu sine, ca totdeauna la Dante, profunda tristeţe a celui ce examinează păcatele omeneşti. E prima dată cînd acest ton se instaurează în Comedie şi nu întîmplător se naşte în faţa a ceea ce Dante consideră viciul uman cel mai devastator” (Chiavacci Leonardi). 67. «Maestro mio», diss’ io, «or mi di’ anche: «‘Maestre’, i-am zis eu, ‘mai spune-mi de asemeni: Soarta asta de care-mi pomeneşti, ce e, că bunurile lumii le ţine-ntre mîinile sale?’. Şi el mie: ‘Vai, creaturi neroade, cîtă prostie vă loveşte! Acum vreau ca vorbele mele să le vîri bine în minte» (v. 67-72). Dante se interesează ce anume e Soarta, aceea care ţine întregul mers al lumii. Virgiliu se lamentează de nepriceperea oamenilor şi se pregăteşte să-i explice învăţăcelului orînduirea vieţii. „Se include în acest punct cea dintîi digresiune cu caracter cultural şi teoretic a poemului: se vorbeşte despre Soartă, iar în cadrul digresiunii, al cărei ton pare discordant cu dramatismul celor două părţi ale cîntului care o preced şi o urmează, se deschide un spaţiu senin, lucid, raţional. (…) În tratarea temei intră nu doar argumente de filosofie sau de religie, dar şi experienţe personale ale omului lipsit de bunurile sale şi de familia sa, expulzat din cetate, constrîns la schimbarea alternativă a protectorilor. Episodul e străbătut aşadar de o suferinţă subterană, care încearcă să se astîmpere în cunoaşterea limpede şi raţională a Sorţii şi a misiunii ei” (T. Di Salvo). 73. Colui lo cui saver tutto trascende, «Cel a cărui ştiinţă toate le cuprinde a făcut cerurile şi i-a dat fiecăruia un conducător, încît peste toate la fel străluceşte, împărţindu-şi egal lumina; tot aşa peste splendorile lumeşti a poruncit să fie o şefă supremă şi conducătoare, care să schimbe periodic bunurile deşarte, de la un neam la altul şi de la o familie la alta, fără ca minţile umane să-i priceapă acţiunea» (v. 73-81). Dumnezeu, care e mai înţelept decît toate creaturile, a făcut cerurile şi i-a distribuit fiecăruia un înger care să-l conducă, astfel încît lumina se răspîndeşte la fel peste tot. În acelaşi mod a pus Domnul peste bunurile pămînteşti un conducător, care să le transfere periodic de la o naţie la alta şi de la o familie la alta. Gîndirea oamenilor nu pricepe logica Sorţii, care procedează astfel, şi nu o poate împiedica. 82. per ch’una gente impera e l’altra langue, «Drept care un neam împărăţeşte şi altul lîncezeşte, urmînd judecata acesteia, care e ascunsă ca şarpele în iarbă. Ştiinţa voastră nu i se poate opune: ea prevede, judecă şi îşi grijeşte regatul, ca pe al lor ceilalţi zei. Schimbările ei nu cunosc odihnă: nevoia o împinge să fie rapidă; iute se-ntîmplă ca unul să-şi mute situaţia» (v. 82-90). Pe rînd se ridică un popor la putere, iar altul zace slab, după judecata Sorţii, care e tainică. Este obligaţia acestei zeiţe să-şi administreze bine regatul, la fel cum ceilalţi îngeri îşi guvernează cerurile. Soarta prevede, hotărăşte şi acţionează; modificările impuse de ea sînt rapide şi neîncetate. „Mai mulţi comentatori vechi (Bambaglioli, Boccaccio, Benvenuto) s-au încurcat în această afirmaţie [că ştiinţa oamenilor nu se poate opune Sorţii], de parcă ea ar limita liberul arbitru. Dar în realitate problema nu se pune. Liberul arbitru care este, după cum se ştie, una din valorile centrale ale întregii lumi danteşti, se referă de fapt la toate acţiunile morale ale omului, pe care omul e stăpîn, dar n-are nici o legătură cu evenimentele externe lui (cum e tocmai schimbarea bunurilor deşarte, de care omul e de asemeni liber să nu se ataşeze); deosebirea e deja clar formulată de Pietro di Dante, în apărarea textului patern” (Chiavacci Leonardi). 91. Quest’ è colei ch’è tanto posta in croce «Ea e aşa ponegrită, pînă şi de cei ce-ar trebui s-o laude, aruncînd asupra sa pe nedrept cu reproşuri; dar ea rămîne senină şi acestea nu le aude: veselă cu celelalte prime creaturi, îşi roteşte sfera şi fericită se desfată. Acum să coborîm la mai mare durere; deja cad toate stelele ce urcau cînd am pornit şi statul pe loc nu e permis» (v. 91-99). Multă lume îşi blestemă Soarta pe nedrept; dar ea nu apleacă urechea la aceste vorbe şi îşi continuă guvernarea, alături de ceilalţi îngeri. Dar cei doi poeţi trebuie să-şi continue drumul spre adîncimile infernului, fiindcă stelele care urcau la pornirea în călătorie acum coboară (a trecut miezul nopţii), iar expediţia îşi are propriile sale reguli cronologice, în care zăbovirea e interzisă. „Opunîndu-se nenumăratelor lamentaţii ale autorilor de poezii şi tratate împotriva zeiţei volubile şi oarbe, care ţine în puterea ei bunurile pămînteşti şi le distribuie la întîmplare, de cele mai multe ori în mod nedrept, printre oameni, Dante înfruntă problema într-o manieră nouă şi personală şi îi oferă o soluţie în acord cu sentimentul său religios şi tragic asupra vieţii” (N. Sapegno). 100. Noi ricidemmo il cerchio a l’altra riva «Noi am tăiat cercul spre malul opus, peste un izvor ce bolboroseşte şi se varsă printr-un şanţ săpat de el» (v. 100-102). Drumeţii au scurtat traseul peste o apă mică şi înspumată, care se scurgea printr-un şanţ. „Pentru mai multă claritate: din izvorul situat sus (faţă de cercul următor) porneşte un pîrîu, care curge în jos pînă la temelia rîpei, printr-un şanţ săpat de apă; cînd apele ajung la baza coastei, se desfac încet şi formează mlaştina care constituie practic al cincilea cerc. Stixul, ca mlaştină şi apă infernală, se regăseşte şi la Virgiliu: asimilarea Stix = ticăloşie (tristo ruscel), odiozitate, e la un vechi comentator al textului virgilian” (T. Di Salvo). 103. L’acqua era buia assai più che persa; «Apa era mai mult neagră decît arămie; şi noi, cu undele mohorîte, am mers în jos pe cale aspră. În mlaştina cu numele Stix merge acest pîrîu nevrednic, după ce-a coborît la poala păcătosului mal cenuşiu» (v. 103-108). Apa murdară era mai închisă decît culoarea arămie. Cei doi se deplasează pe-un traseu accidentat, de-a lungul şuvoiului, mergînd spre mlaştina Stixului. „Potrivit lui Pietro Alighiero în mlaştina întunecată s-ar găsi mînioşii şi orgolioşii iar, sub ei, leneşii şi invidioşii. Această părere nu pare totuşi să fie susţinută de vreo trimitere la text. Mai plauzibilă e opinia că la suprafaţa mlaştinii se află «mînioşii violenţi» (a căror mînie izbucneşte de obicei printr-o violenţă impetuoasă), pe cînd cei scufundaţi ar fi leneşii, care ar corespunde, în această repartizare dantescă, «mînioşilor amari» ai lui Aristotel şi ai Sfîntului Toma. Accidioso fummo ar indica atunci mînia îndelung reprimată. Echivalenţa este evidentă în cazul mînioşilor violenţi: faptul că se sfîşie reciproc exemplifică fără echivoc patima sufletească de care au fost împinşi să înfăptuiască relele. Pentru mînioşii amari corespondenţa dintre păcat şi pedeapsă ar putea fi următoarea: aşa cum în viaţă şi-au sufocat în sinea lor mînia, continuînd totuşi s-o alimenteze tainic, la fel acum sînt sufocaţi în nămol” (E.A. Panaitescu). 109. E io, che di mirare stava inteso, «Şi eu, care stăteam încordat să privesc, am văzut oameni noroioşi în mocirlă, toţi goi şi cu înfăţişare frămîntată. Aceştia se izbeau nu doar cu pumnii, ci cu capul şi cu pieptul şi cu picioarele, sfîşiind cu dinţii bucăţi-bucăţele» (v. 109-114). Dante a văzut dedesubt damnaţii plini de mîl, care îşi prelungeau accesele de mînie din timpul vieţii, lovindu-se cu pumnii, capul, pieptul şi picioarele, rupîndu-se cu dinţii. „E potrivit ca în infern să se izbească aceia care în viaţă s-au izbit de ceilalţi şi să se sfîşie bucăţi-bucăţele… şi încă pe ei înşişi” (Buti). 115. Lo buon maestro disse: «Figlio, or vedi «Bunul învăţător a spus: ‘Fiule, priveşte acum sufletele celor pe care i-a învins mînia; şi mai vreau să fii sigur că sub apă sînt oameni care suspină şi fac băşici la suprafaţă, cum ţi-o spune ochiul, oriunde se răsuceşte» (v. 115-120). Virgiliu i-a atras atenţia nu doar asupra mînioşilor, de la suprafaţă, ci şi asupra leneşilor care, ascunşi de tot sub nămol, îşi bîlbîie cuvintele ce răzbat la suprafaţă în bulbuci de noroi. 121. Fitti nel limo dicon: “Tristi fummo «Înfipţi în glod ei spun: „Trişti am fost în aerul dulce, care de soare se bucură, purtînd pe dinăuntru fumul trîndăviei: acum ne întristăm în mîlul negru”. Acest imn îl bolborosesc pe gîtlej, căci nu-l pot zice cu vorbe întregi’» (v. 121-126). Păcătoşii deplîng lenea cu care şi-au trăit viaţa sub soarele cald, în aerul dulce: acum ei suferă vîrîţi sub noroiul ce le sufocă vorbele reduse la nişte mormăieli. „Cuvintele tînguitoare ale celor scufundaţi Dante le numeşte, cu evidentă şi biciuitoare ironie, inno, dar e un imn ce răstălmăceşte adevăratul imn datorat divinităţii, iar felul în care îl pronunţă arată că există ceva strîmb, întunecos; de fapt cuvintele sînt mai curînd un gîlgîit sugrumat, nepotrivit să fie pronunţat cu vorbe limpezi. Şi aşa cum nu e întreagă vorba lor, la fel de şovăitoare, nesigură, neterminată sau deformată a fost viaţa lor morală, caracterizată de un fel de plictiseală vitală, lipsită de stimuli interiori, o atitudine băltită (iar mlaştina e reflexul condiţiei lor morale – la fel cum vocea sufocată e continuarea violenţei prin care şi-au sufocat tensiunea morală, împiedicînd orice dezvoltare şi împlinire a ei). Ca peste tot, şi în detalii Dante lasă semnul concepţiei sale virile şi combative: laşii şi leneşii, primii atacaţi de viespi şi muşte imense, cu sîngele greţos care li se scurge la picioare, ceilalţi tăvăliţi prin noroi şi condamnaţi să cînte un imn neexprimat, sînt pînă în acest moment păcătoşii respinşi cu cea mai mare asprime. Asta este, în contrapartidă, un indiciu al firii energice a poetului, care vede mereu omul implicat într-o luptă înverşunată pentru impunerea unor valori nobile şi concrete” (T. Di Salvo). 127. Così girammo de la lorda pozza «Astfel am dat un larg ocol băltoacei jegoase, între rîpa uscată şi mijloc, cu ochii spre cei ce-nghit nămol: ajuns-am la poalele unui turn în fine» (v. 127-130). Pe brîul format între marginea stîncii şi mijlocul abisului, cei doi poeţi au ocolit ajungînd la picioarele unui turn.
Laszlo Alexandru
| ||
