 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Îngerul războinic (Infernul IX)
1. Quel color che viltà di fuor mi pinse «Acea culoare pe care spaima mea pe dinafară a arătat-o, văzîndu-l pe ghidul meu că se întoarce, mai repede a alungat-o pe-a lui înăuntru. S-a oprit atent, ca omul care ascultă; fiindcă privirea n-o putea întinde prin văzduhul negru şi ceaţa deasă» (v. 1-6). Dante e alb de spaimă, la întoarcerea de la tratativele cu diavolii a lui Virgiliu, care în schimb e roşu, din cauza furiei pentru eşecul înregistrat. Totuşi, pentru a nu-l speria mai mult pe învăţăcel, magistrul îşi ascunde sentimentele: paloarea unuia alungă roşeaţa celuilalt. Călăuza s-a oprit să asculte împrejur, căci de văzut nu putea din cauza întunericului şi a ceţii. „Să se remarce extraordinarul efect al celor două culori, care apar şi dispar de pe cele două chipuri ale discipolului şi ale maestrului. Ca totdeauna, Virgiliu demonstrează o stăpînire absolută a propriilor sentimente, totuşi fiind complet expus la ele, ca toată lumea, ba chiar resimţindu-le, din cîte se pare, cu mai mare intensitate şi fineţe decît ceilalţi oameni” (Chiavacci Leonardi). 7. «Pur a noi converrà vincer la punga», «‘Şi totuşi vom învinge înfruntarea’, a început el, ‘de nu cumva… Dar ni s-a promis: vai, cît îmi lipseşte sosirea cuiva!’. Am văzut limpede că şi-a acoperit începutul cu alte vorbe care i-au venit, diferite de primele; dar tot spaimă mi-au dat cuvintele sale, fiindcă eu duceam vorbirea tăiată spre înţeles mai greu decît avea» (v. 7-15). Călăuza porneşte o afirmaţie de (auto)încurajare, întreruptă de o scurtă suspiciune, pe dată alungată. Eroul principal se sperie şi mai tare, amplificînd în mintea sa ezitarea lui Virgiliu. Pentru a se mai calma, îl întreabă indirect dacă a fost prin acele locuri şi cunoaşte calea. „Virgiliu nu s-a mai aflat niciodată în faţa unui obstacol de netrecut şi pe care mijloacele sale raţionale nu sînt în măsură să-l contracareze eficient. Alteori s-a impus în faţa unor demoni singuratici ca Minos şi Cerber; dar aici e diavolul, adevărat şi integral, înarmat şi numeros. Ar fi nevoie de credinţă; însă Virgiliu n-o posedă şi o clipă se îndoieşte, ezită, e perplex şi poate îşi închipuie că a fost prea încrezător, primind misiunea de călăuză. Însă repede îşi schimbă opinia: doamna care l-a înduplecat cu rugăminţile ei nu putea face false promisiuni. Şi apoi ea e creştină şi cu siguranţă, fie în mod direct, fie în mod indirect, va interveni. De aici rapida depăşire a nesiguranţei” (T. Di Salvo). 16. «In questo fondo de la trista conca «‘În acest străfund al scoicii păcătoase poate coborî cineva din primul cerc, unde are ca pedeapsă doar speranţa zadarnică?’. Aşa am întrebat; şi el: ‘Rar se întîmplă’ mi-a răspuns ‘ca vreunul dintre noi să facă drumul pe care merg eu acum» (v. 16-21). Dante vrea să afle dacă damnaţii din Limb (unde se află şi Virgiliu), pedepsiţi doar prin amputarea speranţei de mîntuire, au coborît pînă acolo, în cercul al cincilea. Magistrul îi răspunde că numai rareori se întîmplă una ca asta. „Întrebarea lui Dante – care ocoleşte de departe şi se exprimă în termeni de falsă obiectivitate –, întrebarea aparent naivă şi generică e în mod clar destinată să verifice cărţile pe care le are în mînă maestrul. Nu îşi propune să-l jignească, punîndu-i la îndoială capacităţile, dar nu îşi propune să-şi lase destinul pe seama celui care nu ştie sigur lucrurile” (T. Di Salvo). 22. Ver è ch’altra fïata qua giù fui, «E adevărat că altă dată am fost aici jos, obligat de acea crudă Eriton, ce rechema umbrele în trupurile lor. Abia mi se despuiase carnea de pe suflet, cînd ea m-a trimis între acele ziduri, pentru a scoate un spirit din cercul lui Iuda. Acela e locul cel mai de jos şi mai în beznă, cel mai departe de cerul care toate le-nvîrte: cunosc bine drumul, fii liniştit» (v. 22-30). Virgiliu a mai coborît în adîncimile Infernului, la puţin timp după moartea sa, constrîns de Eriton să scoată de-acolo un păcătos. A mers deja pînă în ultimul cerc, al trădătorilor, aşa că ştie bine traseul, Dante se poate calma. Eriton a fost o vrăjitoare din Tesalia; în Farsalia lui Lucan, a readus prin vrăji pe pămînt un mort pentru a-i profeţi lui Pompei deznodămîntul unei bătălii importante. „Faptul că această vrăjitoare l-ar fi constrîns într-o altă ocazie pe Virgiliu să coboare în «cercul lui Iuda» e fireşte o invenţie dantescă” (U. Bosco). „Virgiliu avea în Evul Mediu faimă de mag. Totuşi nici una dintre legendele formate în jurul figurii sale nu face aluzie la această coborîre în Infern” (E.A. Panaitescu). 31. Questa palude che ‘l gran puzzo spira «Această mlaştină, ce aşa groaznic duhneşte, încinge roată cetatea îndurerată, unde nu putem intra de-acum decît cu sila» (v. 31-33). Mlaştina împuţită înconjoară şi apără cetatea Dite, unde cei doi vor fi obligaţi să recurgă la forţă pentru a pătrunde. „Explicaţia, prin ea însăşi inutilă, fiindcă Dante ştie deja că mlaştina Stixului încercuieşte cetatea Dite, a fost interpretată de unii ca începutul unui discurs mai amplu, întrerupt apoi de evenimentele succesive. Virgiliu ar spune-o «pentru a dovedi că într-adevăr cunoaşte bine drumul» (Torraca); de alţii s-a înţeles în schimb ca o modalitate de a distrage atenţia discipolului de la pericolul iminent (Porena)” (U. Bosco). 34. E altro disse, ma non l’ho a mente; «Şi altele a spus, dar nu le am în minte; fiindcă ochiul mi-a fost atras spre înaltul turn cu vîrful încins, unde într-un punct deodată s-au ridicat trei furii infernale, mînjite de sînge, care aveau membre şi gesturi femeieşti şi cu hidre foarte verzi erau înfăşurate; ca plete aveau şerpişori şi vipere cu coarne, care le încingeau tîmplele fatale» (v. 34-42). Celelalte detalii date de călăuză au fost deja uitate de povestitor, care a observat în vîrful turnului înfierbîntat că deodată se înalţă trei furii groaznice, cu înfăţişare feminină, pline de sînge, încinse la brîu cu şerpi groşi, iar cu alţi şerpişori încolăciţi la tîmple, în loc de plete. „Furiile (nume latin pentru grecescul Erinii) sînt personaje din mitologia clasică, fiicele lui Aheron şi ale Nopţii, care îi torturează pe cei vinovaţi de delicte sîngeroase, pe care Dante le-a găsit reprezentate la Virgiliu, Ovidiu şi Staţiu. Descrierea lor din acest pasaj o reia mai ales pe cea a lui Staţiu, dar elementele figurative erau comune la toţi poeţii antici. Tradiţia medievală vedea reprezentate în ele cele trei forme tipice ale păcatului (comis cu mintea, cu vorba şi cu fapta)” (Chiavacci Leonardi). „În acestea, ca şi în alte figuri mitologice, Dante ştie să includă o semnificaţie morală nouă, derivată din credinţa lui profundă. Aici, de exemplu, Furiile nu sînt văzute doar în aspectul lor negativ, ca embleme ale unui rău de care nu ne putem elibera, ci şi în aspectul lor pozitiv: ele sînt într-adevăr obstacole pentru itinerarium mentis in Deum, pe care călătoria în lumea de apoi a celor doi poeţi o simbolizează, dar obstacole concepute mai ales ca instrumente de perfecţionare morală. Iată sensul mai profund al acestei alegorii a răului, dincolo de orice interpretare prea particulară a ei. Criticii au subliniat la unison perfecta reuşită fantastică şi expresivă a acestei creaţii artistice danteşti, insistînd pe caracterul convulsiv şi ireal al viziunii de coşmar” (E.A. Panaitescu). 43. E quei, che ben conobbe le meschine «Şi acela, care le-a cunoscut îndată pe slugile reginei din veşnicul plîns, ‘Iată’, mi-a zis, ‘sălbaticele Erinii. Asta e Megera, în stînga; cea care plînge în dreapta e Alecta; Tesifona e în mijloc’; şi a tăcut apoi. Cu unghiile îşi sfîşiau pieptul, se loveau cu palmele şi ţipau aşa de-ascuţit, că m-am lipit lîngă poet de spaimă» (v. 43-51). Virgiliu le-a recunoscut imediat pe slujitoarele stăpînei infernului, Proserpina, şi i-a prezentat lui Dante eriniile: în stînga Megera, în dreapta Alecta, în mijloc Tesifona. Într-o dezlănţuire de mînie violentă, ele se zgîriau cu unghiile, se izbeau cu palmele şi ţipau înfricoşător. „Tabloul acestor furii care se abandonează în forme disproporţionate, teatrale, gălăgioase şi înfricoşătoare, pe seama durerii, ne readuce în minte lamentaţiile şi manifestaţiile gestuale specifice bocitoarelor, pe care odinioară femeile le puneau în scenă, la căpătîiul rudelor moarte” (T. Di Salvo). 52. «Vegna Medusa: sì ‘l farem di smalto», «‘Vino, Meduză: aşa îl vom împietri’ spuneau toate privind în jos: ‘încă n-am răzbunat asaltul lui Teseu’» (v. 52-54). La unison furiile o chemau pe Meduza, pentru a-l împietri pe Dante şi a răzbuna astfel atacul lui Teseu. „Meduza, altă figură mitologică, era una dintre cele trei Gorgone, fiicele zeului marin Phorcys; a fost ucisă şi decapitată de Perseu. Capul ei îl transforma în piatră pe cel care o privea. O veche legendă grecească povestea despre coborîrea în ţinutul morţilor a lui Teseu, care a mers acolo pentru a o răpi pe Proserpina, regina lumii subpămîntene. Făcut prizonier de puterile întunericului, a fost apoi eliberat de Hercule” (E.A. Panaitescu). „Furiile se lamentează că n-au fost destul de ticăloase cu Teseu şi nu l-au pedepsit îndeajuns pe eroul sacrileg: altul n-ar mai fi repetat apoi încercarea, pe care acum o reia Dante, de-a străbate viu infernul. O pedeapsă exemplară ar fi descurajat orice altă aventură. Este vorba despre aluzii literare, utilizate însă potrivit unui canon educativ, care dădea mare importanţă pedepsei exemplare, ca formă convingătoare şi sigură de descurajare” (T. Di Salvo). 55. «Volgiti ‘n dietro e tien lo viso chiuso; «‘Întoarce-te cu spatele şi ţine ochii închişi; că de-apare Gorgona şi-o vezi, în veci nu mai mergi la suprafaţă’. Aşa mi-a spus învăţătorul; şi el însuşi m-a răsucit şi nu s-a încrezut în mîinile mele, ci cu ale lui de asemeni m-a acoperit» (v. 55-60). Dante a fost îndemnat să se răsucească imediat cu spatele şi să-şi închidă ochii; dacă apuca s-o vadă pe Gorgona, rămînea împietrit acolo pe vecie. Foarte grijuliu cu învăţăcelul său, Virgiliu însuşi îl întoarce şi, peste mîinile lui Dante, aşezate pe ochi, le lipeşte pe ale sale pentru a-l proteja. „Învăţătura morală la care Dante face explicit trimitere în această terţină a dat locul celor mai diferite interpretări. Printre opiniile vechilor comentatori, cele mai interesante sînt ale lui Lana, ce vede simbolizată în Meduză erezia, care «face omul să devină de piatră, fiindcă ereticul crede mai mult în senzualitate decît în Sfînta Scriptură» şi ale fiului Poetului, Pietro, pentru care Meduza este o reprezentare alegorică a terorii. Furiile, simbolul remuşcărilor, invocînd-o pe Meduză, încearcă, potrivit lui Pietro di Dante, să paralizeze prin teroare sufletul şi mintea Poetului, pentru a-i opri accesul în infernul de jos. Printre cei moderni, Scartazzini a văzut în Erinii simbolul conştiinţei încărcate, iar în Meduză pe cel al îndoielii, «care are virtutea de a-l face pe om insensibil ca piatra». O explicaţie foarte convingătoare a întregii scene cu Eriniile ne este oferită de Steiner: «Furiile, remuşcările, l-ar împinge pe Dante să se uite la capul Meduzei, adică să împietrească în starea de disperare. Virgiliu, raţiunea corectată de credinţă, vrea ca Dante să privească Eriniile, adică să asculte vocea remuşcării, dar să nu privească Meduza, adică nu vrea să ajungă prin aceasta la indiferenţa disperatului, care apoi cade din nou, potrivit sentinţei Sfîntului Pavel, în viaţa senzuală, fără a se mai răscumpăra vreodată»” (E.A. Panaitescu). Se cuvine subliniată imaginea afectuoasă a magistrului, care nu doar îi indică învăţăcelului ce are de făcut, ci îl ajută cu fapta proprie, ca să-l pună în siguranţă. 61. O voi ch’avete li ‘ntelletti sani, «O, voi, ce-aveţi gîndirea sănătoasă, priviţi doctrina ce se-ascunde sub vălul versurilor ciudate. Şi deja venea pe undele agitate un vacarm plin de groază, de care tremurau ambele maluri» (v. 61-66). În acest pasaj celebru, autorul li se adresează direct cititorilor, pentru a-i îndemna pe cei cu gîndirea sănătoasă să mediteze la mesajul ascuns dincolo de suprafaţa versurilor. Între timp, fiind cu ochii acoperiţi, protagonistul a auzit că undele mlaştinii erau învolburate de o agitaţie teribilă. „În istoria poeziei în limba vulgară din Evul Mediu, apelurile lui Dante către cititor constituie un fapt absolut nou şi original, după cum excepţional a fost poemul său în limba vulgară, prin complexitatea materiei, prin forţa expresiei poetice, prin funcţia dobîndită de poet în cadrul operei. Şi nou e publicul căruia Dante înţelegea să i se adreseze. Era pentru prima dată că o mare operă în versuri vulgare trata nu despre teme fantasmagorice sau lirice, ci despre teme în cea mai înaltă măsură doctrinare şi intens etice, pînă atunci în patrimoniul latinei, limba erudiţiei, şi se adresa nu unui public erudit, ci unor litterati e non litterati, noii clase cultivate a societăţii comunale din secolul al XIV-lea” (V. Russo). 67. non altrimenti fatto che d’un vento «…la fel ca acela produs de-un vînt impetuos cu ardori adverse, ce răneşte copacii şi fără stavilă sfîşie ramurile, doboară şi tîrăşte, împinge mîndru pulberea-nainte şi goneşte animalele şi păstorii» (v. 67-72). Era ca furtuna stîrnită de ciocnirea maselor fierbinţi şi reci de aer, ce înaintează retezînd copacii, rupînd crengile, tîrînd pulberea şi izgonind oile cu ciobanii lor. „Comparaţia cu vîntul impetuos se găseşte deja în autorii Antichităţii (Virgiliu, Staţiu, Lucan) mai dragi Poetului, dar el o recreează complet, îmbogăţind-o cu trăsături realiste, ce mărturisesc un spirit pasionat de observarea naturii. Notează pe bună dreptate Gallardo că la Dante, spre deosebire de ceea ce se întîmpla în poezia clasică, adesea «imaginea poetică nu se întemeiază doar pe observaţia fenomenului şi a efectelor sale», ci şi pe cauzele lui. Aici, de pildă, Dante nu se mulţumeşte să caracterizeze vîntul prin intermediul a ceea ce pare calitatea sa relevantă (impetuozitatea), ci specifică şi motivul realizării acestei calităţi (ardorile diverse). Acest spirit de observaţie şi interesul nesăţios pentru toate aspectele lumii vizibile, tipice pentru Dante, fac astfel încît, chiar şi acolo unde impulsul iniţial al unei imagini e livresc, el reuşeşte mereu să-i dea imaginii prospeţimea lucrului viu şi real. Printre criticii care s-au oprit mai atent la această comparaţie, Momigliano a observat că încă de la început (şi deja…) ea este impregnată de o religioasă aşteptare, relevînd de asemeni în versul dinanzi polveroso va superbo «una dintre cele mai stupefiante sinteze poetice ale lui Dante». Mereu în legătură cu acest vers, Sapegno a indicat în el, şi mai ales în atributul superbo, transferarea în plan psihologic a unui fapt din realitatea exterioară «prin care atenţia cititorului e condusă de la comparaţie la lucrul comparat, de la vînt la mesagerul în care se încarnează voinţa Atotputernicului». Şi aici, ca în alte locuri din poem, natura e profund impregnată de raţiuni omeneşti, fără a-şi pierde prin aceasta concreteţea; şi aici starea sufletească şi lumea vizibilă sînt aşa deplin contopite încît par de nedespărţit” (E.A. Panaitescu). 73. Li occhi mi sciolse e disse: «Or drizza il nerbo «Ochii mi i-a deschis şi-a zis: ‘Acum îndreaptă-ţi privirea pe valul vechi, unde ceaţa e mai deasă’. Cum broaştele, în faţa şarpelui vrăjmaş, prin apă se împrăştie toate şi se pitesc…» (v. 73-78). Virgiliu l-a îndemnat pe erou să deschidă ochii şi să privească de-a lungul mlaştinii ceţoase. Se percepea o mişcare intensă, ca aceea făcută de broaştele care fug în toate direcţiile şi se-ascund, îndată ce apare şarpele care le vînează. „Şi comparaţia cu broaştele, deja prezentă la Ovidiu, învie la Dante cu o mare concreteţe în determinări, încît rezultă un lucru nou şi cu totul original. Fuga broaştelor la apropierea şarpelui, dincolo de constituirea unui tablou în sine, perfect în toate detaliile sale, slujeşte de asemeni, cum a observat Sapegno, «pentru a aduce şi mai mult în planul realităţii» figura supranaturală a trimisului din Ceruri, fără a-l lipsi prin aceasta de grandoarea lui” (E.A. Panaitescu). “O altă comparaţie destinată să sublinieze în termeni realişti puterea strivitoare a îngerului; în loc să-l descrie direct, Dante preferă să înregistreze efectele produse de trecerea sa, forţa rezonanţei sale. Tehnica acestei comparaţii este identică celei folosite mai înainte: acolo îngerul era redat prin intermediul vîntului, ce strivea totul şi asupra tuturor îşi impunea legea forţei care face ordine. Era o forţă a naturii. Aici şarpele se mişcă sau mai degrabă e resimţit ca fiind pe cale de-a se mişca şi de-a se dezlănţui ca o putere devastatoare şi de neoprit: în faţa sa e golul lăsat dincolo de animale şi păstori, aici de broaştele ce se scufundă sub apă şi dispar. Nu există nimic din îngerul teologic în acest Trimis: are mai curînd aspectul războinicului, care vine să înfrunte de unul singur şi aproape dezarmat o armată duşmană, ce s-a dovedit a fi numeroasă în vîrful zidurilor. Unul dintre acei îngeri războinici, ce apar adesea în iconografia medievală, înarmaţi cu scut şi spadă, minunaţi şi puternici tineri, zugrăviţi în momentul de satisfacţie provocat de victoria obţinută. Este o reprezentare foarte îndrăgită de numeroşi pictori din şcoala lui Giotto” (T. Di Salvo). 79. vid’ io più di mille anime distrutte «…am văzut eu mii de suflete distruse fugind aşa din faţa cuiva, care trecea păşind pe Stix, cu tălpile uscate. Din faţă dădea la o parte aerul gros, ducîndu-şi mîna stîngă adesea înainte; şi parcă numai grija asta o avea» (v. 79-84). Păcătoşii din noroi se refugiau îngroziţi din faţa unui înger al Domnului, care venea maiestuos, umblînd pe mocirlă fără s-o atingă. Doar cu mîna stîngă îşi îndepărta uneori, din faţa lui, ceaţa împuţită a infernului şi parcă nu avea nici o altă grijă. „Gestul cu care îngerul îndepărtează dinaintea sa pîcla densă exprimă mai pregnant caracterul personajului – o fiinţă coborîtă din lumea perfecţiunii şi a luminii în cea a iremediabilei dizarmonii şi a întunericului – decît o va face admonestarea adresată imediat îngerilor rebeli. Cîteva trăsături îi sînt de ajuns lui Dante pentru a le da viaţă personajelor sale: arta lui e făcută mai ales din concentrare şi sinteză” (E.A. Panaitescu). „Singurul element care îi lasă pe chip un semn de angoscia, de plictiseală şi oboseală, e ceaţa, această atmosferă groasă în care pare să se concentreze tot noroiul din infern. Nimic altceva nu-l tulbură: nu pare să aibă vreo nesiguranţă, uimire, îndoială. Între puterea care vine de la Dumnezeu şi agitaţia îndărătnică a diavolilor distanţa e abisală: infernul e o realitate grea, dar în planul puterii nu are forţa unei adevărate contestaţii. La fel cum pe pămînt nu e posibilă o serioasă opoziţie faţă de autoritatea imperială, cînd aceasta este în deplinătatea funcţiei sale” (T. Di Salvo). 85. Ben m’accorsi ch’elli era da ciel messo, «Bine-am priceput că era trimisul cerului şi m-am răsucit spre maestru; iar el mi-a făcut semn să tac şi să mă-nchin aceluia» (v. 85-87). Dante a înţeles că era un înger din Paradis şi-a vrut să-l întrebe ceva pe Virgiliu, dar acesta i-a impus să tacă şi să se închine. Este vorba de două suflete mărunte, în planul mîntuirii: poetul latin e printre damnaţii eterni, poetul italian e printre cei încă vii, probabil sortit purgatoriului după moarte – aşadar ambii îşi asumă cu umilinţă locul, în ierarhia divină, prin tăcere şi închinare în faţa mesagerului din ceruri. 88. Ahi quanto mi parea pien di disdegno! «Ah, ce semeţ îmi părea! A venit la poartă şi c-o vergea a deschis-o, fără vreun obstacol. ‘Vai, izgoniţi din ceruri, ginte dispreţuită’, a început el pe oribilul prag, ‘de unde se hrăneşte-n voi aşa obrăznicie? De ce vă împotriviţi acelei voinţe, ale cărei urmări nu pot fi ştirbite şi care adesea v-a sporit durerea?» (v. 88-96). Solul lui Dumnezeu înainta cu mare demnitate. S-a apropiat de poarta ferecată şi-a deschis-o, atingînd-o uşor cu o vergea. Apoi i-a certat pe diavoli pentru nemernicia cu care se împotrivesc voinţei divine, ce nu poate fi amînată sau aplicată parţial. Această îndărătnicie le-a mai adus demonilor în trecut diverse pedepse. „Con una verghetta: diminutivul scoate în evidenţă extrema uşurinţă cu care îngerul reuşeşte să învingă obstacolul ridicat de forţele răului în continuarea călătoriei celor doi poeţi. El nu atinge poarta cetăţii Dite cu propriile mîini (acest detaliu contribuie să ni-l aducă în faţa privirilor desprins de toată oroarea care-l înconjoară), ci cu un sceptru miniatural, ca pentru a-şi reafirma asupra ei puterea absolută a Celui care l-a trimis” (E.A. Panaitescu). 97. Che giova ne le fata dar di cozzo? «Ce rost are să vă luptaţi cu soarta? Cerber al vostru, dacă vă amintiţi, încă e pleşuv la mutră şi la grumaz’» (v. 97-99). Soarta divină nu poate fi înfruntată. O ştie Cerber, demonul care încă e fără păr pe bărbie şi gît. „Din cîte se spune în Eneida, Hercule, coborît în Hades, l-a învins şi l-a aruncat în lanţuri pe Cerber; de aici Dante a tras inspiraţia pentru puternica reprezentare realistă a acestei terţine: pe gîtul monstrului sînt încă vizibile urmele lanţurilor” (E.A. Panaitescu). 100. Poi si rivolse per la strada lorda, «Apoi s-a întors pe drumul noroios şi nu ne-a zis o vorbă, ci părea ca omul pe care altă grijă îl roade şi-l îndeamnă, nu a celui care-i stă dinainte; iar noi ne-am mişcat paşii pe ţărm, siguri după vorbele sfinte. Acolo înăuntru am pătruns fără vreo împotrivire; iar eu, care doream să privesc lucrurile pe care asemenea fortăreaţă le cuprinde» (v. 100-108). După apostrofarea diavolilor, îngerul se răsuceşte şi, ignorîndu-i complet pe cei doi poeţi, se întoarce pe unde a venit, purtat parcă de alte griji, nu de acelea care-i stau în faţă. Confortaţi de sprijinul primit, călătorii avansează şi intră fără obstacole în cetatea Dite. „Trimisul divin e stăpînit de o singură voinţă, aceea de a se întoarce lîngă Dumnezeu; de aici concentrarea sa şi de aici faptul că nu le adresează nici măcar o privire celor doi înţepeniţi în faţa porţii” (T. Di Salvo). 109. com’ io fui dentro, l’occhio intorno invio: «…îndată ce-am fost înăuntru, ochiul roată îl trimit; şi văd pe toate părţile cîmpie întinsă, plină de dureri şi groaznice frămîntări» (v. 109-111). Eroul îşi aruncă imediat privirile împrejur, curios să observe lucrurile. Vede o cîmpie mare, plină de oribile suferinţe. „Peisajul sinistru al zidurilor cetăţii Dite, în faţa căreia s-a desfăşurat drama sufletului ispitit de disperare, îi cedează locul, după ce călătorii au intrat în cetate, unei naturi diferite, de o tristeţe dezolantă, în care predomină liniile orizontale. «La grande campagna – observă Momigliano – e plină de plînsete; dar nu se vede nici un suflet; de aici o impresie suspendată, care e cu atît mai sensibilă, după scena aglomerată şi agitată dinainte»” (E.A. Panaitescu) 112. Sì come ad Arli, ove Rodano stagna, «La fel cum la Arles, unde Ronul bălteşte, şi cum la Pola, aproape de Quarnaro, care Italia o închide şi ţărmurile i le scaldă» (v. 112-114). Pentru a se concretiza peisajul infernal, comparaţia se face cu ţinuturile de la Arles, în Franţa, unde Ronul îşi încetineşte cursul, sau la Pola, lîngă golful Quarnaro, ce delimitează graniţele Italiei şi îi scaldă coastele. „La Arles, în Provence, şi la Pola erau foarte vizibile în Evul Mediu ruinele unor vaste necropole romane. Se spunea că cea de la Arles a apărut miraculos, într-o singură noapte, pentru a-i permite lui Charlemagne să-şi îngroape soldaţii morţi într-o ciocnire cu necredincioşii. Trimiterea la aceste cimitire abandonate precizează îndeaproape viziunea care i se oferă privirii lui Dante şi îi conferă totodată o melancolică solemnitate” (E.A. Panaitescu). 115. fanno i sepulcri tutt’ il loco varo, «…mormintele fac locul variat, tot aşa era aici în toate părţile, numai că modul le era mai amar; căci printre sarcofage erau răspîndite flăcări, care le ardeau aşa de straşnic, încît fierul spre a fi lucrat nu cere mai multă artă» (v. 115-120). În aceste localităţi există zone întinse cu morminte diverse. Tot astfel, în spatele zidurilor cetăţii Dite, pe o cîmpie mare, criptele funebre erau peste tot. Dar, în plus, ele erau arse de flăcări imense, care i-ar fi permis unui meşter să prelucreze fierul fără dificultate. „Amintind cele două cimitire bine cunoscute de cititorii poemului, Dante vrea să sugereze aspectul mormintelor, care nu sînt săpate în pămînt (ca acele tombe terragne din Purg. XII, 17), ci sînt sarcofage de piatră cu capac; doar astfel se poate înţelege scena din cîntul următor” (Chiavacci Leonardi). “Aceşti damnaţi au crezut că sufletul moare odată cu trupul, iar sufletele lor zac sub formă de cadavre în morminte; dar sînt vii şi sînt etern torturate de foc, de acel foc cu care erau pedepsiţi pe pămînt ereticii, de obicei condamnaţi să fie arşi de vii” (Scartazzini-Vandelli). 121. Tutti li lor coperchi eran sospesi, «Toate lespezile erau deschise şi-afară veneau asemenea plînsete crîncene, de păreau ale unor nenorociţi şi chinuiţi. Iar eu: ‘Maestre, cine sînt popoarele care, îngropate în acele cripte, se fac auzite cu suspine-ndurerate?’. Şi el mie: ‘Aici stau ereziarhii cu urmaşii lor, din orice sectă, şi mai pline sînt mormintele decît îţi închipui» (v. 121-129). Capacele mormintelor erau date la o parte şi din interior se auzeau lamentaţii groaznice. La întrebarea lui Dante, călăuza îi relatează că înăuntru sînt torturate căpeteniile ereziilor, împreună cu aceia care i-au urmat, într-o mare mulţime de păcătoşi. „Dispuşi între cercurile celor necumpătaţi şi cele din infernul de jos, ereziarhii constituie o categorie separată. Focul care îi schingiuieşte în mormintele încinse poate fi pus eventual în relaţie cu cel al rugurilor la care erau condamnaţi pe pămînt, sau mai bine, pe baza unei echivalenţe mai subtile, cu «flăcările sub forma cărora a coborît asupra Apostolilor Spiritul Sfînt, transmiţîndu-le ardoarea dreptei credinţe: de care toţi aceşti damnaţi au fost lipsiţi» (Chimenz). O legătură profundă uneşte, cum observă Bozzetti, semnificaţia locului atribuit acestor suflete şi cea a marii drame alegorice, care s-a încheiat cu intrarea celor doi poeţi în cetatea Dite: «Controlul raţiunii (Virgiliu) n-a fost suficient pentru victorie şi a trebuit să intervină Graţia. Ei bine, aici, în ereticii din gropile încinse, pe linia de graniţă dintre păcătoşii prin necumpătare şi păcătoşii prin ticăloşie, sînt pedepsiţi cei care l-au jignit pe Dumnezeu pentru că s-au lipsit prin voia lor de Graţia sa»” (E.A. Panaitescu). 130. Simile qui con simile è sepolto, «Semen cu semen e-aici îngropat, iar criptele-s mai mai mult ori mai puţin încinse’. Şi după ce s-a întors pe mîna dreaptă, am trecut printre torturi şi zidurile-nalte» (v. 130-133). Damnaţii sînt grupaţi, în funcţie de gravitatea greşelilor, şi după acelaşi criteriu sînt diferit încinse mormintele de foc. Călătorii îşi continuă drumul pe dreapta, printre gropile fierbinţi şi zidul cetăţii. „Întrucît cei doi pelerini, coborînd dintr-un cerc în altul, înaintează mereu spre stînga, s-a văzut şi în acest detaliu o semnificaţie simbolică. Doar aici, şi cînd se îndreaptă spre înşelători, Dante şi Virgiliu merg spre dreapta. Scartazzini, de pildă, arătînd că «lipsa de credinţă şi înşelăciunea sînt cele două vicii, ale căror arme sînt cuvintele false», observă că «înaintarea spre dreapta se înţelege ca un simbol de dreptate, lealitate, sinceritate, onestitate»” (E.A. Panaitescu).
Laszlo Alexandru
| ||
