Lectura lui Dante. Farinata se înălţa cu pieptul şi cu fruntea (Infern X) Cercul al şaselea. Răsare deodată Farinata. Polemica despre guelfi şi ghibelini. Disperarea lui Cavalcante. Profeţia ameninţătoare. Clarviziunea spiritelor după moarte. 1. Ora sen va per un secreto calle, «Acum se duce pe-o tainică potecă, printre zidul de pe ţărm şi chinuri, maestrul meu, iar eu în urma lui. ‘O, supremă virtute, care prin cercurile netrebnice mă roteşti’, am început, ‘după cum îţi place, vorbeşte-mi şi potoleşte-mi setea de cunoaştere. Lumea care zace prin morminte s-ar putea oare vedea? lespezile sînt ridicate, dar nimeni nu-i de strajă’» (v. 1-9). Virgiliu înaintează prin cetatea Dite, urmat de Dante, pe-o potecă strîmtă, situată între ziduri şi mormintele încinse. Protagonistul i se adresează, cerîndu-i favoarea de a-i vedea pe damnaţi, întrucît capacele sarcofagelor sînt date la o parte şi nu se vede vreun diavol care să le păzească. „Cîmpia presărată de morminte evocă un decor din Judecata de Apoi. Inclusiv detaliul, doar în aparenţă secundar, al potecii înguste pe care el trebuie s-o parcurgă în spatele călăuzei sale, acentuează sentimentul de singurătate şi spaima Poetului. Din această stare sufletească se nasc apelativele, ba solemne, ba afectuoase, cu care Dante i se adresează lui Virgiliu în deschiderea cîntului şi întregul ton tensionat al cuvintelor sale” (E.A. Panaitescu). „Este unul dintre momentele tipice ale poemului, care pregătesc întîlniri cu personaje ce dobîndesc măreţie şi asupra lor se concentrează atenţia poetului; întîlnirile în care poetul aduce în prim-plan drama şi sensul vieţii oamenilor şi cu atît mai intens e îndemnat de nevoia de a da şi a primi un răspuns la întrebările sale” (T. Di Salvo). 10. E quelli a me: «Tutti saran serrati «Iar el mie: ‘Toate fi-vor încuiate, cînd din Iosafat se vor întoarce, cu trupurile pe care sus le-au lăsat. Cimitirul lor pe-aici îl au, cu Epicur, toţi urmaşii săi, ce sufletul cu corpul mort îl consideră laolaltă. Dar la întrebarea ce mi-o ridici, aici înăuntru pe dată vei fi mulţumit, ca şi la dorinţa ce-mi ascunzi’» (v. 10-18). Virgiliu îl lămureşte că toate sarcofagele vor fi încuiate după Judecata de Apoi (care, potrivit Bibliei, se va ţine în valea Iosafat de lîngă Ierusalim). Aici sînt pedepsiţi epicurienii, care n-au crezut în nemurirea sufletului. Cît priveşte dorinţa de-a sta de vorbă cu cineva, cît şi teama ascunsă că această curiozitate nu va fi îndeplinită, ambele vor fi curînd rezolvate. „Filosoful grec Epicur (342-270 a.Cr.) a negat supravieţuirea sufletului, după moartea trupului, o opinie considerată de Dante în Convivio «între toate neghiobiile… foarte neroadă, foarte josnică şi foarte dăunătoare». Teoriile lui erau cunoscute în Evul Mediu doar indirect, prin scriitorii latini, şi în mod incomplet; din această cauză au putut fi calificaţi «epicurieni» toţi cei ce se arătau indiferenţi în materie religioasă. În special ghibelinii au fost adesea desemnaţi ca epicurieni” (E.A. Panaitescu). 19. E io: «Buon duca, non tegno riposto «Iar eu: ‘Maestre bun, de tine nu-mi feresc inima decît spre-a nu vorbi multe, cum tu m-ai învăţat nu demult’. ‘O, toscanule, care prin cetatea focului umbli viu, cu aşa vorbire cinstită, fă bine stai pe loc o clipă» (v. 19-24). Dante se scuză că se străduieşte să spună doar esenţialul, cum a fost deja îndemnat de Virgiliu, cînd s-au apropiat de Aheron, şi nicidecum nu vrea să-i ascundă călăuzei vreun gînd al său. În clipa aceea intervine vocea neaşteptată a unui damnat, pe un ton impunător, care îi recunoaşte vorbirea toscană şi îl invită să se oprească o scurtă vreme. „Farinata întrerupe pe cei care trec discutînd pe lîngă el cu cuvintele: O Tosco, che per la città del foco vivo ten vai… Aceasta este o chemare, un vocativ introdus prin o, urmat de o propoziţie relativă plină de greutate şi de conţinut în comparaţie cu chemarea, după care de-abia urmează propoziţia optativă, încărcată de asemenea de o politeţe gravă, distantă; el nu spune: Toscanule, opreşte-te, ci: o, Toscanule, tu care…, binevoieşte şi adastă în acest loc. Formula «o, tu, cel care» este deosebit de solemnă şi provine din stilul ilustru ale epopeii antice. (…) Interesantă este şi antiteza «prin oraşul focului» – «în viaţă», care capătă expresie exclusiv, dar cu efect cu atît mai mare, prin poziţia cuvîntului vivo” (Erich Auerbach, Mimesis, trad. I. Negoiţescu). 25. La tua loquela ti fa manifesto «Graiul te-arată a fi născut în acea nobilă patrie, pe care poate că prea mult am lovit-o.’ Deodată acest sunet a ieşit dintr-o raclă; de aceea m-am lipit puţin, temător, de conducătorul meu. Şi el mi-a zis: ‘Întoarce-te: ce faci? Vezi-l acolo pe Farinata care s-a ridicat: de la brîu în sus îl vei vedea tot’» (v. 25-33). Felul de-a vorbi îl arată pe Dante a fi din aceeaşi patrie pe care şi el, Farinata, a izbit-o cu faptele sale de arme. Întrucît acele vorbe au răsunat pe neaşteptate, protagonistul s-a apropiat temător de Virgiliu. Dar poetul l-a îndemnat să stea de vorbă cu Farinata, care s-a înălţat pînă la brîu în mormîntul de foc. „Damnatul care îi adresează aceste cuvinte lui Dante este Manente, numit Farinata degli Uberti. Născut la Florenţa la începutul secolului al XIII-lea, a fost din 1239 şeful partidului ghibelin şi ca atare a avut un rol de prim ordin în a determina izgonirea guelfilor din cetate în 1248. Aceştia s-au întors în 1251 şi a trebuit, la rîndul lui, să fugă din Florenţa împreună cu tovarăşii săi. A găsit refugiu la Siena, unde a pregătit ofensiva împotriva partidului advers. Guelfii florentini au suferit în 1260 o înfrîngere catastrofală la Montaperti, din partea exilaţilor ghibelini şi a sienezilor conduşi tocmai de Farinata. Întors în patrie, a murit acolo în 1264. După moartea lui şi ca urmare a înfrîngerii definitive a partidului ghibelin în Italia, familia Uberti a fost proscrisă din Florenţa şi casele lor au fost rase la pămînt. După moartea lui, Farinata a fost judecat pentru erezie. În personajul dantesc Farinata, romanticii au văzut mai cu seamă eroul dintr-o bucată, produsul unei epoci încă barbare, aproape un «superman» medieval. În realitate caracterul lui e destul de nuanţat. Remarcă bine Romani, în legătură cu aceste prime cuvinte adresate lui Dante: «În impulsul violent de afecţiune pentru patria sa şi în rapida înălţare a imaginii ei, Farinata zăreşte, poate pentru prima dată, că n-a iubit-o destul pe cînd trăia, ba chiar că a jignit-o pe nedrept; şi, în acel impuls de iubire, sufletul se deschide spre sinceritate şi îşi mărturiseşte nobil greşeala»” (E.A. Panaitescu). 34. Io avea già il mio viso nel suo fitto; «Eu îmi ţintisem deja ochii într-ai lui; şi el se înălţa cu pieptul şi cu fruntea, de parcă ţinea infernul în mare dispreţ. Iar mîinile însufleţite şi grăbite ale călăuzei m-au împins printre morminte spre el, zicînd: ‘Vorbele tale să fie măsurate’. Îndată ce-am ajuns la poalele mormîntului său, m-a privit puţin şi apoi, cam trufaş, m-a întrebat: ‘Cine ţi-au fost înaintaşii?’» (v. 34-42). Prin statura lui sumeţită, părea să nesocotească toate suferinţele din jur. Virgiliu îl împinge spre Farinata şi-l îndeamnă să fie cu luare-aminte în vorbe. Îndată ce s-a apropiat, politicianul l-a întrebat de care familie şi de care grupare politică florentină aparţine. „Înălţarea cu pieptul şi cu fruntea nu este expresia unui orgoliu nemăsurat, centrul de focalizare al unei statui de semizeu încruntat; exprimă o incomparabilă înălţime sufletească şi o veche şi dureroasă concentrare” (Sansone). „Aici înălţarea este componenta naturală a lui Farinata: sensul de mîndrie, pe care observatorul îl vede fixîndu-se în acel petto şi în acea fronte rezumă şi coagulează toată severa nobleţe a personajului, care îi conferă un relief mai mare în zona trupului tocmai precizată şi mai întîi indicată generic prin da la cintola in sú (…). În faţa ochilor poetului, acea figură se impune într-un fel aşa de hotărît şi convingător încît nu are nevoie să facă nimic pentru a fi scoasă în evidenţă: ajunge prezenţa lui, care se oferă în atitudinea obişnuită, pe care o avea pe pămînt şi care aici se prezintă mai completă, fiindcă e eliberată de polemica politică” (T. Di Salvo). 43. Io ch’era d’ubidir disideroso, «Eu, care doream să-i fiu supus, nu i-am ascuns-o, ci pe faţă i-am zis-o; la care el şi-a încreţit oleacă sprîncenele, apoi a spus: ‘Crunţi duşmani mi-au fost ei mie şi strămoşilor mei şi partidului meu, încît în două rînduri i-am gonit’» (v. 43-48). Dante nu i-a ascuns apartenenţa sa la guelfii albi. Iritat, Farinata a evocat duşmănia acestora faţă de ghibelinii care de două ori i-au alungat din cetate. „În mod corect Farinata vorbeşte despre geneza sa aristocratică, despre nobleţea naşterii sale, care datează dintr-un trecut îndepărtat; şi în mod corect vorbeşte despre importanţa sa politică şi despre locul de frunte pe care familia sa l-a deţinut în cetate, în cadrul luptelor pe care le-a condus împotriva guelfilor. Dar Dante, opunînd familiei degli Uberti propria sa familie comite o eroare istorică: nici el, nici ai săi nu erau nobili, nici nu avuseseră o mare importanţă hegemonică în istoria cetăţii. Încearcă (şi o va face în tot poemul) să construiască o imagine ideală despre sine şi despre familia sa, atribuindu-şi o nobleţe şi o importanţă pe care nici el, nici ai săi, n-au avut-o niciodată. Din acest moment dialogul trece de la frazele de informare generică şi de politeţe (nu lipsite de utilitate, ba chiar importante pentru a scoate în evidenţă curtenia şi statura celor două personaje: tînărul este adversarul, dar păstrează acelaşi ideal de comportament care este şi al bătrînului) la confruntare: cei doi se recunosc ca fiind din partide politice diferite şi din adeziunea pătimaşă la partidele lor îşi trag ardoarea sectară, care devine nota dominantă a întregii scene” (T. Di Salvo). 49. «S’ei fur cacciati, ei tornar d’ogne parte», «‘Dac-au fost izgoniţi, ei s-au întors de peste tot’, i-am răspuns ‘în ambele dăţi; dar ai dumitale n-au învăţat bine arta asta’. Atunci a apărut la vedere descoperită o umbră, alături de asta, pînă la bărbie: cred că era în genunchi ridicată» (v. 49-54). Guelfii, alungaţi de două ori, au găsit mereu cale de întoarcere; însă ghibelinii au rămas exilaţi din Florenţa pentru totdeauna – îi răspunde cu îndrăzneală protagonistul. În clipa aceea s-a înălţat din mormînt o altă umbră, însă numai pînă la bărbie, de parcă ar fi stat în genunchi. Este vorba despre Cavalcante dei Cavalcanti, care se interesează imediat de soarta fiului său, poetul Guido Cavalcanti. „Să se observe cum nu există în răspunsul lui Dante nici tentativă de atenuare a conţinutului cuvintelor sale, nici digresiune polemică. Tonul celor doi combatanţi e mereu ferm şi elevat: deja se situează pe acelaşi plan, inclusiv ca profil sintactic şi stilistic” (T. Di Salvo). „Umbra care întrerupe, în punctul cel mai tensionat, dialogul dintre Farinata şi Dante este cea a lui Cavalcante dei Cavalcanti, tatăl poetului Guido, cel mai bun prieten al său, căruia Dante i-a dedicat lucrarea de tinereţe Vita Nova. Cavalcante a avut în timpul vieţii faima de necredincios: în special n-ar fi crezut în nemurirea sufletului. (…) Figura lui Cavalcante este antiteza celei a lui Farinata. Măreţia şefului ghibelin derivă de fapt din forţa cu care izbuteşte să-şi domine durerea pentru definitiva înfrîngere a adepţilor săi, durerea tainică a falimentului său uman (identificînd patria şi partidul, a crezut că acţionează pentru binele patriei, dar n-a făcut decît să i se împotrivească în numele unei facţiuni) şi această forţă se reflectă în atitudinea lui statuară. Cavalcante, alături de o asemenea statuie, este o umbră şi are tocmai inconsistenţa efemeră a umbrelor. După cum a notat Aglianò, figura lui «pare a fi dominată de îndoială, încă de la apariţia sa. O condiţie de nesiguranţă se află în postura lui fizică, în privirea pe care o îndreaptă în jur, în întrebarea pe care i-o adresează lui Dante»” (E.A. Panaitescu). „O fiică a lui Farinata a fost soţia lui Guido Cavalcanti: de soarta acestora, care frămîntă aşa imperios gîndirea iubitoare a tatălui, ar trebui să fie interesat şi Farinata. Dar cei doi «eretici», în mod diferit legaţi de Guido, sînt de calibre şi interese diferite, după cum o demonstrează dimensiunea lor fizică şi atitudinea lor: unul se înalţă frontal, celălalt apare şovăitor şi e vizibil pînă la bărbie. Primul se izolează în măreţia sa, celălalt alunecă lîngă el: Farinata e omul în picioare, Cavalcante pare îngenuncheat” (T. Di Salvo). 55. Dintorno mi guardò, come talento «În jurul meu s-a uitat, de parcă voia să vadă de mai era cineva cu mine; şi după ce îndoiala i s-a stins, plîngînd a spus: ‘Dacă în această ocnă neagră umbli doar prin mărimea talentului, fiul meu unde-i? şi de ce nu-i cu tine?’» (v. 55-60). S-a uitat în preajma lui Dante şi, văzînd că era singur, l-a întrebat plîngînd de ce nu e însoţit de fiul Guido, căci sînt ambii artişti de mare talent. „Ateul Cavalcante crede că sînt de ajuns, pentru a vizita ţinutul morţilor, doar puterile omeneşti (altezza d’ingegno); nu cunoaşte dimensiunea Graţiei. De ce fiul său, Guido, şi el, ca şi amicul Dante, cultivator al studiilor filosofice, nu e cu el în această călătorie? Guido Cavalcanti, mai tînăr cu cîţiva ani decît Dante, a fost împreună cu Poetul cel mai relevant reprezentant al şcolii poetice numite Dolce Stil Novo. Ca cercetător al filosofiei, s-a interesat mai ales de gîndirea arabului Averroes. Guelf alb, a fost exilat de către Priori, printre care era şi Dante, în iunie 1300, la Sarzana. A murit două luni mai tîrziu” (E.A. Panaitescu). „Dacă Farinata e spiritul măreţ, care îşi reafirmă interesele politice, Cavalcante e tatăl care şi-a construit existenţa pe mitizarea fiului său care, prin înălţimea talentului nu-i e inferior amicului său şi de aceea ar trebui şi el să aibă privilegiul acordat lui Dante. Dincolo de viaţa fiului nu pare să-l intereseze altceva. (…) În falimentul facultăţilor raţionale stă cauza excluderii celor doi din paradis şi condamnarea lor în acelaşi mormînt şi în acelaşi cerc: amîndoi au comis eroarea-păcatul de a urmări un singur scop, nobil dar exclusiv pămîntesc, şi de-a fi trăit pentru el cu aceeaşi dăruire, cu care adevăratul creştin trăieşte în umilinţă şi obedienţă experienţa religioasă. Suflete demne, ambele, aşadar, însă legate mereu şi în eternitate de miturile pămînteşti ale măreţiei familiale sau de partid: Farinata se exaltă şi se condamnă în visul său politic, Cavalcante, care a mizat totul pe fiul său, e acum condamnat să-şi vadă risipită aşteptarea” (T. Di Salvo). 61. E io a lui: «Da me stesso non vegno: «Şi eu lui: ‘Nu vin prin mine singur: cine-aşteaptă acolo mă conduce, faţă de care poate Guido al dumitale a avut dispreţ’. Vorbele lui şi felul pedepsei mi-au dezvăluit deja numele său; de aceea a fost răspunsul aşa ţintit» (v. 61-66). Dante i-a răspuns că nu vine în Infern doar cu ajutorul talentului propriu, ci e călăuzit de raţiune (Virgiliu), prin intermediul graţiei (Beatrice), spre a regăsi credinţa (Dumnezeu). Iar Guido a ţinut asta în dispreţ. Nu e limpede, din acest răspuns, dacă Guido Cavalcanti l-a dispreţuit pe Virgiliu şi poezia sa, pe Beatrice (ca iubită a lui Dante, sau ca simbol al teologiei), ori mai curînd graţia divină şi credinţa în lumea de apoi. În orice caz, opţiunea respectivă îl împiedică de la o similară expediţie acum. „Forse cui Guido vostro ebbe a disdegno este unul dintre endecasilabii cei mai controversaţi din întregul poem. Opinia azi prevalentă este că în el Dante opune, la propriul său interes pentru teologie (simbolizată în Comedie de Beatrice), dispreţul manifestat pentru aceste studii de ereticul (şi poate ateul) Guido, urmaş în acestea al tatălui. Iată aşadar motivul pentru care fiul lui Cavalcante n-a putut întreprinde şi el călătoria în ţinutul morţilor: această călătorie nu e rezultatul unei voinţe şi al unei inteligenţe umane; ea a fost dorită în ceruri; cine o efectuează e mînat de credinţă” (E.A. Panaitescu). „Oriunde ne-am opri într-un asemenea text, peste tot vom da de realizări uimitoare, de neimaginat pînă atunci în limbile vulgare. Să luăm de pildă un fapt atît de insignifiant ca propoziţia da me stesso non vegno; putem oare să ne imaginăm o formulare atît de completă şi concisă a unei astfel de idei, putem să ne imaginăm în general o gîndire atît de pregnantă şi un da cu acest sens în poezia unui autor de limbă vulgară de mai înainte? (…) E sigur că, atunci cînd a creat sau a preluat această scurtă locuţiune, Dante i-a dat o forţă şi o profunzime de neimaginat înainte, la care în pasajul nostru contribuie considerabil dublul contrast (pe de o parte faţă de per altezza d’ingegno, pe de altă parte faţă de colui ch’attende là, ambele parafraze retorice evitînd numele, una din aroganţă, cealaltă din respect)” (Erich Auerbach, Mimesis, trad. I. Negoiţescu). 67. Di sùbito drizzato gridò: «Come? «Pe dată sărind a strigat: ‘Cum ai spus? el „a avut”? nu mai trăieşte oare? nu mîngîie ochii săi dulcea lumină?’. Cînd a văzut că oleacă zăboveam cu răspunsul, pe spate a căzut şi n-a mai ieşit la suprafaţă» (v. 67-72). Bătrînul Cavalcante remarcă neliniştit că Dante, în răspunsul lui, a folosit timpul trecut, vorbind despre Guido, şi îl asaltează cu întrebările, vrînd să ştie dacă fiul său mai trăieşte. Neprimind un răspuns, se prăbuşeşte înapoi în mormînt şi nu mai reapare. „A fost de ajuns un verb la trecut, în loc de prezent (ebbe în loc de ha) pentru ca tatăl neliniştit să se gîndească pe loc la moartea lui Guido al său. Cele trei întrebări pe care i le adresează lui Dante, pentru a obţine un răspuns la îndoiala lui nu găsesc răspunsul imediat. Nu e nevoie de altceva pentru Cavalcante, copleşit de durere, pentru a se prăbuşi fulgerat în mormînt. El a crezut că tăcerea lui Dante însemna: «Fiul tău nu mai e printre cei vii», pe cînd Poetul în realitate, după cum îi va explica apoi lui Farinata, era stăpînit de un alt gînd: «Dacă nu ştie Cavalcante că Guido e încă în viaţă, înseamnă că aceşti damnaţi nu cunosc prezentul, deşi cunosc viitorul. Cum se potrivesc profeţia lui Ciacco şi orbirea lui Cavalcante, faţă de evenimentele contemporane?»” (E.A. Panaitescu). Rima triplă „nome – come – lume” (din v. 65, 67, 69) reia ca atare, tocmai în acest pasaj, rima folosită de Guido Cavalcanti în cea mai cunoscută poezie a sa, Donna me prega. Această subtilă trimitere intertextuală este o impresionantă formă de omagiu al lui Dante, la adresa talentatului poet şi prieten al său (după cum a remarcat Roberto Benigni în spectacolul Lectura Dantis de la Florenţa). 73. Ma quell’ altro magnanimo, a cui posta «Dar cealaltă umbră măreaţă, la a cărui cerinţă făcusem popas, nu s-a schimbat defel la chip, nici n-a mişcat grumazul, nici nu şi-a îndoit coasta; şi continuîndu-şi vorba dinainte: ‘Dacă au învăţat prost’, a zis, ‘arta aceea, lucrul mă frămîntă mai rău decît acest pat’» (v. 73-78). În schimb Farinata a rămas complet impasibil la dialogul colateral şi şi-a continuat gîndurile, din punctul unde a fost întrerupt: dacă nu s-au ştiut întoarce ghibelinii la Florenţa, asta îi provoacă o suferinţă mai mare, în Infern, decît patul de flăcări pe care e obligat să stea. „Farinata rămîne insensibil la sfîşierea lui Cavalcante «pentru că – observă De Sanctis – el nu vede şi nu aude, cuvintele lui Cavalcante îi ajung la urechi fără a-i merge la suflet, fiindcă sufletul e dominat de un singur gînd, rămas înfipt ca o săgeată, ‘n-au învăţat bine arta asta’, şi tot ce vine în plus e inexistent pentru el». Dar în pauza, ce conţine drama foarte umană a mortului care, supus chinurilor infernale, nu se gîndeşte la altceva decît la soarta fiului rămas pe pămînt, atitudinea lui Farinata s-a aprofundat, a devenit mai intimă şi mai respectuoasă: am depăşit omul politic, pentru a găsi pur şi simplu omul. O nouă durere s-a adăugat la suferinţele infernale, de care se mîndrea adineaori că nu-i pasă: durerea pentru arta pe care n-au învăţat-o adepţii săi. Trufaşul Farinata nu ezită acum să-şi mărturisească suferinţa «într-un vers devenit sublim prin teribila antiteză dintre două sfîşieri la fel de feroce: ciò mi tormenta più che questo letto» (Parodi)” (E.A. Panaitescu). 79. Ma non cinquanta volte fia raccesa «Dar de cincizeci de ori nu se va aprinde chipul doamnei ce-aici domneşte şi vei afla tu ce grea-i arta asta. Şi dacă prin lumea dulce încă te ţii, spune-mi: de ce-i poporul ăla aşa de hain cu-ai mei, în fiecare lege a sa?’» (v. 79-84). Însă luna nu va răsări de cincizeci de ori şi va ajunge şi Dante în exil, va afla ce greu e să te mai întorci la Florenţa. Totuşi, politicianul mort nu-şi poate explica de ce sînt florentinii aşa de porniţi împotriva ghibelinilor şi continuă să-i lovească pe aceştia prin noi reglementări legale. „Exilul pe care aici Farinata i-l prezice lui Dante e menţionat indirect, în stilul obscur al profeţiilor. Făcînd trimitere la mitologie, Poetul numeşte luna stăpîna infernului: ea era cu adevărat identificată adesea de către antici cu Proserpina, soţia lui Pluto, regele Hadesului. Sensul cuvintelor lui Farinata e acesta: nu vor trece nici măcar cincizeci de luni calendaristice, din clipa aceasta, pînă cînd va trebui să te resemnezi cu condiţia ta de exilat (din aprilie 1300, anul în care se petrece călătoria imaginară, pînă în iunie 1304, cînd Dante s-a desprins de Albi, alături de care încercase pînă atunci să se întoarcă la Florenţa). Acelaşi Parodi analizează cu mare fineţe, în raport cu profeţia inclusă în această terţină, umanizarea progresivă a figurii lui Farinata: «în timp ce anunţarea viitoarei nefericiri a lui Dante ar trebui să-i provoace o satisfacţie sau măcar o uşurare, e obligat să admită că durerea, din păcate, nu ocoleşte pe nimeni, drept care convorbirea dobîndeşte un ton din ce în ce mai blînd»” (E.A. Panaitescu). 85. Ond’ io a lui: «Lo strazio e ‘l grande scempio «Drept care eu lui: ‘Sfîşierea şi marele măcel ce-au colorat Arbia în roşu asemenea proclamări ne obligă să facem în templu’. După ce suspinînd şi-a clătinat capul, ‘N-am fost la astea singur’, a zis, ‘şi, fără motiv, fireşte că nu m-aş fi alăturat celorlalţi. Dar am fost singur eu, cînd toţi au vrut să dărîme Florenţa, cel care am apărat-o cu fruntea ridicată’» (v. 85-93). Dante îi răspunde că măcelul fratricid, care odinioară a umplut rîul Arbia de sînge, îi obligă să ia asemenea măsuri ferme, în concordanţă cu aversiunea generalizată a florentinilor împotriva familiei degli Uberti. Farinata îşi admite participarea, alături de mulţi alţii, la acele lupte îngrozitoare. În schimb, după obţinerea victoriei, el a fost singurul care a apărat cetatea Florenţa să nu fie dărîmată de învingători, ca pedeapsă, şi a reuşit, cu mare dificultate, să-şi impună voinţa. „Arbia e rîul care curge aproape de Montaperti. Într-o scriere din epocă se afirmă că în ziua bătăliei «toate drumurile şi fîntînile şi orice fir de apă păreau un imens fluviu de sînge». (…) Ca toţi damnaţii, Farinata, judecat fără drept de apel în ochii lui Dumnezeu, încearcă să aducă raţionamente umane pentru a justifica propriile fapte în faţa lui Dante (a ciò non fu’ io sol… né certo sanza cagion…). Dar toate aceste justificări trec în planul al doilea, faţă de ceea ce constituie cel mai important drept al lui Farinata la recunoştinţa urmaşilor: faptul că a pledat fără ipocrizie cauza cetăţii sale, atunci cînd, în reuniunea de la Empoli, îndată după victoria de la Montaperti, toţi ghibelinii toscani au decretat distrugerea ei. Tocmai datorită opoziţiei lui Farinata, această măsură nemiloasă a fost pînă la urmă respinsă. Chiar şi un istoric guelf ca Giovanni Villani are cuvinte elogioase faţă de atitudinea din acea ocazie a lui Farinata, pe care nu ezită să-l compare cu «bunul Camillus din antica Romă»” (E.A. Panaitescu). “Criza s-a declanşat pentru clanul degli Uberti în 1268. În timp ce puţini dintre ei rămîneau la Florenţa, adaptîndu-se să suporte umilinţele impuse de guelfi, douăzeci şi şase de familii din consorţiu alegeau calea exilului. Fugarii au fost incluşi în decretele de exilare şi confiscare ordonate de comună, care a dărîmat mare parte dintre casele lor, ale căror ruine au rămas îndelung la faţa locului, pentru a mărturisi despre ura guelfilor împotriva acestei familii. Ură care, chiar şi în 1299, era însoţită de un fel de superstiţie legată de memoria lor, împiedicîndu-i pe constructorii palatului priorilor să folosească, în proiectarea edificiului, întreaga zonă ocupată odinioară de casele lor. Mormintele familiei degli Uberti la San Piero Scheraggio au fost sparte şi resturile omeneşti au fost aruncate în Arno” (A. D’Addario). 94. «Deh, se riposi mai vostra semenza», «‘Odihnească-n pace seminţia dumitale’, i-am spus, ‘dar desfă-mi nodul care aici mi-a legat vorbele. Se pare că voi vedeţi, din cîte aud, în faţă ceea ce timpul cu sine aduce, iar ce-i în prezent aveţi alt mod’. ‘Noi vedem ca acei ce zăresc prin umbră lucrurile’, a spus, ‘care ne stau departe; astfel ni le luminează încă supremul stăpîn» (v. 94-102). Dante îi urează o împăcare a urmaşilor săi cu situaţia politică agitată şi îl roagă să-i lămurească o neînţelegere. Din cîte a vorbit deja cu diverşi osîndiţi, cei din Infern se pare că au posibilitatea de-a vedea cele ce se vor petrece în viitor, în schimb nu dispun de cunoaşterea prezentului. Farinata îi răspunde că sufletele damnate au posibilitatea de-a întrezări lucrurile îndepărtate, prin voia Domnului. „Cîtă deosebire între acel Farinata, care părea să aibă l’inferno in gran dispitto şi acest Farinata care, conştient de condiţia sa de damnat, vorbeşte cu atîta respect despre Dumnezeu! Această ultimă parte a cîntului a fost de obicei judecată nepoetică de critici, dar în mod greşit: umilinţa lui Farinata în faţa lui sommo duce este punctul final necesar al acelui proces de aprofundare interioară, de meditaţie asupra durerii care, departe de a-i diminua figura, o completează, dînd o semnificaţie etică şi religioasă la monumentalitatea uşor schematică a prezentării lui iniţiale. Pînă şi trufaşul Farinata mărturiseşte măreţia lui Dumnezeu. Poetul, care l-a înălţat pe un piedestal glorios, l-a condus să-şi recunoască vanitatea proprie, ca şi aceea a tuturor gloriilor omeneşti, dacă nu sînt luminate de valori ce depăşesc instrumentul nostru uman de măsurare” (E.A. Panaitescu). 103. Quando s’appressano o son, tutto è vano «Cînd se apropie sau sînt, e de tot neputincios intelectul nostru; şi dacă alţii nu ne-aduc veşti, nimic nu ştim de starea voastră umană. Dar poţi înţelege că de tot va muri cunoaşterea noastră, din acel punct în care poarta viitorului va fi închisă’. Atunci, ca străpuns de greşeala pe care am făcut-o, am zis: ‘Să-i spui aşadar celui prăbuşit că fiul său e încă alături de cei vii» (v. 103-111). În schimb lucrurile din prezent le sînt inaccesibile osîndiţilor şi pot afla despre ele doar de la vreun nou-venit. Totuşi întrevederea faptelor şi a întîmplărilor se va încheia la sfîrşitul lumii, la Judecata de Apoi, cînd viitorul va înceta să mai existe. Dante îşi înţelege brusc eroarea şi-l roagă pe Farinata să-i transmită lui Cavalcante că fiul său încă mai trăieşte. „O subtilă echivalenţă e ascunsă în suferinţa morală, care li se adaugă torturilor ce-i frămîntă pe epicureici în sarcofagele lor înflăcărate: ei, care în viaţă n-au crezut decît în lucrurile vizibile, prezente în faţa ochilor, acum nu pot întrezări decît viitorul, evenimentele care se pregătesc infailibil în cunoaşterea anticipată a lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). 112. e s’i’ fui, dianzi, a la risposta muto, «Şi dacă am fost, adineaori, mut în faţa răspunsului, dă-i de ştire că am făcut-o fiindcă mă gîndeam deja la greşeala pe care mi-ai lămurit-o’. Şi deja maestrul meu mă chema; drept care l-am rugat iute pe spirit să-mi spună cu cine stătea acolo. Mi-a zis: ‘Aici cu mai bine de-o mie zac: înăuntru stau al doilea Frederic şi Cardinalul; şi de ceilalţi nu spun’» (v. 112-120). Dante a ezitat să-i răspundă adineaori lui Cavalcante, pentru că era frămîntat de neînţelegerea situaţiei pe care ulterior i-a explicat-o Farinata. Întrucît s-a apropiat vremea plecării, Dante s-a interesat repede cine mai e acolo. Spiritul mîndru l-a lămurit că zace torturat cu peste alţi o mie de păcătoşi, printre care Frederic al II-lea şi cardinalul Ottaviano. “Despre Frederic al II-lea, trăit şi mort cu faima de eretic (inclusiv Dante, deşi arată că îl stimează, susţine în Convivio această opinie), un istoric al epocii a scris că era epicureu şi că făcea toate eforturile pentru a demonstra, slujindu-se de pasaje din Sfînta Scriptură, că sufletul e muritor. Cardinalul este episcopul ghibelin din Bologna, Ottaviano degli Ubaldini, mort în 1273. Vechii comentatori subliniază la unison atitudinea lui necredincioasă. În legătură cu sufletul, susţinea – cum relatează Lana – că, deşi există, el şi l-a pierdut cînd s-a făcut ghibelin” (E.A. Panaitescu). 121. Indi s’ascose; e io inver’ l’antico «Apoi s-a ascuns; şi eu spre vechiul poet mi-am îndreptat paşii, gîndindu-mă iar la acea vorbă ce-mi păreau duşmană. El s-a pornit; şi-apoi, mergînd, mi-a spus: ‘De ce eşti aşa de rătăcit?’. Iar eu i-am limpezit mirarea. ‘Păstrează în minte ce-ai auzit potrivnic’, mi-a poruncit înţeleptul. ‘Şi-acum ascultă aici’, şi-a înălţat degetul: ‘cînd vei fi în faţa dulcii raze a celei ce cu ochii toate le vede, de la ea vei afla drumul vieţii tale’» (v. 121-132). După ce Farinata a dispărut, Dante s-a apropiat gînditor de Virgiliu. La întrebarea acestuia, i-a relatat profeţia ameninţătoare cu exilul şi cu dificultatea reîntoarcerii în patrie, pe care a auzit-o de la adversarul său politic. Virgiliu îl îndeamnă să ţină minte tot ce nu pricepe încă: la întîlnirea cu Beatrice, ea îi va lămuri apoi calea vieţii care îl aşteaptă. „Virgiliu se limitează aici să confirme că Dante va merge în exil, dar amînă orice altă consideraţie pe acest subiect pînă la explicaţia ce va fi dată de Beatrice. Mai precis va fi nu Beatrice, ci Cacciaguida cel care îi va da lui Dante toate explicaţiile despre exil şi avertismentele despre comportamentul moral, pe care poetul va trebui să-l urmeze în faţa unor fapte aşa tulburătoare” (T. Di Salvo). 133. Appresso mosse a man sinistra il piede: «Apoi şi-a întors spre stînga piciorul: am lăsat zidul şi ne-am dus spre centru, pe o cărare ce dă într-o vale, care pînă acolo sus îşi arunca putoarea» (v. 133-136). Cei doi s-au desprins de lîngă zidul cetăţii Dite şi, înaintînd spre stînga, s-au îndreptat spre centrul gropii infernale, care duhnea îngrozitor.
|