 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Călare pe monstru (Infern XVII)
1. «Ecco la fiera con la coda aguzza, «‘Iată fiara cu coada ascuţită, ce trece munţii şi sfarmă zidurile şi armele; iat-o pe cea care lumea toată o-mpute!’ Aşa a început călăuza să-mi vorbească şi i-a făcut semn să vină la mal, lîngă marginea de piatră pe care am umblat. Şi slinoasa imagine a fraudei s-a apropiat şi-a venit cu capul şi bustul, dar pe ţărm nu şi-a tras coada» (v. 1-9). Cîntul se deschide cu izbucnirea retorică a maestrului, care atrage atenţia asupra noii apariţii: o fiară invincibilă, cu coada primejdioasă, care depăşeşte toate obstacolele ridicate în calea sa şi umple lumea de duhoare. Apoi i-a cerut monstrului să se apropie. Acesta a venit la marginea prăpastiei cu trupul, dar şi-a lăsat coada să atîrne în gol. „Virgiliu anunţă sosirea unui alt paznic infernal, Gerion, simbolul înşelăciunii. Doar un detaliu din aspectul fizic al monstrului e scos în evidenţa în această terţină – coada –, însă este detaliul care îi caracterizează mai bine firea ambiguă şi periculoasă şi asupra căruia se va opri cu mai multă insistenţă fantezia Poetului. Doar prin agitarea cozii, Gerion, protagonist mut al acestui cînt, de o supunere înfricoşătoare la ordinele lui Virgiliu (este primul paznic infernal care nu încearcă să împiedice drumul celor doi poeţi), îşi va arăta enervarea bestiei sălbatice. Înşelăciunea loveşte prin intermediul trădării, fără a-şi declara intenţiile; iată de ce vom vedea, în spatele feţei de om cinstit a lui Gerion, enigmatică în nemişcarea ei, ascunzîndu-se primejdia, reprezentată de coada înarmată cu ace veninoase. Şi figura lui Gerion derivă, ca acelea ale paznicilor din Infern pînă acum întîlniţi de cei doi poeţi, din mitologie. Legendele vorbeau despre el ca despre un rege foarte crud, care întîmpina musafirii cu bunăvoinţă pentru a-i ucide apoi; a fost la rîndul său ucis de Hercule. Poeţii latini îl descriau ca pe un gigant cu trei trupuri şi trei capete. «Dar această natură tricorporală nu numai că nu avea o descriere precisă, ea nu apărea limpede nici ca simbol, iar Dante urmăreşte mereu în poveştile mitologice o valoare simbolică. De aceea ciudăţenia celor trei trupuri i-a sugerat ideea înşelăciunii, a fraudei, dar el a vrut să confere o concreteţe vizibilă şi simbolică acelei figuri şi a imaginat-o nu cu trei trupuri, ci cu trei naturi diferite într-un singur trup» (Gallardo)” (E.A. Panaitescu). „În figura lui Gerion se regăseşte, alături de inspiraţia mitologică, şi cea scriitoricească. E probabil că, imaginîndu-l, Poetul s-a gîndit la un pasaj din Apocalipsă (IX, 7-11), unde se vorbeşte despre lăcuste cu chip uman şi coadă de scorpion. Regele acestor lăcuste, Abadon, numit «îngerul Adîncului», va urca – şi aici avem poate o altă concordanţă între pagina Comediei şi textul biblic – din «puţul abisului» pentru a se îndrepta spre Ierusalim. Şi mişcarea ascendentă a lui Gerion, ţinînd seama de poziţia infernului dantesc, este îndreptată spre Ierusalim. Trebuie de asemeni amintit că în pictura, sculptura şi miniatura medievală este frecventă reprezentarea unor figuri monstruoase sau groteşti. Imaginîndu-l pe Gerion, Dante poate că s-a inspirat şi din artele figurative din vremea sa” (E.A. Panaitescu). „E limpede simbolul: coada e semnul acţiunii ascunse, subterane, invizibile, a înşelătorului, fie că vrea doar să inducă în eroare, fie că vrea să acţioneze cu perfidie şi trădare” (T. Di Salvo). 10. La faccia sua era faccia d’uom giusto, «Faţa îi era faţă de om cinstit, aşa blajină avea pe dinafară pielea, şi de şarpe avea toată tulpina; două labe flocoase avea pînă la umeri; spatele şi pieptul şi ambele coaste erau pictate cu noduri şi cerculeţe» (v. 10-15). Monstrul e o singură fiinţă, cu trei înfăţişări: un chip uman plăcut, trup de şarpe, labe de leu. „Spre deosebire de alţi paznici infernali, faţa lui Gerion nu are nimic bestial, ba chiar sugerează o cumsecădenie a gîndurilor şi a faptelor (era faccia d’uom giusto). Înşelăciunea este în mod esenţial un rău care nu se dezvăluie, stă ascuns sub aparenţa binelui. Un pasaj din Convivio limpezeşte semnificaţia simbolică a acestor versuri: «acele lucruri care mai întîi nu-şi arată defectele sînt mai periculoase, fiindcă de ele nu poţi de multe ori să te păzeşti; aşa cum vom vedea la trădător, care pe faţă se arată prieten, încît te împinge să ai încredere în el, iar sub pretextul prieteniei ascunde defectul duşmăniei»” (E.A. Panaitescu). „Labele păroase şi cu gheare le amintesc pe cele ale dragonului, care a obsedat fantezia povestitorilor, a pictorilor şi a sculptorilor din Evul Mediu şi se referă la cruzimea răului simbolizat de Gerion: complicatul model arăbesc care îi colorează pielea face probabil aluzie la urzelile complicate de care se folosesc înşelătorii pentru a surprinde buna-credinţă a altora. Nici un alt paznic infernal n-a fost descris cu atîtea detalii ca această imagine di froda. Cu toţii au fost surprinşi sintetic într-o manifestare de vitalitate neglijentă, care singură era suficientă pentru a denunţa răul pe care-l personificau. Dar Gerion apare liniştit, deloc tulburat de prezenţa unui om viu în ţinutul umbrelor. Ba chiar, în prima parte a cîntului, de n-ar fi agitarea ameninţătoare a cozii în prăpastia din care, ca un abil scufundător, a apărut, parcă e lipsit de viaţă. Pentru a ne crea această impresie contribuie, dincolo de chipul inexpresiv şi sincronia tuturor mişcărilor sale, pusă în lumină de ultimele două terţine ale cîntului precedent, comparaţiile folosite pentru a-i umple de verosimil figura. Aceste comparaţii, cu excepţia celei cu castorul (versurile 21-24), leagă figura lui Gerion de lumea anorganică, nu de aceea a vieţuitoarelor. Totuşi este vorba despre lumea anorganică incluzînd semne de inteligenţă umană (drappi, tele, burchi). Înşelăciunea dezminte orice formă de pasionalitate, tocmai fiindcă patima, indiferent de judecata morală pe care o formulăm în legătură cu ea, nu poate fi decît evidentă, se manifestă drept ceea ce este. Înşelăciunea, în schimb, pretinde calcul, răbdare, capacitate de disimulare, sînge rece. Gerion, misterios şi nemişcat în prima parte a cîntului, va coborî apoi încet, docil la îndemnurile lui Virgiliu, pînă cînd îi depune pe cei doi poeţi la baza rîpei stîncoase care desparte cercul al şaptelea de al optulea, dar, numai după ce şi-a îndeplinit datoria, îşi va manifesta pe deplin, o clipă, mobilitatea extremă de care este capabil” (E.A. Panaitescu). 16. Con più color, sommesse e sovraposte «Cu mai multe culori împletite n-au ţesut tătarii sau turcii, nici asemenea pînze nu i-au fost Arachnei impuse. Cum stau uneori pe ţărm bărcile, care o parte îşi ţin în apă şi-o parte pe uscat, şi cum acolo, printre nemţii mîncăi…» (v. 16-21). Trupul lui Gerion era pictat în culori mai diversificate decît covoarele orientale sau pînzele ţesute de Arachne. Monstrul s-a oprit lîngă ei, aşa cum stau bărcile, cu vîrful pe mal şi bordul scufundat în apă. „Mulţimea, varietatea şi ţesătura culorilor şi a reliefurilor (nodi e rotelle) îi oferă lui Dante ocazia unei comparaţii cu covoarele, un obiect ornamental care, stîrnind uimirea, apăruse în Occident, după ce s-au înmulţit rapoartele comerciale cu Orientul islamic. Comparaţia, fireşte nu întîmplătoare, are rolul de a-l readuce pe Gerion din decorul magic şi mitic într-o dimensiune realistă: nici măcar monştrii nu scapă de reprezentări” (T. Di Salvo). Arachne este „mitologica ţesătoare abilă, a îndrăznit s-o sfideze în arta ţesătoriei pe însăşi Minerva; învinsă, a fost transformată în păianjen” (T. Di Salvo). „Este eficientă comparaţia cu bărcile, pentru această figură care a venit înotînd prin aer şi acum zace cu un calm prefăcut pe malul pietros al prăpastiei. Soldati notează că Gerion este «o bestie şi totodată un vehicul» şi sugerează o apropiere, în ceea ce priveşte aspectul lor exterior, între monstru şi «acele nave de transport, care aveau la pupă o statuetă înaltă şi curbată. Să ne închipuim una, noaptea, trasă la mal în poziţia acelor burchi. Gerion, navă-fiară-demon, e astfel!»” (E.A. Panaitescu). „Mari mîncăi şi beţivani erau numiţi nemţii în Evul Mediu; era o prejudecată” (T. Di Salvo) 22. lo bivero s’assetta a far sua guerra, «…castorul pîndeşte pentru a-şi duce lupta, astfel groaznica fiară stătea pe marginea de piatră, care încinge prăpastia nisipoasă. În gol îşi vîntura toată coada, răsucindu-i în sus furca veninoasă, ce împungea la vîrf ca scorpionul. Călăuza a spus: ‘Acum e nevoie ca drumul nostru să ocolească puţin, către bestia ticăloasă ce-acolo se întinde’» (v. 22-30). Paznicul infernal stătea întors spre ei, asemeni castorului care pîndeşte pe malul apei, şi îşi agita coada de scorpion în prăpastie. Virgiliu îl anunţă pe Dante că drumul lor va continua ocolind spre monstrul care şi-a făcut apariţia. „A doua comparaţie sugerează, cum a observat pe bună dreptate Grabher, nu doar poziţia lui Gerion pe marginea internă a cercului, dar şi «intenţia lui de a-şi duce lupta într-un mod insidios»” (E.A. Panaitescu). „Coada bifurcată a lui Gerion indică dedublarea acţiunii frauduloase. Potrivit unor interpreţi, cele două vîrfuri ale cozii ar face aluzie la cele două forme de fraudă: înşelăciunea împotriva celor care se încred şi înşelăciunea împotriva celor care nu se încred (vezi Infern XI, 53-54). Trebuie să notăm că asemănarea cu scorpionul se referă la veninul şi la acul cu care e înzestrată fiecare extremitate a cozii monstrului, nu la bifurcare, ce indică mai curînd foarfecile din faţă ale scorpionului, avînd în vedere că la coadă acest animal are un singur vîrf” (E.A. Panaitescu). „Un vechi comentator, l’Ottimo, explică astfel devierea făcută în acest loc de cei doi poeţi, care se îndepărtează de pe traseul urmat pînă atunci: «nu se putea merge pe calea dreaptă spre înşelăciune, ci pe una încîlcită; nici un drum drept nu duce spre ea»” (E.A. Panaitescu). 31. Però scendemmo a la destra mammella, «De aceea am coborît spre dreapta şi am făcut zece paşi pe margine, pentru a evita nisipul încins şi ploaia de foc. Şi cînd am ajuns la ea, ceva mai încolo văd pe nisip lume aşezată pe buza prăpastiei» (v. 31-36). Cei doi poeţi coboară spre dreapta, pentru a veni spre Gerion. Doar atunci Dante a zărit un grup de păcătoşi, care stăteau pe marginea povîrnişului. „Numai de două ori în Infern, aici şi în cercul ereticilor, Dante şi Virgiliu se întorc spre dreapta. Semnificaţia alegorică cea mai plauzibilă este că, în faţa ereziei şi a înşelăciunii, păcate îndreptate împotriva adevărului, trebuie să ne înarmăm cu acţiunea dreaptă, intelectuală şi morală (recta ratio, intelligendi et agendi)” (Chiavacci Leonardi). 37. Quivi ‘l maestro «Acciò che tutta piena «Aici maestrul: ‘Ca să ai o cunoaştere deplină a acestui ocol’, mi-a spus, ‘du-te şi vezi-le starea. Vorbele tale să fie scurte: pînă te întorci, o să vorbesc cu asta, ca să ne ofere umerii ei vînjoşi’» (v. 37-42). Virgiliu îl trimite pe Dante să stea scurt de vorbă cu damnaţii, pînă cînd el însuşi va trata cu Gerion, pentru a fi ajutaţi să coboare în cercul următor. „Dante nu asistă la discuţia dintre Virgiliu şi Gerion, care rămîne închis, de-a lungul întregului cînt, într-o muţenie absolută. Tăcerea care înveleşte monstrul redă cu mare evidenţă caracterul ambiguu şi alunecos al fiarei, care le arată celor doi pelerini, cu supunere, doar trupul său” (E.A. Panaitescu). 43. Così ancor su per la strema testa «Aşa pe bordura celui de-al şaptelea cerc de unul singur m-am dus, unde şedea lumea chinuită. Pe ochi le ţîşnea afară durerea; încoace, încolo se ajutau cu mîinile, cînd de aburi, cînd de pămîntul încins: nu altfel fac vara cîinii, odată cu botul, odată cu laba, cînd sînt muşcaţi fie de pureci, fie de muşte, fie de tăuni» (v. 43-51). Dante se apropie de păcătoşii aşezaţi pe marginea celui de-al şaptelea cerc al Infernului. Lacrimile le semnalează suferinţa, iar cu mîinile încearcă să-şi alunge, cînd dintr-o parte, cînd din alta – asemeni cîinilor care se apără vara, cu botul sau cu laba, de pureci, muşte sau tăuni – durerea provocată de arsuri. „Pentru a exprima zădărnicia eforturilor făcute de aceşti damnaţi (cămătarii), destinate să se repete în eternitate, Poetul recurge la o comparaţie eficientă în brutalitatea ei imediată: cea a cîinilor care încearcă să se apere de muşcătura supărătoare a paraziţilor şi a insectelor. «Hărţuiala torturii şi repetiţia mecanică a gesturilor sînt subliniate şi de unele repetiţii insistente: quando… quando…; or col… or col…; o da… o da…» (Grabher). Atitudinea cămătarilor exprimă aici şi la sfîrşitul discursului lui Reginaldo degli Scrovegni (versurile 74-75) toată degradarea fiinţei lor” (E.A. Panaitescu). „O întrebare care se poate pune e următoarea: de ce Dante i-a plasat pe cămătari într-o zonă aşa de izolată? şi de ce cu ei, şi doar cu ei, vorbeşte fără ca Virgiliu să fie prezent? Sînt întrebări care se pun şi rămîn fără răspuns, chiar dacă toate ipotezele pot fi formulate destul de convingător. Deocamdată să observăm atît: episodul este extrem de polemic; în spatele lui stă Florenţa, sînt mulţi florentini sau nu, care aparţin lumii noi (gente nova), detestaţilor comercianţi şi bancheri, îmbogăţiţilor în timp scurt. Sînt oameni care merită doar dispreţul; la nivel spiritual sînt de îndepărtat şi de dispreţuit în colţul cel mai izolat al infernului; aşadar fără nici o evidenţă, pe cînd în viaţă au căutat să-şi facă imagini de mari stăpîni, doar fiindcă erau legaţi de banii care îi privilegiau şi care acum sînt simbolizaţi de traista spre care îndreaptă priviri insistente. (…) Au exploatat munca altora, sînt la asemenea nivel de degradare că nu merită ca asupra lor să-şi oprească atenţia Virgiliu – raţiunea” (T. Di Salvo). 52. Poi che nel viso a certi li occhi porsi, «După ce mi-am înfipt ochii în chipul cîtorva, pe care focul dureros cade, n-am cunoscut pe nici unul; dar am văzut că de gîtul fiecăruia atîrna o traistă de-o anumită culoare şi însemn, iar în asta părea că ochiul lor îşi caută alinarea» (v. 52-57). Călătorul n-a recunoscut după chip pe nici unul dintre damnaţi, dar a remarcat că le atîrna la gît cîte o traistă, de o anumită culoare şi cu anumite însemne. Fiecare părea reconfortat privindu-şi traista. „La fel ca în cîntul cu zgîrciţii şi risipitorii, Dante arată că nu cunoaşte identitatea acestor păcătoşi: traista, simbolul lăcomiei lor nestăvilite pentru bunurile materiale, apare ca expresia cea mai deplină a personalităţii lor. Ca o mai mare deriziune, pe traista care atîrnă de gîtul damnaţilor este pictată stema familiei lor” (E.A. Panaitescu). 58. E com’ io riguardando tra lor vegno, «Şi cum privind între ei pătrund, pe o galbenă taşcă am văzut albastrul cu faţă şi aspect de leu. Apoi, înaintînd cu privirea, am văzut alta purpurie, arătînd o gîscă mai albă ca untul» (v. 58-63). Într-o parte a remarcat o traistă galbenă, ornată cu un leu albastru. În altă parte a observat o traistă roşie, împodobită cu o gîscă albă. „Leul albastru pe fond galben reprezintă stema familiei guelfe florentine Gianfigliazzi, de care aparţinea Catello Gianfigliazzi, cămătar în Franţa. Atenţia Poetului nu se opreşte asupra persoanei acestui păcătos, ce rămîne cu totul în umbră, de parcă n-ar exista, ci pe emblema păcatului său” (E.A. Panaitescu). „Gîsca albă pe cîmp roşu e stema familiei ghibeline Obriachi, ai cărei membri au exercitat cămătăria. În ce priveşte alăturarea culorii gîştei şi cea a untului, Sapegno subliniază că «imaginea gastronomică se însoţeşte cu tonul batjocoritor şi sarcastic, ce şerpuieşte în tot acest grup de terţine». Dar poate că în descrierea stemelor cămătarilor prevalează, mai curînd decît intenţia moralizatoare, simplul gust de alăturare a culorilor” (E.A. Panaitescu). 64. E un che d’una scrofa azzurra e grossa «Şi unul, care cu o scroafă grasă şi albastră îşi însemnase traista albă, mi-a spus: ‘Ce cauţi în groapa asta? Cară-te; şi fiindcă eşti încă viu, află că vecinul meu Vitaliano se va aşeza aici în stînga mea» (v. 64-69). Un păcătos se răsteşte la Dante, luîndu-l la rost şi încercînd să-l gonească. Apoi îi dezvăluie aluziv identitatea unor tovarăşi ai săi de suferinţă. „Vorbeşte, potrivit majorităţii criticilor, padovanul Reginaldo degli Scrovegni. «Întrebarea ţîfnoasă – scrie Torraca – dă de înţeles că acel cămătar a priceput că are în faţa lui un om viu şi e nemulţumit»” (E.A. Panaitescu). „Despre Reginaldo, cămătar cu caracter patologic, vorbesc cronicile vremii. Fiul lui Reginaldo a fost Arrigo, cel care pentru a spăla păcatele familiei a pus să fie construită pe banii săi capela din Padova, care ia numele familiei Scrovegni şi a fost pe de-a-ntregul pictată de Giotto şi reprezintă una dintre operele sale cele mai înalte. Cămătarul pe care Scrovegni îl pomeneşte brutal (dar tonul întregului discurs aparţine unui om ţîfnos, certăreţ) e probabil Vitaliano del Dente, padovan, care însă e pomenit şi ca om generos. Din cauza acestui contrast, unii au crezut că Dante se referă la Vitaliano di Jacopo Vitaliani, acesta într-adevăr un faimos cămătar. Pentru prima dată în Infern, un damnat recunoscut de Dante cel viu, care va duce veşti infamante despre el pe pămînt, se răzbună implicîndu-i pe alţii şi îi indică poetului, ca să vorbească şi despre ei. Este o notă care-l face mai vulgar pe păcătos şi, odată cu el, categoria cămătarilor, printre cei mai degradaţi şi degradanţi din cîţi se cunosc în groapa infernală” (T. Di Salvo). 70. Con questi Fiorentin son padoano: «Printre aceşti florentini sînt padovan: adesea mă asurzesc de urechi strigînd: „Să vină măreţul cavaler, ce traista va aduce cu trei ţapi!”.’ Aici şi-a strîmbat gura şi şi-a împins afară limba, ca boul care-şi linge nasul» (v. 70-75). Vorbitorul este un padovan, care stă pedepsit printre florentinii care se lamentează cu voce tare, aşteptînd venirea printre ei a altui păcătos de teapa lor, „măreţ cavaler”. După aceste cuvinte, cămătarul grobian se strîmbă a dispreţ şi îşi linge nasul, ca boul, cu limba scoasă din gură. „Reginaldo se complace să reverse asupra tovarăşilor săi de suferinţă (v. 70) ruşinea care derivă din faptul de-a fi fost văzut de Poet, care va duce vestea în lumea celor vii. El de aceea denunţă, fără a fi fost rugat, cine e prezent lîngă el şi cine va mai veni. Observă de asemeni Torraca: «După întrebarea brutală, ordinul grosolan. Şi asta nu-i tot: nicidecum din politeţe pentru omul viu, ci pentru a-şi ostoi ţîfna, se înfurie pe cei care încă mai sînt pe pămînt şi pe tovarăşii săi de chinuri; pe aceştia din urmă îi caricaturizează, celor dinainte le proclamă păcatul şi le anunţă pedeapsa»” (E.A. Panaitescu). „Procesul de degradare la care se ajunge prin practicarea cămătăriei e subliniat şi de acea vulgară strîmbare a gurii şi de lingerea nasului printr-o mişcare cu limba, care e proprie bovinelor. (…) Damnatul, prin urmare, nu se linge pe nas pentru a-şi atenua suferinţa, ci pentru a-i batjocori, a-i lua peste picior pe măreţul cavaler şi pe florentini. Dar padovanul, autorul gestului, e de aceeaşi calitate grosolană şi vulgară, căreia îi aparţin şi florentinii batjocoriţi: ba chiar participă la spectacol, chiar dacă nu-şi dă seama. Cu această imagine plebee, dar eficientă, se închide întîlnirea cu cămătarii, dintre care nu iese în evidenţă chipul sau numele cuiva decît indirect: singurele fiinţe numite sînt animalele, dispuse pe stema de pe traista spre care se îndreaptă contemplarea asiduă a damnaţilor, ca printr-o atracţie irezistibilă; iar animalul de pe traistă îl tîrăşte la acelaşi nivel, printr-un proces de identificare psihologică, şi pe damnatul care se degradează, se reduce şi se asimilează cu animalul contemplat” (T. Di Salvo). 76. E io, temendo no ‘l più star crucciasse «Şi eu, temîndu-mă ca şederea lungă să nu-l supere pe cel ce m-a rugat să nu zăbovesc, m-am întors de la sufletele ostenite. Mi-am găsit călăuza deja călare pe crupa groaznicului animal şi mi-a zis: ‘Acum fii tare şi îndrăzneţ» (v. 76-81). Dante e îngrijorat să nu întîrzie mai mult decît îi fusese recomandat şi se depărtează de cămătari. Îl regăseşte pe Virgiliu, încălecat pe Gerion, îndemnîndu-l să-şi adune curajul. „Cei doi poeţi vor coborî din al şaptelea în al optulea cerc pe spinarea lui Gerion, vor fi lăsaţi pe suprafaţa îngheţată a lacului Cocit (al nouălea cerc) de mîna gigantului Anteu şi vor ajunge la centrul pămîntului coborînd de-a lungul trupului lui Lucifer. Călătoria lor va deveni tot mai primejdioasă, pe măsură ce vor înainta în ţinutul înşelăciunii” (E.A. Panaitescu). 82. Omai si scende per sì fatte scale; «Deja se coboară pe asemenea trepte: urcă în faţă, că vreau să stau la mijloc, încît coada să nu-ţi fie vătămătoare’. Cum e cel ce simte fiorul malariei, de are unghii livide şi tremură doar văzînd locul umbros…» (v. 82-87). Virgiliu îl îndeamnă să se aşeze în faţa lui pe monstru, ca să-l poată feri de coada sa otrăvitoare. Protagonistul e cuprins de un tremur îngrozitor, ca al omului bolnav de malarie. (Pasajul este cu atît mai emoţionant, în descrierea detaliată a suferinţelor provocate de malarie, cu cît Dante Alighieri însuşi a murit apoi răpus de această boală.) „Este foarte viu la Dante simţul concreteţii, atenţia pentru detaliile pe care o întreagă tradiţie literară, înainte şi după el, le-a dispreţuit. În această comparaţie, de pildă, Poetul nu se limitează să spună că bolnavul de malarie devine palid, ci ne pune sub ochi această paloare şi îi sugerează răspîndirea rapidă, prin propoziţia relativă c’ha già l’unghie smorte” (E.A. Panaitescu). 88. tal divenn’ io a le parole porte; «…aşa m-am făcut eu la cuvintele rostite; dar ruşinea m-a cuprins cu ameninţările ei, ce-n faţa stăpînului curajos îmbărbătează sluga. M-am aranjat pe spinarea oribilă; am dat să spun, dar vocea n-a ieşit cum am crezut: ‘Rogu-te îmbrăţişează-mă’. Dar el, ce alteori m-a ajutat la alte încercări, îndată ce-am urcat, cu braţele m-a cuprins şi m-a susţinut» (v. 88-96). Îmboldit de ruşinea de-a nu se ridica la nivelul aşteptărilor maestrului, Dante se aşază pe spinarea monstrului. Nu-şi găseşte vocea pentru a-l ruga pe Virgiliu să-l înlănţuie cu braţele. Dar învăţătorul îi ghiceşte gîndurile şi-l îmbrăţişează din proprie iniţiativă, pentru a-i da un sprijin moral. „Curajul, unul dintre canoanele fundamentale ale artei cavalereşti, era conceput să se amplifice pînă la iubire, care şi ea îi întăreşte pe cei doi iubiţi, înalţă tonul moral, îl purifică şi îl înnobilează pe îndrăgostitul care, simţindu-se ca vasal inferior faţă de prea înaltele calităţi ale femeii iubite, încearcă să se apropie de nivelul ei, se ridică şi produce fapte nobile, lucruri de excepţie, se depăşeşte pe sine” (T. Di Salvo). 97. e disse: «Gerïon, moviti omai: «…şi-a spus: ‘Gerion, mişcă-te odată; rotirea largă şi căderea lină să-ţi fie: gîndeşte-te la noua povară ce-o porţi’. Cum iese luntrea de la ţărm uşor uşor cu spatele, aşa s-a smuls de-acolo; şi după ce s-a simţit în largul său, acolo unde era pieptul, coada şi-a întors-o, iar pe asta drept, ca anghila, şi-a mişcat-o, iar cu labele aerul spre sine l-a adunat» (v. 97-105). Virgiliu îl îndeamnă pe Gerion să pornească şi să-şi potrivească zborul lin, fiindcă transportă un om viu. Monstrul se îndepărtează cu spatele de ţărm, se răsuceşte, îşi agită coada şi cu braţele începe să vîslească prin aer. „Este vorba despre un zbor, însă termenii concreţi, adaptaţi reprezentării, Dante îi derivă şi-i preia din activitatea marinărească. De aici comparaţia cu luntrea care se desprinde de la ţărm şi cealaltă cu mişcarea anghilei, de aici încercarea unor senzaţii sau emoţii proprii celui care înoată” (T. Di Salvo). 106. Maggior paura non credo che fosse «Mai mare spaimă nu cred c-a fost cînd Faeton şi-a scăpat hăţurile, iar cerul, cum încă se vede, s-a aprins; nici cînd bietul Icar a simţit că-şi pierde penele din spinare, de la ceara încălzită, pe cînd îi striga tatăl: ‘Rău te-ai pornit!’, decît a fost a mea, cînd m-am văzut în aer din toate părţile şi-am văzut stinsă orice imagine, fără de cea a fiarei» (v. 106-114). Dante a fost înspăimîntat, văzîndu-se departe de orice ţărm, asemeni lui Faeton, care s-a prăbuşit din cer, pe cînd mîna caii şi carul Soarelui; asemeni lui Icar, prăbuşit din zbor, cînd ceara i s-a topit şi a rămas fără aripi. „Atît Faeton, cît şi Icar sînt personaje din Metamorfozele lui Ovidiu. Faeton, fiul Soarelui, după ce-a primit permisiunea tatălui său de a-i conduce carul, a fost lovit cu un fulger de Zeus, fiindcă s-a apropiat prea mult de cer, şi s-a prăbuşit în rîul Eridan. Potrivit acestei legende, Calea Lactee este semnul arsurii provocate pe suprafaţa cerului de trecerea carului Soarelui, condus de Faeton. Dante îl reprezintă pe Faeton în momentul cînd, pierzînd controlul asupra cailor, e cuprins de spaimă. Icar, fiul lui Dedal, arhitectul care a construit, în Creta, Labirintul (vezi Infern XII, v. 12 şi urm.) a fost întemniţat, alături de tatăl său, în această construcţie. Cei doi au reuşit să evadeze, slujindu-se de aripile pe care Dedal le-a fabricat şi le-a lipit pe spatele său şi al fiului, cu ceară. Pe cînd zburau deasupra Mediteranei, întrucît Icar s-a apropiat prea mult de soare, ceara care-i ţinea aripile lipite de spate s-a topit, aripile au căzut şi el s-a prăbuşit în mare. Poetul recurge la aceste două referinţe mitologice pentru a exprima spaima pe care a resimţit-o, în timpul navigaţiei aeriene pe spinarea lui Gerion” (E.A. Panaitescu). „Experienţa unei navigaţii prin aer nu avea precedente în realitate: despre zborul oamenilor pomenise antichitatea clasică şi spre ea se întoarce acum Dante, pentru a găsi comparaţii adecvate cu experienţa sa extraordinară şi pentru a da credibilitate afirmaţiilor sale. Descrierea zborului, însă, chiar dacă e printr-o referinţă literară, se face cu obişnuitul ton realist, prin recurgerea la senzaţii şi emoţii care fac parte din gama emotivă a vieţii noastre cotidiene, din experienţele pe care le avem şi cărora le cunoaştem efectele” (T. Di Salvo). 115. Ella sen va notando lenta lenta; «Ea înoată încet-încet: se-nvîrte şi coboară, dar nu-mi dau seama decît că briza îmi vine din faţă şi de sub mine. Auzeam deja pe dreapta cascada făcînd sub noi grozavă bolboroseală, drept care cu ochii-n jos capul mi-am aplecat. Atunci m-am speriat eu mai mult să nu cad, fiindcă am văzut flăcări şi-am auzit plînsete; drept care tremurînd m-am strîns ghem» (v. 115-123). În coborîrea sa, Gerion se învîrte lin. Se apropie zgomotul cascadei şi sunetul făcut de plînsetele altor păcătoşi. Dante se apleacă pentru a privi în jos, dar se sperie să nu cadă şi se strînge mai tare de spinarea monstrului. „Getto subliniază oportun că în aceste versuri nu teama ocupă fantezia Poetului, «ci substanţa, profund savurată, a imaginilor din coborîrea lentă, progresivă şi circulară, care apropie şi face perceptibilă simţurilor ceea ce era mai întîi departe şi inaccesibil şi, legat de acestea, poziţia trupului în călătoria aeriană, ochii şi capul care se apleacă în jos de curiozitate, precum şi coapsele care doar timid urmăresc privirea în gol, se îndepărtează pentru a se strînge îndată instinctiv»” (E.A. Panaitescu). 124. E vidi poi, ché nol vedea davanti, «Şi-am văzut apoi, fiindcă nu observam mai-nainte, cum cobora şi se învîrtea, după marile suferinţe ce se năpusteau spre mine din toate părţile. Ca şoimul ce-a plutit mult pe aripi, fără a vedea momeala sau vînatul, îl face pe vînător să spună ‘Vai de mine, te cobori!’…» (v. 124-129). Dragonul coboară în zbor, asemeni şoimului care se învîrte fără a găsi nici un vînat şi se întoarce pe pămînt, aşezîndu-se iritat, la distanţă de stăpînul lui, spre nemulţumirea acestuia. „Să se remarce că mişcarea lui Gerion nu este cea a unui animal care zboară (de altfel nu are aripi), ci a celui care înoată prin aer sau continuă să coboare din înălţimi, de parcă ar fi susţinut magic de o pernă de aer” (T. Di Salvo). „Motivul şoimului şi al obiceiurilor lui răzvrătite îl lua Dante fie din experienţa sa dacă nu personală, foarte răspîndită în vînătoarea cu şoim, care era pe-atunci sportul foarte practicat de societatea nobiliară, fie din literatura realistă a secolului al XIII-lea; iar reprezentarea dantescă păstrează toate elementele de fond ale realismului” (T. Di Salvo). 130. discende lasso onde si move isnello, «…se lasă ostenit în locul de unde a pornit sprinten, cu o sută de rotiri şi departe se pune de stăpînul lui, supărat şi răzvrătit, aşa ne-a pus Gerion jos jos sub stînca tăiată şi, după ce ne-a descărcat trupurile, a ţîşnit ca săgeata din arc» (v. 130-136). Gerion îi depune pe cei doi călători pe fundul prăpastiei şi dispare fulgerător de lîngă ei. „Dintre aceste două comparaţii, cea a şoimului disdegnoso e fello pare o clipă să apropie figura lui Gerion de lumea obiceiurilor (vînătoarea) şi a sentimentelor umane, cealaltă, a săgeţii, îi reia toată enigma. De fapt nimic nu justifică această dispariţie neaşteptată, decît supunerea monstrului în faţa unei voinţe care ne depăşeşte capacitatea de înţelegere” (E.A. Panaitescu). „…întrucît, deşi îţi dai seama de înşelăciune, el a dispărut înainte să te poţi răzbuna împotriva sa” (Landino). „Gerion dispare supunîndu-se aceluiaşi ordin care l-a chemat ca pe un instrument necesar în realizarea călătoriei lui Dante. Dispare în aceeaşi linişte ermetică de care este înfăşurat în tot episodul. Pe de o parte un mecanism, pe de altă parte o forţă impasibilă şi ameninţătoare, Gerion îşi are actul de naştere în lumea de coşmaruri şi fantasme care populează viaţa omului din Evul Mediu, inclusiv în ţesutul vieţii cotidiene” (T. Di Salvo). Laszlo Alexandru
| ||
