 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Între bici şi fecale (Infern XVIII)
1. Luogo è in inferno detto Malebolge, «Este un loc în infern numit Malebolge, tot din piatră de culoare fieroasă, cum e cercul ce-mprejur îl încinge. Tocmai în mijlocul cîmpului blestemat se cască un puţ foarte larg şi-adînc, a cărui alcătuire o voi spune la momentul potrivit. Brîul ce rămîne e deci rotund, între puţ şi poala rîpei dure, şi are fundul împărţit în zece văi» (v. 1-9). Cercul al optulea din Infern se numeşte Malebolge şi e din piatră de culoare metalică. De-a lungul său cuprinde zece gropi, dispuse roată, iar la mijloc se află prăpastia ce duce spre centrul pămîntului. „Cîntul începe cu descrierea topografică a cercului al optulea, în care sînt pedepsiţi înşelătorii împotriva celor care nu se încred. Cercul este împărţit în zece bolgii (gropi, adîncituri: adică şanţuri, văi) concentrice. Versul de deschidere, aşa solemn şi sobru, marchează o distanţă netă faţă de finalul cîntului precedent, dominat de prezenţa supranaturalului şi culminînd cu dispariţia miraculoasă a lui Gerion. Începutul cîntului, dacă pe de o parte aminteşte prin structura sa de alte deschideri de discurs şi naraţiune din Infern, ca de pildă endecasilabul atît de delicat exprimat siede la terra dove nata fui, din cîntul Francescăi, şi de cel care introduce legenda Moşului din Creta, in mezzo mar siede un paese guasto, se deosebeşte de acestea prin sunetul sever, care nu permite nuanţele patetice sau de basm” (E.A. Panaitescu). „Puţul care se deschide în centrul văii Malebolge duce de la cercul al optulea spre al nouălea, în care sînt pedepsiţi înşelătorii împotriva celor ce se încred, adică trădătorii. În această descriere preliminară a părţii celei mai de jos a infernului, natura «este contemplată cu detaşare, în definiţia sa arhitectonică» (Sanguineti); de aici folosirea termenului puţ pentru a desemna ultima prăpastie din groapa infernală. Geometria riguroasă a cercului al optulea este manifestarea vizibilă «a minţii ordonatoare, care pentru fiecare păcat a stabilit un loc de pedeapsă» (Gallardo)” (E.A. Panaitescu). „Acest peisaj de piatră, trasat cu compasul, n-are nimic din participarea emotivă tipică în peisajele din infernul de sus: să ne amintim deşertul de nisip, pădurea, furtuna, toate străbătute cu oroare, sau spaimă, sau milă. Este primul semn – de coincidenţă între inspiraţie şi înţelepciunea tehnică – al acelei lente morţi a milei (iar mila înseamnă un raport de participare umană), ce caracterizează, şi califică atît de puternic, infernul fraudei” (Chiavacci Leonardi). 10. Quale, dove per guardia de le mura «La fel cum, în apărarea zidurilor, rînduri-rînduri de şanţuri înconjoară castelele, asemenea imagine făceau acelea; şi cum, din pragul fortăreţei pînă la rîpa de-afară, sînt podeţuri, aşa de la marginea stîncii porneau punţi, care treceau peste maluri şi gropi, pînă la puţul care le opreşte şi le adună» (v. 10-18). Cetăţile medievale sînt apărate de şanţuri cu apă, ce sînt traversate de punţi mobile sau poduri. Tot astfel, de la marginea stîncii şi pînă la centrul unde se deschide prăpastia, cele zece gropi sînt legate de punţi care ajută traversarea. „Puţul care se deschide în centrul cercurilor (Malebolge) care merg roată concentric este un fel de prăpastie imensă, unde se adună păcătoşii cei mai groaznici şi nemiloşi şi unde se termină infernul. Pe de o parte, aşadar, un perete foarte înalt, abrupt; dedesubt – ca nişte gropi de apărare ce înconjoară o forţăreaţă sau o cetate medievală – bolgiile care coboară treptat spre puţul trădătorilor. Toată descrierea urmează o inspiraţie evident medievală, făcută din pedepse aplicate riguros şi din excluderi; damnaţii, toate grupurile de damnaţi, trăiesc şi suferă ca într-o puşcărie pe viaţă, înăuntrul unui edificiu marcat pe margini de pereţi inaccesibili, iar bolgia, închisă şi cuprinzîndu-i pe damnaţii ce i-au fost atribuiţi, se prezintă ca un imens lagăr sau gulag” (T. Di Salvo). „Grana subliniază oportun că în această descriere «topografia grandioasă a infernului de jos e parcă diminuată într-o figurină, simplificată şi dezgolită de amănunte, redusă la forme şi dimensiuni riguros geometrice. În timpul coborîrii, Malebolge va dezvălui o acumulare de forme contorsionate, sucite, cu toate ororile pe care justiţia divină le-a închis acolo; dar acum, în conformaţia sa generală, oferă o imagine îngheţată şi impresionantă de armonie; o formă îngrozitoare, dar uimitoare prin precizie şi simetrie: urma Eternului Creator este întipărită şi în infern, ca în toată creaţia, potrivit planurilor unei ‘înalte Providenţe’, care se vede în natura spaţiului de tortură, ca şi în chinurile la care sînt supuşi damnaţii». Dar pînă şi într-o descriere deliberat detaşată şi impersonală, limbajul preponderent dinamic şi dramatic al Poetului ştie să creeze viaţa. Movìen, ricidìen, tronca şi racco’gli sînt imagini ce redau natura geometrică a acestui cerc «aproape participînd la actul de justiţie care a plăsmuit-o» (Grana)” (E.A. Panaitescu). 19. In questo luogo, de la schiena scossi «În acest loc, scuturaţi de pe spinarea lui Gerion, ne-am pomenit; şi poetul a pornit spre stînga, iar eu în urma lui m-am mişcat. Pe dreapta am văzut noi dureri, noi suferinţi şi noi biciuitori, de care prima bolgie era plină grămadă» (v. 19-24). Cei doi poeţi au coborît de pe spinarea monstrului în Malebolge şi au început să înainteze spre stînga, privind totodată spre dispunerea păcătoşilor din dreapta lor. Prima groapă cuprindea o mulţime imensă de suflete biciuite şi îndurerate. „Se observă îndată două lucruri: numărul foarte mare de torturaţi şi pedeapsa biciuirii, foarte frecventă în Evul Mediu, impusă şi în public. (…) Începe aici infernul de jos, partea în care se concretizează cele mai grave păcate şi Dante, prin urmare, pentru a scoate faptul în evidenţă, simte nevoia de-a accentua caracterul excepţional şi severitatea pedepselor, prin termeni cu oarecare insistenţă. Iar adjectivul nova, novo, novi răspunde nu doar unei necesităţi poetice efective, ci exigenţei structurale de-a plasa noua situaţie din Malebolge într-o lumină mai puternică, plină de duritate şi suferinţă: aşadar o abstractă corespondenţă între păcate şi pedepse” (T. Di Salvo). 25. Nel fondo erano ignudi i peccatori; «În capăt erau despuiaţi păcătoşii; de la jumătate încoace veneau spre noi, dincolo tot cu noi, dar cu paşi mai grăbiţi, cum romanii pentru mulţimea mare, în anul jubileului, pe pod, au găsit modul spre a face lumea să treacă, încît pe-o parte cu toţii au fruntea spre castel şi merg la San Pietro; pe cealaltă parte merg spre munte» (v. 25-33). Mulţimea damnaţilor era împărţită în două grupuri, de-a lungul potecii. Într-o parte veneau cu toţii spre Dante, pe cealaltă parte înaintau în aceeaşi direcţie cu el. Tot astfel s-a rezolvat îmbulzeala şi la Roma, cu ocazia jubileului, cînd podul de la Castel Sant’Angelo a fost separat pe două sensuri de deplasare. „În 1300, anul jubileului stabilit de Bonifaciu al VIII-lea, Roma a fost vizitată de un număr imens de pelerini. Scrie pe acest subiect istoricul Giovanni Villani: «Mereu de-a lungul întregului an erau la Roma, pe lîngă locuitorii romani, două sute de mii de pelerini, fără de cei care erau pe drumuri venind şi plecînd». Pentru a le reglementa trecerea peste podul de la Castel Sant’Angelo, el a fost împărţit la mijloc, încît toţi cei care mergeau în aceeaşi direcţie să se afle pe aceeaşi parte. Prima bolgie este împărţită ideal în două zone concentrice. În cea externă umblă, biciuiţi de diavoli, seducătorii în folosul altora (codoşii), în cealaltă, supuşi unui chin asemănător, seducătorii în folos propriu. Ordinea riguroasă, pusă în lumină prin descrierea topografică a cercului, este prezentă şi în această vedere de ansamblu a bolgiei. «Fără odihnă, în eternitate, în modul simetric pe care arhitectul Dante preferă (ca şi contemporanii săi, educaţi în logica scolastică) să-l păstreze în Infern, circulă astfel cei ce-au înşelat onoarea şi neprihănirea feminină» (Gallarati-Scotti)” (E.A. Panaitescu). 34. Di qua, di là, su per lo sasso tetro «Încoace, încolo, pe piatra neagră am văzut draci cu coarne şi bice lungi, care îi băteau amarnic din urmă. Vai, ce iute-şi săltau călcîiele, din primele lovituri! deja nimeni nu le mai aştepta pe următoarele. Pe cînd umblam, privirile mi s-au ciocnit de unul; şi-ndată am zis: ‘Pe ăsta l-am mai văzut deja’» (v. 34-42). Diavolii cu coarne îi biciuiau amarnic pe păcătoşi, în ambele direcţii de deplasare. Loviturile erau aşa dureroase, încît damnaţii se grăbeau încă de la prima, pe care o încasau, nu mai stăteau după următoarele. Pe neaşteptate eroul vede un osîndit, pe care îl recunoaşte. „Limbajul abstract şi solemn din primele terţine este aici complet abandonat. Încă în prezentarea viziunii de ansamblu a bolgiei (v. 22-24), Poetul se slujise de termeni extrem de generici (pièta, tormento, frustatori în sensul de schingiuitori) sau literari (latinismul repleta). Aici aceeaşi scenă, văzută în concreteţea ei, după comparaţia cu essercito molto, care urmărea să surprindă în ea o semnificaţie cu valoare universală – ordinea care se reflectă, ca manifestare a minţii lui Dumnezeu, inclusiv în infern – se dezvăluie ca fiind comică şi vulgară. «Biciuitorii sînt acum remodelaţi ca draci cu coarne, suferinţa aşa de abstract exprimată la început se traduce acum într-o imagine limpede: îi băteau amarnic; noile dureri îşi găsesc o ilustrare detaliată» (Sanguineti)” (E.A. Panaitescu). „Nu ştim explica limpede motivul pentru care Dante i-a condamnat să fie biciuiţi. Se spune: pentru că legea medievală prevedea pentru ei bătaia publică. Dar nu numai pentru ei. Prin urmare nu e limpede raportul dintre păcat şi pedeapsă, echivalenţa. Poate că legătura nu este între biciuire şi păcat, ci între fuga la care sînt obligaţi şi păcatul săvîrşit; pe pămînt au îndemnat femeile la corupţie şi şi-au dat silinţa în această activitate, acum sînt obligaţi să alerge sub loviturile de bici, acelaşi bici care pe plan psihologic îi mîna să păcătuiască” (T. Di Salvo). 43. Per ch’ïo a figurarlo i piedi affissi; «Pentru a-l privi m-am înţepenit: şi dulcea călăuză cu mine s-a oprit şi mi-a îngăduit să mă-ntorc puţin din drum. Şi biciuitul a crezut că se-ascunde coborîndu-şi chipul; dar nu i-a fost de-ajutor, căci am zis: ‘O, tu, care îţi arunci privirile pe jos, dacă aspectul nu mă înşală, tu eşti Venedico Caccianemico; dar ce te-mpinge la chinuri aşa usturătoare?’» (v. 43-51). Dante se opreşte din drum pentru a-l vedea mai bine. Damnatul încearcă să se eschiveze, aplecîndu-şi faţa. Poetul i se adresează, însă, rostindu-i numele şi întrebîndu-l din ce cauză se frămîntă în groapa osîndirii. „Dante nu numai că renunţă să ne ofere un portret al acestui personaj, ci, ca pentru a-i sublinia abjecţia, nimicnicia, îl indică printr-un pronume nehotărît: unul. Venedico Caccianemico (circa 1228 – 1302), din Bologna, a fost conducător al partidului guelf în oraşul său şi a exercitat funcţia de podestà în diverse comune ale Italiei centrale şi de nord. A sprijinit politica familiei d’Este, care urmărea să-şi extindă influenţa în Bologna şi, potrivit zvonurilor cărora Dante le dă credit, a convins-o pe sora sa Ghisolabella, deja măritată, să-i cedeze unui aliat de-al lor (Obizzo al II-lea sau Azzo al VII-lea). Cuvintele pe care Dante i le adresează acestui damnat sînt «sub o aparenţă de bună-creştere» (Caretti), crude şi sarcastice. Biciuitul a încercat să nu se lase recunoscut: nu vrea ca în lumea celor vii să se afle că el e în infern pentru un păcat aşa de abject. Poetul, pentru a arăta că l-a recunoscut, îi pronunţă numele, dar, pentru o mai mare deriziune, se preface că nu-i sigur (dacă aspectul nu mă înşală). În fine, pentru a-l face pe Venedico să priceapă că l-a identificat, foloseşte termenul salse care, dacă într-o accepţie imediată, este doar o metaforă pentru suplicii, reprezintă şi numele unei văi în apropiere de Bologna, unde erau azvîrlite cadavrele celor executaţi, ale sinucigaşilor şi ale excomunicaţilor” (E.A. Panaitescu). „Coborîrea chipului este primul gest de acest fel care se întîlneşte în Infern: aici sufletele nu mai doresc să fie recunoscute şi amintite pe lume, iar obrazul omului tinde să se ascundă, pentru ruşinea unor asemenea păcate josnice. Este o temă care va reveni de mai multe ori în ultimele două cercuri: acesta e semnul, împreună cu limbajul grosolan şi imaginile brutale, pentru noua lume în care am pătruns” (Chiavacci Leonardi). 52. Ed elli a me: «Mal volontier lo dico; «Şi el mie: ‘Ţi-o zic cu neplăcere; dar mă obligă vorba ta limpede, ce-mi aminteşte lumea veche. Eu am dus-o pe Ghisolabella să-i facă poftele Marchizului, oricum s-ar spune scîrboasa poveste. Şi nu sînt singurul bolognez care plîng aici; ba chiar e plin locul ăsta, că atîtea limbi n-au învăţat să zică ‘sipa’ între Savena şi Reno» (v. 52-61). Păcătosul îi răspunde fără entuziasm, povestindu-i că a ajuns în Infern pentru că a convins-o pe propria lui soră să accepte avansurile unui marchiz. De altfel sînt pline acele locuri de bolognezi – ce vorbesc folosind regionalismul „sipa” –, oameni reputaţi pentru zgîrcenia lor, din cauza căreia comit cele mai mari nelegiuiri. „Răspunsul lui Venedico – după cum observă Caretti – «nu face decît să perfecţioneze tonul de comedie cinică, deja reperabil în întrebarea aluzivă, explicitînd, cu o precizie a prezentării impudice, subînţelesurile şantajului dantesc. Obligat să-şi amintească lumea veche, Venedico de fapt nu ştie altceva decît să-şi etaleze neruşinat catalogul degradant al propriilor merite»” (E.A. Panaitescu). „După ce şi-a spus păcatul, Venedico pare să-l diminueze acuzîndu-şi concetăţenii, de parcă ar zice: toată Bologna e aici înăuntru. Aceasta e a doua trăsătură – după cea a ascunderii chipului – care va fi tipică pentru damnaţii din ultimele două cercuri şi care, în acest cînt, apare pentru prima dată” (Chiavacci Leonardi). „Ştim că Venedico s-a bucurat de anumite favoruri acordate lui de familia d’Este. Ştim de asemeni că Obizzo al II-lea (dacă el este marchizul amintit) a fost un mare desfrînat. Salimbene în Cronica lui îl prezintă ca pe un monstru de destrăbălare: «De asemeni se povestea despre el că fetele şi nevestele de nobili şi nenobili din Ferrara, pe toate le viola. Şi era acoperit de ruşine pentru că şi-a cunoscut propriile surori şi pe sora nevestei sale»” (T. Di Salvo). „«Sipa» – sia; formă din dialectul bolognez; azi: sèpa. Savena şi Reno sînt două rîuri care ocolesc Bologna, pe la răsărit şi pe la apus. Dar este un teritoriu doar aparent indicat în limitele sale geografice; în realitate determinarea este cuprinsă în afirmaţia că bolgia e plină de bolognezi şi în cealaltă, că bolognezii sînt recunoscuţi pentru zgîrcenia lor, apare descrierea «pe un fundal caracterizat şi judecat etic»: «lumea veche a păcătosului este o lume de negativitate etică» (Sanguineti)” (T. Di Salvo). e se di ciò vuoi fede o testimonio, «Şi dacă de-acest păcat vrei mărturie sigură, adu-ţi aminte foamea noastră de bani.’ Astfel vorbind l-a pleznit un demon cu biciul şi-a zis: ‘Marş, codoşule, aici nu-s femei de vînzare!’. M-am dus iar lîngă escorta mea; după cîţiva paşi am ajuns acolo unde ieşea o punte din stîncă» (v. 62-69). Pe cînd proxenetul conversa cu Dante, un diavol l-a izbit, spre a-i impune reluarea supliciilor, şi l-a reprimat verbal: în spaţiul de osîndire nu se mai prelungeau fărădelegile din timpul vieţii, nici măcar prin rememorarea lor nostalgică. Poetul revine alături de maestrul său şi îşi reia drumul, observînd prima punte care le permite trecerea în bolgia următoare. „Conio era instrumentul cu care se băteau monezile; de aceea femmine da conio echivalează cu «femei care îţi pot procura cîştigurile de care eşti avid»; sau: conio, da coniare = de înşelat, aşadar femei de înşelat, de tîrît prin intermediul înşelăciunii la practicarea prostituţiei. Dar poate e oportun să admitem «bivalenţa semantică a expresiei», care «acoperă totodată ambele vicii arătate de păcătos: înşelăciunea de codoş şi zgîrcenia… femei de linguşit şi apoi de convins, pentru cîştiguri financiare, să asculte de ‘poftele’ altora» (Caretti)” (T. Di Salvo). 70. Assai leggeramente quel salimmo; «Destul de uşor am urcat pe aceea; şi mergînd la dreapta pe schija ei, de cercurile eterne ne-am îndepărtat. Cînd am fost acolo unde se arcuieşte, pentru a lăsa pe dedesubt loc celor biciuiţi, călăuza a spus: ‘Opreşte-te şi stai astfel încît să dea de tine mutra netrebnicilor, cărora încă nu le-ai văzut faţa, fiindcă au înaintat alături de noi’» (v. 70-78). Ajuns în vîrful punţii, poetul este îndemnat să-i privească defilînd sub el pe păcătoşii care anterior merseseră în aceeaşi direcţie cu cei doi. „Îndemnul lui Virgiliu să se oprească şi atragerea atenţiei lui Dante asupra altui grup de damnaţi nu sînt lipsite de motiv: maestrul, de obicei, vrea să aibă atenţia discipolului în faţa unor personaje importante, sau pentru a elimina erori, sau pentru a reafirma cu mai mare solemnitate un adevăr care poate i-a scăpat elevului. Aici cuvintele lui Virgiliu precedă prezentarea unui spirit măreţ, unul dintre cei care vin spre Dante din memoria literară, din cărţile citite şi care i se impun ca figuri exemplare şi ca atare prezente în culisele vieţii sale cotidiene, ale convingerilor şi opţiunilor sale” (T. Di Salvo). 79. Del vecchio ponte guardavam la traccia «De pe vechiul pod priveam şirul ce venea spre noi pe partea cealaltă şi pe care biciul la fel îl goneşte. Iar bunul maestru, fără să-l întreb, mi-a spus: ‘Uită-te la cela înalt care vine şi, în ciuda durerii, nu varsă lacrimi: ce aspect regesc păstrează încă! Acela e Iason, care cu îndrăzneală şi înţelepciune i-a lipsit pe colchi de lîna aurie» (v. 79-87). Călătorul Dante se uită la osîndiţii care trec pe sub pod, goniţi cu biciul de diavoli. Virgiliu îi atrage atenţia asupra unuia, care înaintează cu multă demnitate: este eroul antic care i-a condus pe argonauţi după Lîna de Aur. „Iason este un personaj mitologic, despre care Dante a aflat probabil din Tebaida lui Staţiu. Fiu al lui Eson, rege în Tesalia, acest erou a condus expediţia argonauţilor în Colchida, pentru a aduce Lîna de Aur. Figura lui Iason se izolează în mulţimea grotescă a damnaţilor din această bolgie. El nu-şi saltă călcîiele pentru a fugi, ci înaintează cu demnitate, cum i se cuvine unui suveran: vine. Nu altfel decît Capaneo, este indicat ca fiind quel grande, nu altfel decît Capaneo, şi Iason ştie să-şi controleze durerea. Prezentarea acestei figuri, prin intermediul lui Virgiliu, aminteşte modul în care acelaşi Virgiliu i-l indică pe Homer discipolului său, în cîntul al IV-lea (v. 86-88). Cum notează Fubini, lui Virgiliu i se încredinţează, în comedia grotescă a cercului al optulea, «misiunea de-a aminti eroii şi miturile din poezia antică, iar prin cuvintele sale se realizează, în atmosfera apăsătoare din Malebolge, o deschidere spre o altă lume, care deja a impresionat sufletul său şi pe al altor poeţi antici şi care încă mai emoţionează sufletul lui Dante»” (E.A. Panaitescu). „Plebeul Venedico şi nobilul Iason au două personalităţi diferite, două trecuturi diferite, două cadre social-culturale diferite: trebuie să aibă parte, cum se şi întîmplă, de două registre stilistice diferite. «Comic» primul, «tragic» al doilea. Dar rămîn legaţi de aceeaşi condamnare etico-religioasă” (T. Di Salvo). 88. Ello passò per l’isola di Lenno «El a trecut pe insula Lemnos, după ce asprele femei necruţătoare pe toţi bărbaţii lor i-au căsăpit. Acolo cu semne şi cuvinte-mpodobite a înşelat-o pe fetişcana Hipsifilia, care-nainte le înşelase pe toate» (v. 88-93). Iason a ajuns pe insula Lemnos – după ce femeile de-acolo şi-au ucis bărbaţii –, a amăgit-o şi a părăsit-o pe Hipsifilia. „În timpul navigaţiei spre Colchida, Iason a debarcat, împreună cu tovarăşii săi, pe insula Lemnos, unde a sedus-o pe Hipsifilia, fata regelui. Ea şi-a asumat guvernarea insulei, după ce i-a salvat viaţa tatălui său – lăsînd să se creadă că l-a omorît –, atunci cînd toate femeile de pe insulă şi-au ucis soţii, care le neglijau pentru a se dedica războiului” (E.A. Panaitescu). „A înşelat, a fost răsplătită cu înşelăciune, căci Iason a făcut-o să creadă că se va însura cu ea: în realitate a sedus-o, a obţinut de la ea avantaje pentru expediţie şi apoi a părăsit-o. Termenul în oglindă (alt semn al tonalităţii aristocrate pe care o dobîndeşte episodul) ingannò… ingannate îşi are precedentul în Infern XIII, 67-68, 70-72” (T. Di Salvo). 94. Lasciolla quivi, gravida, soletta; «A lăsat-o acolo, gravidă, singurică; asemenea greşeală la asemenea tortură îl condamnă; dar şi pentru Medeea se face răzbunare. Cu el umblă cei ce în aşa mod înşală: şi asta fie de-ajuns ca ştiinţă despre valea dintîi şi cei pe care-i înhaţă» (v. 94-99). Iason a părăsit-o pe tînăra sedusă, faptă pentru care e torturat în Infern. De asemeni seducerea Medeei este pedepsită. Împreună cu el sînt schingiuiţi cei ce-şi amăgesc partenerii. „Hipsifilia este, în evocarea pe care i-o consacră aici Dante, o figură la fel de vie ca şi cea a lui Iason, faţă de care este opusă în mod dramatic. Pe de o parte îl avem pe eroul impasibil şi maiestuos, pe de alta «feminitatea fragilă a femeii trădate… recunoscută prin mijloace expresive de-a dreptul elementare, prin două diminutive (giovinetta, soletta)» (Grana). Şi Medeea a fost sedusă de Iason, dar Poetul se limitează s-o menţioneze doar pentru a pune în evidenţă păcatele eroului din Tesalia. Potrivit legendelor antice, Medeea, fiica lui Eetes, regele colchilor, îndrăgostită de Iason, l-a urmat în aventura sa şi i-a fost de mare ajutor în obţinerea Lînii de Aur. Părăsită de erou, pentru a se răzbuna, i-a omorît pe cei doi copii făcuţi cu el. În Evul Mediu a avut faima de vrăjitoare nemiloasă” (E.A. Panaitescu). 100. Già eravam là ‘ve lo stretto calle «Deja eram acolo unde calea strîmtă cu malul se încrucişează şi face din el punct de sprijin pentru alt arc de punte. Aici am auzit lume ce horcăie în cealaltă bolgie şi pe bot fornăie şi palme-şi trage. Rîpa era încrustată de-un mucegai, de la halena de jos ce se lipeşte ca o pastă, care ustura ochii şi nasul» (v. 100-108). Cei doi poeţi au ajuns la următoarea bolgie, a linguşitorilor. Aici păcătoşii răsuflau zgomotos, pe nas şi pe gură, se izbeau cu mîinile, în tentativa de-a se mai curăţa. Respiraţiile celor de jos formau un condens păstos, care se depunea ca mucegaiul pe pereţii gropii, usturînd ochii şi nasul. „Gromma e crusta pe care vinul o face pe pereţii sticlei şi este garanţia calităţii pentru vinul respectiv. Îndată se va vedea că este vorba despre o altfel de crustă: dar ea serveşte drept comparaţie numai pentru caracterul său păstos” (T. Di Salvo). „Rîpa era încrustată: această terţină atinge poate vîrful – sau adîncul – posibilităţii de-a exprima, cu realism, un mesaj dezgustător. La cealaltă extremitate a gradaţiei, rezultat al unei arte asemănătoare, vom găsi cele mai celeste asemănări în Paradis” (Chiavacci Leonardi). 109. Lo fondo è cupo sì, che non ci basta «Străfundul e aşa de sumbru, că n-avem loc să-l vedem fără să urcăm pe marginea punţii, unde stînca e mai înaltă. Aici am ajuns; şi-apoi jos în groapă am văzut lume îndesată în fecale, ce parcă se scurgeau din latrinele pămîntului. Şi pe cînd acolo cu ochiul caut, am văzut unul aşa plin de căcat pe căpăţînă, că nu părea de-i laic sau cleric» (v. 109-117). Datorită întunericului adînc, cei doi au urcat pe marginea podeţului şi-au privit în groapă. Lumea de-acolo zăcea într-o mare de excremente, strînse parcă din toate haznalele pămîntului. Unul dintre damnaţi era aşa acoperit de fecale pe cap, încît nu i se vedea tunsoarea, dacă era laic sau cleric. „În a doua bolgie sînt pedepsiţi adulatorii, cei care pe pămînt au încercat să-şi atingă scopurile înşelîndu-i pe semenii lor prin cuvinte dulci şi plăcute. Acum «mierea falsă a adulării le este restituită prin materia scîrboasă în care Dumnezeu i-a scufundat» (Steiner)” (E.A. Panaitescu). „Di merda lordo: puternica aliteraţie intensifică cei doi termeni, deja oricum violenţi” (Chiavacci Leonardi). 118. Quei mi sgridò: «Perché se’ tu sì gordo «Acela m-a certat: ‘De ce eşti avid să te uiţi la mine, mai mult ca la alţi jegoşi?’. Şi eu lui: ‘Fiindcă, de bine-mi amintesc, te-am văzut deja cu părul uscat şi eşti Alessio Interminei din Lucca: de aceea te privesc mai mult ca pe ceilalţi’» (v. 118-123). Păcătosul fixat de privirile curioase îl ceartă pe Dante, încercînd să se ascundă în anonimat. Dar poetul îl asigură că l-a recunoscut deja şi-i rosteşte numele. „Alessio Interminelli a fost un cavaler luchez din facţiunea Albilor, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Scurtul schimb de replici dintre acest păcătos şi Poet îl reia pe acela avut de Dante, în prima bolgie, cu Venedico Caccianemico. Şi aici Dante pronunţă numele damnatului, după ce acesta a arătat că nu doreşte să fie recunoscut de un om viu; şi aici, înainte de a-i rosti numele, se preface că vrea să-şi limiteze efectul afirmaţiei (de bine-mi amintesc)” (E.A. Panaitescu). «Şi el atunci, izbindu-şi hîrca: ‘Aici jos m-au scufundat linguşelile, de care nu mi-a obosit limba’. Pe urmă călăuza: ‘Împinge-ţi’ mi-a zis ‘privirea mai-nainte, ca s-ajungi bine cu ochiul pînă la faţa acelei curve jegoase şi zbîrlite, care acolo se zgîrie cu unghiile pline de balegă şi ba se piteşte, ba se-ndreaptă în picioare» (v. 124-132). Linguşitorul se loveşte peste cap, cu ciudă, pentru pedeapsa care l-a adus într-un loc atît de josnic. Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să privească mai în faţă, pentru a zări chipul unei tîrfe hidoase, ce se zgîrie cu ghearele pline de rahat şi se agită fără stare. „Cuvinte ca zucca şi stucca, indicarea scufundării, ca-n baie, în materia semisolidă şi împuţită a fecalelor îi dau episodului o intonaţie realistă, proprie poeziei numite «comice». (…) Lucrul este şi mai evident dacă privim cu atenţie «rimele aspre şi dure, construite cel mai adesea pe două silabe paroxitone, avînd în centru grupuri consonantice duble sau rotacizate (brutti / asciutti / tutti, Lucca / zucca / stucca, sterco / cerco / cherco, lordo / gordo / ricordo), pînă la notarea, cu o anumită cruzime din partea lui Dante, a violentului gest grotesc şi neconsolat de izbire a căpăţînii» (A. Rossi)” (T. Di Salvo). 133. Taïde è, la puttana che rispuose «Tais e, tîrfa care i-a răspuns amantului ce-a întrebat-o „Am eu trecere mare pe lîngă tine?”: „Ba chiar de minune!”. Şi cu asta fie-ne sătule privirile’» (v. 133-136). Atunci cînd amantul a întrebat-o pe prostituată dacă, în urma darului oferit, i-a cîştigat bunăvoinţa, aceasta a excelat în mulţumiri linguşitoare. Iar asemenea exemple au fost deja suficiente. „Curtezana Tais este un personaj din Eunucul lui Terenţiu. Într-un pasaj din această comedie, amintit şi de Cicero în De Amicitia (XXVI, 98), soldatul Trason îl întreabă pe codoşul Gnato, prin intermediul căruia i-a transmis femeii un cadou, dacă Tais i-a mulţumit: «Mare mulţumită zis-a Tais pentru mine?», iar Gnato îi răspunde că i-a mulţumit nu mult, ci imens. Sursa clasică din care s-a inspirat Dante este probabil pasajul ciceronian, în care răspunsul lui Tais este considerat un exemplu de adulare: «Era de-ajuns să răspundă ‘mult’; a zis ‘imens’». Dar, cum a demonstrat-o limpede Sanguineti, «lumea antică a lui Tais este depăşită şi moralizată prin imperativul sugestiilor biblice». Figura acestei curve scufundate în fecale şi agitate de o mimică hidoasă se inspiră din caracterizarea pe care o dă Solomon prostituatei («nu suferă liniştea, nu-i în stare să stea locului în casă») şi din judecata pe care o formulează în legătură cu ea («orice prostituată e o balegă strivită în drum»). Epilogul cîntului alunecă în farsă. Caretti notează că aici Dante «s-a îndreptat spre o reducere progresivă a tonului poetic». Tot lui Caretti îi aparţine următoarea observaţie: «Acelaşi artist, care pentru Francesca a transpus cu obiectivitate în Infern obiceiurile precise ale unui comportament şi ale unei graţii aristocrate, precum şi sugestiile răspîndite ale literaturii erotice medievale, fixează în schimb aici ambiguitatea grotescă a unui limbaj amoros parodiat, împodobirea falsă şi convenţională a două replici, de-o ipocrită delicateţe (‘Am eu trecere mare pe lîngă tine?’: ‘Ba chiar de minune!’)»” (E.A. Panaitescu). Alte detalii disputate, în legătură cu Tais, pot fi găsite în dialogul epistolar Personaje danteşti, din volumul meu A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante (Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013, p. 94-97). . Laszlo Alexandru
| ||
