Lectura lui Dante. Cum omul se eternizează (Infern XV) Cercul al şaptelea, al treilea ocol. Sodomiţii. Brunetto Latini. Alţi păcătoşi de sodomie. 1. Ora cen porta l’un de’ duri margini; «Acum păşim pe unul din malurile pietruite; iar aburul din pîrîu deasupra zace, încît de foc apără apa şi malurile» (v. 1-3). Poeţii înaintează de-a lungul apei; aburul care se înalţă formează un fel de acoperămînt, care protejează acea zonă de flăcările căzute asupra nisipului. „Acest debut reia fără nici o fractură sfîrşitul cîntului precedent, cu o perfectă continuitate. Ba chiar primele două versuri repetă în formă narativă ceea ce ultimele două versuri din cîntul al XIV-lea spun prin gura lui Virgiliu” (Chiavacci Leonardi). 4. Quali Fiamminghi tra Guizzante e Bruggia, «Precum flamanzii între Wissant şi Bruges, temîndu-se de valurile ce spre ei se năpustesc, îşi fac diguri pentru a respinge marea; şi ca padovanii în lung de Brenta, pentru a-şi apăra oraşele şi castelele, înaintea dezgheţului din Chiarentana; în asemenea mod erau făcute acelea, numai că nici aşa înalte, nici aşa groase nu le-a făcut maestrul lor, oricine o fi fost» (v. 4-12). Malurile apei erau pietruite, asemeni parapeţilor făcuţi de flamanzi pentru a se apăra de fluxul mării şi asemeni digurilor făcute de padovani, pentru a se apăra împotriva dezgheţurilor din Carintia; doar că aceste construcţii nu erau aşa înalte şi groase ca acelea amintite. „În zelul de-a da consistenţă vizibilă şi verosimilă scenelor imaginate de el, Dante adesea nu se mulţumeşte cu un singur termen de referinţă, ci situaţia fantastică este comparată cu divese aspecte ale realităţii celei mai obişnuite pentru noi. Prima dintre aceste două comparaţii este grandioasă şi întunecată; chiar sunetele sugerează lupta fără milă dintre om şi apa mării, văzută ca un monstru dezlănţuit. În faţa elanului şi a fricii exprimate de s’avventa şi si fuggia e plasat simplul, impersonalul fanno, ca pentru a exprima că forţa omului este dezarmată în munca şi fiinţa sa socială. A doua comparaţie, mai restrînsă şi precisă (adversarul de înfrînt nu e oceanul misterios şi îndepărtat, ci un rîu cunoscut Poetului) evocă, aproape prin contrast, în clipa cînd după o lungă letargie de iarnă se topesc zăpezile, o climă blîndă şi senină” (E.A. Panaitescu). 13. Già eravam da la selva rimossi «Deja ne-am îndepărtat de pădure atîta, că n-aş fi văzut unde era, dacă m-aş fi uitat înapoi, cînd am întîlnit un pîlc de suflete ce veneau de-a lungul ţărmului şi fiecare ne privea cum seara obişnuiesc să se uite unii la alţii sub luna nouă; iar ochii şi-i ascuţeau spre noi, ca bătrînul croitor cînd vîră aţa în ac» (v. 13-21). Călătorii au lăsat în urmă pădurea sinucigaşilor, cînd s-au încrucişat cu un grup de păcătoşi care, din cauza întunericului, se zgîiau la ei ca noaptea pe lună nouă şi ca bătrînul croitor ce vrea să se apuce de lucru, vîrînd aţa în ac. „Două imagini extrase din experienţa noastră cea mai banală sugerează, mai mult decît întunericul ţinutului, dificultatea (o pedeapsă care se adaugă la durerea lor obişnuită) pe care o au aceste suflete de-a recunoaşte forme şi aspecte ale lumii, precum şi atenţia lor încordată. Prima se naşte din reelaborarea unor pasaje din Eneida, însă nu are nimic din solemnitatea neutră a modelului său; este un moment de viaţă surprins în spontaneitatea sa proaspătă şi fericită. (…) A doua imagine «ne introduce cu hotărîre în atmosfera cîntului. Vom găsi îndată un Brunetto patern, faţă de Dante, şi deci bătrîn, dar care nu e descris ca un om în vîrstă: dacă fantezia noastră îl vede astfel, aceasta i se datorează şi sugestiei care acţionează din comparaţia de la început; iar tandreţea pe care figura lui Brunetto o va inspira, în slăbiciunea sa umilită, este desigur influenţată şi de această imagine a bătrînului croitor» (U. Bosco)” (E.A. Panaitescu). „Comparaţia cu croitorul deja miop care, într-o seară fără lună, încearcă să vîre aţa în ac, deschide fereastra spre un aspect cotidian din viaţa medievală: cetăţile nu erau iluminate, drumurile seara se scufundau în întuneric, muncile se opreau. Activităţile erau alternate riguros în ritmul zi-noapte, lumină-întuneric” (T. Di Salvo). 22. Così adocchiato da cotal famiglia, «Aşa examinat de ceata-aceea, am fost recunoscut de unul, care m-a prins de haină şi-a strigat: ‘Ce minune!’. Iar eu, cînd braţul spre mine l-a întins, mi-am înfipt ochii în înfăţişarea lui prăjită, încît faţa arsă nu şi-a ascuns de mintea mea cunoaşterea; şi aplecîndu-mă spre chipul lui, am răspuns: ‘Dumneata eşti aici, jupîn Brunetto?’» (v. 22-30). Un osîndit îl recunoaşte pe Dante şi-l înhaţă de poala hainei (cărarea pe malul rîului era la înălţime, faţă de pustiul nisipos, pe unde hălăduiau păcătoşii). Poetul îl priveşte în ochi, pentru a-l identifica, în ciuda chipului plin de arsuri, şi exclamă surprins-îndurerat, descoperindu-l pe fostul său mentor, Brunetto Latini. „Întrebarea e scurtă, descărnată, înaltul său potenţial afectiv poate trece neobservat, accentul bate pe aici (qui), în poziţie evidenţiată înainte de a doua cezură, şi pe jupîn (ser), care i se alătură: omul respectat de toţi pe pămînt, maestrul de înţelepciune şi demnitate, politicianul expert este, în lumea de dincolo, printre păcătoşii pătaţi (lerci), potrivit definiţiei pe care apoi (versul 108) o va da el însuşi unui viciu infamant. Scriitorii din antichitatea clasică au încercat mereu să modereze, în limitele unui decor formal, aspectele mai dureroase ale condiţiei umane. Dante nu are aceste preocupări. El exprimă, cu o violenţă fără seamăn în literatura mondială, contrastul dintre modul nostru de-a ne manifesta în ochii, dotaţi cu vedere insuficientă, ai semenilor noştri şi felul în care apărem în ochii lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). 31. E quelli: «O figliuol mio, non ti dispiaccia «Iar acela: ‘Vai, băiatul meu, nu te supăra dacă Brunetto Latino o vreme cu tine se-ntoarnă şi lasă mulţimea să plece’. Eu i-am spus: ‘Te rog fierbinte; şi dacă vrei cu tine să mă aşez, o voi face, dacă mi-o permite cel cu care umblu’» (v. 31-36). Maestrul îi cere fostului discipol permisiunea de a-l însoţi o vreme. Dante acceptă cu plăcere, ba chiar se oferă să se aşeze lîngă el, dacă i se va da voie. „Brunetto Latini, născut la Florenţa în jurul anului 1220, a fost om de litere (a scris în franceză Livres du Trésor, o enciclopedie a ştiinţei medievale, şi un mic poem didascalic în italiană, Tesoretto; a tradus operele retorice ale lui Cicero), notar (de aici calificarea lui ca jupîn – ser) şi cancelar al Comunei. A participat la viaţa politică, militînd de partea guelfilor. A murit în 1293” (E.A. Panaitescu). În cuvintele magistrului „se ciocnesc, contradictorii şi concordante, rugămintea şi dojana mîhnită, neliniştita recunoaştere a umilinţei prezente şi aluzia la vremea aşa diferită care a fost odată, iar aceasta culminează în numele pronunţat lent şi pe de-a-ntregul, Brunetto Latino, care spune multe lucruri, şi e mai ales o melancolică, dar ascunsă şi energică afirmare a propriei demnităţi personale, umbrite dar nepierdute complet” (E.G. Parodi). „Figliuol mio: apelul atît de familiar, întărit de posesiv, plasează în mod ideal scena în cadrul raporturilor stabilite pe pămînt între maestru şi discipol, iar noua întîlnire este o continuare a multor altora, pe care timpul le-a întrerupt, fără a le altera în profunzime; de aceea Brunetto poate să-i repete discipolului titlul afectuos pe care i-l dădea cînd se frecventau. Aşadar nu se aşază la catedră: ci ca un tată îşi însoţeşte fiul şi îşi continuă activitatea didactică, ce prevede momente ale transmiterii de cultură şi ale verificării judecăţii” (T. Di Salvo). „Condamnarea obiectivă şi indiscutabilă a maestrului nu-l împiedică pe discipol să-şi manifeste vechea iubire, veneraţia, respectul. Şi aici, ca în alte episoade infernale unde apar personaje care stîrnesc interesul lui Dante, din motive ce ţin de înălţimea sufletească, inteligenţa excepţională, marea sensibilitate în iubire, acţiunea politică ferventă – se reînnoieşte contrastul dintre legea dură a dreptăţii şi amărăciunea că atîtea valori psihologice şi ideale s-au pierdut. (…) În episoade ca acesta, cu Brunetto şi alţii pe care i-am întîlnit sau îi vom întîlni, Dante îmbină în sufletul său cele două sentimente de tristeţe şi amărăciune pe de o parte, de recunoaştere a justiţiei divine pe de altă parte; şi dacă ultimul prevalează asupra celui dintîi, nu-l distruge” (T. Di Salvo). 37. «O figliuol», disse, «qual di questa greggia «‘Vai, copile’, a zis, ‘cine din turma asta se opreşte o clipă, zace apoi o sută de ani fără a se apăra cînd focu-l înfăşoară. De aceea umblă înainte; eu mă voi ţine alături; şi apoi mă voi lipi iar de grupul meu, ce merge plîngîndu-şi eterna damnare» (v. 37-42). Pedeapsa pe care o au de îndurat păcătoşii din această categorie nu le permite să se oprească niciodată din mers. Aşadar cei doi vor continua drumul împreună, stînd de vorbă, după care Brunetto îi va ajunge din urmă pe tovarăşii săi. „Cît priveşte pedeapsa echivalentă, este limpede raportul dintre pasiunea înflăcărată şi nenaturală şi focul care acum arde în jurul lor şi îi torturează: nu e limpede raportul dintre sodomie şi alergarea la care sînt condamnaţi” (T. Di Salvo). „În acest loc se încheie partea introductivă a episodului. Cuvintele pronunţate pînă acum de Brunetto Latini, aşa supuse şi demne totodată, fac din el un personaj spre care se îndreaptă întreaga noastră simpatie; respectul pe care i-l demonstrează Poetul îl înalţă deasupra tovarăşilor săi de suferinţă şi ne face să înţelegem că sîntem în prezenţa unei inteligenţe ieşite din comun şi a unei personalităţi puternice. A fost astfel pregătită partea centrală a episodului, în care indignarea lui Dante împotriva nerecunoştinţei florentinilor va găsi, tocmai în cuvintele lui Brunetto Latini, şi pentru prima dată în poem, expresiile stilului său celui mai înalt şi mai bogat în imagini: acela profetic” (E.A. Panaitescu). 43. Io non osava scender de la strada «Eu nu îndrăzneam să cobor din drum, pentru a merge lîngă el; dar ţineam capul înclinat, ca omul ce înaintează respectuos. El a început: ‘Ce noroc sau destin, înainte de ultima zi te aduce aici jos? şi cine e acesta care îţi arată poteca?’. ‘Acolo sus, în viaţa senină’, i-am răspuns eu, ‘m-am rătăcit într-o vale, înainte ca vîrsta să mi se împlinească» (v. 43-51). Deşi nu coboară în nisipul fierbinte, alături de Brunetto, călătorul îşi dovedeşte respectul, prin capul înclinat şi atenţia încordată cu care îi urmăreşte vorbele. Este întrebat cum de-a ajuns în părţile acelea, iar protagonistul face o scurtă recapitulare a faptelor. „Dante se găseşte fizic mai sus, dar încearcă să atenueze tot ce poate sublinia condiţia de damnat a maestrului, nu doar declarîndu-se gata să se oprească, ci înaintînd cu capul înclinat în acel respect care îl caracteriza atunci cînd îl însoţea pe străzile oraşului său. În acest mod răzbate vechea stimă şi afecţiunea pentru cel care i-a fost maestru nu doar în cultură, ci şi în viaţa morală, ghidîndu-l în descoperirea valorilor celor mai dragi” (T. Di Salvo). „Dante aproape că încearcă să pună în umbră, din respect pentru bătrînul său maestru, propriile merite şi povesteşte antecedentele călătoriei sale cu modestă simplitate (là su di sopra… in una valle… e reducemi a ca…). În episodul cu Brunetto Latini, adevăratul protagonist este Dante. Subiectul episodului e destinul Poetului, persecutarea sa de către concetăţeni. Cuvintele notarului florentin, în partea centrală a episodului, exprimă şi ele patima civilă a lui Dante. Stilul e aici opus faţă de cel care, în cîntul al XIII-lea, caracteriza efuziunile unui personaj incoerent în adîncul său, şi el victimă a urii politice, Pier delle Vigne. Acolo o vorbire rafinată, dar contradictorie, preţioasă şi înflorită, aici simplitatea lucrurilor evidente şi dense, a simbolurilor elementare şi eterne (valea, steaua, portul, muntele, stînca etc.)” (E.A. Panaitescu). 52. Pur ier mattina le volsi le spalle: «Tocmai ieri dimineaţa i-am întors spatele: acesta mi-a apărut, pe cînd mă-ntorceam acolo, şi mă duce-acasă pe astă cale’. Şi el mie: ‘De îţi urmezi steaua, nu poţi rătăci gloriosul port, dacă bine am desluşit în viaţa frumoasă; şi de n-aş fi murit devreme, văzînd cum cerul ţi-e aşa binevoitor, te-aş fi ajutat în opera ta» (v. 52-60). Cu o zi mai devreme, Dante se rătăcise într-o pădure, dar a fost întîmpinat de Virgiliu, care îl conduce pe calea spre „casă”, spre regăsirea virtuţii. Brunetto îl încurajează să persiste pe drumul său, fiindcă nu va putea să-şi rateze ţinta, dacă îşi va urma cu tenacitate steaua (soarta), după cum maestrul a înţeles-o încă pe cînd trăia şi cînd ar fi vrut să-l ajute, de nu s-ar fi stins. „Aluzia la viaţa pămîntească senină şi frumoasă, în opoziţie cu atrocităţile infernului, este o temă constantă în prima cantică. Compararea vieţii cu o parabolă nu e neobişnuită la Dante: termenul mediu este il mezzo del cammin di nostra vita” (T. Di Salvo). “Profeţia lui Brunetto se articulează în două momente. În primul i se prezice Poetului, în mod generic, un viitor glorios; în al doilea, care vine după exprimarea dorinţei sale ca bătrînul maestru să nu fi murit încă (este momentul în care Dante, eliberat de nevoia de a-l convinge pe Brunetto de propria sa veneraţie faţă de el, îşi manifestă pe deplin afecţiunea), se face trimitere, cu mai mare bogăţie de amănunte şi referinţe, la ura florentinilor pentru Dante, consecinţă a modului său dezinteresat de a acţiona. Imaginea stelei care îl ghidează pe Poet în viaţă (reluată în terţina următoare, prin cea a cerului binevoitor) s-ar întemeia, pentru unii, pe o ipoteză astrologică. Dante s-a născut în zodia Gemenilor, considerată de astrologi favorabilă pentru studiul «artelor liberale» (…). Pentru Umberto Bosco, această imagine nu e astrologică ci, cum rezultă din imaginea care o completează, cea a portului, doar nautică. «Steaua este cea care îi ghidează pe navigatori: dacă o urmează, aceştia ajung în portul lor. Brunetto îi spune de fapt lui Dante: dacă îţi vei urmări steaua, dacă nu vei devia de la drumul tău, dacă vei ţine cîrma dreaptă în viaţă, spre ţinta pe care ţi-ai stabilit-o, nu vei putea s-o ratezi»” (E.A. Panaitescu). “Brunetto n-a murit devreme pentru propria sa vîrstă, fiindcă a murit bătrîn; ci pentru a-l ajuta pe Dante să obţină gloria” (M. Porena). 61. Ma quello ingrato popolo maligno «Dar acel ingrat popor ticălos, care a coborît din Fiesole odinioară şi încă mai ţine firea stîncoasă şi bolovănoasă, ţi se va face, pentru binefacerile tale, duşman: şi e firesc, pentru că între scoruşii acri nu poate înflori dulcele smochin. Vechea faimă îi numeşte orbi; lumea e zgîrcită, invidioasă şi încrezută: de năravul ei să te fereşti» (v. 61-69). Brunetto îi prevesteşte lui Dante că florentinii nemernici – urmaşi ai locuitorilor din Fiesole, cu o fire grosolană, necioplită – îl vor trata cu ostilitate. Calităţile lui de nobleţe morală vor intra în conflict cu decăderea generală de moravuri a cetăţenilor din Florenţa. „Conform unei legende răspîndite în Evul Mediu, Florenţa a fost întemeiată de romani îndată după distrugerea cetăţii Fiesole, care îl ajutase pe Catilina în ultima sa acţiune disperată. Noua localitate ar fi fost populată, potrivit acestei legende, în parte cu locuitori din Fiesole, în parte cu cetăţeni romani. Dante pune aici mizeriile patriei sale pe seama naturii, încă barbare pe-atunci, a urmaşilor celor din Fiesole. Şi Giovanni Villani vede originea discordiilor interne din Florenţa în convieţuirea, între aceleaşi ziduri, «a două popoare aşa opuse şi duşmane şi cu obiceiuri aşa diferite, cum au fost nobilii romani virtuoşi şi fiesolanii grosolani şi aspri războinici». (…) În terţina următoare se profilează durerosul contrast dintre scoruşii acri (florentinii neşlefuiţi) şi dulcele smochin (Dante). Imaginea e de inspiraţie biblică şi în stil biblic, cum avertizează Marzot, «plantele şi fructele sînt mai curînd idei decît lucruri şi de aceea intră mai uşor în limbajul proverbelor». În profeţiile de pe parcursul Comediei, realitatea, care prin comparaţii este surprinsă mereu în latura sa imediată, chiar şi acolo unde referinţa literară pare evidentă, se încarcă de o solemnă greutate conceptuală, se înconjoară de ecouri care merg dincolo de lumea vizibilă şi, mai generic, dincolo de experienţa istorică în ansamblul ei” (E.A. Panaitescu). 70. La tua fortuna tanto onor ti serba, «Soarta atîta onoare îţi pregăteşte, că o parte şi cealaltă se vor înfometa de tine; dar fi-va departe iarba de cioc. Bestiile fiesolane sfîşie-se între ele şi să nu se-atingă de tulpina, dacă mai apare vreuna prin gunoaiele lor, în care-nvie sămînţa sfîntă a romanilor ce-au rămas aici, cînd s-a construit cuibul de mare blestemăţie’» (v. 70-78). Ambele tabere ale florentinilor aflaţi în conflict îl vor vîna cu ostilitate pe Dante, căutîndu-i moartea. Dar nemernicii decăzuţi în răutăţi n-au decît să se omoare între ei, căci nu vor avea prilejul de-a elimina fiinţa nobilă care, prin virtuţile sale morale, reaminteşte măreţia romanilor de odinioară. „Referinţa la Albi şi Negri, ambele facţiuni coalizate împotriva poetului, ne duce la primii ani ai exilului, cînd Dante s-a desprins de tovarăşii săi, cu ale căror proiecte nu era de acord: a fost urît de aceştia, ca trădător, iar de Negri ca adversar al programelor şi metodelor lor” (T. Di Salvo). „După cum subliniază Rossi, discursul lui Brunetto Latini, început cu «o largă mişcare oratorică», exprimă, în versurile 65-66 o ironie muşcătoare, pentru a se deschide apoi «în accente de batjocură şi injurie (versurile 67-68) şi în fraze şi imagini de groasă veselie populară (versurile 69-72)», pentru a se potoli în fine «în trama amplă a unei fraze solemne şi răsunătoare (versurile 73-78)», în care Dante, născut din stirpe romană, stă ca un uriaş în mijlocul scandalurilor provocate de concetăţenii săi. Logica faptelor este, în această profeţie, umbrită într-o ţesătură de trimiteri analogice, prin care simbolurile se leagă între ele. După caracterul compact şi nediferenţiat al lumii minerale (stîncă, bolovan), vine varietatea formelor vegetale şi animale: scoruşii acri contrastează cu dulcele smochin, imaginea ierbii o sugerează pe aceea a ciocului malefic care o smulge, continuîndu-se apoi cu tulpina şi sămînţa cărora li se opun bestiile” (E.A. Panaitescu). 79. «Se fosse tutto pieno il mio dimando», «‘Dacă mi-ar fi fost ascultată dorinţa’, i-am răspuns, ‘dumneata încă n-ai fi izgonit din viaţă; fiindcă în minte mi-e întipărită, şi acum mă întristează, draga şi buna ta imagine paternă, cînd în lume uneori m-ai învăţat cum omul se eternizează: şi cît de mult o îndrăgesc, pînă am zile de trăit, gura mea o va mărturisi» (v. 79-87). Dante, ca răspuns la profeţia lui Brunetto, îi mărturiseşte că şi-ar fi dorit foarte mult ca maestrul său – care l-a „învăţat cum omul se eternizează” – să mai fi avut zile de trăit; căci învăţăturile primite de la el au fost foarte îndrăgite şi nu vor fi nicicînd uitate. Aceste versuri „sînt ţesute în jurul unui nod: afecţiune şi durere pentru bătrînul maestru, atît de înalt în spirit şi atît de slab în carne, acum atît de torturat şi îndurerat şi umilit; o promisiune solemnă că nu-l va uita niciodată pe vechiul prieten şi sfaturile sale” (U. Bosco). „Raportul dintre cei doi intelectuali nu a fost cel al unei învăţături obişnuite: mai curînd a fost întîlnirea dintre prieteni de vîrste diferite, dintre care cel bătrîn este mai bogat în experienţe şi cultură, cel tînăr este mai entuziast, mai idealist. La distanţă de cîţiva ani, discipolul regăseşte în sine însuşi, ca exilat, destinul maestrului său şi, prin intermediul lui, mai ales sensul unui destin care nu putea fi diferit, dacă voia să rămînă fidel propriilor idealuri; cele care l-au marcat încă din anii tinereţii şi care i-au apărut limpezi maestrului” (T. Di Salvo). O superbă traducere poetică a ultimei terţine avem la George Coşbuc: „Tu mă-ndrumai să tind spre nemurire, / şi cît îţi datorez nu voi tăcea, / cît timp voi fi, s-o spui cu mulţămire”. 88. Ciò che narrate di mio corso scrivo, «Ce spui despre cursul vieţii mele, eu scriu şi păstrez ca să discut, cu multe altele, în faţa doamnei ce va şti, dacă la ea ajung. Atîta vreau să-ţi fie limpede, pînă am conştiinţa împăcată, că în faţa Sorţii, cum vrea, sînt pregătit» (v. 88-93). Profeţia făcută de Brunetto va fi notată şi păstrată în minte, pentru a fi discutată cu Beatrice, atunci cînd poetul va ajunge în faţa ei. În orice caz, Dante se proclamă hotărît să-şi înfrunte soarta, oricum va fi ea. „Acestea sînt printre cuvintele cele mai înalte şi bărbăteşti scrise de Dante: le-a scris atunci cînd asupra existenţei sale cotidiene atîrnau suferinţa şi umilinţa exilului. Dar conştiinţa lui se înalţă să sfideze în mod ferm realitatea şi să-şi afirme propriile idealuri. Aici stă poate cea mai înaltă învăţătură a lui Dante pentru oamenii din vremurile noastre, cei care au cunoscut exilul, deportările, lagărul, despărţirea de familie şi de rădăcinile culturale: la capătul oricărui eveniment, omul trebuie să răspundă în faţa propriei sale conştiinţe, să-i rămînă fidel imaginii sale de om. Aşa a făcut Dante, aşa au făcut oamenii pe care îi onorăm azi” (T. Di Salvo). 94. Non è nuova a li orecchi miei tal arra: «Nu-i nouă-n urechile mele asemenea prevestire: dar Soarta să-şi învîrtă roata, cum îi place, iar ţăranul sapa’. Învăţătorul meu atunci pe obrazul drept s-a întors în urmă şi m-a privit; apoi a zis: ‘Bine ascultă cine îşi notează’» (v. 94-99). Poetul a mai auzit asemenea prevestiri ameninţătoare în legătură cu viitorul său, dar primeşte cu hotărîre şi uşoară indiferenţă ceea ce-i este sortit să se întîmple. Virgiliu, adevăratul său maestru pe parcursul expediţiei dincolo, mulţumit de răspunsul demn oferit de Dante, se răsuceşte pentru a-l felicita. „În răspunsul lui Dante către Brunetto, melancolia regretelor este urmată de un sentiment mai hotărît, pronunţat cu vigoare în declaraţia lui că este pregătit să întîmpine sfidarea Sorţii. Ea izbucneşte la sfîrşit, în replica unind în aceeaşi mîndră indiferenţă misterioasele acţiuni ale Sorţii şi munca nevinovată a ţăranului. Tema Sorţii, deja tratată pe larg în cîntul cu zgîrciţii şi risipitorii, este aici reluată, dar dintr-o altă perspectivă. Pe cînd în digresiunea lui Virgiliu, din cîntul al VII-lea, Soarta este văzută în aspectul ei impersonal şi abstract, ca îndrumătoare a tuturor oamenilor, aici în schimb apare ca aceea care ne pune piedici cu deliberare în timpul vieţii şi care, ca atare, trebuie să fie întîmpinată cu fruntea sus. Soarta nu e atotputernică – susţine Poetul –, e suficientă conştiinţa datoriei împlinite pentru a o putea înfrunta” (E.A. Panaitescu). „Expresia lui Dante (vv. 95-96) este de o intensitate intraductibilă; înseamnă mai mult sau mai puţin următoarele: n-are decît să facă ce vrea soarta, n-au decît să-şi facă poftele oamenii necunoscuţi şi răuvoitori; dar totodată ne spune că pentru Dante, neînfricat în faţa mîndrei sale conştiinţe, acea temătoare învîrtire a roţii destinului nu are mai multă importanţă decît nevinovata muncă a ţăranului, care pe cîmp, cu un gest liniştit, îşi răsuceşte sapa în timpul muncii. Dante, în dispreţul său nărăvaş, coboară la măruntele fraze proverbiale din popor, care sînt aşa bogate de energie neşlefuită: el care, mai întîi, într-o sublimă agitaţie, părea să lupte gîfîind pentru un ideal, acum dintr-o dată simte o mîndră plictiseală pentru toate acele mărunte lucruri care-i intersectează drumul, iar la dispreţul lui faţă de soartă şi oameni nu se potriveşte decît o expresie defăimătoare” (Parodi). 100. Né per tanto di men parlando vommi «Toate acestea vorbind, merg înainte cu jupîn Brunetto şi-l întreb cine i-s tovarăşii mai mari şi cunoscuţi. Şi el mie: ‘De unii e bine să afli; de ceilalţi e lăudabil să tăcem, fiindcă vremea nu ajunge pentru asemenea vorbărie» (v. 100-105). Dante îl întreabă pe fostul notar florentin, în timp ce înaintează alături, cine se mai află cu el în acel punct al infernului. Brunetto acceptă să i-i spună pe unii, îi trece sub tăcere pe alţii. „A fost răspîndită în Evul Mediu, în cadrul polemicii antiecleziastice, acuzaţia că preoţii şi călugării erau homosexuali; mai rară a fost vestea că şi oamenii de litere, intelectualii erau păcătoşi împotriva naturii” (T. Di Salvo). “Aici intervine întrebarea dacă într-adevăr Brunetto a fost sodomit, avînd în vedere că despre această tendinţă sexuală a lui nu avem altă mărturie în afară de cea a lui Dante. Care fie ştia (şi i-a stat multă vreme aproape şi mereu l-a admirat şi l-a stimat), fie a aflat de la alţii zvonul şi l-a acceptat ca pe un lucru adevărat. De fapt a trebuit să rezolve contrastul dintre înălţimea intelectuală, la care se adaugă stima afectuoasă a discipolului, şi respectul faţă de justiţia divină. Prevalează aceasta din urmă, nu fără un sentiment de durere, care derivă din avertismentul puterii devastante a păcatului, la bărbaţi şi femei în multe aspecte nobili şi exemplari” (T. Di Salvo). În comentariile sale danteşti, G. Coşbuc a contestat cu numeroase argumente că Brunetto Latini şi ceilalţi tovarăşi ai săi ar fi fost pedepsiţi aici, în Infern, pentru sodomie. Argumentele poetului român au fost apoi reluate, într-o analiză remarcabilă, de Titus Pârvulescu („Siete voi qui, ser Brunetto?”, în vol. Studii despre Dante, Buc., E.L.U., 1965, p. 115-153). După o controversă de cîţiva ani, dantologia a sfîrşit totuşi prin a accepta că păcatul lui Brunetto Latini şi al tovarăşilor săi poate fi identificat în homosexualitate. 106. In somma sappi che tutti fur cherci «Pe scurt să ştii că toţi au fost clerici şi mari literaţi cu faimă, de acelaşi păcat în lume pătaţi. Priscian umblă cu gloata tristă şi Francesco d’Accorso; de asemeni să-l vezi, de-ai fi avut chef de-asemenea scîrboşenie, ai fi putut pe cel ce-a fost mutat, de sluga slugilor, de pe Arno în Bacchiglione, unde şi-a lăsat nervii-ntinşi la blestemăţii» (v. 106-114). Brunetto se află damnat printre alţi scriitori celebri şi clerici, dintre care îi numeşte pe doi şi îl indică aluziv pe al treilea, un episcop transferat disciplinar de Bonifaciu al VIII-lea. „Printre învăţaţii şi clericii care fac parte din grupul său, Brunetto îi pomeneşte doar pe trei, fără a zăbovi în caracterizarea lor; numai în legătură cu ultimul, definit generic ca scîrboşenie (tigna – o boală scîrboasă a pielii), un detaliu incisiv şi grotesc, nervii-ntinşi la blestemăţii (li mal protesi nervi), face aluzie la viciul de care s-a pătat. Cei trei sînt: Prisciano din Cesarea, care a scris Institutiones gramaticae şi a trăit în secolul al VI-lea d.Cr., Francesco d’Accorso (circa 1225 – 1294), profesor de drept la Universitatea din Bologna şi la Oxford, şi Andrea de’ Mozzi, episcop de Florenţa, transferat apoi la Vicenza în 1295 de către Bonifaciu al VIII-lea. Expresia sluga slugilor (servo de’ servi), prin care pontifii obişnuiesc să se refere la ei înşişi, este probabil folosită aici, fiind vorba despre Bonifaciu al VIII-lea, în sens ironic” (E.A. Panaitescu). „Nu rezultă din nici un text al vremii că Andrea de’ Mozzi era invertit: sigur este că a fost duşmănit de Bonifaciu al VIII-lea şi că transferul lui a fost hotărît din motive politice, de confruntări între ierarhiile ecleziastice. De aici probabil s-a născut ori s-a extins în mod artificial acuzaţia împotriva episcopului, preluată şi de Dante” (T. Di Salvo). “Vechii comentatori sînt de acord în a exprima reproşuri şi dispreţ la adresa lui Andrea de’ Mozzi. Boccaccio aminteşte că fratele Tommaso, «onorabil cavaler şi mare în ochii papei», i-a cerut transferul «pentru a lua din ochii săi şi ai concetăţenilor atîta infamie». De aici dezgustul limpede descifrabil în aceste versuri. Ceilalţi doi păcătoşi sînt doar nişte nume; dar al treilea, pentru florentini, era o amintire foarte concretă” (Chiavacci Leonardi). 115. Di più direi; ma ‘l venire e ‘l sermone «Mai multe ţi-aş spune; dar călătoria şi vorba nu pot fi mai lungi, fiindcă văd acolo ridicîndu-se un nou fum din nisip» (v. 115-117). Fostul dascăl ar vrea să mai stea alături de Dante, însă în depărtare îşi face apariţia un alt grup de păcătoşi, cu care nu are voie să se întîlnească. „Şi în infern este valabilă riguroasa ierarhie a societăţii medievale: şi acolo există o deosebire de clase sociale, de activităţi, de meserii. Brunetto nu poate prin urmare să-şi părăsească grupul de literaţi” (T. Di Salvo). 118. Gente vien con la quale esser non deggio. «Vine lume cu care nu am voie să stau: îţi las în grijă Tezaurul meu, în care mai trăiesc, şi alta nu-ţi cer’. Apoi s-a răsucit şi-a părut dintre cei ce gonesc la Verona după drapelul verde prin cîmpie; iar printre ei a părut a fi cel ce cîştigă, nu cel ce pierde» (v. 118-124). Brunetto îl roagă pe Dante să aibă grijă de cartea sa, care e foarte importantă pentru el şi prin care îşi continuă, de fapt, viaţa după moarte. Pe urmă o ia la fugă şi se îndepărtează cu foarte mare sprinteneală. „Toţi damnaţii sînt preocupaţi de faima pe care au lăsat-o printre oameni. Este modul lor cel mai tipic de-a participa în continuare la viaţă. La Brunetto însă este ceva în plus: siguranţa că va supravieţui printr-o operă culturală. Despre Tezaurul său vorbeşte ca despre o persoană dragă, subliniind că-i aparţine (mio… nel qual io vivo ancora). Şi aici, la fel ca în prima întrebare adresată de Poet bătrînului său maestru, o puternică încărcătură afectivă se traduce într-o extremă simplitate expresivă” (E.A. Panaitescu). “În apropiere de Verona, ca şi în alte cetăţi italiene, se organizau concursuri de alergări (palio), care îşi luau numele de la drapelul pe care învingătorul îl primea ca premiu; în schimb ultimul sosit primea un cocoş şi era obiectul batjocurii din partea spectatorilor. Dante, vrînd să indice viteza cu care Brunetto se îndepărtează de el pentru a-şi regăsi grupul de tovarăşi, îl compară cu învingătorul concursului. Dar ultimul vers pare să se desprindă de celelalte pentru a face aluzie la revanşa figurii lui Brunetto, prin virtutea poeziei, în faţa greşelii infame care îl obligă să stea printre damnaţi” (E.A. Panaitescu). „Nu există deriziune în comparaţia pe care Dante o instituie între Brunetto şi atlet, nici vreo propunere de demitizare a personajului. Este consideraţia cu totul obiectivă că Brunetto, ca şi ceilalţi damnaţi, este obligat la o anumită pedeapsă: pericolul mitizării personajului stă mai ales printre noi, cititorii, dar nu la Dante, care îşi menţine fermă privirea asupra realităţii pe care o întîlneşte: toate spiritele din infern sînt damnate şi Dante nu îşi propune să-l scape pe nici unul de tortura sa” (T. Di Salvo). Laszlo Alexandru
|