 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Ierarhia păcatelor (Infern XI)
1. In su l’estremità d’un’alta ripa «Pe marginea unei profunde rîpe, cu pietre mari sparte roată, am ajuns la o grămadă încă mai cumplită; şi aici, de oribila putoare pe care adînca-nfundare o azvîrle, ne-am dat înapoi la capacul unui mare mormînt, unde am văzut o inscripţie ce zicea: ‘Îl ţin pe Papa Anastasie, pe care Fotin l-a tras din calea cea dreaptă’» (v. 1-9). Cei doi au ajuns pe marginea prăpastiei infernale, de unde se simţea o duhoare teribilă, care i-a făcut să se dea puţin înapoi, lîngă racla ce-l conţinea pe Papa Anastasie, dus în păcat de către Fotin. „Începutul cîntului, ca tonalitate, o continuă pe cea lentă şi destinsă de la sfîrşitul cîntului precedent, care se încheiase cu cei doi poeţi pe drum: îi regăsim în mers, dar în faţa unei coborîri riscante. Vasta zonă de cîmpie, populată cu sarcofage ca o amplă necropolă, e înlocuită acum de un peisaj apeninic, muntos, făcut din bolovani şi rîpe ce se deschid periculos către prăpastie” (T. Di Salvo). „Potrivit unei tradiţii răspîndite în Evul Mediu, Anastasie al II-lea, pontif între 496 şi 498, l-ar fi mîniat pe Dumnezeu pentru că a aderat la erezia monofizită (potrivit căreia persoana lui Isus ar fi avut în sine o singură persoană, cea umană), ca urmare a sugestiilor lui Fotin, diacon la Tesalonic” (E.A. Panaitescu). 10. «Lo nostro scender conviene esser tardo, «‘Coborîşul nostru se cade încetinit, ca mai întîi să ni se obişnuiască oleacă simţul cu oribila duhoare; şi-apoi n-o mai luăm în seamă’» (v. 10-12). Drumul trebuia încetinit, pînă cînd mirosul lor se va obişnui cu putoarea, iar apoi n-o va mai băga în seamă. „Să se observe naturaleţea ficţiunii, care asumă prin asemenea detalii maxima veridicitate” (Chiavacci Leonardi). 13. Così ‘l maestro; e io «Alcun compenso», «Aşa mi-a zis învăţătorul; iar eu: ‘Vreo compensaţie’ i-am zis ‘găseşte, ca vremea să nu treacă degeaba’. Şi el: ‘Vezi că la asta mă gîndesc’. ‘Fiul meu, printre bolovanii ăştia’, a început apoi să spună ‘sînt trei cerculeţe mereu mai strîmte, ca şi cel pe care-l laşi în urmă. Toate sînt pline de spirite blestemate; dar pentru ca apoi să-ţi fie de-ajuns vederea lor, ascultă cum şi de ce sînt înghesuite» (v. 13-21). Dante îi cere ca, pînă la reluarea călătoriei, Virgiliu să găsească o compensaţie. Călăuza hotărăşte să-i descrie structura Infernului şi criteriile după care sînt pedepsiţi păcătoşii. „Cererea pe care Dante i-o adresează maestrului nu se inspiră din conceptul că trebuie să ne umplem în vreun fel timpul pentru a fugi de plictiseală, ci din profunda concepţie morală potrivit căreia sîntem responsabili, în faţa conştiinţei noastre, de timpul pierdut sau petrecut în trîndăveală. Timpul e preţios pentru cel ce concepe viaţa mai ales ca o datorie: «perder tempo a chi più sa più spiace» (să piardă timpul mai mult îi displace aceluia care mai multe ştie) îi va spune Virgiliu discipolului în ascensiunea din purgatoriu” (E.A. Panaitescu). „Dintre cele nouă cercuri din care e făcut Infernul, şase au fost străbătute, mai rămîn trei care, avînd în vedere forma de con răsturnat a abisului, nu se deosebesc de primele decît prin circumferinţa mai mică, printr-un diametru care, din treaptă în treaptă, se strîmtorează” (T. Di Salvo). 22. D’ogne malizia, ch’odio in cielo acquista, «Scopul fiecărei blestemăţii, care atrage mînia-n ceruri, este nedreptatea, şi orice asemenea scop fie cu forţa, fie cu înşelăciunea asupra semenului se face. Dar fiindcă înşelăciunea e răutatea specifică omului, mai mult îi displace lui Dumnezeu; şi de aceea stau mai jos înşelătorii şi mai multă durere îi atacă. De violenţi e primul cerc plin tot; dar fiindcă ea se îndreaptă spre trei persoane, în trei ocoluri diferite e construit» (v. 22-30). Orice nemernicie îl mînie pe Dumnezeu şi poate fi înfăptuită ori prin forţă, ori prin fraudă. Înşelătoria e specifică minţilor omeneşti şi e pedepsită mai aspru, la străfundul Infernului. Însă mai întîi vor fi văzuţi păcătoşii prin violenţă, în trei categorii diferite: cei ce-au comis silnicii contra celor din jur, contra lor înşile, ori contra lui Dumnezeu. „Trei sînt sursele principale din care Dante preia criteriile ce guvernează structura morală şi topografică a Infernului inferior: Aristotel, dreptul roman şi gîndirea scolastică în formularea Sfîntului Toma din Aquino” (E.A. Panaitescu). Dante „ne-a oferit o clasificare a damnaţilor care, atît prin criteriul care o inspiră, cît şi prin numeroasele şi interesantele ei detalii, e foarte diferită de toate clasificările pe care teologii şi moraliştii ni le-au lăsat pentru pedepse” (B. Nardi). „Violenţa este comună atît oamenilor cît şi animalelor; nu şi frauda, escrocheria, înşelăciunea premeditată, care se întemeiază pe raţiune şi desemnează păcate specific omeneşti. Omul se scufundă cu atît mai mult în ticăloşie, cu cît o înfăptuieşte mai lucid şi cu sînge rece. Deja Aristotel indicase, în participarea conştientă a raţiunii la actul negativ moral, criteriul pentru a distinge greşelile în baza gravităţii lor” (E.A. Panaitescu). 31. A Dio, a sé, al prossimo si pòne «Împotriva Domnului, a sinelui şi a aproapelui se poate comite violenţa, vreau să spun contra persoanelor şi a lucrurilor lor, cum vei auzi din explicaţia mea limpede. Se dau moarte cu forţa şi răni dureroase aproapelui, iar averii sale ruină, incendii şi jafuri stricătoare; drept care pe ucigaşi şi pe toţi cei ce-au rănit cu păcat, păgubitori şi jefuitori, îi frămîntă primul ocol, pe diverse grupuri» (v. 31-39). Violenţa împotriva celorlalţi şi a bunurilor pe care aceştia le au poate fi comisă prin crimă, rănire, jefuire sau incendiere. „Există desigur un raport proporţional între subiectul autor al violenţei şi persoana care suportă violenţa; şi întrucît violenţa e mai gravă împotriva lui Dumnezeu, mai jos, în al treilea ocol din al şaptelea cerc, se află cei ce-au jignit divinitatea, deasupra lor cei care au comis violenţe împotriva aproapelui. Să se observe şi adnotarea cu totul medievală, care asimilează persoana şi lucrurile din proprietatea acelei persoane: un concept pentru care un distrugător al propriilor bunuri trebuie plasat pe acelaşi plan cu un sinucigaş. Acestea sînt consecinţele moralei juridice, ale sistemelor morale abstracte” (T. Di Salvo). 40. Puote omo avere in sé man vïolenta «Omul poate folosi violenţa împotriva sa ori a bunurilor sale; şi de aceea e drept ca în al doilea ocol să se căiască fără de răsplată oricine se lipseşte pe sine de lumea voastră, risipeşte în jocuri de noroc şi îşi topeşte averile şi plînge acolo unde trebuie să fie vesel. Se poate comite violenţă împotriva divinităţii, negînd-o în inimă sau blestemînd-o, sau dispreţuind natura şi bunătatea ei» (v. 40-48). Aceia care comit silnicii contra persoanei şi a bunurilor proprii (sinucigaşii, pustiitorii) sînt cuprinşi în al doilea ocol. Aceia care sînt silnici cu divinitatea (negînd-o în sinea lor sau blestemînd-o cu voce tare) stau în al treilea ocol. „Gravitatea acţiunii violente sporeşte în măsură proporţională cu iubirea pe care păcătosul ar fi trebuit s-o aibă faţă de persoana lezată de el. Iubirea faţă de aproapele nostru este în mod natural mai puţin puternică decît aceea faţă de noi înşine; de aceea sinucigaşii şi pustiitorii se află într-un ocol mai jos – al doilea – decît cei care au atentat la integritatea fizică şi bogăţiile altora. Dar cele mai grave păcate de violenţă sînt acelea îndreptate împotriva lui Dumnezeu: iubirea pe care creatura o datorează Creatorului său este mai mare decît aceea pe care şi-o datorează sieşi ori celorlalţi. În al treilea ocol, cel mai de jos, e pedepsită prin urmare violenţa care îl jigneşte pe Dumnezeu în persoana sa (defăimătorii)” (E.A. Panaitescu). 49. e però lo minor giron suggella «Şi de aceea ocolul cel mic îi închide cu sigiliul său pe cei din Sodoma, pe cei din Cahors şi pe cei ce, dispreţuind pe Domnul cu inima, blestemă. Frauda, de care orice conştiinţă e roasă, omul o poate folosi împotriva celui ce în el se încrede şi a celui ce încredere nu are» (v. 49-54). Înşelătoria se poate îndrepta contra celui care îţi arată încredere sau contra celui ce îţi refuză încrederea. „Şi gravitatea fraudei este în funcţie de persoana pe care o loveşte. Mai puţin gravă apare prin urmare înşelătoria exercitată împotriva celui care nu are motive deosebite pentru a se încrede, mai gravă e cea care se configurează ca trădare. Legătura care ar trebui să-i înlănţuiască pe toţi oamenii între ei este iubirea naturală, căci, după cum scrie Dante în Convivio, «fiecare om îi este fiecărui om în mod natural prieten». Dar la legătura comună a iubirii naturale se adaugă legături mai specifice (fede spezial), ca înrudirea, patria, ospitalitatea, binele primit, prietenia. Înşelătorii împotriva celor ce n-au încredere rup doar legătura iubirii naturale, cei împotriva acelora care se încred (trădătorii) distrug şi legăturile omeneşti care se adaugă la aceasta şi ar trebui s-o consolideze. În infernul lui Dante, trădătorii închişi în gheaţa lacului Cocit ocupă ultimul dintre cele nouă cercuri” (E.A. Panaitescu). 55. Questo modo di retro par ch’incida «Acest din urmă fel parcă ucide legătura de iubire dată de natură; drept care în al doilea cerc se adună ipocrizia, linguşeala şi vrăjitoria, falsitatea, hoţia şi simonia, codoşii, zarafii şi alte asemenea gunoaie» (v. 55-60). În penultimul cerc sînt cuprinse diverse tipuri de înşelăciune comisă contra semenilor. Ele sînt condamnate întrucît destramă iubirea generală, ce ar trebui să lege toate fiinţele create de Dumnezeu. „Şi în acest pasaj, Dante li se aliniază celor care, pe vremea lui, dădeau mai mare importanţă laturii sociale, politice, în faţa celei individuale, personale şi private” (T. Di Salvo). „Aici sînt înşirate diferite tipuri de păcătoşi prin înşelăciune (pe care îi vom găsi subîmpărţiţi în zece bolgii, sau gropi), fireşte nu în aceeaşi ordine în care sînt dispuşi, şi nu toate zece sînt expres denumite, din cauza exigenţelor rigide ale schemei metrice urmate, ce impune înşirarea tuturor într-o terţină: ipocriţii (bolgia a 6-a), linguşitorii (bolgia a 2-a), magii şi ghicitorii (bolgia a 4-a), falsificatorii (bolgia a 10-a), hoţii (bolgia a 7-a), simoniacii (bolgia a 3-a), proxeneţii (bolgia întîi), delapidatorii (bolgia a 5-a); simile lordura, alte asemenea gunoaie, adică păcate grave asemănătoare (toţi păcătoşii de fraudă sînt consideraţi cu profund dispreţ în Comedie), este expresia care include locuitorii celorlalte două bolgii, aici nenumiţi specific, anume sfătuitorii de înşelăciune (bolgia a 8-a) şi semănătorii de vrajbă şi schismă (bolgia a 9-a)” (Chiavacci Leonardi). 61. Per l’altro modo quell’ amor s’oblia «Prin celălalt mod e uitată iubirea pe care natura o creează şi aceea ce se-adaugă apoi, prin care se stabileşte o încredere specială; drept care în cercul cel mai mic, în care se află centrul universului unde şade Dite, oricine trădează e torturat pe vecie’» (v. 61-66). Trădătorii înşală iubirea celor ce s-au încrezut în ei şi ajung în fundul Infernului, unde e centrul pămîntului şi unde şade Lucifer, trădătorul suprem. „Nu e nici o îndoială că, prin această condamnare, Dante a vrut să lovească în nesincera situaţie socială şi politică din vremea sa, care producea oameni gata să trădeze pentru bani sau pentru alţi oameni: acesta era semnul cel mai groaznic al ferocităţii obiceiurilor şi a mentalităţilor, care prăbuşea Comuna către criza şi epuizarea funcţiei sale istorice. În interiorul Comunelor, trădătorii erau forţa cea mai bestială, antiumană şi devastatoare” (T. Di Salvo). 67. E io: «Maestro, assai chiara procede «Şi eu: ‘Maestre, foarte clar înaintează raţionamentul tău şi foarte bine distinge această prăpastie şi poporul pe care-l închide. Dar spune-mi: cei din mlaştina groasă, cei pe care-i mînă vîntul şi cei pe care-i bate ploaia şi cei care se ciocnesc cu aşa aspre vorbe, de ce nu sînt ei pedepsiţi înăuntrul cetăţii înflăcărate, dacă Dumnezeu e mîniat pe ei? şi dacă nu e, de ce sînt în asemenea hal?’» (v. 67-75). Dante elogiază claritatea gîndirii lui Virgiliu, însă îi cere să-i clarifice un alt aspect. De ce mînioşii scufundaţi în noroi, desfrînaţii purtaţi de vijelie, lacomii izbiţi de ploaie, zgîrciţii şi risipitorii care se insultă reciproc, toţi aceşti păcătoşi de ce nu se află de asemeni în interiorul cetăţii Dite? Cum se explică împărţirea în două mari categorii distincte de damnare? „Elogiul discursului maestrului, făcut de discipol, care vrea să-şi manifeste astfel satisfacţia pentru clarificările obţinute este de fapt un fel de concluzie provizorie, în trecerea spre următorul subiect, spre limpezirea unei alte probleme” (T. Di Salvo). „Dante, în falsa părere că toate păcatele se datorează ticăloşiei, e tentat să argumenteze: dacă ei sînt păcătoşi, ar trebui să se afle în interiorul cetăţii care delimitează infernul de jos; dacă însă nu sînt, de ce sînt pedepsiţi astfel? Poetul, care vrea să reprezinte întreaga omenire, pare să prevadă îndoielile, întrebările cititorului, chiar dacă uneori, ca în acest caz, preocuparea lui de-a oferi un răspuns conferă un ton excesiv didascalic poeziei” (E.A. Panaitescu). 76. Ed elli a me «Perché tanto delira», «Şi el mie: ‘De ce se-abate’, a spus, ‘gîndirea ta de la obişnuinţă? sau mintea ta spre altceva se îndreaptă?» (v. 76-78). Maestrul îl mustră pe discipol pentru gîndirea lui, care se abate de la cele învăţate deja. „Se pare că, prin această ultimă sugestie, poetul vrea să se refere la doctrina considerată eretică a lui Novatus (Novaziano) şi Iovianus (Gioviano), care în secolul al XIII-lea a fost reluată de unii teologi; prin doctrina respectivă, toţi păcătoşii, întrucît îi sînt în egală măsură odioşi Domnului, erau supuşi unei măsuri punitive identice. Opinia a fost respinsă de Sfîntul Toma, care n-a considerat-o corespunzătoare criteriului de proporţionalitate” (T. Di Salvo). 79. Non ti rimembra di quelle parole «Nu-ţi aminteşti acele cuvinte cu care Etica ta tratează în amănunt cele trei tendinţe pe care cerul nu le vrea, necumpătarea, ticăloşia şi bestialitatea? şi cum necumpătarea îl jigneşte mai puţin pe Dumnezeu şi mai mică osîndă îşi atrage?» (v. 79-84). Etica Nicomahică a lui Aristotel vorbeşte pe larg despre cele trei tendinţe păcătoase care nu-i plac lui Dumnezeu şi despre faptul că necumpătarea e mai puţin gravă decît celelalte două. „În cercurile superioare ale infernului sînt pedepsite păcatele de necumpătare. Aceasta reprezintă o înclinare spre rău, întrucît necumpătatul e îndemnat să caute dincolo de cele cuvenite anumite lucruri care, ca atare, în limitele atribuite lor de economia creaţiei, sînt bune. Păcatul de necumpătare este, aşadar, un păcat al lipsei de măsură. Din acest motiv se deosebeşte radical de cele comise din ticăloşie, îndreptate deliberat spre comiterea răului, şi e pedepsit în afara cetăţii Dite. Întrucît în interiorul ei sînt prezente doar păcatele datorate ticăloşiei (despărţite la rîndul lor, cum a fost lămurit de către Virgiliu în prima parte a cîntului, în violenţă şi înşelăciune), comentatorii s-au întrebat în care parte a infernului este pedepsită bestialitatea. Unii au identificat-o în al şaptelea cerc, alţii în erezia din al şaselea. Dar, cum a demonstrat Nardi, Etica lui Aristotel e menţionată de Virgiliu aici nu neapărat cu scopul de-a valida, prin autoritatea maestrului celor ce ştiu (maestro di color che sanno), întreaga structură morală a infernului, cît pentru a demonstra doar că necumpătarea nu poate fi pusă laolaltă cu ticăloşia, fiind un păcat mult mai puţin grav. În repartizarea păcatelor, Dante a recurs la două din categoriile stabilite de Aristotel, lăsînd-o la o parte pe a treia (bestialitatea)” (E.A. Panaitescu). „Tripartiţia îi aparţine prin urmare lui Aristotel, nu lui Dante, care rămîne fidel bipartiţiei: păcate de necumpătare de la al doilea la al cincilea cerc, de ticăloşie (prin violenţă sau înşelăciune), de la al şaptelea la al nouălea. Rămîn în afara clasificării păcătoşii din primul cerc (limbul) şi din al şaselea (ereticii), care aparţin sferei religioase” (T. Di Salvo). 85. Se tu riguardi ben questa sentenza, «Dacă te uiţi bine la această afirmaţie şi îţi aduci în minte cine sînt cei care sus, în afară, îşi poartă povara, limpede vei vedea de ce sînt despărţiţi de aceşti mişei şi de ce răzbunarea divină mai blînd îi bate» (v. 85-90). Dacă învăţăcelul examinează atent preceptul aristotelic şi îşi aminteşte că păcătoşii din Infernul de sus au greşit doar prin necumpătare, va înţelege motivul pentru care sînt despărţiţi de ceilalţi şi sînt pedepsiţi mai indulgent. „Virgiliu îşi desfăşoară raţionamentul pe baza unui silogism: necumpătaţii sînt mai puţin vinovaţi; damnaţii din afara cetăţii Dite sînt necumpătaţi; este limpede aşadar de ce se găsesc afară, pedepsiţi mai puţin grav decît ceilalţi” (Chiavacci Leonardi). 91. «O sol che sani ogne vista turbata, «‘O, soare ce vindeci orice vedere tulburată, mă încînţi atît de mult cînd mă lămureşti, că îndoiala şi cunoaşterea îmi sînt la fel de plăcute. Încă puţin revino în urmă’, am spus eu, ‘acolo unde spui de camătă că jigneşte bunătatea divină şi deznoadă-mi neştiinţa’» (v. 91-96). Explicaţiile lui Virgiliu sînt limpezi ca soarele ce luminează imaginea neclară. (De obicei soarele echivalează cu raţiunea în Divina Comedie.) Însăşi confuzia devine plăcută, la gîndul că va fi alungată de cunoaşterea oferită de cuvintele clare. (O minunată echivalare poetică a terţinei găsim la Răzvan Codrescu: „O, soare, tu, ce-n beznă nu mă laşi, / mi-e rătăcirea însăşi bucurie / cînd tu mi-ndrepţi neştiutorii paşi!”.) Călătorul mai solicită o explicaţie suplimentară, legată de motivul pedepsirii în Infern a cămătarilor. „Cuvintele lui Dante, care la prima vedere pot părea îndatorate unei anumite retorici, exprimă de fapt bucuria profundă a omului care înţelege, cu ajutorul intelectului, raţionalitatea creaţiei şi are siguranţa că orice altă îndoială a sa va putea fi lămurită” (E.A. Panaitescu). 97. «Filosofia», mi disse, «a chi la ‘ntende, «‘Filosofia’, mi-a spus, ‘celui ce-o pricepe, arată şi nu doar într-un singur loc, cum natura îşi porneşte cursul…» (v. 97-99). Filosofia lui Aristotel, în diverse locuri, demonstrează că natura urmează operaţiunile minţii şi voinţei lui Dumnezeu. „Gîndirea medievală susţinea, în acord cu speculaţia anticilor, că produsele muncii umane (arta) se întemeiau pe produsele minţii divine, adică pe operele creaţiei (natura). Omul trebuia aşadar să tindă, pentru a le conferi o valoare tot mai mare lucrărilor sale, să imite natura, concepută ca vehicol al Verbului divin, receptacolul său pe pămînt. Fiind aşadar arta o reproducere a naturii şi fiind aceasta din urmă creaţia directă a lui Dumnezeu, şi arta, munca umană, îşi are în Dumnezeu originea şi legitimarea sa; de aceea dacă metaforic natura poate fi numită fiica Domnului, arta poate părea nepoata lui. Prin această explicaţie Virgiliu vrea să-i clarifice învăţăcelului afinitatea substanţială, care leagă păcatul împotriva naturii şi păcatul împotriva artei: ambele, de fapt, prin intermediul naturii şi al artei, îl jignesc, din aceleaşi motive, pe Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). 100. dal divino ‘ntelletto e da sua arte; «…de la divinul intelect şi arta sa; şi dacă studiezi bine Fizica ta, vei găsi, după nu multe pagini, că arta voastră o urmează pe aceea, cît poate, ca învăţăcelul pe maestru; aşa că arta voastră e aproape nepoata lui Dumnezeu. După acestea două, dacă porţi în minte Geneza de la începuturi, trebuie să-ţi duci viaţa şi să faci lumea să progreseze» (v. 100-108). Încă de la începutul Fizicii lui Aristotel se arată că activitatea omenească imită şi urmează natura. Prin urmare faptele umane derivă din natură, care derivă de la Dumnezeu. La începutul Genezei se spune că omul, folosindu-se de natură şi de propria activitate, trebuie să-şi cîştige pîinea cu sudoarea frunţii, contribuind astfel la dezvoltarea propriei sale condiţii. „Acest concept al artei ca mimesis, caracteristic pentru întregul clasicism, era înrădăcinat şi în şcoala medievală: opus artificis est imitantis naturam (De Bruyne)” (Chiavacci Leonardi). 109. e perché l’usuriere altra via tene, «Şi fiindcă altă cale ţine cămătarul, el dispreţuieşte în sine natura şi pe urmaşa ei, că-n altceva îşi pune speranţa. Dar acum urmează-mă, trebuie să plecăm; Peştii ies la orizont şi Carul peste Caur zace, iar peretele doar mai încolo se coboară’» (v. 109-115). În schimb cămătarul încalcă recomandările biblice şi cîştigă nu din natură şi din propria sa muncă, ci din exploatarea banului. Dar cei doi poeţi trebuie deja să meargă mai departe, întrucît constelaţia Peştilor a urcat la orizont, iar Ursa Mare se apropie de asfinţit; pînă la coborîşul spre cercul următor mai este drum lung de străbătut. „Prin această condamnare a cămătăriei, care le permite celor ce o practică să trăiască în trîndăvie şi să-l spolieze pe cel ce munceşte şi produce, răsună în cîntul poetului medieval un accent profetic, care preanunţă vocea reformatorilor sociali moderni” (B. Nardi). „Carul, adică Ursa Mare, se găseşte la nord-vest, adică în zona Caurului, care e numele clasic al Mistralului (vînt ce suflă de la N-V). Ceea ce înseamnă că Ursa Mare se apropie de apus. Peştii apar la est cam la două ore înainte de răsăritul constelaţiei următoare, a Berbecului, în care se găseşte soarele; aşadar este ora 4 dimineaţa” (U. Bosco). “La sfîrşitul acestui cînt doctrinar, poezia revine să se afirme printr-o precizare cronologică (pe pămînt se pregăteşte să răsară soarele; o nouă zi va începe îndată; e timpul să se reia călătoria) care o clipă luminează, peste dezolarea decorului infernal, solemna maiestate a cerului înstelat” (E.A. Panaitescu).
| ||
