 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Rîul de sînge (Infern XII)
1. Era lo loco ov’ a scender la riva «Locul unde-am ajuns să coborîm malul era prăpăstios şi, prin ce mai avea acolo, ar îngrozi orice privire. Cum e dărîmătura care, dincoace de Trento, lîngă Adige a căzut, fie din cutremur, fie din echilibru şubred, că din vîrful muntelui, de unde a pornit, pînă la vale-i aşa abruptă stînca, încît nu i-ar da nici o cale celui ce-ar fi sus; la fel era coborîşul în prăpastie; şi-n vîrful surpăturii zăcea întinsă infamia de la Creta» (v. 1-12). Trecerea spre cercul al şaptelea era foarte abruptă şi, în plus, înspăimîntătoare, din cauza prezenţei Minotaurului. Imaginea semăna cu alunecarea de teren care, mai jos de Trento, s-a abătut asupra rîului Adige. „Dante precizează formele peisajului infernal prin referiri la locurile de pe pămînt. Aceste referiri sînt dezvoltate uneori cu o insistenţă care poate părea ştiinţifică, bunăoară aici, unde e indicat nu doar rezultatul unui fenomen (configuraţia particulară a terenului: è sì la roccia discoscesa), ci însuşi fenomenul (la ruina che percosse l’Adige) şi cauzele lui cele mai probabile (cutremur sau eroziune a solului). Cum pe drept observă Montanari, trebuie să vedem «în aceste insistenţe descriptive mai mult decît mentalitatea realistă, exactă, ştiinţifică a lui Dante, implicarea în tema resimţită ca un lucru absolut serios şi mai mult decît poetic». De fapt spre deosebire de celelalte viziuni medievale ale lumii de dincolo, unde elementul imaginar prevalează asupra celui real, în Comedie, cu cît situaţia este mai ireală, fantastică, cu atît apare mai validată de seriozitatea absolută cu care Poetul o descrie. În perfect acord cu gîndirea creştină, pentru Dante adevărata realitate este cea de dincolo; ea, tocmai fiindcă este existentă, apare dotată cu legi proprii şi e coerentă pe dinăuntru cu ea însăşi. De aici caracterul ştiinţific prin care elementul fantastic se colorează la Dante” (E.A. Panaitescu). 13. che fu concetta ne la falsa vacca; «…care a fost zămislită în vaca falsă; şi cînd ne-a văzut, pe sine s-a muşcat, ca acela ros de mînie pe dinăuntru. Înţeleptul meu i-a strigat: ‘Poate crezi că-i ducele Atenei, care sus în lume ţi-a dat moartea? Pleacă de-aici, bestie: acesta nu vine cu poveţe de la soră-ta, ci merge să vă vadă caznele’» (v. 13-21). Minotaurul este următorul gardian infernal, care păzeşte intrarea în cercul al şaptelea. La apariţia celor doi călători e cuprins de o furie turbată, pe măsura violenţilor pe care-i are de păzit. Pentru a-i distrage atenţia, Virgiliu îl provoacă suplimentar şi îi reaminteşte felul în care a pierit: prin mîna lui Tezeu („ducele Atenei”), cu ajutorul Ariadnei („cu poveţe de la soră-ta”). „Minotaurul, care pentru antici era un om cu cap de taur, dar pe care Dante (…) îl imaginează ca pe un taur cu cap de om, este definit ca infamie întrucît reprezintă mărturia vie a degradării umane în bestialitate. Mama sa, Pasiphae, soţia lui Minos, regele Cretei, îndrăgostită de un taur, a dat poruncă să fie ascunsă într-o vacă de lemn. Îndată ce s-a născut, Minotaurul a fost închis într-un loc de unde era imposibil de ieşit: Labirintul. În Minotaurul dantesc elementele mitologice se contopesc cu realismul scenei. Simbolul (l’infamia) nu rămîne în cadrul referinţei mitologice docte (legenda cu Pasiphae), ci devine concret, exprimă o vitalitate disperată, în descrierea monstrului care mai întîi se muşcă pe sine, apoi, cînd mînia sa a ajuns la culme, ţopăie ca un taur muribund. Observă pe bună dreptate Sapegno că vorbele pe care Virgiliu i le adresează Minotaurului, în timp ce aparent vor să-l liniştească, în realitate, amintindu-i uciderea sa crudă şi trădarea surorii vitrege Ariadna, fiica lui Minos, îi sporesc furia şi «îl împing să se descătuşeze în gesturi demente şi bestiale, asupra cărora şi de această dată raţiunea vicleană a omului va obţine o victorie uşoară». Potrivit unei legende, Ariadna l-a ajutat pe Tezeu să-l găsească pe Minotaur şi să-l ucidă; şi, pentru ca eroul să nu se rătăcească în Labirint, i-a dat un ghem de aţă pe care trebuia să-l desfacă de-a lungul drumului străbătut” (E.A. Panaitescu). 22. Qual è quel toro che si slaccia in quella «Ca taurul scăpat din lanţ cînd a primit lovitura de moarte, de nu ştie să umble, ci tot sare încoace şi încolo» (v. 22-24). Gardianul monstruos, înnebunit de cuvintele care i-au reamintit supliciul, a căzut pradă delirului. „Virgiliu, care e înţelept, ştie că mînia nebună (ira folle) este o formă de slăbiciune; aprinzînd-o, potenţînd-o, îl va obliga să se dea la o parte din trecătoare şi de asta vor profita cei doi pentru a aluneca pe partea cealaltă: raţiunea îşi atinge scopul prin luciditatea discursului sau prin sarcasmul care dezgoleşte adversarul şi-l transformă într-o fantoşă” (T. Di Salvo). 25. vid’ io lo Minotauro far cotale; «…l-am văzut pe Minotaur aşa; iar agerul învăţător a strigat: ‘Fugi la trecătoare: pînă e orbit de furie, bine-i să cobori’. Aşa am pornit în jos pe grămada aceea de pietre, ce-adesea se prăvălea sub picioarele mele de la noua greutate. Mergeam pe gînduri; şi el a spus: ‘Poate ţi-e mintea la ruinele astea, păzite de furia bestială ce adineaori am potolit-o» (v. 25-33). Călătorii, profitînd de scurta nebunie a Minotaurului, s-au strecurat pe lîngă el în trecătoare. De-a lungul coborîşului abrupt, pietrele se desprindeau de sub paşii lui Dante, care era om viu, cu greutate corporală. Protagonistul a rămas îngîndurat. Compararea Minotaurului cu o vită muribundă „accentuează tonurile realiste pînă la grotesc, pentru a sublinia stîngăcia violenţei neputincioase” (U. Bosco). „Să se observe că în infern, în ciuda siguranţei cu care e efectuată călătoria, datorită protecţiei divine, se păstrează totuşi prudenţa în comportamentul faţă de demoni (cfr. XXI, 58-60); aceasta dă o vie dimensiune realistă povestirii şi totodată are o precisă semnificaţie morală” (Chiavacci Leonardi). 34. Or vo’ che sappi che l’altra fïata «Acum vreau să ştii că data trecută, cînd am coborît aici în infernul adînc, stînca asta încă nu era prăbuşită» (v. 34-36). Virgiliu îi dă explicaţii în legătură cu alunecarea de pămînt, de-a lungul căreia trebuie să coboare. Ea nu exista pe vremea precedentei veniri a poetului latin în străfundul Infernului. „De fapt surparea i se datorează unicului eveniment istoric care a influenţat lumea infernală, care a putut s-o schimbe şi să-i smulgă ceva, un fapt care nu se va mai repeta niciodată” (Chiavacci Leonardi). 37. Ma certo poco pria, se ben discerno, «Dar fireşte, dacă bine ştiu, nu mult înainte să fi venit cel ce i-a răpit lui Dite marea pradă din cercul de sus, adînca vale împuţită a tremurat din toate încheieturile, de-am gîndit că universul a resimţit iubirea, pentru care unii cred că lumea de cîteva ori s-a preschimbat în haos; şi în acel moment această bătrînă stîncă pe-aici şi prin alte părţi s-a dărăpănat» (v. 37-45). În cutremurul universal, care a marcat moartea lui Isus pe cruce şi i-a prevestit sosirea în Infern pentru a mîntui anumite suflete din limb, s-a produs şi alunecarea de teren ce-a doborît stînca aceasta spre cercul următor. „Virgiliu îi explică discipolului cum cutremurul care a provocat alunecarea de teren dintre al şaselea şi al şaptelea cerc a anunţat coborîrea lui Cristos în limb şi eliberarea sufletelor patriarhilor din Vechiul Testament, închise acolo. Tot infernul s-a zguduit; poetul latin a crezut o clipă că universul se întoarce în haosul originar. Potrivit teoriei filosofului grec Empedocle, reluată şi discutată de Aristotel în Metafizica, lumea există în virtutea urii reciproce dintre elementele constitutive ale materiei; în cazul în care această ură ar fi înlocuită de iubire, ele s-ar amesteca dînd naştere haosului” (E.A. Panaitescu). 46. Ma ficca li occhi a valle, ché s’approccia «Dar întinde-ţi ochii în vale, fiindcă se-apropie rîul de sînge, în care fierbe cel ce prin violenţă îi dăunează altuia’. Vai, oarbă lăcomie de furie nebună, care aşa ne împintenezi în scurta viaţă, şi-n cea eternă apoi aşa de rău ne scufunzi! Eu am văzut o groapă largă arcuită, ce toată valea o cuprinde, cum îmi spusese călăuza mea» (v. 46-54). Virgiliu îl îndeamnă să privească în jos, pentru a vedea Flegetonul, rîul de sînge în care sînt pedepsiţi ucigaşii. Apa încinsă curge în semicerc, de-a lungul şesului ce marchează locul. „Acel Ma (dar) arată că explicaţia s-a încheiat, e vremea să fie schimbat subiectul. Acum trebuie să privim noua tortură care ni se prezintă în faţa privirilor” (Chiavacci Leonardi). “Lăcomia şi furia (cupidigia e ira) sînt înţelese aici ca înclinaţiile care duc la violenţa împotriva celorlalţi (din poftă pentru averile lor, sau din răzbunare şi ură), nu ca simple păcate de necumpătare, pedepsite ca atare în cercurile superioare” (Chiavacci Leonardi). 55. e tra ‘l piè de la ripa ed essa, in traccia «…şi între ea şi poalele stîncii, în şiruri alergau centauri, înarmaţi cu săgeţi, cum pe lume se merge la vînătoare. Văzîndu-ne că venim, toţi au stat şi din ceată s-au pornit trei cu arcuri şi săgeţi alese dinainte; iar unul a strigat de departe: ‘spre ce loc de chin veniţi voi, care coborîţi coasta? Vorbiţi fără a vă clinti; de nu, acuma vă străpung’» (v. 55-63). Paznicii infernali, centaurii, alergau în grupuri pe marginea rîului de sînge, pentru a-i săgeta pe damnaţii ce nu-şi respectau locul de tortură şi încercau să iasă pe mal. Îndată ce i-au văzut pe călători, s-au desprins către ei trei fiare înarmate, care i-au somat să se oprească şi să le spună încotro se îndreaptă. „Desprinderea celor trei de lîngă ceilalţi evocă obiceiul militar de-a trimite în faţă o patrulă de cercetare” (Chiavacci Leonardi). „Ameninţarea acestui centaur, aşa diferită de frămîntatele manifestări de indignare şi furie bestială ale celorlalţi gardieni infernali, exprimă o inteligenţă promptă şi hotărîtă. Centaurii nu au nimic abject în prezentarea pe care le-o face Poetul. Ei sînt miniştrii justiţiei divine, nu torturătorii damnaţilor (cum e Cerber). Misiunea lor este aceea de-a face să fie respectate legile impuse de Dumnezeu în lumea de apoi, nu de-a provoca durerea din gustul pervers de a comite răul. Printre gardienii Infernului sînt şi singurii care se dovedesc în măsură să susţină un dialog cu Virgiliu” (E.A. Panaitescu). 64. Lo mio maestro disse: «La risposta «Maestrul meu a zis: ‘Răspuns îi vom da noi lui Chiron de-aproape: rău ai ajuns cu năravul mereu repezit’» (v. 64-66). Virgiliu acceptă să-i vorbească doar şefului lor, Chiron, după ce vor ajunge lîngă el. În schimb îl mustră pe cel ce i-a somat, pentru că e prea nărăvaş. „Centaurii, cai pînă la bust şi oameni de la brîu în sus, sînt în legendele mitologice antice eroii unor episoade de violenţă (la nunta lui Piritou, impulsivitatea lor provoacă o ciocnire armată cu lapiţii; Nessus o răpeşte pe Deianeira etc.), dar şi ai unor episoade care le pun în evidenţă trăsăturile omeneşti şi înţelepciunea (Chiron îl instruieşte pe Ahile). În opinia vechilor comentatori, ca Boccaccio şi Benvenuto da Imola, ei ar reprezenta, prin legea echivalenţei, războinicii de care tiranii, aici scufundaţi în sînge încins, s-au slujit în viaţă pentru a-şi oprima supuşii. Acum, în lumea de dincolo, obiectul violenţelor acestor executori de porunci sînt înşişi tiranii. Fără îndoială că în atitudinea lor, în felul cum se deplasează în grup, în supunerea promptă la ordinele unui şef, în simplitatea poruncitoare a limbajului lor există ceva milităros, dar e vorba de un element redus într-o zugrăvire concretă, ce nu are nevoie de alte interpretări alegorice pentru a fi convingătoare” (E.A. Panaitescu). 67. Poi mi tentò, e disse: «Quelli è Nesso, «Apoi m-a atins cu mîna şi-a zis: ‘Acela e Nessus, care a murit pentru frumoasa Deianeira, şi singur s-a răzbunat pe sine. Şi cel din mijloc, cu ochii-n piept, e marele Chiron, care l-a crescut pe Ahile; celălalt e Pholus, care a fost aprig la mînie» (v. 67-72). Virgiliu îi atrage atenţia pe furiş, iar apoi i-i prezintă succint pe cei trei centauri care le-au ieşit în întîmpinare. „Din gestul precedent (mi tentò) se înţelege că Virgiliu îi vorbeşte cu voce joasă, informîndu-l pe Dante despre cei trei centauri care îi aşteaptă, fără ca ei să audă. Scena are realismul viu al multor schimburi de replici din poem” (Chiavacci Leonardi). Nessus a fost un centaur care s-a îndrăgostit de Deianeira, soţia lui Hercule, pe cînd o ducea în spinare să traverseze rîul. A încercat să fugă cu ea, dar a fost ucis de Hercule. Înainte de moarte i-a dăruit cămaşa impregnată în sîngele său iubitei, spunîndu-i că avea virtuţile magice de-a menţine afecţiunea persoanei iubite. Cînd Hercule a încercat s-o părăsească, Deianeira i-a dat să îmbrace cămaşa primită şi soţul ei a murit otrăvit. În acest fel Nessus s-a răzbunat după moarte. „Chiron, preceptorul lui Ahile, apare la Ovidiu şi Staţiu ca un învăţat, expert în muzică şi medicină, care nu are nimic din obişnuita ferocitate a centaurilor. Dante îi păstrează acest caracter de înţelept, conferind în cîteva rînduri un relief maiestuos figurii sale” (Chiavacci Leonardi). Pholus e un centaur violent şi nesăbuit, care a provocat scandalul de la nunta lui Piritou, regele lapiţilor, încercînd să răpească mireasa şi alte femei. 73. Dintorno al fosso vanno a mille a mille, «În jurul gropii aleargă cu miile, săgetînd orice suflet care se dezveleşte din sînge mai mult decît păcatul i-a sortit’. Noi ne-am apropiat de acele fiare sprintene: Chiron a luat o săgeată şi cu capătul ei şi-a tras barba după fălci» (v. 73-78). Alte mii de centauri stau de strajă în jurul rîului însîngerat, pentru a-i pedepsi pe păcătoşii care încearcă să-şi mai uşureze chinurile. Călătorii au venit lîngă şeful centaurilor, spre a-i vorbi. Acesta şi-a scos o săgeată şi, cu ea, şi-a eliberat gura de barba ce-o acoperea. „Gestul lui Chiron care, înainte de-a vorbi, se slujeşte de săgeată pentru a-şi desface barba din dreptul gurii, are ceva totodată omenesc şi sălbatic, dar rămîne un gest nobil, care subliniază maiestatea acestei figuri” (E.A. Panaitescu). 79. Quando s’ebbe scoperta la gran bocca, «După ce şi-a dezvelit gura cea mare, le-a spus tovarăşilor săi: ‘Vedeţi voi că ăla din spate clinteşte ceea ce atinge? Picioarele morţilor nu fac una ca asta’. Şi buna mea călăuză, ajunsă deja la pieptul lui, unde cele două firi se unesc, a răspuns: ‘Chiar e viu şi aşa trebuie să-i arăt valea întunecată: nevoia îl mînă, şi nu plăcerea» (v. 79-87). Chiron se miră, către însoţitorii lui, că Dante mişcă în urma sa pietrele pe care le atinge. De aşa ceva, sufletele moarte nu sînt în stare. Virgiliu, ajuns lîngă pieptul aceluia, unde se întîlneau aspectul animalic şi cel omenesc, îl asigură că Dante e viu cu adevărat şi are misiunea de-a merge să vadă infernul. „Dante reaprinde adesea naraţiunea călătoriei sale în lumea de dincolo cu observaţii, ca aceasta, doar în aparenţă nesemnificative; în realitate ele au toate funcţia de-a insista pe caracterul unic al experienţei sale pe tărîmul morţilor. El e viu, înzestrat cu consistenţă şi greutate, în ţinutul spectrelor, el are puterea, cum observă chiar în acest cînt centaurul Chiron, de a mişca ceea ce atinge. Acest motiv va reapărea în numeroase rînduri de-a lungul poemului şi va da locul, mai ales în a doua cantică, unor momente de poezie delicată” (E.A. Panaitescu). 88. Tal si partì da cantare alleluia «Cineva s-a oprit din cîntat aleluia, cînd mi-a dat această nouă slujbă: el nu-i bandit, nici eu suflet tîlhar» (v. 88-90). Un spirit venit din Paradis i-a încredinţat lui Virgiliu misiunea de a-l însoţi pe Dante, care nu-i damnat, cum nici călăuza nu-i nemernică. „Aleluia: cuvînt ebraic însemnînd «laudă lui Dumnezeu», folosit de obicei în liturghia festivă a Bisericii romane; simbolizează lauda eternă pe care fericiţii o înalţă Domnului în paradis” (Chiavacci Leonardi). 91. Ma per quella virtù per cu’ io movo «Dar în numele acelei virtuţi, pentru care eu îmi mişc paşii pe aşa cărare sălbatică, dă-ne pe unul dintre ai tăi, căruia să-i stăm aproape şi să ne-arate unde-i vadul şi să-l poarte pe-acesta-n cîrcă, fiindcă nu-i duh să zboare-n aer’» (v. 91-96). Invocînd virtutea divină, maestrul îi cere centaurului un însoţitor, care să le arate drumul şi să-l poarte pe Dante, întrucît e viu şi nu se poate deplasa cu uşurinţă. „Tonul răspunsului lui Virgiliu către Chiron se deosebeşte mult de cel al răspunsurilor date gardienilor din cercurile de mai sus. Aceştia au fost trataţi pînă acum, dacă nu mereu cu un dispreţ evident (ca Pluto, Cerber sau Minotaurul), cu o nerăbdare ce nu admitea replici (în cazul lui Caron, Minos, Flegias). Aici, pentru prima dată, Virgiliu nu se mulţumeşte cu formula obişnuită, scurtă, solemnă şi enigmatică, pentru a-i dezvălui unui ministru infernal voinţa lui Dumnezeu. El încearcă să-l convingă pe Chiron de îndreptăţirea motivelor sale, nu să i le impună din înălţimea superiorităţii sale intelectuale. Asta fiindcă în Chiron se exprimă o inteligenţă poate «elementară şi lipsită de subtilităţi» (Sapegno), care se potriveşte mai bine cu firea sa milităroasă şi autoritară, dar promptă şi acută. Virgiliu crede aşadar necesar să-i amintească lui Chiron antecedentele coborîrii lui Dante în ţinutul morţilor (datoria încredinţată de Beatrice), clamează nevinovăţia sa şi a tovarăşului de drum (non è ladron, né io anima fuia) şi îşi motivează (ché non è spirto che per l’aere vada) cererea pentru a primi o călăuză care să le arate punctul cel mai uşor de traversare a rîului” (E.A. Panaitescu). 97. Chirón si volse in su la destra poppa, «Chiron s-a răsucit pe mîna dreaptă şi i-a spus lui Nessus: ‘Întoarce-te şi condu-i şi fereşte-i de altă trupă nimerită-n cale’. Acum ne-am pus la drum cu escorta de încredere, de-a lungul malului de sînge încins, unde cei fierţi scoteau înalte ţipete» (v. 97-102). Şeful îl desemnează pe Nessus să-i conducă prin ţinutul pe care-l are sub stăpînire şi să-i apere de vreo neplăcere din partea altor centauri. Cei trei înaintează pe lîngă rîul de sînge fierbinte, auzind strigătele de suferinţă ale damnaţilor. „Să se observe caracterul laconic al cuvintelor lui Chiron, caracteristic celui care e obişnuit să comande” (Chiavacci Leonardi). 103. Io vidi gente sotto infino al ciglio; «Am văzut lume scufundată pînă la gene; şi marele centaur a zis: ‘Ei sînt tiranii ce-au vărsat sînge şi-averi au jefuit. Aici se plîng crudele vătămări; aici sînt Alexandru şi Dionisie cel crunt, care i-a dat Siciliei ani amarnici» (v. 103-108). Despoţii, vărsători de sînge nevinovat, sînt scufundaţi în rîul încins pînă la nivelul ochilor. „Tirani sînt numiţi cei care exercită puterea ilegal şi, cum Dante însuşi declară, se slujesc de putere în avantajul lor personal, nu pentru binele comun (Monarhia, III, IV, 10); că ei recurg la violenţă împotriva supuşilor, la abuzuri şi jafuri, face parte din definiţia lor deja de la Aristotel şi Sfîntul Toma. Dante îi va numi în poem tirani – mereu în sens peiorativ – pe diverşii boieraşi care, profitînd de facţiunile politice, au pus mîna pe putere în cetăţile comunei italiene din vremea sa” (Chiavacci Leonardi). „Sînt amintiţi aici tiranii cei mai faimoşi din perioada clasică şi din vremea lui Dante, adică din cele două epoci istorice pe care e construit întregul poem. Primul nume îl indică aproape sigur pe Alexandru cel Mare. (…) Dionysios cel Bătrîn, tiranul Siracuzei, a murit în 367 d.C. Despre el vorbesc toţi autorii antici (printre care Cicero), ca exemplu de sălbăticie şi cruzime” (Chiavacci Leonardi). 109. E quella fronte c’ha ‘l pel così nero, «Şi fruntea aia cu flocii negri e Azzolino; iar ălălalt de-i blond e Opizzo da Esti, care de fapt a fost omorît de fiu-său vitreg pe lumea de sus’. Atunci m-am răsucit spre poet, iar acela a spus: ‘Acum să-ţi stea el-nainte, iar eu pe urmă’» (v. 109-114). Lui Dante îi sînt prezentaţi diverşi păcătoşi notorii. Întors spre Virgiliu pentru a-i cere părerea, acesta îl îndeamnă ca deocamdată să se încreadă în explicaţiile lui Nessus. „Ezzelino da Romano, şef ghibelin şi nobil din Marca Trevigiana, mort în 1259, este definit de un istoric de parte guelfă, Villani, ca fiind cel mai crud tiran al creştinismului. A fost considerat de-a dreptul fiul Satanei. Obizzo al II-lea d’Este, marchiz de Ferrara, a fost, potrivit unei legende pe care aici Dante pare s-o confirme, ucis de fiul Azzo al VIII-lea în 1293” (E.A. Panaitescu). „Să se observe că Dante pune alături, aici ca peste tot, în mod imparţial, un ghibelin şi un guelf, deosebiţi doar, nu întîmplător, prin culoarea contrastantă a părului: negru şi blond” (Chiavacci Leonardi). 115. Poco più oltre il centauro s’affisse «Ceva mai încolo Centaurul s-a oprit deasupra unor oameni, ce pîn’ la gît păreau să stea-n fiertura aia. Ne-a arătat o umbră singură într-o parte, spunînd: ‘Ăla a străpuns în altar inima ce pe Tamisa e încă venerată’» (v. 115-120). Alt osîndit notoriu, scufundat în sînge pînă la gît, s-a făcut vinovat de omucidere în lăcaşul Domnului. „Un grup de păcătoşi stă scufundat pînă la gît, aşadar ei sînt mai puţin grav pedepsiţi decît tiranii: sînt ucigaşii, cum se poate deduce din terţina următoare. Vina tiranului este mai gravă, şi pentru că abuzează de puterea sa asupra supuşilor care i-au fost încredinţaţi, şi pentru numărul celor ucişi” (Chiavacci Leonardi). „Guido, conte de Montfort, vicar în Toscana al lui Carol I de Anjou, l-a înjunghiat în 1272, într-o biserică din Viterbo, pe Henric, verişorul regelui Angliei, Eduard I, care l-a omorît pe tatăl său în bătălie. Pe mormîntul lui Henric, dispus la capătul podului din Londra peste Tamisa, o statuie de aur, din cîte arată un vechi comentator, Benvenuto da Imola, ţinea o cupă, ce conţinea inima lui îmbălsămată” (E.A. Panaitescu). 121. Poi vidi gente che di fuor del rio «Apoi am văzut lume care deasupra rîului îşi ţinea capul şi chiar tot bustul; şi dintre aceştia pe mulţi i-am recunoscut. Astfel treptat treptat cobora sîngele acela, încît ardea doar picioarele; şi-apoi am traversat cu pasul prin groapă» (v. 121-126). Alţi păcătoşi sînt scufundaţi în sînge doar pînă la brîu. Se constată că nivelul rîului scade treptat. La un moment dat a devenit aşa de mic, încît a putut fi traversat de cei doi poeţi. „Se presupune că aceşti păcătoşi sînt cei care au produs răniri şi schilodiri, amintiţi îndată după ucigaşi. Ei erau foarte numeroşi, avîndu-se în vedere violenţele permanente şi luptele dintre comune, iar Dante dă de înţeles că erau acolo mulţi concetăţeni şi toscani de-ai săi” (Chiavacci Leonardi). 127. «Sì come tu da questa parte vedi «‘Aşa cum vezi că pe partea asta fiertura tot mai mică se face’, a zis centaurul, ‘vreau să crezi că de-aici încolo tot mai adînc apasă, pînă ajunge unde tirania trebuie să geamă» (v. 127-132). Nessus îi asigură că, mergînd înainte, rîul se adînceşte din nou, pînă la zona unde tirania se cuvine a fi aspru pedepsită. „Al doilea grup de păcătoşi îi cuprinde pe comandanţii armatelor ce-au produs jafuri şi măceluri, alţii decît tiranii propriu-zişi – necruţători cu propriii lor supuşi –, adineaori amintiţi. În urma lor sînt numiţi bandiţii de la drumul mare, care pe teritoriul unei regiuni fac ceea ce alţii făceau pentru naţiuni întregi” (Chiavacci Leonardi). 133. La divina giustizia di qua punge «Dreptatea divină împunge dincoace pe-acel Attila, care-a fost bici pe pămînt şi pe Pir şi pe Sextus; şi în eternitate le mulge lacrimile, pe care le risipeşte prin fiertură, lui Rinier da Corneto, lui Rinier Pazzo, care atîta măcel au făcut pe drumuri. Apoi s-a răsucit şi-a trecut înapoi prin vad» (v. 133-139). Alţi despoţi şi bandiţi fioroşi sînt pedepsiţi mai încolo. După aceste ultime explicaţii, centaurul i-a părăsit şi s-a întors prin vadul rîului. „Attila, regele hunilor între 433 şi 453, a fost supranumit «biciul lui Dumnezeu». Pir e aici, probabil, nu regele Epirului, care a pornit războiul împotriva romanilor, ci sîngerosul fiu al lui Ahile, ucigaşul – din cîte povesteşte Virgiliu în cartea a doua din Eneida – al tînărului Polit, fiul lui Priam, şi apoi al lui Priam însuşi. Sextus e probabil fiul lui Pompei, care s-a consacrat pirateriei după moartea tatălui. Rinieri da Corneto a fost un bandit care, pe vremurile Poetului, a terorizat toată Maremma. Rinieri dei Pazzi di Valdarno, şi el un hoţ faimos din acele timpuri, a fost excomunicat de Papa Clemente al IV-lea şi declarat rebel de Comuna din Florenţa” (E.A. Panaitescu).
| ||
