 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Ape infernale (Infern XIV)
1. Poi che la carità del natio loco «După ce jalea pentru locurile natale m-a cuprins, am strîns frunzele risipite şi i le-am înapoiat celui care deja amuţise» (v. 1-3). După evocarea întristată a Florenţei, pentru moravurile decăzute în care a sfîrşit, Dante adună, în semn de milă, frunzele risipite de lupta cîinilor cu pustiitorii şi le aranjează în jurul boscheţilor ce-l cuprind pe sinucigaş. „Aici se încheie povestirea lucrurilor văzute în pădurea sinucigaşilor, încît această terţină se leagă ideal, în ce priveşte conţinutul, nu de cîntul care începe, ci de cel precedent. (…) Spitzer a scos în evidenţă paralelismul dintre cele două gesturi făcute de Dante, la începutul şi la sfîrşitul episodului cu sinucigaşii: «Dante îşi repară gestul involuntar cu care a deschis rănile, printr-un alt gest, deliberat şi plin de milă, cu care le remediază; episodul ajunge la o încheiere prin actul lui, care îşi propune să aline tulburarea pe care celălalt gest o provocase»” (E.A. Panaitescu). 4. Indi venimmo al fine ove si parte «Apoi am ajuns la capătul unde se trece din al doilea ocol în al treilea şi unde se vede groaznicul meşteşug al justiţiei. Pentru a reda limpede lucrurile noi, spun că am ajuns pe-un şes, care de pe faţa sa orice plantă respinge. Pădurea dureroasă îi stă ca o ghirlandă roată, la fel ca rîul păcătos faţă de ea: aici ne-am oprit paşii pe margine» (v. 4-12). Cei doi poeţi au înaintat ajungînd la trecerea spre următorul ocol. În faţa ochilor li se deschide o pustietate lipsită de orice vegetaţie, împrejmuită de pădurea sinucigaşilor şi de rîul Flegeton. „Modalitatea pedepsei e definită groaznică, înfiorătoare, dar pedeapsa este mereu văzută (şi de aceea acceptată) de Dante ca justă şi ca oportună intervenţie de sancţiune a divinităţii, în care nu pot apărea nici sentimente, nici gînduri, nici acţiuni disociative faţă de justiţia absolută, cu clarviziunea Lui. Doar inteligenţei noastre limitate şi capacităţii noastre de vizualizare, care generează distorsiuni în sensibilitatea noastră, le apar inacceptabile, le scapă modalităţile concrete şi legătura secretă a deciziilor Lui. (…) Medievalul considera just şi natural ca la acţiunea sacrilegă şi păcătoasă a oamenilor să răspundă forţa teribilă a divinităţii, individualizată şi percepută mai mult în aspectul ei de putere justă, decît în cel de forţă miloasă” (T. Di Salvo). 13. Lo spazzo era una rena arida e spessa, «Solul era nisip uscat şi gros, nu altfel decît cel ce-a fost deja călcat de picioarele lui Cato. Vai, răzbunare a lui Dumnezeu, cît de temută trebuie să fii de oricine citeşte ce s-a arătat privirii mele! Am văzut mari turme de suflete goale, care plîngeau amar toate laolaltă, dar parcă aveau o diferită trudă» (v. 13-21). Peisajul se întindea într-un deşert arid, la fel ca acela pe unde au umblat soldaţii lui Cato în Africa (atunci cînd acesta a strîns o parte din armata lui Pompei, încercînd să reziste cu disperare împotriva lui Cezar). Grupuri mari de păcătoşi se lamentau de torturile pe care le aveau de îndurat în mod diferit. „Informaţia despre retragerea armatei lui Cato prin deşertul înfierbîntat, Dante a luat-o de la Lucan, care în Farsalia vorbeşte îndelung despre acest marş” (T. Di Salvo). „Criticii au notat, în diverse moduri, evoluţia narativă a acestei prime părţi a cîntului. Dante zăboveşte ciudat în descriere şi precizare. Cum îndreptăţit observă Varese, aici «abundenţa pauzelor, a nuanţelor de indicaţii, de concentrare, imprimă de la început un sens de limpezime, de minuţie logică: sînt puncte de trecere, care ne oferă totuşi semnul lucidităţii preocupate a minţii danteşti, în nevoia sa de a-i ajuta şi de a nu-i încurca pe cititori»” (E.A. Panaitescu). „Potrivit mentalităţii medievale, care în acest aspect se aliniază celei germanice, răzbunarea era retorsiunea, căutarea inclusiv violentă a unei despăgubiri sau a unei satisfacţii pentru jignirea suferită de la un om care, împins de mînie sau de alte intenţii malefice, a comis o nedreptate, aşadar l-a jignit şi pe Dumnezeu, care e supremul garant al justiţiei. Să răzbuni sau să te răzbuni nu era considerat un răspuns prin care se continua şi se deschidea spirala violenţei, ci un gest obligatoriu, necesar şi just. Inclusiv Dumnezeu, fiind just, trebuia să devină justiţiar, să pedepsească şi să restabilească toate lucrurile la locul lor cuvenit: răzbunarea coincide astfel cu justiţia, dar cu o justiţie de care este indisolubil legat conceptul unei intervenţii pedepsitoare” (T. Di Salvo). 22. Supin giacea in terra alcuna gente, «Pe spate zăceau unii oameni; alţii şedeau ghemuiţi, iar alţii umblau întruna. Cei ce bîntuiau roată erau mai numeroşi, iar cei care zăceau în suferinţă mai puţini, dar la durere aveau limba mai dezlegată» (v. 22-27). O categorie de păcătoşi e imobilizată pe spate: sînt blestemătorii, care au comis violenţe împotriva lui Dumnezeu. Stau şezînd ghemuiţi cămătarii, care au înfrînt convenienţele sociale, au fost violenţi împotriva meşteşugurilor. Se agită umblînd sodomiţii, care au comis violenţe împotriva naturii umane. Sodomiţii erau mai numeroşi, dar mai puţin urgisiţi, întrucît li se permite să umble printre vîlvătăi. Blasfemiatorii divinităţii sînt mai puţini, dar mai intens torturaţi, căci nu se pot clinti din loc. „Viziunea nu se concentrează pe o cîmpie pustie şi înfierbîntată, ci se extinde şi îmbrăţişează grupul de suflete care o populează şi care poartă, fiecare, prin intermediul propriei suferinţe, sensul intervenţiei punitive a divinităţii, care pe aceste căi reechilibrează ordinea universală încălcată de creaturi; acestea, cum au fost violente pe pămînt, astfel resimt acum (şi vor resimţi în eternitate) semnul unei violenţe, cea divină, care are un sens, acela al voinţei de a-l pedepsi pe cel ce-a comis violenţa şi de-a descuraja – prin exemplul celor pedepsiţi – alte persoane de la forme de agresiune asemănătoare sau mai grave” (T. Di Salvo). 28. Sovra tutto ‘l sabbion, d’un cader lento, «Peste nisipuri, cu o plutire lentă, ca zăpada la munte fără vînt, ploua cu limbi late de foc» (v. 28-30). Falduri de flăcări coboară peste ei, plutind lin, asemeni ninsorii la munte cînd nu bate vîntul. „Ideea cu ploaia de foc i-a venit lui Dante probabil din Biblie (distrugerea Sodomei, Geneza 19, 24). Dar nouă, şi tipic dantescă, e compararea acestei averse de flăcări cu o ninsoare. Precizarea sanza vento sugerează indirect lentoarea fenomenului (…). Forţa imaginii cuprinse în această terţină se naşte din alăturarea imediată, fără semitonuri interpuse, a doi termeni (foco, neve) care în percepţia noastră comună se exclud reciproc” (E.A. Panaitescu). 31. Quali Alessandro in quelle parti calde «La fel cum Alexandru, prin părţile calde ale Indiei, a văzut pe stolul lui căzînd flăcări întregi pe jos, încît a poruncit să joace pămîntul în picioare ostaşii, căci focul mai bine se stinge pînă a nu se-ntinde; aşa pogora eterna arsură; la care nisipul se aprindea, ca iasca sub amnar, să sporească durerea» (v. 31-39). În expediţia sa din India, Alexandru cel Mare s-a pomenit cu limbi de foc, ce cădeau întregi din cer şi le-a ordonat soldaţilor lui să le bătătorească, întrucît erau mai uşor de stins înainte ca incendiul să se întindă. Tot astfel coborau flăcările infernale, care aprindeau îndată nisipul pentru a mări suferinţa damnaţilor. „Dante găseşte veştile referitoare la Alexandru cel Mare într-un pasaj din Meteororum de Sfîntul Albert cel Mare, dar în acest fragment sînt contopite două evenimente descrise separat, într-o scrisoare atribuită lui Alexandru şi trimisă lui Aristotel: o ninsoare abundentă, după care regele macedonean le-a poruncit soldaţilor lui să calce zăpada în picioare, şi o ploaie de foc, de care s-au ferit ascunzîndu-se sub veşminte” (E.A. Panaitescu). 40. Sanza riposo mai era la tresca «Fără odihnă era frămîntarea mîinilor mizerabile, ba încoace, ba încolo scuturînd de pe sine proaspăta arsură. Eu am început: ‘Maestre, tu care învingi toate lucrurile, în afara demonilor duri, care la poartă împotriva noastră au ieşit» (v. 40-45). Damnaţii se agitau fără zăbavă, îndepărtîndu-şi flamele. Dante i se adresează cu o întrebare lui Virgiliu, care a descîlcit pînă acum toate obstacolele, cu excepţia celui de la poarta cetăţii Dite. „O crudă alăturare de fapte opuse, pe de-o parte arsura focului, pe de alta caracterul său proaspăt” (T. Di Salvo). 46. chi è quel grande che non par che curi «…cine-i acela semeţ, ce pare a nu se griji de foc şi zace dispreţuitor şi răsucit, de pare că ploaia nu-l schingiuieşte?’. Şi chiar acela, care şi-a dat seama că-l întreb pe conducătorul meu de el, a strigat: ‘Cum am fost viu, aşa sînt mort» (v. 46-51). Dante se interesează de Capaneo, un suflet arogant, ce stă într-o parte şi pare să ignore torturile infernului. Acesta îşi dă seama că despre el e vorba în dialogul celor doi poeţi şi le aruncă o sfidare înfumurată, arătînd că pedeapsa divină n-a reuşit să-l înduplece. „Capaneo este unul dintre cei şapte regi care au atacat Teba. Mitul grec e povestit în Tebaida lui Staţiu, unul dintre autorii preferaţi ai lui Dante, de la care el reia figura obraznicului ocărîtor al zeilor (superum contemptor), ce acolo apare înălţat pe zidurile Tebei, sfidîndu-l cu vorbele înfumurate pe însuşi Jupiter, care pînă la urmă se mîniază şi-l loveşte cu un fulger. Că Dante a ales exemplul hulitorului din istoria păgînă nu trebuie să ne surprindă; el interpretează de fapt legea, cum s-a văzut de mai multe ori, în lumina credinţei creştine, stabilind astfel o continuitate între vremea antică şi vremea lui Isus, care împreună formează o istorie unică. De altfel Capaneo este un exemplum şi la antici pentru aroganţa umană, răzvrătită împotriva lui Dumnezeu. Noutatea invenţiei danteşti este în plasarea acelei figuri mitice la nivelul personajelor din cronicile cetăţilor de pe vremea sa” (Chiavacci Leonardi). „Acel pare, de două ori repetat în terţină, a fost considerat de unii critici ca o confirmare a interpretării că trăsătura distinctivă a lui Capaneo ar fi vanitatea; pare ar indica astfel contradicţia dintre aparenţă şi realitate, forţă ostentativă şi slăbiciune ascunsă. În realitate, ca în alte părţi din Dante, termenul are aici doar semnificaţia de-a fi evident, vizibil” (E.A. Panaitescu). „Capaneo nu e din categoria celor ca Farinata, care sînt spirite măreţe şi îmbină aparenţa imperioasă şi solemnitatea figurii fizice cu cea care derivă din intensitatea forţei interioare, din bogăţia unei voinţe efective şi din ascuţimea unei inteligenţe deosebite, deşi frămîntate. Cea a lui Capaneo este măreţia superficială şi formală, nu de substanţă şi profunzime. Aşa încît cuvintele pe care le spune sau care despre el se spun sînt puţine, de parcă ar fi nedemn să legi o conversaţie cu el, aşa cum nu poţi să stai la poveşti cu o mască, fie şi atroce sau înspăimîntătoare, decît pentru a-i nota contrastul dintre ceea ce este şi ceea ce apare” (T. Di Salvo). 52. Se Giove stanchi ‘l suo fabbro da cui «Nici dacă Jupiter şi-ar deşela fierarul, de la care mînios a luat fulgerul ascuţit, de care în ultima zi am fost izbit; şi chiar de-ar stoarce pe alţii, rînd pe rînd, la Mongibello, în neagra oficină, strigînd ‘Bunule Vulcan, ajutor! ajutor!’» (v. 52-57). Chiar dacă zeul suprem l-ar exploata pînă la istovire pe meşterul său, Vulcan, de la care a preluat fulgerul pentru a-l doborî pe Capaneo; chiar dacă Jupiter s-ar folosi de Ciclopii de sub Mongibello (numele arab din Evul Mediu pentru Etna), zadarnic ar fi. „Ceea ce spune e fructul iraţionalităţii sale, a incapacităţii de-a fi cu adevărat un rebel, un spirit măreţ, şi confirmă o lege a lumii de-apoi danteşti: sufletele rămîn fidele dimensiunii lor şi staturii psihologice pămînteşti, iar din acestea viaţa de dincolo surprinde şi fixează în eternitate momentul cel mai semnificativ, pozitiv sau negativ, sub aspect moral. Nu există prin urmare un salt între cele două ţinuturi, pămîntean şi de după moarte, cum nu există un salt de la divinitatea care ghidează istoria oamenilor şi cea care îi face să trăiască dincolo de istorie” (T. Di Salvo). 58. sì com’ el fece a la pugna di Flegra, «…cum a făcut în bătălia de la Flegra, şi m-ar săgeta cu toată puterea; n-ar avea pe mine răzbunare fericită’» (v. 58-60). Chiar dacă Jupiter l-ar fulgera pe rebelul ţîfnos – aşa cum i-a doborît odinioară pe Giganţi, în lupta de la Flegra, cînd aceştia au încercat să se caţere în Olimp – plăcerea victoriei nu i-ar fi deplină. „În discursul lui Capaneo, încălecarea tumultuoasă de subordonate şi incidentale, dacă dă impresia unei forţe enorme şi aproape bucuros descătuşate, care nu cunoaşte limite, se desfăşoară, de fapt, prin conexiuni foarte riguroase şi exprimă o mare putere de sinteză şi organizare logică. În tonul lui batjocoritor nu există nici urmă din acea slăbiciune morală pe care unii au vrut s-o vadă. Cum îndreptăţit observă Varese, «amploarea frazei slujeşte de această dată la concentrarea expresiei şi pentru a pune în evidenţă, pe fundalul scenei agitate şi ridicole, neclintirea aspră a lui Capaneo». Opoziţia dintre grupul primelor două condiţionale (se Giove… o s’elli…) şi a treia (e me saetti) este expresia sintetică a caracterului ireductibil al acestui uriaş, care se opune pe sine însuşi, dezarmat, adversarului său omnipotent” (E.A. Panaitescu). «Atunci îndrumătorul meu s-a răstit aşa tare, cum niciodată nu l-am auzit: ‘Vai, Capaneo, fiindcă nu ţi se-ostoieşte trufia, eşti tu mai tare pedepsit: nici o caznă, decît furia ta, nu-i suferinţă mai potrivită» (v. 61-66). Virgiliu îl reprimă pe răzvrătit, cu voce urlată şi cu vorbe aspre: însăşi furia sacrilegă îl roade şi-l consumă pe damnat. „În acest caz Virgiliu se arată interpretul justiţiei divine, iar vocea lui puternică răsună ca aceea a unui judecător superior şi plin de siguranţă, care îi opune celuilalt forţa sa mult mai stabilă, strigătului celuilalt îi opune cuvîntul său, răstit dar totuşi un semn de viaţă spirituală, un semn al raţiunii. Pe de altă parte, Virgiliu este interesat să demonteze acea maşinărie aparent grandioasă, care i-a ieşit în faţă cu făloşenia sa milităroasă şi cu aroganţa de unic şi etern adversar al lui Dumnezeu, pe care Domnul n-a reuşit şi nici nu va reuşi să-l înfrîngă” (T. Di Salvo). „Momigliano notează o anumită afinitate între episodul cu Capaneo şi cel cu Filippo Argenti. În sens generic, atît unul cît şi celălalt oferă un exemplu de trufie pedepsită, dar criticul recunoaşte la ei şi o asemănare mai strînsă: în cuvintele de care Virgiliu se slujeşte pentru a condamna înfumurarea acestor damnaţi, unde «revin rimele regi şi fregi, iar a doua pare să fi sugerat toată ideea din fraza li suoi dispetti sono al suo petto assai debiti fregi». Identică pare, în plus, atitudinea binevoitoare a maestrului faţă de Dante. Mai curînd decît la episodul cu Filippo Argenti, totuşi, reproşul adresat de Virgiliu lui Capaneo ne duce cu gîndul la discursul prin care poetul latin îl apostrofează pe Pluto; acolo e deja anticipat conceptul de furie neputincioasă, care îi frămîntă, în infern, atît pe damnaţi cît şi pe călăii lor” (E.A. Panaitescu). 67. Poi si rivolse a me con miglior labbia, «Apoi s-a întors spre mine mai potolit, zicînd: ‘Ăla a fost unul dintre cei şapte regi care au asediat Teba; a arătat în viaţă şi-acum pare că-l ţine pe Domnul în dispreţ şi puţin îl onorează; dar, cum i-am spus, obrăznicia-i stă pe mutră ca o podoabă potrivită» (v. 67-72). Mînia maestrului se mai potoleşte, cînd se întoarce spre discipol pentru a-i da explicaţiile necesare. Capaneo a fost unul din regii ce-au asediat Teba; a păcătuit prin aroganţă împotriva lui Dumnezeu, pe care l-a insultat. „Virgiliu reia cu calm şi cu fermitatea care se dizolvă într-o tonalitate uşor ironică afirmaţia că cel care le stă în faţă este un soldăţoi violent, care îşi închipuie şi-acum că merge la asaltul unei cetăţi fortificate şi împotriva căreia se înalţă cu platoşa sa de fanfaron” (T. Di Salvo). 73. Or mi vien dietro, e guarda che non metti, «Acum ţine-te de mine şi bagă de seamă să nu vîri piciorul în nisip încins; dar tot pe lîngă pădure să stai aproape’. Tăcînd am venit acolo unde răsare din pădure un rîu, a cărui culoare stacojie încă mă îngrozeşte» (v. 73-78). Cei doi îşi continuă drumul pe marginea apei, unde flăcările şi nisipul nu pot acţiona în tortură. Flegetonul avea o teribilă culoare roşie, imposibil de uitat. „Se reia motivul călătoriei, al nevoii de-a muta privirea spre lucruri noi, pentru a se atinge scopurile pentru care expediţia însăşi a fost plănuită; iar Virgiliu revine la dimensiunea sa obişnuită de călăuză, care arată riscurile şi-l invită pe elev să fie atent, prevăzător” (T. Di Salvo). „Rîul, care poartă în culoarea lui semnul violenţei păcătoşilor din acest cerc, este Flegetonul. L-am văzut în cîntul XII, iar în lichidul său roşu erau scufundaţi cei violenţi împotriva aproapelui: de-a lungul malurilor sale alergau centaurii. După ce-a traversat pădurea sinucigaşilor, aproape după ce-a colectat alt sînge, o altă violenţă, rîul răsare aici, printre blestemători şi trece de-a lungul deşertului nisipos. În cîntul al XVI-lea îl vom vedea prăvălindu-se în prăpastia care duce la infernul de jos” (T. Di Salvo). 79. Quale del Bulicame esce ruscello «Cum din Bulicame iese rîuleţ, pe care apoi şi-l împart păcătoasele, aşa prin nisip mergea în jos acela. Albia şi malul erau de piatră, la fel ca marginile; am priceput că sîntem la vad» (v. 79-84). Apa curgea pavată, prin nisip, la fel ca din lacul Bulicame, unde e canalizată pentru a sluji la limpezirea cînepei (sau, lecţiune incertă, la spălarea prostituatelor). „Încă din secolul al XIII-lea, prelucrarea de cînepă se realiza lîngă Viterbo în bazine care derivau apa din Bulicame, un mic lac cu apă fierbinte şi sulfuroasă, în apropierea oraşului. Acele pettatrici ar putea fi aici femeile ocupate să cureţe cînepa. Lecţiunea peccatrici (păcătoase), care se regăseşte în manuscrise, nu-şi găseşte confirmarea în mărturiile vremii; din nici un document nu rezultă că prostituatele din Viterbo se foloseau de apa din Bulicame pentru a se îmbăia, cum explică bazîndu-se pe acest vers vechii comentatori” (E.A. Panaitescu). 85. «Tra tutto l’altro ch’i’ t’ho dimostrato, «‘Între toate cîte ţi-am arătat, după ce-am intrat pe poarta al cărei prag la nimeni nu-i închis…» (v. 85-87). Maestrul îi atrage atenţia asupra unui lucru pe care nu l-a mai văzut, de cînd cei doi au trecut de poarta Infernului, deschisă pentru toţi păcătoşii fără deosebire. „Este evident că Virgiliu nu vrea să atragă şi să oprească atenţia lui Dante la aspectul fizic al rîului, despre care s-a vorbit deja ca fiind caracterizat prin culoarea sa ca sîngele; intenţia solicitării merge dincolo de rîu, la semnificaţia sa alegorică, ce-i va fi limpezită îndată” (T. Di Salvo). 88. cosa non fu da li tuoi occhi scorta «…n-a fost aşa lucru vrednic de văzut ca prezentul rîu, ce orice scînteie stinge’. Acestea au fost vorbele călăuzei mele; iar eu l-am rugat să-mi dăruiască toată hrana pentru care îmi stîrnise pofta» (v. 88-93). Rîul roşu ca sîngele are proprietatea de-a stinge toate flăcările care se apropie de el. Dante solicită să-i fie dată explicaţia întreagă asupra situaţiei întîlnite. „În legătură cu rîul, elementul care mai mult îl face curios pe Dante nu e faptul că are marginile din piatră (poate fiindcă a fost făcut de Dumnezeu direct, în actul creaţiei), nici culoarea sa; mai degrabă aburii care se înalţă şi au puterea de-a stinge flăcările: astfel scapă de faldurile înfocate atît malurile, cît şi partea lichidă. De aici se naşte întrebarea lui Dante” (T. Di Salvo). „Situaţia psihologică, uneori, ca în acest caz, se potrivea cu o expresie retoric elaborată: pe de o parte îl avem pe maestrul care vorbeşte şi-i oferă, prin răspunsul său, lui Dante posibilitatea exprimării unei dorinţe; pe de altă parte Dante, spunînd că e înfometat, îi oferă din nou acestuia prilejul de-a da noi argumente, care vor deschide calea altor întrebări. De aici, din acest schimb reciproc de cerere-ofertă, apare folosirea frecventă şi repetată a aceluiaşi verb, largire, la scurtă distanţă” (T. Di Salvo). „Există un contrast între aparenţa modestă a acestui rîu şi dimensiunea universală a semnificaţiei sale. Virgiliu îl pregăteşte pe elev pentru grandioasa legendă, pe care este pe cale să i-o povestească: vocabularul său e ales, nu fără o umbră de pedanterie (notabile… presente); Dante va trebui să-i primească vorbele ca pe expresia unui adevăr care nu neagă, ci validează sistemele doctrinare pe care le-a învăţat la şcoală” (E.A. Panaitescu). 94. «In mezzo mar siede un paese guasto», «‘În mijlocul mării şade o ţară dărăpănată’, a spus el atunci, ‘care se numeşte Creta, sub al cărei rege cîndva era lumea curată» (v. 94-96). Există în mijlocul mării un ţinut, Creta, care odinioară – pe vremea regelui Saturn – a trăit fără vicii, în neprihănire. „Prima parte a terţinei derivă din Virgiliu, Eneida III, 104 (…). Această traducere, aproape verbală, a textului virgilian nu arată că Dante era lipsit de originalitate: să te întorci la clasici şi să incluzi în propria ta operă părţi, fraze, expresii dintr-un autor latin era semn de nobleţe literară, de cunoştinţe, şi prin urmare autorul, într-o anumită măsură, se ridica la înălţimea modelului. Însă Dante porneşte de la Virgiliu pentru a aborda tema creştină a originii păcatului şi a multiplelor sale forme, mitul echivala prin urmare cu o reluare, în termeni alegorici şi poetici, a nucleului generator al poemului, acela al decadenţei omenirii şi al posibilelor şi necesarelor remedii pentru reconstruirea unei lumi drepte şi libere” (T. Di Salvo). 97. Una montagna v’è che già fu lieta «Un munte-i acolo, odinioară-nveselit de ape şi copaci, care s-a numit Ida: acum e pustiu ca lucrul veşted. L-a ales Rea pe vremuri ca leagăn sigur pentru copilaşul ei, şi pentru a-l ascunde mai bine, cînd plîngea, punea să se facă zarvă mare. În munte înăuntru stă drept un moş măreţ, ce ţine spatele spre Damiata şi priveşte spre Roma ca-n oglindă» (v. 97-105). La Creta există un munte, pe care a decis Rea să se refugieze odinioară, pentru a-şi salva copilul. Înăuntrul muntelui se află un moşneag impunător, care stă cu spatele spre Orient (spre Damiata, în Egipt), şi cu faţa spre Roma, la care se uită ca la oglinda sa. „Într-un pasaj din cartea a treia a Eneidei se pomeneşte stratagema gîndită de Rea, soţia lui Saturn, care, pentru a-l ascunde pe copilaşul său de tatăl ce voia să-l devoreze, l-a ascuns pe muntele Ida şi cînd copilul plîngea, coribanţii, adepţi ai cultului său, făceau o mare gălăgie ca să nu fie auzit” (E.A. Panaitescu). „Statuia bătrînului priveşte drept spre Roma şi întoarce spatele spre Orient: ca semn că de-aici, din orient, a început călătoria mare şi lungă a omenirii, cu punctul de sosire politico-religios la Roma imperială şi pontificală. Spre Roma priveşte ca-n oglindă, fiindcă de la Roma, sediul imperiului, poetul aşteaptă începutul operei de regenerare şi reconstrucţie a omenirii corupte şi stricate” (T. Di Salvo). 106. La sua testa è di fin oro formata, «Capul său e din aur fin, de-argint curat sînt braţele şi pieptul, apoi e de-aramă pînă la pîntec; de-acolo-n jos e tot din fier, afară de piciorul drept din lut; şi se înalţă sprijinit mai mult pe-acesta decît pe celălalt. Fiecare parte, în afara celei din aur, are o despicătură, de unde şiroiesc lacrimi care, laolaltă, străpung acea stîncă» (v. 106-114). Moşneagul are capul de aur, pieptul şi mîinile de argint, bustul de aramă, piciorul stîng din fier şi piciorul drept din lut. Din trupul despicat al bătrînului şiroiesc lacrimi, ce perforează stînca. „Discursul lui Virgiliu avansează, cum a observat Momigliano, «fără legături sintactice, în afirmaţii diferite, care izolează treptat locurile şi faptele într-o depărtare uimită, într-o tăcere magică». Povestea lui Virgiliu despre Creta este poetică mai ales în partea ei iniţială, unde prevalează un sens misterios. (…) Ideea profundă care stă la baza alegoriei Moşului constă în legătura dintre păcat şi durere, lumea în care păcatul este înfăptuit şi cea în care este pedepsit. Dante reuneşte în această legendă un pasaj din Biblie şi unul din Ovidiu. În cartea lui Daniel (2, 31-33) se vorbeşte despre statuia apărută în visul lui Nabucodonosor: ea este făcută din materiale tot mai grosolane, pe măsură ce privirea regelui babilonez o parcurge din cap pînă în picioare. În Metamorfoze, decăderea progresivă a omenirii din starea de nevinovăţie e reflectată în mitul celor «patru vîrste ale omului»: de aur, de argint, de aramă, de fier. După ce stabilim că statuia Moşului simbolizează decăderea speciei umane, interpretarea cea mai plauzibilă a acestei alegorii este că metalele din care statuia este formată fac aluzie la «vîrstele omului» înşirate de Ovidiu. În special, partea mai puţin nobilă a sa, cea de la pîntec în jos, ar indica era celei mai mari corupţii. În piciorul de fier ar trebui să vedem atunci Imperiul, iar în cel de lut Biserica, după ce şi-a arogat puterea temporală şi în mod nedrept, potrivit lui Dante, pretinde să fie suprema autoritate politică pe pămînt” (E.A. Panaitescu). „Statuia văzută mai întîi în ansamblul său, ca un lucru monumental, se precizează acum prin adnotări descriptive ale diverselor metale din care este compusă. Fireşte că statuia îşi trage semnificaţiile din alegorie, dar interpretarea pe care o impune nu este simplă şi de fapt n-a fost univocă. Se porneşte de la constatarea comună la toţi comentatorii, aceea că statuia reprezintă simbolic istoria omenirii, care e istoria greşelilor, păcatelor, căderilor, pagubelor şi aşadar a lacrimilor şi durerii: aproape o înaintare cu spatele, o fugă de origini şi de perfecţiunea din vîrsta de aur” (T. Di Salvo). 115. Lor corso in questa valle si diroccia; «Cursul lor în această vale se prelinge: formează Aheronul, Stixul şi Flegetonul; apoi se duc în jos pe-această strîmtă gură» (v. 115-117). Lacrimile moşneagului din Creta formează cele trei rîuri infernale. „Rîurile sînt, aşadar, numai una dintre numeroasele forme în care se concretizează procesul de degenerare a istoriei omenirii; în acel proces infernul este o continuare. Totodată un moment al prelungirii lacrimilor şi a durerii generate de păcat sînt rîurile infernale, care distribuite în diferitele cercuri ale infernului se regăsesc unitar, în punctul cel mai de jos al infernului, unde, ca uriaşe mase de gheaţă, îl încercuiesc şi-l strîng pe Lucifer, din care s-a născut păcatul şi, prin urmare, toată degenerarea regresivă, care a făcut din om un monstru, în care toate părţile trupului se opun capului, raţionalităţii. Numele rîurilor infernale, Dante le-a adaptat din literatura clasică: la început le-a făcut pe toate să derive dintr-un izvor unic, în raport cu concepţia sa că la originea tuturor relelor care au cuprins omenirea se află un singur păcat, cel originar; pe măsură ce păcatul s-a extins, a deschis noi căi de existenţă, noi denumiri, statuia (omenirea) a deschis noi crăpături, care au făcut din trupul omenesc un corp rănit groaznic. Datoria nouă şi totodată veche este de-a astupa aceste sfîşieri din trup şi de-a scoate omenirea din păcat” (T. Di Salvo). 118. infin, là dove più non si dismonta, «…pînă acolo unde nu se mai coboară: formează Cocitul; şi cum e mlaştina aia, vei vedea; de aceea nu-ţi povestesc aici’. Şi eu lui: ‘Dacă pîrîul de-aici derivă astfel din lumea noastră, de ce ne apare doar pe acest mal?’» (v. 118-123). Rîurile se reunesc la străfundul Infernului, formînd lacul Cocit. Dante se interesează cum de n-a mai întîlnit acest rîu în călătoria sa, avînd în vedere că s-a format în lumea pămîntească şi străbate întregul Infern. „Cocitul este balta îngheţată care ocupă al nouălea cerc; în el sînt scufundaţi trădătorii şi împăratul ţinutului dureros (‘mperador del doloroso regno), Lucifer, care a trădat încrederea lui Dumnezeu. Originea apelor infernale este un element nou, care nu se găseşte în modelul biblic sau în cel clasic, care au inspirat alegoria Moşului. Dante voia, cum scrie Steiner, «ca durerea, întrucît este consecinţa păcatului, să-i fie restituită celui care e prima origine a păcatului». (…) Alegoria Moşului din Creta şi teoria apelor infernale nu au doar o valoare structurală (întrucît ne pun la curent cu topografia infernală), ci şi mai ales poetică, în măsura în care se concretizează într-o solemnă, emoţionantă meditaţie despre cursul istoriei omeneşti” (E.A. Panaitescu). 124. Ed elli a me: «Tu sai che ‘l loco è tondo; «Şi el mie: ‘Tu ştii că locul e rotund; şi deşi ai înaintat spre stînga, tot coborînd, n-ai străbătut întregul cerc: drept care, dacă îţi apare lucru nou în faţă, nu trebuie să-ţi umple chipul de uimire’» (v. 124-129). Virgiliu îi reaminteşte că Infernul e rotund şi că cei doi călători, coborînd în cerc, n-au parcurs mereu întreaga circumferinţă. „Faptul că n-ai văzut anterior acest rîu, Flegetonul, nu trebuie să te uimească; el exista şi în cercurile anterior traversate de noi, doar că nu ne-am întîlnit cu el. Cel puţin pe partea stîngă a cercurilor, întrucît noi ne-am mişcat mereu spre dreapta” (T. Di Salvo). 130. E io ancor: «Maestro, ove si trova «Şi eu de asemeni: ‘Maestre, unde se află Flegeton şi Lete? că de unul nu vorbeşti, iar de altul spui că se face-n ploaia asta’. ‘Îmi plac toate întrebările tale fireşte’, a răspuns; ‘dar fiertura apei roşii trebuia să-ţi lămurească una pe care mi-o adresezi. Lete o să-l vezi, dar afară din groapa asta, acolo unde merg sufletele să se spele, cînd vina regretată le e luată’» (v. 130-138). Dante se interesează de două ape din lumea de apoi: Flegeton şi Lete. Virgiliu îl dojeneşte pentru neatenţie: Flegetonul e tocmai rîul în faţa căruia se află. Iar Lete va fi întîlnit în vîrful Purgatoriului, unde slujeşte la curăţarea sufletelor mîntuite de amintirea păcatului. „Există un sens limitativ: îmi plac toate întrebările tale (fiindcă demonstrează dorinţa de-a învăţa), dar de data asta cel puţin una e în plus. Apare aici reacţia umană a lui Virgiliu, mereu surprinsă cu acuitate; şi ca în alte situaţii, el tinde să modereze excesele lui Dante. Astfel se constituie treptat, în coerenţa atitudinilor sale, un personaj viu” (Chiavacci Leonardi). “Flegetonul este rîul de sînge fierbinte, în care sînt pedepsiţi violenţii contra semenilor, Lete curge în vîrful Purgatoriului (unde se află Paradisul pămîntesc) şi ajută sufletele care şi-au ispăşit pedeapsa şi sînt pe cale să urce în ceruri, să-şi piardă amintirea păcatelor” (E.A. Panaitescu). „Aluzia la Flegeton este deja în Eneida VI, 550 (…). În limbajul literar, Flegetonul, conform unei etimologii acreditate, însemna ‘încins’” (T. Di Salvo). 139. Poi disse: «Omai è tempo da scostarsi «Apoi a spus: ‘Deja e vremea să ne depărtăm de pădure; vino pe urmele mele: marginile ce nu-s arse ne-arată drumul, iar pe ele orice văpaie se stinge’» (v. 139-142). Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să se îndepărteze de pădurea sinucigaşilor: e vremea să înainteze pe malul Flegetonului, care îi păzeşte de arsura focului şi le indică drumul de străbătut. „Invenţia, care va permite traversarea deşertului, ţine de structura evident fantastică a poemului, care pe o schemă obligatoriu predeterminată creează treptat şi inovează situaţii şi detalii generate de călătoria însăşi, care la tot pasul îi reînnoiesc veridicitatea şi surpriza” (Chiavacci Leonardi). Laszlo Alexandru
| ||
