 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Copacii sălbatici (Infern XIII)
1. Non era ancor di là Nesso arrivato, «Încă nu ajunsese Nessus dincolo, cînd am intrat într-o pădure care nu avea semn de potecă. Nu frunză verde, ci de culoare cenuşie; nu ramuri drepte, ci noduroase şi răsucite; erau nu poame, ci spini cu venin: nu au aşa hăţişuri aspre şi dese jivinele care între Cecina şi Corneto se feresc de locurile cultivate» (v. 1-9). După despărţirea de centaurul care i-a călăuzit, Virgiliu şi Dante pătrund într-o pădure înfricoşătoare, aflată în antiteză cu peisajele cunoscute în viaţa reală. Negaţiile repetate anticipează stilistic tema principală a cîntului, sinuciderea, ca păcat grav, prin care muritorul se privează singur de ceea ce nu-i aparţine, ci a primit de la Dumnezeu: viaţa. „Pădurea în care cei doi intră este a sinucigaşilor, a celor care aplicînd violenţa asupra lor înşile, smulgîndu-şi viaţa, acum sînt aici înrădăcinaţi şi preschimbaţi în copaci: aşa cum s-au dezbrăcat de lucrurile care fac viaţa frumoasă, copacii-oameni sînt dezgoliţi, fără frunze. Nenaturală a fost violenţa împotriva lor înşile, nenatural e raportul om-copac, violenţă împotriva legii divine este sinuciderea şi cu violenţă sînt înfipţi sinucigaşii în fibrele naturii şi dureros conştienţi de jignirea pe care i-au adus-o lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). „Sînt indicate două limite ale regiunii Maremma: rîul Cecina la nord şi Corneto la sud, în Lazio (amintită ca patria banditului Rinieri la sfîrşitul cîntului XII, v. 137). Prin trimiterea la zona Maremma, cunoscută pe vremurile sale ca unul dintre locurile cele mai sălbatice şi neospitaliere din Italia, Dante conduce ca totdeauna fantezia cititorului spre un punct de referinţă familiar, pentru a face să devină reale locurile de după moarte, care au mereu aspecte îngrozitoare (…), dar mereu oarecum asemănătoare cu cele pămîntene” (Chiavacci Leonardi). „Pădurea e înţepenită, scheletică, nenaturală; scurgerea armonioasă a vieţii aici e fixitate, dezolare, moarte. Cenuşie e culoarea frunzelor, noduroase şi ca răsucite spre ele înseşi sînt ramurile; apoi răutatea: spinii otrăviţi, instrumente ale durerii. Antiteza, repetată de trei ori, sugerează lipsa de naturaleţe a peisajului. Acesta e, la rîndul său, ca o introducere la o tragedie lipsită de naturaleţe: sinuciderea. După cum a observat cu fineţe Sapegno, stilul elaborat şi aspru al acestui cînt se află în acord, încă din terţinele iniţiale, «cu un subiect de fantezii ciudate şi oribile, în care să se reflecte şi să ia consistenţă poetică un coşmar tragic, ce depăşeşte norma obişnuită a sentimentelor umane»” (E.A. Panaitescu). 10. Quivi le brutte Arpie lor nidi fanno, «Aici îşi fac cuiburi slutele Harpii, ce i-au gonit din Strofade pe troieni, cu funestele lor profeţii. Au aripi largi, dar gîturi şi chipuri umane, picioare cu gheare şi burta mare cu pene; şi-aruncă plînsul din ciudaţii copaci» (v. 10-15). Gardienii torturători ai sinucigaşilor sînt harpiile, personaje preluate din mitologie, avînd o înfăţişare hibridă, îngrozitoare. „Harpiile, monştri din mitologia clasică, sînt adaptate la codul creştin. Dante cunoştea Harpiile, pe jumătate femei şi pe jumătate păsări, din Eneida, unde ele apar ca animale oribile, care îl gonesc pe Enea din insulele Strofade. Tema profundă este şi în acest caz cea a anormalităţii: nenaturali sinucigaşii, nenaturali şi monstruoşi de asemeni cei care îi torturează” (T. Di Salvo). 16. E ‘l buon maestro «Prima che più entre, «Şi bunul învăţător: ‘Înainte de-a intra, află că eşti în al doilea ocol’, a început a-mi spune, ‘şi vei fi aici pînă vei ajunge la oribilul nisip: de aceea te uită bine; aşa vei vedea lucruri ce nu le-ai crede din vorbele mele’» (v. 16-21). Călăuza îl pune în temă pe Dante, în legătură cu locul în care se află şi îl îndeamnă să cunoască singur, prin intermediul simţurilor, realităţile înfiorătoare, ce poate că ar părea incredibile, dacă ar fi doar povestite de altcineva. „Un moment de pauză: raţiunea (Virgiliu) intervine. Omul (Dante), privind şi examinînd (riguarda ben), are de dobîndit conştiinţa asupra realităţii; să se bazeze inclusiv pe experienţa obţinută de alţii, dar să-şi facă propriile experienţe directe; raţiunea indică direcţia, dă sugestii asupra metodei; experimentarea e dreptul şi datoria individului” (E.A. Panaitescu). 22. Io sentia d’ogne parte trarre guai «Eu auzeam din toate părţile vaiete şi nu vedeam pe nimeni de la care să vină; drept care m-am oprit rătăcit. Cred că el a crezut că eu credeam că sunetele ies din tufişurile acelea, de la oameni ce se-ascund de noi» (v. 22-27). Dante aude gemete de durere peste tot, în pădure, dar nu vede nici un damnat şi se opreşte confuz. Crede că Virgiliu a crezut că el credea că păcătoşii sînt ascunşi după tufişuri. Manierismul expresiei (repetiţia verbului „a crede”) prefigurează apariţia personajului principal din acest cînt, Pier delle Vigne, un curtean aristocrat şi poet din Şcoala Siciliană, care punea mare preţ pe ornamentele stilistice. „Unii critici au atribuit folosirea artificiilor retorice, ca acela din versul cred’io ch’ei credette ch’io credessi, intenţiei de-a parafraza stilul artificial al lui Pier delle Vigne, protagonistul episodului pe cale să înceapă. Dar această explicaţie nu limpezeşte funcţia pe care asemenea modalităţi expresive o au în planul poeziei. În ele trebuie să vedem tot atîtea mijloace, de care Poetul se slujeşte pentru a exprima, prin intermediul distorsionării limbajului, eroarea intelectuală şi morală ce i-a condus pe sinucigaşi la păcatul lor şi, totodată, halucinanta atmosferă în care ideea lor nelegiuită s-a format. Aici ochii, sentimentele, actul perplex şi interogativ al lui Dante merg de la Virgiliu la copaci, de la aceştia la căutarea originii vocilor, apoi din nou la Virgiliu: ramurile întortocheate sînt însoţite de întortocherea psihologică, de nesiguranţa lui Dante” (E.A. Panaitescu). 28. Però disse ‘l maestro: «Se tu tronchi «De aceea mi-a spus învăţătorul: ‘Dacă rupi o crenguţă dintr-una din aceste plante, gîndurile pe care le ai se vor dovedi greşite’. Atunci mi-am întins mîna în faţă şi-am luat o ramură dintr-un desiş mare; iar trunchiul a strigat: ‘De ce mă frîngi?’» (v. 28-33). În loc de orice explicaţie teoretică, maestrul îl îndeamnă să desprindă o creangă dintr-un tufiş. După ce Dante îi dă ascultare, planta protestează împotriva acestui act de violenţă. „Intervenţiile lui Virgiliu (versurile 16-21, 28-30) sînt cele ale «maestrului»: implicate sufleteşte, dar controlate, calme, ca ale celui care îndeplineşte o datorie grea; Virgiliu ştie, aşadar nu e nici o uimire la el, ci siguranţa precisă şi aproape impasibilă a chirurgului care ghidează mîna nesigură (allor porsi la mano un poco avante) a elevului pe trupul bolnavului: sappi… riguarda ben… se tu tronchi” (E.A. Panaitescu). “Creşterea neliniştitoare a primelor treizeci şi trei de versuri, anxietatea încordată care de la peisaj se transmite la sufletul lui Dante, se adună şi culminează în acest strigăt artificial: e ‘l tronco suo gridò. O vegetală cu voce umană. Şi o voce care se articulează în cel mai elevat act al intelectului uman, întrebarea, instrumentul destinat căutării cunoaşterii: perché… Pînă aici Dante a adunat, în linişte, nedumeririle; le-a tradus într-un gest (e colsi); acum răspunsul a venit, dar se azvîrle, ca o teribilă întrebare, aproape ca un act de acuzare, asupra solicitantului: non hai tu…?” (E.A. Panaitescu). 34. Da che fatto fu poi di sangue bruno, «După ce s-a acoperit cu sînge negricios, a-nceput iar să spună: ‘De ce smulgi din mine? n-ai tu nici un strop de milă? Oameni am fost, şi acum sîntem făcuţi vreascuri: mîna ta ar trebui să fie mai pioasă şi de-am fi suflete de şerpi’» (v. 34-39). Din planta rănită au ieşit stropi de sînge, iar vegetala şi-a continuat protestele printre explicaţii: sufletele damnate sînt închise pentru totdeauna, ca pedeapsă, în fibra naturii. „Pădurea şi-a dezvăluit secretul: am fost oameni şi acum sîntem vreascuri. Sufletele sinucigaşilor care şi-au refuzat cu violenţă trupul sînt degradate la prizonieratul în aceste forme arboricole unde, neputincioase, suferă şi se răsucesc, cu o durere ce palpită, mută, oarbă, surdă, zidită în fibra lemnului, pînă cînd Harpiile, păscînd frunzele cenuşii, sporesc suferinţa şi totodată îi deschid o cale de eliberare a sa: fenestra” (E.A. Panaitescu). 40. Come d’un stizzo verde ch’arso sia «Ca dintr-un tăciune verde, ce-a ars la un capăt, iar la altul geme şi ţipă-n vîntul care aleargă, aşa din aşchia ruptă ieşeau laolaltă cuvinte şi sînge; drept care i-am lăsat vîrful să cadă şi m-am oprit ca omul speriat» (v. 40-45). Vorbele supărate ale plantei ieşeau ca seva din lemnul verde, aruncat pe foc. Poetul s-a speriat şi-a scăpat din mîini creanga ruptă. „Comparaţia cu lemnul care lăcrimează se află deja la provensalul Gaucelm Faiditz (…). La Dante ea exprimă o atenţie destinată să surprindă în natură o semnificaţie dramatică, nu pauza lirică, şi se include perfect în tema care stă la baza acestui cînt: pierderea trăsăturilor omeneşti în natura arborilor, cristalizarea copacilor în rigiditatea morţii. Atunci cînd, prin intermediul durerii (ramura smulsă), copacul-om revine la viaţă pentru a se exprima (sîngerează, vorbeşte), această manifestare de viaţă seamănă pe de-a-ntregul unui proces mecanic, nu are nimic liber într-însa. Tot astfel, ca o consecinţă a căldurii care îi seacă o extremitate, umiditatea de care bucata de lemn pusă pe foc e îmbibată se refugiază toată la extremitatea opusă şi de-aici geme, se revarsă, condensată în picături, în exterior. Reacţia lui Dante la spectacolul ciudat nu e analizată: se concretizează într-un gest (lasciai la cima cadere) şi într-o atitudine (stetti come l’uom che teme). «După cum adesea se întîmplă la Dante, un fapt este comentat printr-un alt fapt, şi nu prin termeni subiectivi» (Aglianò)” (E.A. Panaitescu). 46. «S’elli avesse potuto creder prima», «‘Dacă el ar fi putut crede mai înainte’, a răspuns înţeleptul meu, ‘suflet rănit, ce-a văzut apoi din rima mea, n-ar fi întins mîna asupra ta; dar lucrul incredibil m-a împins să-l îndemn la ceva ce pe mine chiar m-apasă» (v. 46-51). Virgiliu intervine pentru a consola planta rănită: a fost constrîns să-l încurajeze pe Dante să comită un gest nedelicat, de violenţă, pentru a-l ajuta să priceapă o situaţie pe care el însuşi, în poemul său, a descris-o deja. „Rima are sensul de poezie; aici în particular indică poemul lui Virgiliu, Eneida. În cartea a treia (versurile 19-68) Virgiliu povesteşte episodul lui Polidor, fiul lui Priam, regele Troiei, care a fost ucis prin trădare de Polinestor, regele Traciei, şi pe mormîntul căruia au crescut copăcei. Enea, ajuns în acel loc, a smuls cîteva ramuri şi, din ele, care şiroiau de sînge, a ieşit vocea lui Polidor. Dar sensul transformării omului în plantă e profund diferit în versurile acestui cînt, faţă de cel din episodul virgilian. Contrastul atît de net, încă de la început, la Dante, între natura arborilor şi natura umană (din ramură ies cuvinte şi sînge, parole e sangue), apare la Virgiliu mult atenuat. Ceea ce-l înspăimîntă pe Enea e sîngele care tîşneşte din copăcelul rupt. Doar în al doilea moment va vorbi Polidor; cuvintele sale nu vor mai fi atunci motiv de spaimă, ci doar de mirare. Ideea tragică se diluează astfel într-o succesiune cronologică. Observă bine Aglianò: «La Virgiliu efectele sînt mereu anticipate… şi, la momentul culminant, la gemete şi la cuvintele lui Polidor, se ajunge progresiv, printr-o evoluţie permanentă… Însă linia ascendentă la Dante e foarte rapidă». (…) Mai trebuie adăugat că, în timp ce metamorfoza are la Virgiliu o valoare pozitivă, fiind pentru Polidor «răsplata acordată din ceruri, în compensarea uciderii sale mişeleşti de către Polinestor» (Medin), la Dante este expresia condamnării stabilite de Dumnezeu pentru cel care s-a lipsit de propria sa viaţă” (E.A. Panaitescu). 52. Ma dilli chi tu fosti, sì che ‘n vece «Dar spune-i cine ai fost, drept răsplată, ca faima să ţi-o înnoiască-n lumea de sus, unde are voie să se-ntoarcă’. Şi trunchiul: ‘Aşa mă ademeneşti cu vorba dulce, că nu pot tăcea; şi nu vă fie cu supărare, dacă la poveşti oleacă zăbovesc» (v. 52-57). În compensaţie pentru suferinţa provocată, Virgiliu vrea să afle de la osîndit cine a fost, pentru ca Dante să-l pomenească în poemul lui, la întoarcerea în lumea vie. Sufletul încarcerat acceptă să le spună povestea sa. „Aproape toţi damnaţii îşi manifestă dorinţa ca amintirea lor să dureze pe pămînt; mai ales cei care, fiind totuşi păcătoşi, au fost spirite măreţe şi demne, în vreun fel, de admiraţie. Pier delle Vigne pare să se frămînte mai mult decît de condiţia lui prezentă, de calomniile prin care i-au fost jignite reputaţia, onorabilitatea. Dante va simţi milă (pietà) pentru aceste frămîntări, pînă la a fi impresionat. Nu va fi milă pentru soarta păcătosului, care a fost hotărîtă de justiţia lui Dumnezeu, cu care Poetul creştin nu poate să nu fie de acord; va fi însă participare la suferinţa îndreptăţită a lui Pier delle Vigne, provocată de necunoaşterea faptului că i-a fost leal stăpînului său” (E.A. Panaitescu). 58. Io son colui che tenni ambo le chiavi «Eu sînt cel ce-am ţinut ambele chei la inima lui Frederic şi le-am învîrtit, încuind şi descuind aşa suav, că de la tainele lui pe toţi i-am îndepărtat: credinţă purtat-am glorioasei datorii, încît mi-am pierdut somnul şi liniştea» (v. 58-63). Osînditul a fost omul de încredere al împăratului Frederic al II-lea, sfetnicul său de taină; i-a fost credincios stăpînului său pînă la pierderea sănătăţii. „Pier delle Vigne, născut la Capua la sfîrşitul secolului al XII-lea, a studiat dreptul la Bologna; în tinereţe a cunoscut mizeria şi strîmtorarea; după ce şi-a dobîndit faimă prin meritele sale, a făcut parte ca notar din curtea imperială de la Palermo, unde a intrat în graţia lui Frederic al II-lea, pînă la a-i deveni sfetnic de taină, «protonotar», judecător la Curtea Supremă şi cancelar al Regatului Siciliei. Acuzat – şi Dante consideră că pe nedrept – de îmbogăţire ilicită, abuz de putere şi trădare, de către curtenii invidioşi şi jigniţi de averea lui, după douăzeci de ani de onoruri, a căzut în dizgraţia stăpînului său, care a poruncit să fie aruncat în închisoare şi să i se scoată ochii (1248); în anul următor, disperat, s-a sinucis. A fost un om cult, rafinat, poet în limba vulgară, renumit pentru elocinţa sa şi pentru măiestria compoziţiilor în latină” (E.A. Panaitescu). “Imaginea de claviger, omul care ţine cheile (de origine biblică: Isaia 22, 22), a fost regăsită în corespondenţa lui Pier delle Vigne, într-o scrisoare către Nicola della Rocca, ce-ar putea fi sursa directă a pasajului dantesc: Tamquam Imperii claviger claudit, et nemo aperit; aperit, et nemo claudit. Epistolarul era oricum un text răspîndit şi figura folosită pentru cancelarul lui Frederic probabil că era cunoscută, încît el o foloseşte chiar în locul propriului său nume” (Chiavacci Leonardi). 64. La meretrice che mai da l’ospizio «Tîrfa, care mereu a stat cu ochii depravaţi pe curtea împărătească, o ruină generală şi-un viciu la case mari, a-nflăcărat inimile toate-mpotriva mea, iar flăcările l-au înflăcărat aşa pe August, că vesela onoare mi s-a schimbat în jalnic doliu» (v. 64-69). Invidia este prostituata care mereu pîndeşte curţile domneşti şi le împinge spre vicii şi degradare morală. Invidia curtenilor i-a învrăjmăşit pe toţi împotriva cancelarului şi-a stîrnit duşmănia împăratului, care l-a pedepsit îndepărtîndu-l. Trebuie subliniat că învăţătura amară, la adresa moravurilor curteneşti corupte de invidie, este dublată de artificii stilistice ca repetiţia şi antiteza, mărci de preţiozitate ale însuşi personajului istoric (invidia a înflăcărat inimile, iar flăcările l-au înflăcărat pe împărat; vesela onoare a devenit jalnic doliu). „O terţină întreagă pentru o definiţie – lucru foarte rar în Comedie – subliniază pe de o parte forţa acestui viciu, pe de altă parte intensitatea cu care Piero, adică Dante, îl detestă” (Chiavacci Leonardi). „Încrederea exclusivă a împăratului, pe care Piero o plasează printre meritele sale şi pe care în orice caz Dante i-o atribuie, nu pare să corespundă locului pe care în realitatea curţii l-a ocupat delle Vigne. Fără îndoială a fost un ministru puternic şi din partea împăratului a primit sarcini importante şi prestigiu. Amploarea importanţei lui trebuie însă redimensionată puţin. După cum nu mai avem siguranţa pe care Dante a avut-o legat de nevinovăţia lui. Noi documente permit suspiciunea că Piero abuza de puterea lui, deşi nu pare să fi conspirat vreodată împotriva împăratului. Dante a strîns în imaginea omului politic delle Vigne aceeaşi admiraţie pe care a avut-o pentru literat, ca şi în general pentru toată «şcoala siciliană»” (T. Di Salvo). 70. L’animo mio, per disdegnoso gusto, «Sufletul meu, din gust dispreţuitor, crezînd prin moarte că fuge de dispreţ, nedrept m-a făcut pe mine contra mea cel drept. Pe noile noduri ale acestui lemn vă jur că-n veci n-am rupt credinţa faţă de stăpînul meu, ce-aşa demn de onoare a fost» (v. 70-75). Poetul sicilian n-a putut îndura dispreţul nemeritat al celorlalţi şi s-a sinucis, comiţînd o nedreptate împotriva lui însuşi, care fusese drept, nu greşise prin nimic. Acum se jură pe noua sa condiţie păcătoasă că i-a fost mereu credincios stăpînului său. Se pare că după ce, la porunca împăratului, a fost întemniţat şi orbit, Pier delle Vigne s-a omorît, izbindu-se disperat cu capul de pereţii temniţei. Continuă aici exprimarea manieristă a tragediei, cu ajutorul repeţiei şi al antitezei (sufletul cu gust dispreţuitor, care fuge de dispreţ; m-a făcut pe mine contra mea; omul drept a devenit cu sine însuşi nedrept). „Nedreptatea pe care Pier delle Vigne şi-o face sie însuşi este întîi de toate violarea unui drept inalienabil: dreptul la viaţă. Pentru un creştin, omul nu-şi poate lua viaţa, întrucît este un dar de la Dumnezeu. Cu multă ascuţime de spirit se exprimă despre aceasta un vechi comentator, Buti: «Acele lucruri pe care omul nu şi le poate da, nu trebuie să şi le ia; ba chiar trebuie să le păstreze, cît timp vrea cel care i le dă; şi, dacă le refuză, îndreptăţit este să nu le mai capete». Nedreptatea pe care protonotarul imperial a comis-o cînd s-a ucis nu trebuie considerată doar în raport cu viaţa sa dreaptă, ci în raport cu viaţa pur şi simplu, fără alte specificaţii de valoare. În alţi termeni, în ochii lui Dumnezeu, gestul sinucigaşului este la fel de reprobabil, oricît de mare este valabilitatea morală a actelor înfăptuite de acesta de-a lungul vieţii. Desigur, în plan omenesc şi poetic, faptul că Pier delle Vigne s-a ucis fără a avea nimic să-şi reproşeze îi colorează de patetism tragedia” (E.A. Panaitescu). „Cuvintele aduc la lumină ruptura tragică produsă în sufletul omului, care şi-a făcut lui însuşi, pînă în acel moment drept şi nevinovat, cea mai gravă nedreptate. Să se noteze că asemenea cuvinte au sens doar în contextul unei concepţii creştine despre viaţa omului, unde orice act de justiţie îi revine lui Dumnezeu şi unde, prin urmare, inclusiv dispreţul poate fi acceptat de către cel nevinovat, ca odinioară de Cristos, lucru inadmisibil în universul păgîn, ca şi în cel modern. A se vedea, prin comparaţie cu Piero, povestea lui Romeo da Villanova, şi el drept (cu o soartă asemănătoare, dar pe care o suportă curajos), în Par. VI, 127-142. Ultimul termen de referinţă este, evident, acel exul immeritus, Dante însuşi” (Chiavacci Leonardi). 76. E se di voi alcun nel mondo riede, «Şi dacă din voi careva pe lume se întoarce, să-mi spele amintirea, ce încă zace sub lovitura primită din partea invidiei.’ Un pic a aşteptat şi apoi ‘Întrucît tace’, mi-a spus poetul mie, ‘nu pierde ocazia; ci vorbeşte, şi întreabă-l dacă mai multe vrei’» (v. 76-81). Pier delle Vigne îi roagă pe interlocutorii săi, dacă vor reveni la viaţa reală, să-i repare buna-reputaţie, afectată încă de invidie. După un moment de tăcere, Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să-i adreseze alte întrebări. „O singură, emoţionantă preocupare îl mai leagă pe Pier delle Vigne de lumea celor vii: reafirmarea fidelităţii sale faţă de suveranul care a fost mereu demn de onoare şi căruia nu-i pune niciodată la îndoială măreţia: nici o aluzie la faptul că tocmai împăratul l-a condamnat la chinuri groaznice: se pare că aceste măsuri trebuie atribuite unui gest, pe care împăratul nu putea să nu-l facă, atunci cînd a fost înşelat de vorbele calomniatorilor. Vina îi aparţine aşadar invidiei, calomniei care l-a copleşit pe împărat, care însă rămîne mereu în sentimentele lui Pier delle Vigne o figură demnă de absolută veneraţie. De aici rugămintea către Dante, cînd se va întoarce în lumea pămînteană, de a-i răscumpăra numele de curtean fidel de acuzaţia, pentru el intolerabilă, de lipsă a fidelităţii faţă de suveranul său. Nimic nu-l va putea ierta de nedreptatea sa, aceea de a-şi fi luat viaţa, dar oamenii trebuie să-i dea dreptate, să-i recunoască fidelitatea faţă de Frederic al II-lea” (T. Di Salvo). 82. Ond’ ïo a lui: «Domandal tu ancora «Drept care eu: ‘Întreabă-l tu încă despre ceea ce crezi că-mi place; eu n-aş putea, atîta milă mă sufocă!’» (v. 82-84). Dante e copleşit de compasiune şi nu poate să-i mai vorbească, dar îl roagă pe Virgiliu să-i ceară lui Piero alte detalii. „Episodul are şi această valoare de reparaţie a figurii istorice a lui Piero, a nevinovăţiei şi dezinteresului său: Piero e un exemplu neobişnuit, şi de aceea mai interesant, al strategiilor ascunse prin care un nevinovat poate fi persecutat şi umplut de infamie. Iar aici cele două destine, al lui Piero şi al lui Dante, se apropie şi episodul se dezvăluie implicit autobiografic” (T. Di Salvo). 85. Perciò ricominciò: «Se l’om ti faccia «De aceea a reînceput: ‘Pentru ca acest om să facă de bună-voie ce vorba ta îl roagă, spirit încarcerat, încă te rog să ne spui cum se leagă sufletul cu aceste noduri; şi spune-ne, de poţi, dacă vreunul din asemenea membre se dezleagă’» (v. 85-90). Virgiliu îl roagă pe Pier delle Vigne, în schimbul pomenirii lui în lumea celor vii, să le explice cum ajunge sufletul păcătos să fie încarcerat în nodurile lemnului şi dacă va mai scăpa vreodată de-acolo. „Extrema curtoazie a frazei răsucite, preţioasă ca toată vorbirea lui Piero, este accentuată de vocativul plasat în centru: spirito incarcerato, unde răsună respectul pentru spiritul omenesc şi mila pentru condiţia sa” (Chiavacci Leonardi). 91. Allor soffiò il tronco forte, e poi «Atunci tare-a prins a sufla trunchiul şi-apoi s-a schimbat vîntul în asemenea voce: ‘Pe scurt veţi avea răspunsul.» (v. 91-93). Întrebarea îi provoacă mai întîi tulburare spiritului încătuşat, care apoi le răspunde pe scurt. „Piero aici pare să revină la ocupaţia pe care în viaţă o desfăşura, de mare autoritate care emite sentinţe nu în nume propriu, ci în numele justiţiei, nu personalizată într-un individ, ci deasupra tuturor” (T. Di Salvo). 94. Quando si parte l’anima feroce «Cînd se desprinde sufletul feroce de corpul din care el însuşi s-a smuls, Minos îl trimite în a şaptea groapă. Cade-n pădure şi nu are parte stabilită; dar unde soarta îl azvîrle, se prinde-n rădăcini ca bobul de-alac» (v. 94-99). După moartea violentă pe care trupul şi-a provocat-o, spiritul ajunge în faţa judecătorului Minos, care îl trimite în al şaptelea cerc. Aici cade la nimereală şi, unde a ajuns, sămînţa lui prinde rădăcini. „Să se observe corespondenţa imaginilor: disvellere se spune tocmai despre plante, care sînt smulse din sol cu rădăcinile. Sufletul apare ca dezrădăcinat de trup (pentru a se înrădăcina apoi în plantă)” (Chiavacci Leonardi). 100. Surge in vermena e in pianta silvestra: «Răsar mlădiţă şi copac sălbatic: Harpiile, păscîndu-i frunzele apoi, îi dau dureri şi durerii fereastră. Cu celelalte suflete veni-vom să ne căutăm trupul, dar nici unul nu şi-l va reîmbrăca, fiindcă nu se cuvine s-avem înapoi ceea ce azvîrlim» (v. 100-105). Din sămînţă creşte mlădiţa, de unde se dezvoltă copacul. Harpiile îi pasc frunzele şi, prin durerea provocată, îi permit să se exprime, să iasă la lumină. (Continuă seria retorică a repetiţiilor de la suprafaţa cîntului: harpiile dau dureri şi durerii fereastră.) La Judecata de Apoi, şi aceste spirite îşi vor căuta trupul, dar nu vor mai avea putinţa de-a şi-l recupera, întrucît au renunţat la el din proprie voinţă. „Cuvintele lui Piero urmează povestea sufletului feroce în fiecare etapă a sa, de la momentul dezrădăcinării de trup: întîi sămînţă, apoi mlădiţă, în fine copac sălbatic. E în realitate povestea pe care el însuşi a suferit-o, pas cu pas, şi care desprinsă la persoana a treia, ca o explicaţie curtenitoare, apare ca atare încă mai tragică” (Chiavacci Leonardi). 106. Qui le strascineremo, e per la mesta «Aici le vom tîrî şi-n trista pădure vor fi trupurile noastre atîrnate, fiecare de tufa umbrei sale maltratate’» (v. 106-108). Corpurile abandonate vor fi aduse în codrul sinucigaşilor şi vor fi spînzurate de copacii care închid sufletele prizoniere. „Aici e reala pedeapsă a sinucigaşului şi sensul echivalenţei: a despărţit sufletul de trup, a dispreţuit trupul şi nu-l va mai redobîndi niciodată” (Chiavacci Leonardi). „Imaginea trupurilor spînzurate de copaci, care vor umple pădurea în eternitate, îşi trage originile de la primul sinucigaş din istoria creştinismului, adică Iuda, cu siguranţă prezent în mintea lui Dante de-a lungul scrierii cîntului. Amintim că păcatul sinuciderii e cel de «disperare», cum ne spune Pietro di Dante. Să disperi în faţa lui Dumnezeu, ca Iuda, stă la temelia oricărui act sinucigaş. De aceea pedeapsa lor are aceeaşi imagine” (Chiavacci Leonardi). 109. Noi eravamo ancora al tronco attesi, «Noi încă eram aplecaţi spre-acel trunchi, crezînd că vrea să spună altele, cînd am fost surprinşi de-un zgomot, ca omul ce-aude venind mistreţul şi gonacii spre locul lui, şi-aude bestiile şi vreascurile rupte» (v. 109-114). Dante şi Virgiliu ascultau cu atenţie, crezînd că mai au ceva de aflat de la Pier delle Vigne, cînd atenţia le-a fost distrasă de un zgomot teribil de vînătoare. „Pînă acum acest cînt a fost aproape complet lipsit de o aparentă acţiune, chiar dacă e foarte bogat în evoluţii psihologice. Aici, printr-o considerabilă schimbare, în imobilism năvăleşte mişcarea. «Pădurea pe care deja credeam că o cunoaştem ne dezvăluie profunzimi înfricoşătoare şi nebănuite, eliberînd, din străfundul ei obscur, neaşteptate fiinţe umane şi neaşteptaţi monştri, într-un tumult de vînătoare, unde printr-o infernală răsturnare cel vînat este omul» (Parodi)” (E.A. Panaitescu). „Se aude alergatul bestiilor (poate şi lătratul cîinilor) şi foşnetul vreascurilor răsfirate. Versul, cu un triplu «s» urmat de consoană (bestie, frasche, stormire) şi ritmul agitat, e plin de onomatopeele foşnetelor pădurii, la apropierea vînătorii” (Chiavacci Leonardi). 115. Ed ecco due da la sinistra costa, «Şi iată doi pe coasta stîngă, despuiaţi şi zgîriaţi, fugind de mama focului, de smulgeau din pădure toate hăţişurile» (v. 115-117). Doi păcătoşi veneau alergînd disperaţi, din toate puterile, goi şi scrijeliţi, rupînd în trecere frunzele şi crengile. „Ne deplasăm ochii asupra pustiitorilor, văzuţi nu ca vînători care mînă în faţa lor cîinii, ci ca vînaţi şi urmăriţi şi sfîşiaţi de cîini: şi acesta este un semn al contrastului şi al opoziţiei pe care se sprijină întregul cînt. Care e cîntul situaţiilor răsturnate, contradictorii, răvăşite” (T. Di Salvo). 118. Quel dinanzi: «Or accorri, accorri, morte!». «Cel din faţă: ‘Acuma vino, vino, moarte!’. Şi celălalt, care părea prea mult a zăbovi, striga: ‘Lano, aşa iuţi nu ţi-au fost picioarele în lupta de la Toppo!’. Şi după ce i s-a tăiat suflarea, din sine şi tufiş a făcut un înveliş. În urma lor era plină pădurea de căţele negre, flămînde şi iuţi, ca ogarii scăpaţi din lanţ» (v. 118-126). Damnatul din faţă îşi invoca disperat moartea. Al doilea a strigat la el din urmă, batjocoritor, şi apoi s-a ascuns într-un desiş. Cei doi erau urmăriţi de o haită de căţele feroce. „Delapidatori ai propriilor bunuri, aşadar goi, urmăriţi de căţele (poate remuşcările sau, după alţii, creditorii), cei doi sînt Lano da Siena (poate Ercolano Maconi), ucis la Pieve del Toppo, într-o bătălie între sienezi şi aretini (…) şi Giacomo da Sant’Andrea, padovan mort în 1239, celebru pentru extravaganţele lui. Lano strigă invocînd a doua moarte imposibilă; tovarăşul lui este cel care «simte că rămîne singur în primejdie şi strigă după celălalt o batjocură care e şi un blestem, în care se contopesc invidia şi disperarea» (Parodi)” (E.A. Panaitescu). „Potrivit vechilor comentatori este vorba despre Lano (Arcolano) di Ricolfo Maconi, tînăr sienez foarte bogat, care a aparţinut aşa-numitei «tovărăşii de risipitori» şi şi-a ruinat toate averile. În capcana întinsă de aretini sienezilor, la Pieve al Toppo, în 1278, el şi-a căutat cu dinadinsul moartea, aruncîndu-se între duşmani, pentru a nu trebui să trăiască în sărăcia la care ajunsese (…). Astfel povestesc în concordanţă vechii comentatori şi nu avem motive să ne îndoim de acest fapt. Numele lui Lano reapare în diverse documente sieneze şi într-o cronică din sec. al XIII-lea unde e povestită ambuscada de la Toppo (Cronica fiorentina, TF, p. 132). Moartea căutată de el în bătălie reapare în cuvintele pe care acum le strigă şi care reflectă ultimul moment conştient din viaţa sa” (Chiavacci Leonardi). „Giacomo da Sant’Andrea a fost în suita lui Frederic al II-lea în 1237 şi a fost asasinat în 1239, din ordinul lui Ezzelino al IV-lea da Romano, din cîte se povestea. «Se spune că, dorind să vadă un foc grandios, şi-a incendiat o vilă bogată şi frumoasă» (Boccaccio)” (Chiavacci Leonardi). 127. In quel che s’appiattò miser li denti, «În cel ce s-a pitit şi-au înfipt colţii şi l-au sfîşiat bucăţi-bucăţi; apoi i-au tîrît membrele risipite. M-a luat atunci călăuza mea de mînă şi m-a dus la tufişul care plîngea, de rănile însîngerate, degeaba» (v. 127-132). Căţelele l-au găsit pe păcătosul ascuns, l-au muşcat groaznic şi i-au sfîşiat trupul, ducîndu-l cu ele, pe bucăţi, ca trofeu. Desişul, rănit în urma confruntării, a rămas plîngînd cu crengile pe jos. Cei doi poeţi se apropie. „Sufletele înhăţate şi sfîşiate de căţele sînt ale pustiitorilor, sau ale nimicitorilor de bogăţii. Aristotel îl învăţa pe Dante că disiparea nebunească şi furioasă a patrimoniului e similară sinuciderii. Aici stă motivul distincţiei operate de Dante între risipitori (prodighi) şi pustiitori (scialacquatori) şi a plasării acestora din urmă în cercul sinucigaşilor. «Dar dacă opinia filosofului grec a avut importanţa sa în determinarea locului pedepsei, vînătoarea infernală căreia îi sînt supuşi pustiitorii reia tonul general de medievalitate, ce străbate cîntul. Ideea i-a venit din legendele populare despre vînătorile sălbatice şi diabolice, care s-au răspîndit în Evul Mediu şi dincolo de el» (E. Bonora)” (T. Di Salvo). „Această imagine violentă, cu cîinii care duc cu sine bucăţi de carne, ce par încă să tresalte de durerea omului muşcat şi sfîşiat e pe deplin medievală, ţine de gustul aspru al celor care erau obişnuiţi cu viziunea lucrurilor oribile şi ştiau să facă lucruri oribile cu rece şi nemiloasă cruzime sufletească” (T. Di Salvo). „Şi aici repetiţia silabei ra (dilaceraro a brano a brano) are o puternică funcţie onomatopeică. Echivalenţa scenei este evidentă: aşa cum ei toţi şi-au pustiit averile, la fel e pustiit însuşi trupul lor” (Chiavacci Leonardi). 133. «O Iacopo», dicea, «da Santo Andrea, «‘Vai, Giacomo’, spunea, ‘da Sant’Andrea, la ce ţi-a folosit să te-ascunzi după mine? de ce sînt eu vinovat de viaţa ta păcătoasă?’. Cînd învăţătorul s-a oprit deasupra lui, a zis: ‘Cine ai fost, care prin atîtea răni sufli odată cu sîngele cuvinte dureroase?’. Şi el către noi: ‘vai, suflete ce-aţi ajuns să vedeţi urgia nemeritată, care-n asemenea hal mi-a smuls frunzele» (v. 133-141). Sinucigaşul se plîngea că, din cauza pustiitorului Giacomo da Sant’Andrea, a rămas şi el rănit fără vină. Virgiliu s-a apropiat de el şi l-a întrebat cine este. „Nu se ştie cine a fost păcătosul. Boccaccio vorbeşte despre numeroşi sinucigaşi florentini din acele vremuri: poate că Dante l-a lăsat dinadins anonim. Este un florentin: i’ fui della città… şi atît e de-ajuns. Pădurea infernală se dizolvă şi în spatele ei, la finalul cîntului, se profilează Florenţa, cealaltă cetate a Satanei, geamăna cetăţii Dite. (…) Încă o dată infernul îşi are contrafigura pe pămînt” (E.A. Panaitescu). 142. raccoglietele al piè del tristo cesto. «…adunaţi-le în jurul bietului tufiş. Eu am fost din cetatea care pentru Botezătorul şi-a dat primul patron; drept care el mereu o va pedepsi cu meşteşugul său; şi de n-ar fi că la trecerea Arnului rămîne încă o urmă de-a lui la vedere, cetăţenii care apoi au reîntemeiat-o, peste cenuşa care de la Attila a rămas, ar fi muncit în zadar. Eu m-am atîrnat în furcă la mine-acasă» (v. 142-151). Damnatul îi roagă să strîngă în jurul său crengile risipite în confruntare. Apoi le mărturiseşte că a trăit la Florenţa, cetatea care şi-a schimbat patronul spiritual, din Marte în Sf. Ioan Botezătorul. Dar vechiului zeu violent i s-a mai păstrat o bucată din statuie, pe podul peste Arno, iar el va continua să pedepsească cetatea cu spectrul războiului şi al confruntărilor, ca odinioară, cînd totul a fost devastat de Attila. Cel care le vorbeşte s-a spînzurat la el acasă. „Distrugerea Florenţei de către Attila – confundat cu Totila, regele goţilor, care a asediat cetatea în 542 – este o legendă. Cum observă Aglianò, Florenţa apare, în cuvintele acestui sinucigaş, «dominată de o putere diabolică». Destinul ei pare să depindă «de acel fragment de statuie, ca de-un idol». La adăpostul efigiei patronului creştin (imprimată pe moneda florinului), mai activează influxurile malefice ale vechiului zeu al războiului: o ameninţare de distrugere apasă asupra cetăţii sfîşiate de discordie şi îi îndeamnă pe locuitorii ei la sinucidere” (E.A. Panaitescu). „Tragedia trece de la Pier delle Vigne la o întreagă cetate, care în destinul ei (simbolizat de cultul lui Marte) are violenţa, lupta, risipirea. Cîntul, în această ultimă parte a sa, trebuie inclus în filonul «florentin», de-a lungul căruia se exprimă Ciacco, Argenti, Farinata, Cavalcante” (T. Di Salvo).
| ||
