 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Fericit cel ce vorbeşte liber (Infern XVI)
1. Già era in loco onde s’udia ‘l rimbombo «Deja eram în locul unde se auzea huruitul apei ce cădea în următorul cerc, la fel ca zumzetul stupilor, cînd trei umbre laolaltă s-au pornit, alergînd, dintr-o turmă ce trecea prin ploaia asprei torturi. Veneau spre noi şi fiecare striga: ‘Stai pe loc, tu, care după haine pari a fi din cetatea noastră păcătoasă’» (v. 1-9). După dispariţia lui Brunetto Latini, cei doi poeţi s-au apropiat de zona în care se auzea persistent, asemeni albinelor din jurul stupilor, gălăgia făcută de Flegeton, rîul care se prăbuşeşte într-o cascadă spre centrul Pămîntului. Trei păcătoşi s-au desprins dintr-un grup şi s-au apropiat în fugă, rugîndu-l pe Dante să se oprească, întrucît le pare a fi florentin după îmbrăcăminte. „Să se noteze precizia cu care Dante determină locurile şi timpul călătoriei, precum şi distanţa dintre scena unei acţiuni şi următoarea” (Chiavacci Leonardi). „S-a subliniat, în succesiunea de sunete întunecate a comparaţiei din ultimul vers al primei terţine, o echivalenţă fonică a imaginii pe care ne-o comunică. Totuşi această imagine nu are nimic oribil, cum li s-a părut unora; ea, din contra, ne introduce în atmosfera acestui cînt, unde pedeapsa infernală groaznică este mereu atenuată de respectul afectuos al Poetului pentru damnaţii pe care îi întîlneşte acolo – tinde să disipe, prin evocarea unei naturi docile omului, mesajul misterios din primele două versuri ale terţinei” (E.A. Panaitescu). „Cele trei umbre care aleargă spre malul pe care se află Dante şi Virgiliu au fost trei oameni politici guelfi florentini, din generaţia care l-a precedat pe Poet. Nu trebuie să ne pară ciudat că ei recunosc în el imediat un concitadin. Boccaccio scrie că, în acele vremuri, «aproape fiecare cetate avea un mod unic de îmbrăcăminte, distinct de vecinii săi» (…). Încă din aceste versuri de deschidere e subliniat sentimentul care împinge cele trei suflete să intre în vorbă cu Dante: iubirea de patrie. Ca la Farinata, acest sentiment pare să anuleze o clipă conştiinţa locului în care se află. Dar Farinata e nemişcat, ca un turn solitar într-o atitudine de dispreţ: tragedia din cîntul ereticilor evoluează treptat, într-un cadru de măreţie epică. Aici situaţia încă de la început apare opusă faţă de cea din întîlnirea cu Farinata: cei trei concitadini ai Poetului (…) aleargă spre el şi nu stau pe loc să-i vorbească” (E.A. Panaitescu). 10. Ahimè, che piaghe vidi ne’ lor membri, «Vai de mine, ce răni am văzut pe membrele lor, proaspete şi vechi, de flăcări imprimate! Şi azi mă doare să-mi amintesc. La strigătele lor, maestrul s-a oprit, a-ntors chipul spre mine şi-a zis: ‘Aşteaptă: cu aceştia se cuvine să fii curtenitor. Şi de n-ar fi focul străfulgerat de natura locului, aş spune că mai mult ţie ţi s-ar potrivi graba» (v. 10-18). Focul a săpat răni oribile, vechi şi noi, pe cei trei păcătoşi, de care povestitorul îşi aminteşte cu groază. Virgiliu l-a îndemnat să fie politicos cu noii-veniţi, fiindcă Dante s-ar cuveni să-i întîmpine cu graba de-a le vorbi. „Prima impresie nu e de admiraţie pentru nobleţea căreia cei trei i-au aparţinut, ci de durere pentru starea lor jalnică: imaginea care sare în ochi este cea a unor fiinţe desfigurate de flăcări, iar această deformare e pusă îndată pe seama păcatului lor ruşinos, care i-a dus în acel cerc. (…) Dante se plasează în faţa lor, pe de o parte ca şi concetăţeanul care admiră şi respectă, pe de altă parte ca judecătorul inflexibil” (T. Di Salvo). 19. Ricominciar, come noi restammo, ei «Ei au reînceput, îndată ce ne-am oprit, jelania dinainte; şi cînd au ajuns la noi, în roată s-au pus toţi trei s-alerge, cum fac luptătorii goi şi unşi, căutîndu-şi locul mai avantajos, înainte de-a se înfrunta şi-a se răni; şi astfel rotindu-se, fiecare îşi îndrepta chipul spre mine, încît invers făcea gîtul faţă de picioare mişcarea» (v. 19-27). Damnaţii sînt pedepsiţi să alerge în eternitate, astfel că se dispun în jurul celor doi călători, mişcîndu-se roată, pentru a le vorbi. Seamănă cu luptătorii dezbrăcaţi şi unşi cu ulei, înainte de înfruntare, care se pîndesc pentru a găsi poziţia mai bună de atac împotriva adversarului. Sînt aplecaţi în alergare, dar au gîtul şi chipul întors înapoi, spre a-l observa pe Dante. „Imaginea roţii, cu tot gestul mecanic pe care îl evocă (nu o mişcare destinată unui scop, ci o reluare nebunească), subliniază în sens grotesc condiţia reală a acestor suflete: în ciuda marilor merite, ele sînt damnate. Libertatea lor interioară, modul lor hotărît de-a se exprima, tipic pentru omul de acţiune (ce diferenţă între discursurile lor şi cele ale lui Pier delle Vigne, de exemplu!), dezinteresul lor pătimaş, pentru care durerea personală este ca uitată, în contemplarea nenorocirilor din Florenţa, sînt mereu contrazise de caracterul ridicol al agitaţiei lor: roata şi continua mişcare pe care o fac cu gîtul” (E.A. Panaitescu). “Atenţia se deplasează din nou pe condiţia lor mizerabilă de damnaţi în eternitate, supuşi torturilor focului; dar pînă şi în mizerie aceştia îşi păstrează o demnitate a lor: au fost luptători, s-au implicat în viaţa unei cetăţi, al cărei bine îl vrea şi Dante, iar aici e afinitatea lor subînţeleasă cu vizitatorul” (T. Di Salvo). 28. E «Se miseria d’esto loco sollo «Şi ‘Dacă mizeria acestui loc nisipos ne aruncă-n dispreţ pe noi şi rugăminţile noastre’, a început unul ‘ca şi faţa noastră arsă şi decojită, faima noastră să-ţi înduplece inima ca să ne spui cine eşti tu, ce picioarele vii le porţi aşa de sigur prin infern » (v. 28-33). Unul dintre cei trei îl roagă pe Dante să stea de vorbă cu ei fiindcă, în ciuda aspectului lor jalnic, au fost oameni de vază în timpul vieţii. „În aceste prime cuvinte pe care Jacopo Rusticucci (îşi va spune el însuşi numele la sfîrşitul discursului) i le adresează lui Dante, se simte ezitarea, îndoiala care-i roade pe damnaţi: «se tem că văzîndu-i, (Poetul) îi dispreţuieşte. Şi fiindcă ei simt că asta ar merita, la noi adaugă imediat i nostri prieghi, ştiind că doar un suflet dur ar putea dispreţui rugăminţile celor nefericiţi» (Pietrobono)” (E.A. Panaitescu). „Cele două teme, a mizeriei unite cu păcatul, şi a nobleţii şi curteniei din vremea pămîntească – dar şi din vremea eternă – continuă să convieţuiască şi să sublinieze motivul întîlnirii dintre florentinii de diverse generaţii” (T. Di Salvo). 34. Questi, l’orme di cui pestar mi vedi, «Acesta, pe ale cărui urme tu mă vezi călcînd, deşi umblă gol şi jupuit, a fost mai de vază decît crezi: a fost nepotul vrednicei Gualdrada; Guido Guerra i-a fost numele, iar în viaţă a făcut multe cu mintea şi cu spada» (v. 34-39). Cel în spatele căruia aleargă păcătosul care vorbeşte a fost Guido Guerra, un important nobil şi luptător guelf, născut pe la 1220. Izgonit după înfrîngerea de la Montaperti (1260), i-a condus pe exilaţi în victoria de la Benevento (1266), care a reprezentat începutul decăderii ghibelinilor în Italia. A fost nepotul Gualdradei de’ Ravignani, o femeie virtuoasă a vremii, menţionată în diverse documente. „Oricum Guerra, la fel ca şi ceilalţi florentini din acest cînt, nu iese din limitele municipale. În cuvintele lui Dante, el oferă debutul unei meditaţii istorice: în sufletul nostalgic al poetului, el este un exemplu al calităţilor morale şi civile, care îl ridică pe om la demnitatea civilizaţiei cavalereşti: inteligenţa, înţelepciunea deciziilor, valoarea militară. El este exponentul unei societăţi în care elementul militar e temperat de prezenţa politeţii, de gustul pentru viaţă, de echilibrul ce reprezintă punctul cel mai înalt al Europei după anul 1000” (T. Di Salvo). 40. L’altro, ch’appresso me la rena trita, «Cel’alt, ce-n urma mea nisipu-l bătuceşte, e Tegghiaio Aldobrandi, a cărui voce în lumea de sus ar fi trebuit ascultată. Şi eu, care duc cu ei aceeaşi cruce, am fost Jacopo Rusticucci; fireşte că nevasta ţîfnoasă mi-a venit de hac’» (v. 40-45). În urma vorbitorului aleargă alt cavaler guelf, ale cărui sfaturi, din păcate, n-au fost ascultate în luptă. Iar colocutorul lui Dante, pedepsit laolaltă cu ceilalţi, e Rusticucci, care a ajuns în infern din cauza nevestei. „Tegghiaio Aldobrandi degli Adimari, «cavaler înţelept şi viteaz în luptă şi cu mare autoritate» (Villani), a fost un exponent al partidului guelf la Florenţa. Se relatează că a încercat zadarnic să-i oprească pe concetăţenii săi din expediţia împotriva sienezilor şi a exilaţilor ghibelini comandaţi de Farinata degli Uberti, expediţie încheiată tragic la Montaperti (1260). Din acest motiv Dante îl pune pe Jacopo Rusticucci să afirme că părerile exprimate de Tegghiaio ar fi trebuit respectate mai mult” (E.A. Panaitescu). „Rusticucci, un cetăţean bogat între 1240 şi 1270, a îndeplinit diverse funcţii importante. Dante face aici o aluzie clară la problemele lui conjugale, pe care nu le cunoaştem. Vechii comentatori spun că a fost om «valoros şi plăcut» şi a avut o nevastă certăreaţă şi afurisită, încît nu numai că l-a obligat s-o trimită înapoi la părinţii ei, ci l-a împins să urască toate femeile şi să practice homosexualitatea” (T. Di Salvo). 46. S’i’ fossi stato dal foco coperto, «De-aş fi fost de foc apărat, m-aş fi azvîrlit între ei şi cred că învăţătorul mi-ar fi permis-o; dar cum m-aş fi ars şi fript, spaima mi-a învins bunăvoinţa ce mă îndemna să-i strîng la piept» (v. 46-51). Dante e cuprins de afecţiune şi entuziasm pentru cei trei damnaţi, în asemenea măsură că doar flăcările îl împiedică să coboare între ei pentru a-i îmbrăţişa. „Aici e limpezită poziţia psihologică a lui Dante faţă de cei trei florentini pe stil vechi: pe de o parte există în el stima pentru calităţile lor înalte, pe de alta e condamnarea păcatelor lor. Dante n-a rezolvat dualismul dintre simpatie şi condamnare: crede şi el că societatea florentină de odinioară avea în spatele aparenţelor de nobleţe germenii distrugerii, cum o subliniază şi o confirmă prezenţa acestor oameni aşa prestigioşi, dar pătaţi de greşeli aşa demne de dispreţ. Poate că aici se află motivul de ambiguitate al episodului, al prezenţei alăturate de contraste (cum e dorinţa de a-i îmbrăţişa şi obstacolul focului), în care se reproduce contrastul unor vremuri aşa bogate în potenţialităţi pozitive şi totodată aşa expuse fenomenelor de degenerare” (T. Di Salvo). 52. Poi cominciai: «Non dispetto, ma doglia «Apoi am început: ‘Nu dispreţ, ci starea voastră atîta durere mi-a imprimat în suflet, că tare greu se va ofili, îndată ce acest stăpîn al meu mi-a spus cuvinte prin care m-am gîndit că asemenea lume vine, cum de fapt sînteţi» (v. 52-57). Dante îi asigură pe cei trei concetăţeni ai săi că e cuprins de mîhnire pentru situaţia în care îi găseşte, mai ales că Virgiliu îi semnalase, înainte de venirea lor, că urmează să întîlnească un grup de oameni importanţi, cum s-a şi dovedit. „Notează inspirat Montanari că afecţiunea pe care o simte Dante pentru aceşti concetăţeni este «mai impetuoasă şi mîndră decît cea pentru Brunetto, pe care totuşi l-a cunoscut, spre deosebire de aceştia, îndeaproape». Întîlnirea cu cele trei suflete este «mai dramatic agitată» decît cea cu bătrînul său maestru, încheiat într-o tonalitate elegiacă, întrucît la Dante «pasiunea pentru patrie are accente mai sonore decît afecţiunea familiară»” (E.A. Panaitescu). 58. Di vostra terra sono, e sempre mai «Sînt din ţinuturile voastre şi oricînd faptele şi numele voastre respectate le-am auzit şi le-am pomenit cu afecţiune. Las amărăciunea şi umblu după dulcile poame promise mie de călăuza adevărată; dar pînă la centrul lumii trebuie mai întîi să cobor’» (v. 58-63). Protagonistul le confirmă că este şi el florentin, a auzit numele lor evocate în contexte prestigioase. Le relatează apoi că lasă în urmă calea păcatului şi merge, sub călăuzirea lui Virgiliu, în căutarea virtuţii. Pentru a o găsi, trebuie să coboare mai întîi pînă la străfundul Infernului. „Prin acest vers Dante dă seama în faţa celor trei de călătoria sa, ca om viu, prin Infern, dar dincolo de literă există sensul profund al poveştii sale omeneşti: apropiat de aceştia în bună măsură, dar apoi desprins cu hotărîre şi mîntuit. El lasă de fapt amărăciunea, în care ei rămîn” (Chiavacci Leonardi). „Episodul se menţine în cadrul unei întîlniri între persoane care se bucură de aceeaşi politeţe şi se supun aceloraşi obligaţii de comportament social, în care curtenia, amabilitatea, stima, măsura şi delicateţea (vezi rezerva lui Rusticucci, care nu se referă la sine însuşi şi la acţiunile sale demne de onoare) sînt componente esenţiale. Sînt implicite premisele polemicii împotriva oamenilor noi şi lipsiţi de manierele conversaţiei respectuoase, care constituie semnul unei civilizaţii autentice. (…) Şi Dante, cu manierele lui, cu participarea sa politică la viaţa Florenţei, în numele idealurilor supreme de justiţie şi pace, a aspirat la asemenea măreţie, poate că şi-a ales astfel de modele pentru acţiunea sa şi a primit, în schimb, doar amărăciunea decepţiei şi chinul exilului” (T. Di Salvo). 64. «Se lungamente l’anima conduca «‘Sufletul să-ţi mai conducă vreme lungă membrele’, mi-a răspuns acela, ‘şi faima după tine să lucească, dar spune dacă cinstea şi curtenia mai durează în cetatea noastră după obicei, ori sînt de tot alungate; căci Guglielmo Borsiere, care de curînd se frămîntă cu noi şi umblă acolo cu tovarăşii noştri, tare ne mîhneşte cu vorbele sale’» (v. 64-72). Rusticucci îi urează lui Dante să aibă parte de-o viaţă lungă în continuare şi de celebritate după moarte. Apoi se interesează dacă cele două valori, care i-au propulsat pe ei odinioară, cinstea şi curtenia, se mai păstrează la Florenţa. Relatările unui suflet ajuns printre ei recent îi amărăsc cu veştile despre cetatea iubită. „La fel ca în episodul cu Farinata, se pare că pentru aceşti trei florentini suferinţele din Infern trec în plan secund, faţă de interesul pe care îl au pentru soarta cetăţii lor. Dar la ei mila pentru locul natal (carità del natìo loco) este mai curată decît la Farinata: ei nu privesc interesele patriei prin cele ale partidului lor; dăruirea lor merge către întreaga Florenţă, dincolo de duşmăniile interne, spre calităţile ei civile şi morale (cortesia e valor di’ se dimora). Guglielmo Borsiere, despre care se vorbeşte aici, a fost, potrivit lui Boccaccio, «un cavaler curtean, om tare politicos şi cu maniere demne de laudă»” (E.A. Panaitescu). 73. «La gente nuova e i sùbiti guadagni «‘Oamenii noi şi cîştigurile rapide trufie şi lipsă de măsură au produs în tine, Florenţa, încît deja te jeleşti de asta’» (v. 73-75). Ca răspuns, poetul îşi ridică vocea direct împotriva cetăţii sale, care a ajuns să fie stăpînită de alţi locuitori şi de moravuri triste. „Apostrofa lui Dante, una dintre cele mai celebre din Comedie, reia aici motivele care, deja în episoadele cu Ciacco şi Brunetto Latini, au fost considerate determinante pentru corupţia virtuţilor de odinioară la Florenţa. Aici, la întrebarea lui Jacopo Rusticucci, preocupat să afle cum sînt văzute cinstea şi curtenia la Florenţa, Poetul răspunde adresîndu-se, pe tonul profeţilor de odinioară, direct cetăţii sale: la binomul cortesia e valor se opun, în cuvintele lui, alte două concepte, ca pentru a întări prin greutatea lor asprimea afirmaţiei sale: la gente nova e’ subiti guadagni, de care se leagă, imediat mai apoi, dublul complement direct orgoglio e dismisura. În izbucnirea dramatică a durerii sale, Dante insistă pe prezenţa răului la Florenţa, mai mult decît pe apariţia lui: iată motivul pentru care cele patru substantive ce denunţă acest rău apar în faţă, ca pentru a forma un întreg indisolubil, faţă de verbul care le leagă sintactic (han generata)” (E.A. Panaitescu). 76. Così gridai con la faccia levata; «Aşa am strigat cu faţa ridicată; iar cei trei, care-au înţeles-o ca răspuns, s-au privit unul pe altul cum te uiţi la adevăr. ‘De-n alte dăţi aşa puţin te costă’, au răspuns cu toţii, ‘să-i faci o bucurie altuia, ferice de tine că vorbeşti liber!» (v. 76-81). Strigătul mînios al lui Dante este îndată priceput de cei trei nobili guelfi, care s-au privit pentru a-şi confirma revelarea adevărului. Apoi s-au întors către poet, spre a-i elogia talentul vorbirii scurte şi limpezi, curajoase în rostirea liberă a faptelor. „În această revendicare a libertăţii cuvîntului se află plăcuta confirmare a propriei sincerităţi dezinteresate, aceeaşi care i-a fost necesară lui Dante pentru a-şi înfrunta pe plan politic adversarii, aceeaşi care l-a susţinut şi l-a însufleţit în anii cînd colegii de exil l-au acuzat de trădare, aceeaşi care îi face posibil mesajul de adevăr, care apoi se transformă sau coincide cu mesajul poeziei sale ca atare” (T. Di Salvo). Poeta clujeană Eta Boeriu ne propune o inspirată echivalare a terţinei: „Astfel strigai, cu fruntea sus, semeaţă, / în timp ce ei schimbau priviri muţeşti, / cum cei ce-nfruntă adevăru-n faţă”. 82. Però, se campi d’esti luoghi bui «De aceea, dacă scapi din aste locuri întunecate şi te-ntorci să revezi frumoasele stele, cînd vei vrea să spui “Am fost”, să dai lumii veste de noi’. Apoi au rupt roata şi în alergare păreau aripi picioarele lor sprintene» (v. 82-87). În încheiere, bazîndu-se pe talentul lui, cei trei îl roagă pe Dante să-i pomenească printre cei vii, la întoarcerea în lumea sa. Apoi s-au desprins din roata alergării în jurul celor doi poeţi şi s-au îndepărtat în goana mare. Antiteza dintre locurile întunecate şi frumoasele stele ilustrează „contrastul puternic, mereu relevat în Infern, unde absenţa luminii (adică a lui Dumnezeu) este opoziţia definitorie” (Chiavacci Leonardi). 88. Un amen non saria potuto dirsi «Un ‘amin’ n-ai fi apucat a spune, aşa degrabă au dispărut; iar învăţătorul a vrut să plecăm. Eu îl urmam şi puţin am mers, cînd sunetul apei ne-a venit aşa de-aproape că abia ne-am fi auzit vorbind» (v. 88-93). Damnaţii au dispărut grabnic şi Dante, împreună cu Virgiliu, şi-au reluat drumul. În scurtă vreme, însă, gălăgia cascadei de care se apropiau le-a acoperit orice vorbă. „Şi azi expresia «pînă zici amin» înseamnă: într-o clipă. Expresia era evident proverbială. Dante răstoarnă însă ordinea obişnuită (ei au fugit în timp ce ziceai amin), prescurtînd astfel timpul, de parcă lucrul s-a întîmplat (fuoro spariti) îndată ce-a început” (Chiavacci Leonardi). 94. Come quel fiume c’ha proprio cammino «Ca rîul ce-şi are drumul înainte de Monviso spre răsărit, din stînga Apeninului, de se cheamă Acquaqueta sus, înainte de-a ajunge în cîmpie, iar la Forlì îşi schimbă numele» (v. 94-99). Flegetonul formează o cascadă în Infern, la fel ca rîul care se numeşte Acquaqueta, înainte de Monviso, şi care îşi schimbă ulterior numele, la Forlì. „Toată seria de precizări geografice (inutile doar pentru cel care priveşte comparaţia în sine) are scopul de-a elimina orice caracter fantomatic al gălăgiei care se apropie şi de-a ne pregăti treptat pentru întîlnirea cu rîpa abruptă (ripa discoscesa) şi apa cea pătată (acqua tinta)” (L. Caretti). 100. rimbomba là sovra San Benedetto «…huruie acolo deasupra lui San Benedetto dell’Alpe, spre a se prăvăli în cascadă, unde-ar trebui într-o mie de prăpăstii să fie primit; aşa, jos de pe o rîpă abruptă, am găsit vuind apa cea pătată, de-n scurtă vreme ne-ar fi-nfundat urechile» (v. 100-105). În dreptul abaţiei San Benedetto dell’Alpe, rîul se prăbuşeşte într-o cascadă imensă, cînd apa ar trebui să fie condusă în jos mai lin, pe multe trepte, pentru a i se atenua căderea şi gălăgia teribilă. Tot astfel se prăvălea apa murdară a Infernului, de pe o stîncă perpendiculară. „Sunetul era aşa de puternic încît, foarte repede, pe cel care se oprea acolo l-ar fi durut urechile” (Chiavacci Leonardi). 106. Io avea una corda intorno cinta, «Eu aveam împrejur o coardă încinsă şi cu ea m-am gîndit de cîteva ori să prind leopardul cu pielea pătată. După ce-am dat-o jos de pe mine, cum mi-a poruncit călăuza, i-am întins-o adunată şi înfăşurată. La care el s-a întors spre dreapta şi, mai la distanţă, a aruncat-o în prăpastia adîncă» (v. 106-114). Dante era încins cu o funie peste mijloc. La cererea lui Virgiliu, şi-a dat-o jos şi i-a oferit-o, strînsă. Călăuza a aruncat frînghia în prăpastie, ceva mai departe de marginea stîncoasă, pentru a nu se agăţa de ea. „Semnificaţia simbolică a corzii e mai curînd ascunsă. Probabil nu se poate vedea în ea, cum voia un vechi comentator, Buti, cordonul franciscan. Între diferitele ipoteze, o mare credibilitate a avut cea a lui Scartazzini, potrivit căruia coarda ar face trimitere la castitatea care învinge desfrîul (simbolizat de leopard). Coarda nu i-ar mai trebui lui Dante, «din moment ce a lăsat în urmă ultimul cerc, unde se pedepsesc păcatele desfrîului» (ale violenţilor împotriva naturii). El poate aşadar să se despartă de ea. După o altă interpretare, ea n-ar însemna doar o apărare împotriva desfrîului, ci şi împotriva înşelăciunii (păcatul pedepsit în cele două cercuri pe care Poetul se pregăteşte să le viziteze): în ea ar trebui să vedem prin urmare nu doar reprimarea trupului, ci şi sensul legalităţii, puterea legii. «Coarda este aruncată înainte ca Dante să coboare printre înşelători, fiindcă legea se dovedeşte insuficientă, atunci cînd în ajutorul păcatului vine gîndirea, atunci cînd păcătosul se baricadează în spatele formulelor de fariseism legalist» (Pasquazi)” (E.A. Panaitescu). 115. «E’ pur convien che novità risponda», «‘Şi totuşi trebuie ca vreo noutate să răspundă’, spuneam în sinea mea, ‘la semnalul ciudat pe care maestrul îl urmăreşte cu ochiul’. Vai, ce prudenţi trebuie să fie oamenii, cînd se află în faţa celor ce văd nu doar fapta, ci îi pătrund cu gîndurile şi înţelesul!» (v. 115-120). Dante se întreba în sinea lui ce semnificaţie poate să aibă gestul făcut de călăuză, dar fără a-şi da seama. Tot astfel lumea trebuie să-i urmărească prudentă pe cei ce cunosc nu doar fenomenele, ci şi cauzele care le declanşează. „Această invitaţie la prudenţă în judecată, la abţinerea de la concluzii superficiale, nesusţinute de argumente întemeiate, formulată aici, cînd se pregăteşte ceva neprevăzut şi de excepţie, poate că este legată de toată reprezentaţia: îndată va apărea Gerion, simbolul înşelăciunii, păcatul cu o mie de chipuri şi aspecte. Înşelăciunea, cu amăgirile ei subtile, ne solicită să nu ne încredem cu uşurinţă în aparenţe: în spatele lor, adesea, stă o realitate ce trebuie percepută cu înţelesul” (T. Di Salvo). 121. El disse a me: «Tosto verrà di sovra «El mi-a spus: ‘Îndată va veni la suprafaţă ce-aştept şi ce gîndul tău îşi închipuie: îndată trebuie să se descopere ochilor tăi’. Mereu despre adevărul cu chip de minciună trebuie omul să-şi lipească buzele, pînă poate, ca să nu rămînă mincinos fără vină; dar aici nu pot tăcea; şi pe versurile acestei comedii, cititorule, să fie cu lungă favoare primite, îţi jur…» (v. 121-129). Virgiliu îl avertizează că din profunzime va ieşi la suprafaţă o creatură uimitoare. Protagonistul meditează că, atunci cînd adevărul e atît de incredibil, încît seamănă mai curînd cu o minciună, omul trebuie să tacă, pentru a nu se discredita. Totuşi, de această dată, poetul se jură pe propriile sale versuri că ne va spune un lucru adevărat. „O altă declaraţie proverbială, care vrea să-l pregătească pe cititor pentru lucrul extraordinar care va apărea, atît de ieşit din comun încît pare incredibil. Este unul din mijloacele frecvent folosite în Comedie – şi mereu eficiente – pentru a face veridică povestirea neverosimilă. Fraza trebuie înţeleasă astfel: omul trebuie să evite să vorbească despre acele fapte care, deşi adevărate, pot părea minciuni – prin caracterul lor excepţional, ciudat –, fiindcă asta îl umple de ruşine, adică el ajunge să fie acuzat de falsitate, fără să fie vinovat. Sentinţa pleacă din micul tratat latin De quattuor virtutibus, atribuit în Evul Mediu lui Seneca (…). La fel Brunetto în Trésor: La vérité a maintes fois face de mençoigne” (Chiavacci Leonardi). „Pentru a da mai mare credibilitate scenei ireale pe care se pregăteşte s-o descrie (sosirea monstrului Gerion, simbol al înşelăciunii), Dante jură pe versurile propriului său poem. Din cîte spune Poetul în scrisoarea adresată lui Cangrande della Scala pentru a-i dedica poemul şi într-un pasaj din De vulgari eloquentia, termenul comedia ar desemna orice compoziţie poetică tratată cu un stil familiar şi într-o limbă simplă şi caracterizată de un deznodămînt vesel. În Paradis (XXV, 1-2) opera sa e însă definită ca «poemul sacru la care şi-au dat mîna şi cerul şi pămîntul» (‘l poema sacro al quale ha posto mano e cielo e terra)” (E.A. Panaitescu). 130. ch’i’ vidi per quell’ aere grosso e scuro «…că am văzut prin acel aer gros şi negru venind înot o figură în sus, înfricoşătoare şi pentru cineva cu inima sigură, aşa cum revine cel mers dedesubt să dezlege ancora ce se-agaţă în stîncă sau în alt obstacol pe fundul mării, care în sus se întinde, iar picioarele şi le strînge» (v. 130-136). Prin atmosfera murdară a apărut un animal îngrozitor, care înota în aer ca scufundătorul revenit de pe fundul mării, după ce-a desprins ancora încîlcită şi se grăbeşte la suprafaţă, ghemuindu-şi picioarele şi lungindu-şi braţele. „Monstrul care urcă din abis, ca răspuns la semnalul corzii aruncate de Virgiliu, e deocamdată numai o imagine neclară (figura), animată însă de o vitalitate puternică şi armonioasă. Comparaţia cu scafandrul pune în evidenţă energia controlată a fiecărei mişcări. Tocmai fiindcă simbolizează înşelăciunea, Gerion apare, încă din aceste prime versuri, cu totul diferit, în manifestările sale, de puterile infernale puse să apere cercurile de necumpătaţi şi violenţi” (E.A. Panaitescu). Laszlo Alexandru
| ||
