 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Muşcătura şarpelui (Infern XXIV)
1. In quella parte del giovanetto anno «În acea parte a anului tînăr, cînd soarele îşi înmoaie pletele sub Vărsător şi deja nopţile se îndreaptă spre o jumătate de zi, cînd bruma de pe jos redă imaginea surorii ei albe, dar puţin durează în pana ei acuarela» (v. 1-6). Cîntul se deschide cu un tablou – aparent independent de acţiunea principală –, care va fi conectat la călătoria infernală printr-o comparaţie neaşteptată. Se întîmplă ca, în primele luni ale anului, cînd soarele atenuează deja frigul iernii şi lungimea nopţii începe să semene cu a zilei, pămîntul să se acopere dimineaţa de brumă. Aceasta seamănă la prima vedere cu zăpada, dar se topeşte mult mai uşor. „Soarele, care se găseşte în constelaţia Vărsătorului între 21 ianuarie şi 21 februarie, era personificat în mitologia clasică de zeul Apolo, la care se referă cele două expresii, aparţinîndu-i lui Staţiu şi Virgiliu, din care s-a inspirat probabil Dante pentru imaginea «oarecum pre-barocă» (Maier) a versului al doilea. (…) Începutul acestui cînt, de o deosebită amploare şi complexitate, în care «o fină impresie naturalistă s-a unit cu o limpede sugestie literară» (Maier), poate lăsa impresia că nu are nici o legătură cu povestirea călătoriei celor doi poeţi (pentru Sapegno el are «un caracter extravagant faţă de linia narativă») şi contrastează uimitor cu atmosfera infernală opresivă. A fost considerat prin urmare ca un fragment autonom, o miniatură” (E.A. Panaitescu). „Cîntul, în tema sa iniţială, se leagă de cel precedent: Virgiliu rămăsese tulburat de cuvintele călugărului bolognez, care îl luase peste picior pentru credulitatea lui. Tocmai el, care ar fi trebuit să fie foarte prudent, a dat crezare afirmaţiilor făcute de cel mai puţin demn de crezare, adică diavolul; pe chipul său, discipolul a remarcat tulburarea pe care i-au provocat-o cuvintele respective şi s-a speriat, a început să se îndoiască. Îndată mai apoi Virgiliu şi-a revenit, şi-a redobîndit atitudinea sigură şi obişnuita grijă afectuoasă pentru Dante. Această rapidă schimbare de stări sufleteşti, observate pe chipul maestrului, repercutate în sentimentele discipolului, se află în centrul comparaţiei foarte ample cu care se deschide cîntul” (T. Di Salvo). 7. lo villanello a cui la roba manca, «ţăranul sărman se trezeşte şi priveşte şi vede pajiştea toată albă, drept care îşi loveşte şoldurile, se întoarce în casă şi ici-colo se vaietă, ca nefericitul care nu ştie ce să se facă: apoi se-ntoarce şi nădejdea şi-o recapătă» (v. 7-12). Văzînd cîmpia albă dimineaţa, cînd deschide ochii, ţăranul sărman e cuprins de disperare, crezînd că e plină de zăpadă şi nu-şi va putea duce oile la păşune. „Sapegno judecă negativ comparaţia cu ţăranul sărman, deja considerată de Tommaseo ca «prea erudită»: «Descrierea de peisaj, care inspiră aceste versuri, n-are nici o legătură cu realismul direct şi robust al unor comparaţii din Comedie, unde limbajul dobîndeşte o intensitate şi o eficienţă expresivă cu atît mai mare, cu cît aderă mai strîns la un adevăr cunoscut şi cotidian». Această judecată, în timp ce exprimă preferinţa criticului pentru realismul care poate caracterizează mai pregnant poezia lui Dante, nu ţine seama totuşi de farmecul terţinelor. El, după cum a subliniat Maier, se desprinde din contrastul dintre viaţa cotidiană, cu nevoi mărunte şi elementare, a ţăranului sărman (…) şi «izbînda unui minunat decor expresiv, pînă la limita virtuozităţii şi a rafinamentului», prin care umila viaţă cotidiană este prezentată în metafora din versul al doilea, definiţia perifrastică a zăpezii şi aluzia la activitatea copistului (pana), legată de fenomenul natural al brumei” (E.A. Panaitescu). 13. veggendo ‘l mondo aver cangiata faccia «văzînd că lumea şi-a schimbat repede faţa, îşi ia bîta şi mînă afară oile la păscut» (v. 13-15). Ulterior însă ţăranul îşi dă seama de greşeala de apreciere, de faptul că nu era zăpadă pe pajişte, ci doar brumă. Aşadar scoate oile din ţarc şi le duce la păscut. „Împotriva criticilor care au considerat nejustificată includerea, în acest punct al povestirii, a unei asemenea scene idilice (durerea ţăranului sărman, în comparaţie cu suferinţele infernale, apare ca o mărturie nevinovată a unei condiţii fericite), Apollonio subliniază că începutul cîntului al XXIV-lea se justifică tocmai prin contrastul care se instituie între «magia albă a acelor figuri mitologice, care întruchipează răsturnările provocate de vreme… şi magia neagră a metamorfozelor infernale». La rîndul său Mattalia consideră că funcţia introductivă, «insistînd pe motivul aparenţelor iluzorii (roua, zăpada, topirea aburilor) se extinde la toată materia cînturilor al XXIV-lea şi al XXV-lea, o secţiune în care Dante a vrut să se ia la întrecere inventivă cu Ovidiu (şi implicit cu Lucan), marele maestru al metamorfozelor» realizate prin intermediul poeziei” (E.A. Panaitescu). 16. Così mi fece sbigottir lo mastro «La fel m-a speriat maestrul, cînd i-am văzut fruntea aşa supărată, dar boala şi-a primit iute leacul; pentru că, îndată ce-am ajuns la puntea dărîmată, călăuza spre mine s-a răsucit cu acea expresie dulce, pe care am văzut-o mai devreme la poalele muntelui. Braţele şi le-a deschis, după o hotărîre luată în sinea lui, privind bine ruina, şi m-a înşfăcat» (v. 16-24). Dante, văzîndu-l pe Virgiliu supărat de păcăleala suferită, s-a speriat ca ţăranul sărman, ce-a confundat bruma cu zăpada şi şi-a crezut compromisă activitatea. Însă cînd cei doi au ajuns la locul acoperit de ruinele punţii dărîmate, maestrul s-a întors către învăţăcel cu multă bunăvoinţă, fiind determinat să-l ajute mai departe, ceea ce îl reconfortează pe acesta. Un alt cititor interpretează diferit pasajul, punînd oscilaţia teamă-bucurie pe seama călăuzei: „Comparaţia, aşadar, se instituie între Virgiliu, care mai întîi se albeşte la chip şi e descumpănit, pentru a-şi reveni mai apoi şi a-şi relua comportamentul obişnuit de maestru afectuos şi sigur, şi ţăranul sărman, la care după o primă impresie de disperată neputinţă urmează alta, de reînflorire a speranţei şi a capacităţii de-a lua decizii. Tot restul, adică descrierea brumei care a căzut într-un anotimp neprecizat şi rapida schimbare la faţă a naturii (…) nu pare foarte pertinent, coerent în detaliile sale cu subiectul central. De aici diversitatea de opinii critice despre valoarea estetică a acestei comparaţii” (T. Di Salvo). 25. E come quei ch’adopera ed estima, «Şi cum cel ce acţionează şi estimează, de parcă mereu în faţă se gîndeşte, la fel, ridicîndu-mă pe vîrful unei stînci, arăta spre alt bolovan spunînd: ‘De acela să te agăţi pe urmă; dar încearcă întîi dacă te ţine’» (v. 25-30). Începe ascensiunea anevoioasă a celor doi pentru a părăsi bolgia ipocriţilor. Virgiliu îl ghidează pe Dante, evaluînd mai întîi direcţia de urmat şi efortul necesar, indicîndu-i apoi învăţăcelului ce are de făcut. „Observaţia, reflecţia, decizia: sînt cele trei momente care, potrivit lui Dante, trebuie să însoţească fapta care îşi propune să fie eficientă, care îl caracterizează pe adevăratul om de acţiune, deosebindu-l de un veleitar sau de unul prea reflexiv” (T. Di Salvo). „Cîntul (se va vedea mai bine îndată) este marcat de o serie de avertismente şi replici prin care Dante defineşte modelul său de om: reflexiv, meditativ, dotat cu forţa de a evalua, a decide şi a acţiona; între faptă şi meditaţie nu trebuie să existe motive de contrast, atît una cît şi cealaltă trebuie să se hrănească reciproc şi să dea viaţă unui om ce nu e doborît de lene şi descurajare şi nu se lasă pe seama unor decizii neaşteptate, iraţionale, nepregătite de raţiune” (T. Di Salvo). 31. Non era via da vestito di cappa, «Nu era calea pentru cei cu mantale, fiindcă noi abia, el uşor şi eu împins, puteam urca din piatră-n piatră; şi dacă, pe partea aceea, coasta n-ar fi fost mai scurtă decît pe altele, nu ştiu el, dar eu eram învins» (v. 31-36). Urcuşul era foarte abrupt, încît ipocriţii acoperiţi de mantalele de plumb n-ar fi putut ieşi pe-acolo. Din fericire peretele acela era mai scund decît pe partea cealaltă a bolgiei. „Fireşte că pe-acolo nu puteau trece damnaţii din a şasea bolgie, pare să se gîndească Dante” (Chiavacci Leonardi). 37. Ma perché Malebolge inver’ la porta «Dar fiindcă Malebolge spre deschizătura puţului e toată înclinată, poziţia fiecărei văi face că o coastă urcă şi cealaltă coboară: am ajuns în sfîrşit la vîrful de unde ultima piatră se desprinde» (v. 37-42). Datorită înclinaţiei generale a pîlniei infernale, un perete de bolgie este mai înalt, iar celălalt este mai scund. „Întrucît Malebolge se înclină către puţul central, marginea internă dintre a şasea şi a şaptea bolgie este mai scurtă decît cea dintre a cincea şi a şasea” (T. Di Salvo). „Dante nu se mulţumeşte să ne ofere o descriere a felului în care i-a apărut lui peisajul infernal de-a lungul călătoriei, ci vrea să ne precizeze toate amănuntele despre cum este efectiv constituit: o structură geometrică în care se reflectă voinţa ordonatoare a lui Dumnezeu. De aici permanenta sa grijă de-a determina, printr-o terminologie tehnic precisă, forme, raporturi spaţiale şi măsuri ale lumii de dincolo. Acest realism, cu caracter mai ales ştiinţific, întrucît se naşte din grija pentru exactitate, diferă de cel prin care sînt surprinse intuitiv şi cu extraordinară putere de sinteză trăsăturile fundamentale ale unei situaţii sau ale unui personaj, dar este important pentru a umple de concreteţe şi seriozitate lumea închipuită de Poet. În pasajele din Comedie în care, ca aici, îşi propune să ne lămurească forma topografică a regiunilor pe care le-a vizitat, precizia grafică prevalează asupra reliefului plastic sau muzical al limbajului” (E.A. Panaitescu). 43. La lena m’era del polmon sì munta «Suflarea mi-era din plămîni aşa de mulsă, cînd am fost sus, că nu puteam merge-nainte, ba chiar m-am aşezat pe loc. ‘Acum trebuie de lene să te lepezi’, a spus maestrul; ‘fiindcă şezînd în puf ori sub cuvertură, n-ajungi la faimă» (v. 43-48). Dante e istovit de efortul de-a ieşi din bolgie şi se aşează. Virgiliu îl admonestează. „Îndemnul lui Virgiliu către Dante, care deschide aici un fel de paranteză în povestire, are un ton solemn şi o desfăşurare de imagini care depăşesc bineînţeles contextul narativ al oboselii provocate de căţărare. Acea urcare devine alegoria înseşi vieţii lui Dante, iar osteneala este semnul durerilor şi al suferinţelor pe care a fost obligat să le îndure în exil, pentru a rămîne credincios misiunii sale şi a-şi duce la bun sfîrşit opera” (Chiavacci Leonardi). 49. sanza la qual chi sua vita consuma, «Fără de care viaţa cine şi-o consumă, aşa urme lasă după sine pe pămînt, ca fumul prin aer şi spuma prin apă. Ridică-te aşadar: învinge osteneala, cu sufletul ce cîştigă orice bătălie, dacă alături de trupul greu nu se ghemuieşte» (v. 49-54). Omul care îşi duce existenţa fără a căuta faima se iroseşte ca fumul în văzduh, ori ca spuma în apă. Dar toate oboselile trebuie depăşite cu sprijinul sufletului, care învinge încleştările, cînd nu se lasă copleşit de greutatea trupului. „Descrierea minuţioasă a căţărării celor doi poeţi are aici, cum notează Mattalia, «o evidentă valoare morală». În dojana lui Virgiliu se afirmă cu vigoare idealul etic dantesc, prin care viaţa, un dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, trebuie să devină o datorie, o misiune. Dante nu este un spirit contemplativ; pentru el, dacă la temelia mîntuirii individului de condiţia sa imperfectă trebuie să stea intervenţia directă a lui Dumnezeu (a Graţiei), omul poate şi chiar trebuie să tindă spre bine, cu propriile sale puteri. În aceste versuri, îndemnul poetului latin se împodobeşte «cu o nuanţă ‘umanistă’, prin prezenţa aluziei la ‘glorie’» (Maier). Această trimitere caracterizează lumea culturală, care în poem îl are în Virgiliu pe purtătorul său de cuvînt (în tradiţia clasică, spre deosebire de cea creştină, orientată spre interioritatea conştiinţei, gloria fusese considerată printre scopurile cele mai măreţe pe care omul le poate atinge) şi funcţia sa alegorică (gloria se poate obţine doar prin intermediul raţiunii). (…) Dialogurile dintre maestru şi discipol au o valoare simbolică, de care nu trebuie să ne îndepărtăm: acolo se configurează lupta pe care sufletul, sub coordonarea raţiunii, o poartă pentru a învinge răul dinăuntru şi pentru a se face demn de Graţie. Din acest punct de vedere, chiar şi cel mai mărunt detaliu, pe itinerariul străbătut de cei doi poeţi, se poate dovedi fatal: o clipă de lene, un moment de odihnă a vigilenţei pot aduce sămînţa pierzaniei” (E.A. Panaitescu). Este memorabilă versiunea poetică oferită de Eta Boeriu acestei terţine: „Sus, deci, şi-nfrînge greul nevăzut, / cu suflet dîrz ce pururi biruieşte, / de nu se lasă covîrşit de lut”. 55. Più lunga scala convien che si saglia; «O scară mai lungă trebuie să urcăm; nu-i de-ajuns că am plecat de la aceştia: de mă-nţelegi, fă ca asta să-ţi fie de folos’. M-am ridicat îndată, arătînd mai multă vigoare decît aveam, şi-am zis: ‘Hai, că-s puternic şi cutezător’» (v. 55-60). Călătorilor le rămîne de urcat pe un traseu mai lung decît cel străbătut deja – o probabilă referire la ascensiunea în Purgatoriu. Dimensiunea simbolică a îndemnului poetic este evidentă: nu e suficient să scapi din păcat, trebuie să te avînţi către virtute. La auzul îndemnului muşcător, Dante se ridică imediat şi simulează chiar mai multă determinare decît avea în realitate. „Ultimele cuvinte sînt, din punct de vedere moral, o referire clară la procesul de eliberare din păcat, care prevede două momente, al desprinderii prin refuz şi al expierii prin purificare. Scara lungă şi dificilă pe care Dante mai trebuie s-o înfrunte în general este identificată cu purgatoriul; însă alţii înţeleg partea de drum care merge de la centrul pămîntului pînă la intrarea în purgatoriu; aceasta din urmă este explicaţia cea mai acceptată. Îndemnul adresat lui Dante, care nu trebuie să scape înţelesul tainic al cuvintelor este o invitaţie adresată creştinului, credinciosului, să nu uite că drumul spre purificare trece prin victoriile asupra ispitei, este recucerirea libertăţii interioare” (T. Di Salvo). 61. Su per lo scoglio prendemmo la via, «Am pornit în sus, pe marginea stîncoasă, strîmtă, greoaie şi mai abruptă ca-nainte. Mergeam vorbind ca să nu par fără vlagă; la care o voce a ieşit din altă groapă, cu vorbe nedesluşite» (v. 61-66). Urcuşul este reluat în ciuda greutăţilor. Deodată s-a auzit o voce neclară de undeva. „Continuă motivul călătoriei, cu unele variaţii ce tind să sublinieze dificultăţile tot mai mari ale acestor coborîşuri şi urcuşuri de-a lungul pereţilor şi peste punţile bolgiilor. Aici prezenţa a patru adjective nu înseamnă doar sublinierea dificultăţii, ci şi pregătirea pentru un spectacol la care, dacă se ajunge pe căi strîmte şi abrupte, sufletul trebuie să se aștepte ca la un lucru greu de conceput şi, de aceea, mai înfricoşător” (T. Di Salvo). 67. Non so che disse, ancor che sovra ‘l dosso «Nu ştiu ce-a spus, deşi eram pe vîrful punţii care deja trece pe-acolo: dar cine vorbea, părea că se şi mişcă. Eram aplecat în jos, dar ochii aţintiţi nu puteau răzbate în străfundul întunecos; drept care: ‘Maestre, fă să ajungi pe cealaltă margine şi să coborîm zidul; căci aşa cum nu pricep ce-aud, la fel nu văd ce privesc’» (v. 67-75). Cu toate că poeţii se aflau deja pe punte, nu se înţelegea sensul cuvintelor auzite. Dante îi cere călăuzei sale să coboare împreună în bolgie, pentru a vedea şi a înţelege despre ce anume este vorba. „Aşa cum de-aici aud vocile, dar nu înţeleg cuvintele, tot astfel văd în fundul gropii nişte umbre, dar nu disting figurile, adică formele obiectelor” (Chiavacci Leonardi). 76. «Altra risposta», disse, «non ti rendo «‘Alt răspuns’, zise, ‘nu-ţi dau decît făcînd; fiindcă cerinţa cinstită trebuie urmată cu fapta în linişte’. Noi am coborît puntea din capătul unde se uneşte cu a opta rîpă şi-apoi mi-a fost bolgia descoperită: şi-am văzut în ea oribil vălmăşag de şerpi şi de-aşa diverse feluri, că amintirea şi-acum sîngele mi-l îngheaţă» (v. 76-84). Virgiliu dă curs dorinţei oneste de cunoaştere exprimate de Dante. În bolgia hoţilor le apare în faţa ochilor o teribilă încleştare de şerpi, din cele mai diferite şi monstruoase specii. „Răspunsul lui Virgiliu are toată savoarea sfaturilor de bună purtare, bogate în indicaţii morale şi comportamentale. (…) Dacă din expresiile şi frazele de acest fel, răspîndite în poem, am face o antologie, ar rezulta un mic tratat cu legi şi norme de comportament, create încet încet şi adoptate de civilizaţia cavalerească şi curtenească” (T. Di Salvo). 85. Più non si vanti Libia con sua rena; «Să nu se mai fălească Libia cu nisipul ei; că dacă produce chelidri, iaculi şi faree şi cencri cu amfisbine, atîtea spurcăciuni şi jivine nicicînd n-a arătat Etiopia toată, cu malul sterp deasupra Mării Roşii» (v. 85-90). În nici o ţară cu climă aspră nu s-au mai văzut atîtea feluri de tîrîtoare groaznice. „Speciile de şerpi pe care le aminteşte aici Dante se găsesc într-un pasaj din Farsalia lui Lucan (IX, v. 711-720). Chelidrii, potrivit autorului latin, ar degaja fum, în timp ce se tîrăsc; iaculii ar avea capacitatea de-a zbura; fareele ar lăsa în urma lor o dîră cu coada; cencrii ar înainta mereu în linie dreaptă; amfisbinele ar avea două capete. După cum a notat Sante Muratori, în această prezentare, pe care Dante o face ansamblului bolgiei a şaptea, folosirea termenilor rari şi trimiterea la ţări exotice ne introduc în acea atmosferă de mister ce caracterizează metamorfozele la care vom asista. Descrierea transformării hoţilor, care începe aici, nu trebuie considerată ca un simplu pasaj de îndemînare scriitoricească, deşi Dante arată că e conştient de dificultatea temei tratate şi de propria sa îndemînare, cu care se laudă. «De fapt şi aici inspiraţia lui Dante este mai complexă şi mai profundă decît apare la prima vedere. Detaşarea artistică, ce conduce tehnica descriptivă şi îndeamnă fantezia să se descătuşeze într-un fel de divertisment umanist de miraculoasă înţelepciune inventivă şi figurativă, generează la rîndul său o stare sufletească de crudă şi dispreţuitoare judecată morală» (Sapegno)” (E.A. Panaitescu). 91. Tra questa cruda e tristissima copia «Prin mulţimea crudă şi scîrboasă fugeau suflete goale şi-nfricoşate, fără a spera la ascunziş ori elitropie: cu şerpi aveau legate mîinile la spate; aceştia îşi scoteau capul şi coada pe lîngă şolduri, li se încolăceau pe dinainte» (v. 91-96). Sufletele despuiate şi înspăimîntate ale păcătoşilor alergau printre şerpi, fără a găsi vreun ascunziş ori vreo piatră fermecată, care să le facă invizibile. Aveau mîinile înlănţuite la spate de reptile, care li se prelingeau înainte pe lîngă şolduri şi li se încleştau pe burtă. „Echivalenţa care se ascunde în pedeapsa hoţilor e astfel explicată de comentatori: mîinile, de care s-au slujit în viaţă pentru a-şi pune la cale furturile, sînt acum imobilizate de şerpi. Aceştia, după unii, ar simboliza viclenia legată de ideea de furt. Şi în transformările pe care hoţii le suferă ar trebui să vedem o semnificaţie simbolică: ei ar fi astfel privaţi de bunul inalienabil al oricărui om: înfăţişarea umană” (E.A. Panaitescu). 97. Ed ecco a un ch’era da nostra proda, «Şi iată spre unul de pe partea noastră s-a năpustit un şarpe, care l-a muşcat unde gîtul se lipeşte de umeri. N-apuci să scrii un O sau I, cum s-a aprins şi-a ars şi tot s-a preschimbat în cenuşă prăbuşită» (v. 97-102). Un damnat din apropiere a fost muşcat la baza gîtului şi sufletul gonit s-a aprins fulgerător, căzînd la pămînt sub formă de cenuşă. „După ce-a evocat numărul uriaş de şerpi care umplu bolgia, Poetul, descriind transformarea unuia dintre damnaţi, pune accentul pe rapiditatea şi ciudăţenia acestei metamorfoze. În ceea ce priveşte imaginea din versul 100, asemănătoare celei din versul 6 (dar puţin durează în pana ei acuarela), Anonimul Florentin explică: ‘aceste două litere, o şi i se notează dintr-o singură trăsătură de peniţă şi prin urmare se scriu mai iute decît celelalte, care-şi primesc forma din mai multe trăsături cu peniţa’” (E.A. Panaitescu). 103. e poi che fu a terra sì distrutto, «Şi după ce-a fost pe jos nimicit, pulberea s-a adunat singură şi în el însuşi s-a schimbat pe dată: astfel spun marii înţelepţi că fenixul moare şi-apoi renaşte, cînd al cinci sutelea an s-apropie» (v. 103-108). Căzută la pămînt, cenuşa s-a recompus şi păcătosul şi-a venit în fire, asemeni păsării Phoenix, ce se întoarce mereu la o nouă viaţă după 500 de ani. „Pasărea Phoenix este un animal mitologic, despre care au povestit scriitorii din antichitate. Comparaţia din versurile 106-111 i-a fost inspirată lui Dante probabil de Ovidiu, dar devine, faţă de textul latin, mult mai bogată de viaţă poetică” (E.A. Panaitescu). “Această pasăre mitică, despre care vorbesc nu doar poeţii, dar şi istoricii, naturaliştii şi enciclopediştii, murea tot la cinci sute de ani, arzînd pe un mănunchi de ierburi aromate, iar apoi învia îndată din propria sa cenuşă. Mitul, aparţinînd religiei egiptene, era simbolul perpetuării vieţii. Imaginea era răspîndită în lirica secolului al XIII-lea – provensal şi italian – ca metaforă a iubirii. Dante, cum se întîmplă adesea, o transpune din regiunea abstractă a unui topos literar în cea a unei realităţi concrete şi vizibile” (Chiavacci Leonardi). 109. erba né biado in sua vita non pasce, «Iarbă şi grîne în viaţa sa nu paşte, ci doar lacrimi de tămîie şi ghimbir, de nard şi smirnă îi sînt faşele funebre. Şi cum e cel ce cade, dar nu ştie cum, prin puterea diavolului ce la pămînt îl trage, ori altă meteahnă ce leagă omul» (v. 109-114). Pasărea Phoenix nu se hrăneşte cu alimente obişnuite, iar cuibul în care moare e tivit cu plante aromate. Pe de altă parte, păcătosul văzut de Dante s-a prăbuşit fulgerător la pămînt, ca un posedat de diavol, ori ca un epileptic. „Comparaţia, foarte precisă şi eficientă, este între damnatul care se ridică rătăcit, suspinînd uluit, bănuitor, încercînd să-şi recapete conştiinţa asupra sa şi a lucrurilor, şi cel care, lovit de un atac de epilepsie se trezeşte şi, după neliniştea pe care i-au provocat-o convulsiile, îşi revine în fire, dar încă are mintea neclară. Descriindu-l pe epileptic, Dante mai spune că funcţiile lui vitale, în special conştiinţa, se blochează fie prin intervenţia diavolului, fie prin obturarea venelor (oppilazion): în primul caz este vorba de posedare diabolică, nu de epilepsie. Dar se pare că atît epilepticul, cît şi posedatul prezintă aceleaşi caracteristici externe, sînt văzuţi într-o singură manifestare, dacă nu identică, măcar asemănătoare” (T. Di Salvo). 115. quando si leva, che ‘ntorno si mira «cînd se ridică şi-n jur priveşte, rătăcit de marea frămîntare pe care a suferit-o şi privind suspină; astfel era păcătosul ridicat mai apoi. Vai, aspră e puterea Domnului, că asemenea lovituri de răzbunare croieşte!» (v. 115-120). Bolnavul de epilepsie, după ce îşi revine din criză, priveşte dezorientat în jur şi nu pricepe ce-a păţit, asemeni păcătosului pedepsit de şerpi. Dreptatea administrată de Atotputernic are uneori un aspect foarte sever. „În cuvintele lui Dante nu e un sentiment de teamă pentru această putere divină strivitoare: Dumnezeul dantesc este un Dumnezeu teribil, dar drept, nu poate acţiona decît aşa cum face, şi în faţa dreptăţii sale trebuie să avem o atitudine amestecată de uimire şi supusă acceptare religioasă” (T. Di Salvo). „Vai, aspră e puterea Domnului: este figura adeseori întîlnită care se numeşte exclamatio, folosită la vederea suferinţelor îngrozitoare. Aici are rolul de interval, între zugrăvirea evenimentului tragic şi misterios şi confruntarea directă cu păcătosul” (Chiavacci Leonardi). 121. Lo duca il domandò poi chi ello era; «Călăuza l-a întrebat apoi cine e; la care a răspuns: ‘Eu am picat din Toscana, de puţină vreme, în astă gaură ticăloasă. Viaţa bestială mi-a plăcut şi nu umană, ca un bastard ce-am fost; sînt bestia Vanni Fucci şi Pistoia mi-a fost demn bîrlog’» (v. 121-126). La întrebarea lui Virgiliu, păcătosul îşi precizează numele şi cetatea de origine. El se mîndreşte, arogant, cu propria sa nemernicie animalică, subliniată printr-o repetiţie: viaţa bestială… sînt bestia… „Vanni, fiul nelegitim al nobilului Fuccio dei Lazzari din Pistoia, a militat în partidul Negrilor şi a luat parte la luptele civile care i-au însîngerat oraşul. Condamnat în lipsă, pentru crime şi jafuri, în 1295, s-a retras în castelul din Lizzano, de unde s-a întors după cîteva luni la Pistoia pentru a distruge casele Albilor. A fost în slujba Florenţei, în timpul războiului cu Pisa (1289-1293) şi poate că Dante l-a cunoscut cu acel prilej. Poetul îl plasează în bolgia hoţilor, pentru că îi atribuie furtul, survenit în decembrie 1292 sau ianuarie 1293, al statuii de argint a Fecioarei şi a Apostolilor, păstrate în capela Sant’Iacopo a domului din Pistoia. Pentru furt au fost inculpaţi un oarecare Rampino Foresi, apoi achitat, şi ulterior notarul Vanni della Monna, condamnat la moarte şi spînzurat. Vanni Fucci a murit în 1300. Figura lui Vanni Fucci are o măreţie tragică. Mulţi critici au văzut în el cel mai diabolic personaj al Infernului. Pentru De Sanctis, primele cuvinte pe care damnatul i le adresează lui Dante constituie deja «o profesiune de bestialitate»” (E.A. Panaitescu). 127. E ïo al duca: «Dilli che non mucci, «Şi eu către călăuză: ‘Spune-i să nu şerpuiască şi întreabă-l ce vină l-a-mpins aici jos; că eu l-am ştiut om sîngeros şi băţos’. Iar păcătosul, care a-nţeles, n-a şovăit, ci şi-a îndreptat spre mine sufletul şi chipul, şi de ticăloasă ruşine s-a colorat» (v. 127-132). Dante îl admonestează pe Vanni Fucci, pentru aroganţa sa, prin intermediul lui Virgiliu. Apoi se interesează cum de-a nimerit acela, ca om violent şi înfumurat, printre hoţi. Damnatul nu se ascunde în faţa întrebării, deşi se colorează la chip de ruşinea umilinţei că a fost surprins într-un asemenea loc degradant. „Premisa discursului pe care Dante îl desfăşoară în sinea sa este următoarea: mă aşteptam să-l găsesc printre violenţi, întrucît îi cunoşteam activitatea sîngeroasă; dacă e printre hoţi, probabil că a comis un furt de care nu ştiam şi aş vrea să-l aflu” (T. Di Salvo). „Ruşinea e numită aici ticăloasă, adică dictată de un sentiment de furie şi de dispreţ, pentru a o distinge de cea care uneori îl face pe om demn de iertare, întrucît reprezintă o recunoaştere implicită a greşelii. Vanni Fucci nu cunoaşte ruşinea păcatului comis, cu care dimpotrivă se mîndreşte arogant, ci cealaltă, impusă de furia de-a fi fost recunoscut răspunzător de un furt ce-l degradează şi îl umileşte şi care, prin urmare, n-ar vrea să fie ştiut de alţii” (T. Di Salvo). 133. poi disse: «Più mi duol che tu m’hai colto «Apoi a zis: ‘Mai mult mă doare că m-ai prins în mizeria unde mă vezi, decît clipa cînd am fost smuls din cealaltă viaţă. Nu-ţi pot ascunde ce mă-ntrebi: aşa de jos sînt azvîrlit fiindcă am fost tîlhar de sfinte podoabe în sacristie» (v. 133-138). Umilinţa locului unde îşi ispăşeşte vina îi provoacă damnatului mai multă suferinţă decît momentul morţii sale. Totuşi el recunoaşte că a jefuit odoarele sfinte dintr-o biserică. „Vanni Fucci s-a definit ca o bestie (aceasta i-a fost porecla primită în timpul vieţii) şi cu perversă bucurie şi-a reafirmat în faţa lui Dante lipsa de omenie. Dar în roşeaţa care-i colorează chipul, atunci cînd este obligat să mărturisească faptul că, pe lîngă un om violent (motiv de fală), a fost şi hoţ, şi în declaraţia energică a amărăciunii sale (decît clipa cînd am fost smuls din cealaltă viaţă) se exprimă o durere umană şi o apreciere nepervertită a valorilor morale. Versurile 133-135 (…) dezvăluie în el prezenţa unei conştiinţe şi o suferinţă întunecată, de nevindecat. Pentru a se elibera de această durere, va încerca să facă un alt rău (profeţindu-i lui Dante înfrîngerea Albilor)” (E.A. Panaitescu). 139. e falsamente già fu apposto altrui. «Şi pe nedrept s-a pus în cîrca altuia. Dar ca la vederea mea să nu te bucuri, de vei ieşi vreodată de la-ntuneric, cască urechile la vestirea mea şi-ascultă: Pistoia mai întîi de Negri se goleşte; apoi Florenţa îşi schimbă lumea şi obiceiurile» (v. 139-144). Altcineva a fost pedepsit, în mod incorect, pentru jaful comis de Vanni Fucci. Însă pentru a-şi revărsa propria suferinţă asupra colocutorului, damnatul îi prezice lui Dante un viitor întunecat. Mai întîi vor fi izgoniţi guelfii negri din Pistoia, iar ulterior vor fi alungaţi guelfii albi din Florenţa. „Vanni Fucci poate să se fălească mult şi bine cu bestialitatea şi degradarea lui; dar faptul că se ruşinează şi e furios pe greşeala sa infamantă de hoţ, care îl aruncă înapoi printre concetăţenii săi, în cadrul luptelor dintre Albi şi Negri (iar cel care-i stă în faţă şi-l acuză este un Alb) şi îl împinge la expresii de furie neputincioasă, la un întunecat avertisment al propriei sale mizerii, confirmă judecata lui De Sanctis: în Vanni Fucci a rămas ceva din Adam, el e omul care se zbate dureros între exagerare, ostentaţie, suferinţă şi ruşine. Prin această ţesătură de sentimente caută să răzbată, aruncîndu-şi asupra lui Dante suferinţa şi încercînd să-l împiedice pe interlocutorul lui să se bucure de recunoaşterea păcatelor. Aici revine politicianul care, fie şi numai prin vorbe, i se opune adversarului cu implacabilă înverşunare” (T. Di Salvo). „Pistoia mai întîi îşi pierde locuitorii, se goleşte de Negri (care în mai 1301 vor fi izgoniţi de Albi), apoi Florenţa îşi schimbă populaţia şi guvernul (Albii şi printre ei Dante vor fi expulzaţi din Florenţa, iar Negrii vor triumfa cu ajutorul lui Charles de Valois). Implicit prezicerea îl afectează şi pe Dante care, la fel ca bărbaţii din partidul său, va fi exilat din Florenţa. Iar aceasta este a patra profeţie a exilului, după cea a lui Ciacco, Farinata şi Bruneto, care îl loveşte pe Dante” (T. Di Salvo). 145. Tragge Marte vapor di Val di Magra «Scoate Marte neguri din Val di Magra, înfăşurat în nori tulburi; şi cu furtună aspră şi năvalnică la Campo Picen se va lupta; dar el deodată va sfîşia ceaţa, încît orice Alb va fi rănit. Şi ţi-am zis-o ca să te roadă durerea!’» (v. 145-151). Zeul războiului, Marte, va slobozi un fulger din Lunigiana (Val di Magra), învelit în nori întunecaţi. La Campo Piceno, în Pistoia, se va duce luptă crîncenă. Albii vor fi zdrobiţi. Păcătosul a ţinut să-i prefigureze lui Dante acest dezastru, pentru a-l vedea cum suferă la auzul veştilor tragice. „În stilul obscur al profeţiilor, Vanni Fucci îi prezice lui Dante înfrîngerea Albilor din Pistoia, de către Moroello Malaspina, marchiz de Giovagallo. (…) În coerenţă cu evoluţia metaforică a acestei profeţii, bătălia dintre Negri şi Albi este văzută ca o furtună. Moroello Malaspina a condus între 1302 şi 1306 un război împotriva cetăţii Pistoia, guvernată de Albi, care a avut în cucerirea castelului Serravalle (1302) şi a Pistoiei episoadele sale cele mai cunoscute. Nu este limpede la care dintre aceste evenimente face aluzie Vanni Fucci în profeţia sa” (E.A. Panaitescu). „În cuvintele de revanşă, pronunţate cu răutate aspră, se încheie prima parte a episodului dedicat lui Vanni Fucci: unul dintre cele două exemple (celălalt este al contelui Ugolino) în care acelaşi personaj trece în cîntul următor şi îşi completează povestea, suspendînd pauza obişnuită dintre cînturi: poate pentru a semnala personalitatea viguroasă şi debordantă a damnatului, care are o obrăznicie, o agresivitate care nu se epuizează în invectiva contra adversarului politic, împotriva omului viu, ce l-a găsit în fundul infernului, ci urmăreşte pe cineva mai înalt şi mai puternic decît Dante. Adevăratul duşman al lui Vanni Fucci este Dumnezeu şi împotriva lui se năpusteşte acesta la începutul cîntului următor” (T. Di Salvo).
Laszlo Alexandru
| ||
Cercul al optulea, a şaptea bolgie. Îndemn împotriva trîndăviei. Groapa cu şerpi. Hoţii. Un om sîngeros şi băţos: Vanni Fucci.