 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Carnavalul cruzimii (Infern XXI)
1. Così di ponte in ponte, altro parlando «Astfel din punte în punte, vorbind de altceva ce comedia mea nu se îngrijeşte să cînte, am înaintat; şi ne găseam în vîrf, cînd ne-am oprit să vedem cealaltă crăpătură făcută de Malebolge şi celelalte plînsete deşarte; şi am văzut-o uimitor de întunecată» (v. 1-6). Dante îşi continuă drumul, alături de Virgiliu, prin cercul al optulea, denumit Malebolge. De la înălţime îşi aruncă privirile în adîncul gropii păcătoase, care este întunecată şi plină de suflete care îşi ispăşesc greşelile. „Prin termenul de comedie, deja folosit la sfîrşitul cîntului al XVI-lea (v. 128), Dante desemnează în general propriul său poem; îl numeşte comedie fiindcă, după cum se spune în De vulgari eloquentia şi în scrisoarea adresată de Poet lui Cangrande della Scala, e scris într-un stil care nu e tragic, propriu compunerilor medievale numite «canţone» şi pentru că întîmplarea povestită acolo are un sfîrşit fericit. Stilul tragic, din cîte afirmă Dante, se bazează pe o alegere riguroasă a subiectelor şi a cuvintelor: este un stil aristocratic; tragedia, în această accepţiune medievală, poate trata numai despre subiecte elevate şi trebuie să le dezvolte într-un limbaj îngrijit. Comedia în schimb nu are limite, în privinţa subiectelor ori a limbajului. În poemul lui Dante subiectele cele mai umile sînt tratate cu seriozitatea rezervată subiectelor sublime. S-a vorbit de aceea, în mod foarte oportun, în legătură cu Dante, despre «plurilingvism» sau «poliglotism... al genurilor literare» (Contini), sau despre «amestec de stiluri» (Auerbach). În acest sens trebuie observat că tocmai din cîntul XXI se deschide, în sumbra atmosferă infernală, un intermezzo în general definit ca fiind comic, bazat pe un puternic realism. Limbajul stilizat, care l-a caracterizat pe tînărul Dante, aici este complet uitat. În locul atmosferei rafinate din Dolce Stil Novo, ce va reapărea aprofundată în unele pasaje din Purgatoriu şi Paradis, în cînturile XXI şi XXII din Infern găsim o lipsă de prejudecăţi în tratarea propriei materii, care îl apropie pe Dante de poeţii ludici şi realişti ai vremii sale, ca de pildă un Cecco Angiolieri” (E.A. Panaitescu). 7. Quale ne l’arzanà de’ Viniziani «Aşa cum în arsenalele veneţienilor fierbe iarna smoala groasă, pentru ca ei să-şi repare corăbiile stricate, fiindcă nu pot naviga; astfel că unul construieşte barcă nouă şi altul astupă coastele celei ce-a făcut multe călătorii» (v. 7-12). Pentru a descrie smoala fierbinte, în care se tăvălesc corupţii din bolgia a cincea, poetul reaminteşte imaginea unui şantier naval veneţian, unde marinarii stau iarna să-şi repare navele. „Comparaţia dintre bolgia uimitor de întunecată – mai întunecată decît altele, datorită smoalei de-acolo – şi arsenalele veneţienilor, inclusă în versurile 7-9, se dilată apoi într-un tablou care este «un fel de preludiu ce anunţă şi oarecum anticipează vasta comedie care e pe punctul de-a începe» (Sapegno). Pentru Croce, comparaţiile lui Dante au uneori o viaţă autonomă, independent de funcţia care le este atribuită de contextul în care sînt incluse, şi care e aceea de-a clarifica sau a face mai evident obiectul comparat. Adică sînt «mici bucăţi lirice», poezii autonome. «Şi la fel se prezintă aceasta cu arsenalul, faimosul arsenal al veneţienilor, frămîntat de sentimentul muncii care fierbe, al pregătirii pentru expediţiile din viitor. Este iarna, navigaţia e întreruptă sau mai puţin activă, se cîştigă timp prin repararea navelor stricate şi prin construirea altora noi; diversele activităţi sînt schiţate, una după alta, rapid, obţinîndu-se efectul de prezentare a muncii într-un ritm accelerat, variat şi coordonat, obositor şi vesel, care prefigurează viziunea fericită a următoarei aventuri pe mare, în căutarea bogăţiilor»” (E.A. Panaitescu). 13. chi ribatte da proda e chi da poppa; «unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; unul face vîsle şi altul împleteşte odgoane; altul peticeşte vela mică şi vela mare; astfel, nu de la foc, ci prin lucrarea divină fierbea acolo jos o păcură groasă, care se lipea de toate părţile rîpei» (v. 13-18). Aşa cum e încinsă smoala de meşterii marinari, care se zoresc în diverse activităţi să-şi repare navele la Veneţia, la fel în adîncul bolgiei infernale smoala bolborosea, înfierbîntată de voinţa divină, şi se încleia groasă de marginile gropii. „Comparaţia este, în mod esenţial, între smoala care fierbe în diverse recipiente din arsenalul veneţian şi smoala încinsă care, din străfundul bolgiei, se umflă şi se lipeşte de pereţi. (…) Dar există o disproporţie între cei doi termeni ai comparaţiei şi cititorii au observat-o mereu, dar i-au dat şi interpretări diverse. Două sînt mai importante: prima e cea formulată de Croce, care a vorbit de un mic fragment liric autonom, suficient sieşi; cealaltă i-o putem atribui lui Sapegno, care nu se opreşte să noteze doar legăturile dintre cele două grămezi de smoală încinsă, ci îşi extinde privirea asupra întregului tablou care urmează şi care ni se oferă ca o aventură tumultuoasă, vie şi foarte agitată; sceneta veneţiană, scrie Sapegno, «anticipează vasta comedie pe cale să înceapă, articulată şi împletită într-o serie complexă de episoade şi cu intervenţia a numeroase personaje, bogată în răsturnări de situaţie şi surprize, în incidente şi improvizaţii, dar toată însufleţită de o muză sarcastică şi violentă». Oricare ar fi interpretarea pe care o acceptăm, rămîne faptul că aceste versuri, dedicate reprezentării diferitelor activităţi agitate ce caracterizează muncile de iarnă din arsenalul veneţian (şi nu trebuie să credem că Dante descrie aici lucruri pe care le-a văzut) sînt printre cele mai bogate în mişcare şi fervoare din tot poemul, cu totul coerente cu sensul de vitalitate imediată şi autoritară, care se desprinde cu forţă din diavolii ce apar îndată şi trec în centrul acţiunii care, după cum am spus, are caracterul unei reprezentări dramatic-populare” (T. Di Salvo). 19. I’ vedea lei, ma non vedëa in essa «Eu o vedeam, dar nu vedeam înăuntru decît bulele ridicate de fiertură, cum se umflă toată şi cum se strînge la loc. Pe cînd priveam în jos încremenit, călăuza mea, spunînd ‘Uite, uite!’, m-a tras la sine din locul unde stăteam» (v. 19-24). Dante priveşte concentrat fiertura smoalei din groapă, însă maestrul îi strigă să se ferească din drum. „Virgiliu îi atrage atenţia lui Dante asupra spectacolului pe cale de-a începe şi care îi va avea ca actori pe diavoli. Niciodată în Comedie, Dante nu se îndepărtează atît de mult de la unele caracteristici ce par esenţiale modului său de-a concepe şi de-a se exprima (statismul personajelor, sobrietatea gesturilor lor, cărora le corespunde o concentrare extremă a sentimentelor), ca în descrierea acestei bolgii, unde în locul figurilor izolate şi nemişcate găsim peste tot, după cum a subliniat-o Bosco, mulţimi şi mişcare. Potrivit unei judecăţi a lui Momigliano, care urmează în parte, reluînd-o, formula critică a lui De Sanctis, pe măsură ce Dante se adînceşte în infern şi «atotputernicia persoanei se atenuează, asupra scenelor şi a personajelor singulare ajung să predomine scenele de mulţime şi de fundal». În comedia bogată în lovituri de scenă, contratimpi şi soluţii neprevăzute, care se desfăşoară în arcul cînturilor XXI-XXIII, găsim moduluri compozitive ale nuvelisticii medievale, refăcute aici cu un simţ al intrigii şi o vivacitate care nu se mai întîlnesc nici măcar la Boccaccio, autorul care, dacă pe de o parte apare ca mult mai răutăcios decît Dante, nu are concizia cu care autorul Comediei abordează realitatea” (E.A. Panaitescu). 25. Allor mi volsi come l’uom cui tarda «Atunci m-am răsucit, ca omul ce-ntîrzie să vadă pericolul ce-l paşte şi căruia spaima îndată îi taie vlaga, dar privind o ia la sănătoasa; şi am văzut în spatele nostru un diavol negru alergînd în sus pe stîncă» (v. 25-30). Răsucindu-se în urma avertizării primite de la Virgiliu, Dante zăreşte un demon înfricoşător venind în goană din spate. „În portretul acestui diavol, care abia atinge pămîntul, înaintînd cu uşurinţă de parcă ar zbura, «totul e sec, nervos, tăios: pînă şi furia cu care demonul nu ţine, ci înhaţă» (Grabher). De notat că, în cadrul portretului, trăsăturile cele mai evidente – care îi definesc mai bine aspectul fizic şi, prin aceasta, caracterul diavolului negru – se află la sfîrşitul versurilor: fioros, crunt, sprinten. (...) Acest diavol are o nobleţe de atitudine şi o vigoare – implicite în activitatea lui dedicată fără rezerve transportării damnaţilor – care vor lipsi cu totul printre paznicii fanfaroni şi volubili ai bolgiei, ce vor încerca mai întîi să împiedice călătoria celor doi pelerini, iar apoi să-i înşele” (E.A. Panaitescu). 31. Ahi quant’ elli era ne l’aspetto fero! «Vai ce fioros era la înfăţişare! şi cît îmi părea de crunt în faptele sale, cu aripile deschise şi sprinten de picior! De umărul lui, care era ascuţit şi trufaş, atîrna un păcătos cu ambele şolduri, iar acela îi ţinea înhăţate gleznele. De pe puntea noastră a zis: ‘Hei, Malebranche, iată-l pe unul din bătrînii de la Santa Zita! Băgaţi-l dedesubt, că mă întorc după alţii în ţinuturile alea bine aprovizionate» (v. 31-40). Diavolul avea un aspect înspăimîntător, cum înainta puternic şi agil. Pe umărul său înălţat stăteau şoldurile unui damnat, pe care tocmai îl transporta spre locul de osîndă, înşfăcat de glezne. Demonul-cărăuş îi strigă pe demonii-gardieni, pentru a-şi prelua noul client. El, unul, trebuia să se întoarcă degrabă în cetatea Lucca (patronată de Santa Zita), fiindcă mai avea de adus mulţi corupţi de-acolo. „Malebranche: numele, adaptat după Malebolge, este o invenţie ciudată care îi caracterizează pe diavolii din această bolgie: e denumirea lor generică” (Chiavacci Leonardi). „Gli anziani, bătrînii, erau, la Lucca şi în alte cetăţi italiene, magistraţii care guvernau Comuna, împreună cu ceilalţi oficiali: il Podestà şi il Capitano del Popolo. Păcatul de corupţie, de care s-au pătat damnaţii din această bolgie, corespunde, pe planul raporturilor dintre laici, celui de simonie în cadrul ierarhiei ecleziastice şi corespunde oarecum delictului prevăzut azi în codul penal sub numele «dare şi primire de foloase necuvenite, prin intermediul funcţiei publice». Pe vremea lui Dante, acuzaţia de corupţie, foarte frecventă, era o armă de care se slujeau oamenii politici pentru a-şi lovi adversarii. În sentinţa care l-a condamnat la exil, chiar Dante a fost acuzat de corupţie. Aici această acuzaţie este indirect întoarsă împotriva celor care au formulat-o. Lucca era, de fapt, în Toscana un bastion al guelfilor negri, acea facţiune a partidului care la Florenţa şi-a avut în familia Donati reprezentanţii cei mai de vază, iar în Corso Donati comandantul violent şi fără scrupule. Din cauza familiei Donati şi a celorlalţi guelfi negri florentini, au fost izgoniţi albii din Florenţa în 1302 şi a fost izgonit Poetul. Excluderea dintre corupţi a lui Bonturo Donati, omul politic care la Lucca a condus facţiunea populară şi a trebuit ulterior să se refugieze în 1314 la Florenţa, unde a fost primit cu braţele deschise de guelfii negri, este ironică. Bonturo Donati a devenit de fapt celebru la Lucca tocmai ca un mare corupt” (E.A. Panaitescu). „Santa Zita: oraşul [Lucca] e denumit după sfînta (pe vremea lui Dante încă nu era canonizată, dar era astfel considerată de popor) căreia oamenii îi erau cu deosebire devotaţi. Santa Zita era o slujnică modestă, moartă în 1278 cu reputaţie de sfîntă, căreia i se atribuiau multe miracole, făcute în timpul vieţii şi după moarte; lucchezii au numit-o «copatroana» cetăţii, alături de legendarul episcop San Paolino” (Chiavacci Leonardi). ogn’ uom v’è barattier, fuor che Bonturo; «Toţi oamenii sînt corupţi acolo, în afară de Bonturo; banii schimbă orice nu în da’. Jos l-a azvîrlit şi pe stînca aspră a fugit; nicicînd n-a fost dulău dezlegat, aşa iute să-l gonească pe tîlhar. Acela s-a prăbuşit şi s-a întors ghemuit; dar dracii care se ascundeau sub punte au urlat: ‘Aici nu-i arătarea la faţă» (v. 41-48). Toţi locuitorii din Lucca sînt corupţi, cu excepţia lui Bonturo – o figură ironică, prin care e desemnat chiar politicianul necinstit cel mai faimos din localitate. Cu banii poţi cumpăra orice favor public şi poţi rezolva orice ilegalitate acolo. După încheierea replicii sale, demonul cărăuş s-a întors în goana mare după alţi osîndiţi, cu asemenea ardoare cum nici un dulău n-a fugărit vreodată un bandit. Aruncat din vîrful punţii în smoala încinsă, păcătosul a ţîşnit la suprafaţă. Dar dracii gardieni s-au năpustit la el, urlîndu-i să se scufunde la loc în păcura fierbinte. „Coruptul anonim din Lucca – după unii, ar fi vorba de un oarecare Martin Bottaio, a cărui moarte a survenit tocmai în perioada cînd Dante şi-a închipuit că se află în a cincea bolgie – după ce-a fost azvîrlit în smoala fierbinte, iese la suprafaţă convolto. Acest termen e susceptibil de diverse interpretări. Dacă îl luăm în accepţia «uns cu smoală», cum se întîlneşte la unii scriitori din Trecento, atunci trebuie să înţelegem că diavolii, după ce-au stabilit o legătură între chipul plin de smoală al acestui damnat şi chipul de pe un vechi crucifix de lemn negru, venerat la Lucca în Basilica di San Martino, îi strigă păcătosului: «aici nu obişnuim să arătăm Chipul Sfînt; nu-i cazul să-ţi scoţi mutra neagră de sub smoală» (Barbi). Dacă însă îi dăm lui convolto sensul de «ghemuit», «cu spinarea arcuită», încît să amintească de un om care se roagă în genunchi, trebuie să înţelegem că diavolii îl batjocoresc pentru această atitudine. Expresia qui non ha luogo il Santo Volto ar trebui atunci să fie interpretată astfel: «Degeaba îngenunchezi! Aici nu sînt imagini sfinte la care să te poţi ruga!»” (E.A. Panaitescu). 49. qui si nuota altrimenti che nel Serchio! «Aici nu se înoată ca-n Serchio! Aşa că, de nu vrei să ne-ncasezi împunsăturile, să nu mai ieşi deasupra smoalei’. După ce l-au străpuns cu o sută de căngi, au zis: ‘Aici dansezi pitulat, încît, de poţi, pe-ascuns să smulgi cîte ceva’. Tot astfel bucătarii îi pun pe ucenici să scufunde carnea, în mijlocul oalei, cu furca, să nu plutească» (v. 49-57). În smoala din Infern nu se practică înotul de agrement, ca-n apele rîului Serchio, la Lucca. Străpungîndu-l cu căngile, pentru a-l obliga să se scufunde în lichidul fierbinte, diavolii îl îndeamnă sarcastic să mai fure pe-ascuns cîte ceva, pe fundul bălţii, aşa cum obişnuia în timpul vieţii. Imaginea o aminteşte pe cea a ucenicilor de bucătari, care au datoria de-a afunda bucăţile de carne în uleiul încins din oală, ca să nu rămînă friptura necoaptă. „Corupţia, ca infracţiune, era exercitată pe ascuns. Acum diavolii îl îndeamnă pe corupt, impunîndu-i să nu iasă deasupra smoalei, să vadă de reuşeşte să pună mîna pe vreo bogăţie, pe-ascuns, adică scufundat sub smoala încinsă. Sarcasmul e subliniat de dubiul expresiei de poţi, prin care diavolii îndepărtează de la ei orice răspundere faţă de afirmaţia pe care au făcut-o: în sensul că, dacă damnatul nu va prinde nici o bogăţie pe sub smoală, va fi numai din vina lui, pentru că n-a fost în stare” (E.A. Panaitescu). „În legendele medievale, infernul era adesea descris ca o bucătărie, prin care se zoreau, cu şorţuri de bucătari, diavolii. Astfel, în De Babilonia civitate infernali, de Giacomino da Verona, bucătarul Belzebut îi serveşte la masă suveranului infernului sufletul unui păcătos, pregătit «ca un purceluş la cuptor», dar această specialitate nu-i pe placul stăpînului său, fiindcă nu-i destul de prăjită. «Însă Dante reduce tradiţia realistă la o imagine: o imagine... care indică desprinderea Poetului de scena înfiorătoare şi, totodată, precizează limitele acelei lumi diabolice» (Scolari)” (E.A. Panaitescu). 58. Lo buon maestro «Acciò che non si paia «Bunul maestru: ‘Ca să nu se vadă că eşti aici’, mi-a spus, ‘te piteşte jos după o stîncă, să ai vreun paravan; şi orice rău voi păţi, tu să nu te temi, căci ştiu cum merg lucrurile şi-am mai trecut prin încăierări din astea’» (v. 58-63). Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să se ascundă, pînă cînd va negocia cu diavolii să li se permită trecerea teafără. Discipolul nu va trebui să se sperie de nici o agresiune pe care o va avea de înfruntat maestrul, fiindcă acesta din urmă a mai umblat prin acele părţi şi ştie ce are de făcut. „După ce s-a încheiat descrierea bolgiei, începe aici acţiunea în care intră în scenă Dante şi Virgiliu, pînă acum rămaşi spectatori” (Chiavacci Leonardi). 64. Poscia passò di là dal co del ponte; «Apoi a trecut dincolo de vîrful punţii; şi îndată ce-a ajuns în a şasea rîpă, greu i-a fost s-arate fruntea sigură. Cu turbarea şi furia cu care cîinii se aruncă pe nenorocitul ce îndată cerşeşte pe unde se opreşte» (v. 64-69). Îndată ce Virgiliu a trecut în bolgia următoare, demonii s-au aruncat asupra lui ca nişte cîini turbaţi, care se năpustesc asupra bietului zdrenţăros, care îşi trage sufletul lîngă o casă, începînd să ceară pomană. „Comparaţia cu cîinii o aminteşte pe cea cu dulăul din versurile 44-45, dar aici atenţia Poetului se opreşte pe ceea ce, din punct de vedere logic, reprezintă doar un element secundar. În faţa dezlănţuirii cîinilor, subliniată de insistenţa (con quel... şi con quella...) prin care atacul lor este indicat mai întîi în abstracţia sa generică (furore) şi apoi văzut în manifestarea sa concretă, plastică, se evidenţiază figura nenorocitului (poverello), ale cărui durere şi umilinţă sînt subliniate printr-o simplă determinare adverbială (di subito). O clipă, Dante se desprinde de comedia vulgară care se desfăşoară sub ochii săi. Pericolul prin care trece maestrul a trezit în el umanismul profund” (E.A. Panaitescu). „Poverello: mai mult decît orice caracterizare, acest diminutiv compătimitor redă foarte bine impresia pe care o provoacă cerşetorul, o creatură dezarmată, neputincioasă, înspăimîntată, văzută în clipa cînd năvălesc asupra sa cîinii, simbol al forţelor negative care se îndîrjesc împotriva lui. Şi Virgiliu apare ca un poverello, un dezarmat, în clipa cînd se află în faţa unei păduri dese de căngi aţintite asupra lui. Elementul care-l deosebeşte pe cerşetor de Virgiliu e strigătul: primul roagă, Virgiliu se impune, cu vocea ridicată şi ameninţătoare, semn al siguranţei regăsite” (T. Di Salvo). 70. usciron quei di sotto al ponticello, «s-au năpustit aceia de sub podeţ şi l-au ţintit cu toate căngile, dar el a strigat: ‘Nimeni să nu fie ticălos! Înainte de-a mă străpunge furcile voastre, să iasă în faţă unul dintre voi, care să m-asculte şi-apoi vă sfătuiţi dacă mă sfîrtecaţi’» (v. 70-75). Călăuza ridică vocea împotriva dracilor, strigîndu-le să nu-l agreseze înainte de-a lăsa pe vreun şef al lor să-i audă vorbele. „Cuvintele şi mai ales tonul imperios al lui Virgiliu poartă semnul acelei fermităţi de comportament pe care medievalii o considerau esenţială în lupta cu diavolul, cu asalturile sale, cu ispitele sale. Nu putem ajunge la un compromis cu diavolul, nu putem folosi un ton moale împotriva lui” (T. Di Salvo). 76. Tutti gridaron: «Vada Malacoda!»; «Toţi au strigat: ‘Să meargă Coadă Rea!’; la care unul s-a dat în faţă – iar ceilalţi au stat pe loc – şi-a venit spre el zicînd: ‘La ce-i foloseşte?’. ‘Crezi tu, Coadă Rea, că m-ai văzut venind pînă aici’, i-a spus maestrul, ‘ferit de obstacolele voastre, fără a fi ajutat de voinţa divină şi soarta bună?» (v. 76-82). E trimis la pertractări Coadă Rea, care oricum e încredinţat de inutilitatea discuţiilor cu viitoarea victimă. Virgiliu îi atrage însă atenţia că a venit acolo purtat de voinţa cerurilor, care este în măsură să se impună în pofida oricărei cîrteli. „Diavolii sînt convinşi că nu vor avea nici un efect vorbele pe care Virgiliu vrea să le spună unuia dintre ei. Dar, din răutate pură, înainte de a-l tortura, sînt de acord să asculte ce are de zis. Şeful lor, Coadă Rea, exprimă această siguranţă condescendentă şi arogantă” (E.A. Panaitescu). „Este primul dintre diavolii (şi şeful lor) cărora Dante le dă un nume în această bolgie. Malacoda e creat după modelul Malebolge şi Malebranche; se subliniază nu doar ticăloşia lui, ci şi animalitatea sa înjositoare (coada nu e a unui asin, ci a unui animal feroce şi violent)” (T. Di Salvo). Lascian’ andar, ché nel cielo è voluto «Lasă-ne să trecem, fiindcă în ceruri se vrea ca eu să-i arăt altcuiva această potecă-mpădurită’. Atunci i s-a prăbuşit trufia de i-a căzut şi prăjina la picioare şi le-a zis celorlalţi: ‘De-acuma să nu fie vătămat’» (v. 83-87). Maestrul îi cere diavolului liberă trecere, pentru el şi pentru cel pe care-l însoţeşte, în numele voinţei divine. Răutatea demonului cade înfrîntă, iar şeful îşi îndeamnă subalternii să nu se atingă de călători. „Coadă Rea, aşa convins de propria superioritate faţă de necunoscutul nimerit în bolgia peste care el e stăpînul, descoperă în sine însuşi un învins, după ce-a auzit cuvintele lui Virgiliu; i s-a prăbuşit orgoliul, aşa cum i-a căzut şi prăjina. Paralelismul dintre atitudinea exterioară şi starea sufletească este subliniat de afinitatea strînsă a celor două verbe, dintre care unul reprezintă o uşoară variantă a celuilalt” (E.A. Panaitescu). „Discursul nu e inclus într-o formulă rapidă şi aproape magică, la fel ca în faţa lui Caron, e mai articulat şi urmează o linie care încearcă să le impună raţiune diavolilor care numai raţionali nu sînt. Mai întîi se spune că expediţia, dacă s-a desfăşurat fără obstacole pînă în acea bolgie, cu siguranţă are un motiv, apoi se precizează că în spatele ei stă divinitatea, aşadar călătoria a fost hotărîtă, este sprijinită de Dumnezeu, la sfîrşit se precizează cu pronumele «ne» că alături de Virgiliu mai e şi altcineva şi se încheie cu o expresie care nu este atît de solemnă precum cea folosită cu Caron, deşi este o variantă a ei. Discursul se desfăşoară între blîndeţe, îndemn şi persuasiune: diavolul trebuie să-şi dea seama, în mod raţional, că cei doi călători sînt ajutaţi de ceruri, trebuie să accepte acest lucru şi să evite orice discuţie sau acţiune duşmănoasă, destinată unui eşec garantat. Tonul este atenuat: violenţei demonice îi răspunde, prin contrast, luciditatea suverană a discursului raţional” (T. Di Salvo). 88. E ‘l duca mio a me: «O tu che siedi «Şi călăuza mea, mie: ‘O, tu, ce stai între bolovanii punţii pitit, întoarce-te la mine în siguranţă’. Drept care m-am urnit şi lîngă el am venit îndată; şi dracii s-au făcut toţi înainte, de m-am temut că nu-şi ţin făgăduiala: aşa i-am văzut eu odinioară speriaţi pe ostaşii ce ieşeau înţeleşi din Caprona, văzîndu-se înconjuraţi de mulţimea duşmană» (v. 88-96). Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să iasă din ascunzătoare şi să se apropie de el. Protagonistul înaintează înfricoşat, căci nu are nici o încredere că demonii îşi vor ţine promisiunea. „Situaţia contrastantă e subliniată de prezenţa unei stări de siguranţă, proclamate cu voce tare de Virgiliu (sicuramente) şi teama lui Dante, care se deplasează rapid (ratto), în căutare de protecţie şi refugiu. Pe aceeaşi linie contrastantă, de dublă stare sufletească, trăind într-o tensiune reciprocă, din cauza înţelegerii ce poate fi cu uşurinţă încălcată, se găsesc soldaţii care ies din castel predîndu-se, fără a se încrede prea mult, ba chiar temîndu-se de agresivitatea neaşteptată a asediatorilor” (T. Di Salvo). „Castelul pisan de la Caprona a fost asediat în august 1289 de miliţiile ligii guelfe din Toscana, formate mai ales din luchezi şi florentini. Dante a luat parte la această expediţie. Soldaţilor din Pisa, care s-au predat după opt zile de asediu, le-a fost cruţată viaţa. În această comparaţie este reamintit momentul în care apărătorii Capronei, după ce s-au predat, ieşeau din castel, fără a şti dacă duşmanii îşi vor ţine promisiunea. De aici teama lor” (E.A. Panaitescu). „Comparaţia militară, foarte subliniată, e singura dar şi cea mai limpede mărturie pe care Dante ne-a lăsat-o despre participarea lui la o confruntare armată. (…) Acceptînd prezenţa motivului autobiografic în ţesătura acestor cînturi, putem crede că amintirea bătăliei n-a fost plasată întîmplător în bolgia corupţilor, o infracţiune înjositoare, cu care florentinii au încercat să-l acopere de infamie pentru totdeauna pe concetăţeanul lor” (Chiavacci Leonardi). 97. I’ m’accostai con tutta la persona «Eu m-am lipit cu tot corpul de călăuza mea şi nu-mi luam ochii de la înfăţişarea lor fioroasă. Ei mă ţinteau cu suliţele şi ‘Vrei să-i trag una’, zicea unul către altul ‘peste spinare?’. Şi răspundeau: ‘Da, căpăceşte-l!’» (v. 97-102). Învăţăcelul caută protecţie pe lîngă maestru, în timp ce diavolii se îndeamnă reciproc să-l lovească şi să-l înţepe cu suliţa. „Situaţia ar putea fi efectiv considerată dramatică, dar e redusă la dimensiuni comice prin expresiile pe care Dante le preia din limbajul popular şi plebeu, destinate să sublinieze mai curînd o condiţie de răutate zîmbitoare, şi nu o seriozitate întunecată. (…) Diavolii nu-şi propun să-l omoare pe Dante, ci vor numai să se distreze pe seama lui, făcîndu-l să simtă pe spinare cîteva lovituri. (…) Aceşti draci n-au impresionanta severitate statuară a lui Minos, sînt mai curînd o şleahtă de soldăţoi gălăgioşi şi ameninţători, ca şi cei pe care i-am văzut pe zidurile cetăţii Dite. Sînt diavoli violenţi, nărăvaşi, imprevizibili, aşa cum i-a construit şi i-a răspîndit credinţa populară a vremii” (T. Di Salvo). 103. Ma quel demonio che tenea sermone «Dar demonul care stătea de vorbă cu călăuza mea s-a răsucit îndată şi-a zis: ‘Las-o moale, Scărmănilă!’. Apoi ne-a spus: ‘Înainte pe stînca asta nu se poate merge, fiindcă zace sfărîmată la al şaselea arc» (v. 103-108). Şeful plutonului de diavoli îşi potoleşte subalternii, iar apoi îi sfătuieşte pe cei doi călători să se abată din drum. „Scarmiglione era în mod limpede diavolul care îşi propunea să-l izbească pe Dante peste spinare şi care, în acest scop, căuta să obţină încurajarea tovarăşilor săi” (T. Di Salvo). 109. E se l’andare avante pur vi piace, «Şi dacă totuşi vreţi să mergeţi în faţă, porniţi-o pe bolta peşterii; îndată e o altă punte ce deschide calea. Ieri, cu cinci ore mai tîrziu decît aceasta, s-au împlinit 1266 de ani de cînd aici drumul s-a prăvălit» (v. 109-114). Punţile peste alte bolgii infernale s-au dărîmat în cutremurul produs de moartea lui Isus pe cruce. Prin urmare cei doi poeţi trebuie să devieze de la traseul lor. Detaliile istorice şi mitologice sînt adaptate surprinzător la arhitectura infernală. „Prin discursul care conţine o parte de adevăr (şirul de punţi stîncoase se întrerupe într-adevăr la bolgia a şasea) şi o parte de minciună (nu există alt şir de punţi încă intacte), Coadă Rea, care nu s-a resemnat să se supună voinţei din ceruri, încearcă acum să-şi ia revanşa asupra lui Virgiliu, pentru eşecul pe care l-a suferit în confruntarea cu poetul. Pentru a face credibil ceea ce spune, recurge la o mare precizie a detaliilor (versurile 112-114). Modul de-a vorbi al lui Coadă Rea exprimă vanitate şi suficienţă. El se simte mîndru că apare ca un şef în ochii celor doi străini, pe care pînă adineaori se pregătea să-i sfîşie cu cangea şi totodată se bucură de ideea că-i înşală. Puntea peste bolgia a şasea s-a prăbuşit în clipa morţii lui Cristos, adică în urmă cu 1266 de ani şi o zi, fără cinci ore (moartea survenind, conform Evangheliei lui Luca, pe care Dante în Convivio arată că o urmează, spre amiaza din Vinerea Mare), faţă de Sîmbăta Mare a anului 1300, ora la care cei doi poeţi se află în bolgia a cincea. Dante considera că Isus a murit la 34 de ani, întrucît îi socotea vîrsta de la Zămislire, şi nu de la Naştere” (E.A. Panaitescu). 115. Io mando verso là di questi miei «Eu trimit încolo pe cîţiva dintre ai mei, să vadă de nu cumva se zvîntă careva: mergeţi cu ei, că nu se vor atinge de voi’. ‘Treci în faţă, Aripilă şi Calcă Rouă’, a-nceput el să zică, ‘şi tu, Cîinilă; şi Barbă Creaţă să comande grupa. Să mai vină Vîrtejoi şi Drăculoi, Porcilă colţosul şi Gheară de Cîine şi Fîlfîilă şi Roşcovan furiosul» (v. 115-123). Şeful le oferă călătorilor o escortă de draci, care oricum trebuie să inspecteze locurile spre a vedea dacă osîndiţii nu cumva au ieşit din smoală să-şi mai potolească suferinţa. Apoi trece să facă apelul noii echipe de intervenţie. „Conform lui Torraca, măcar unele dintre numele acestor diavoli derivă din stîlcirea numelor unor contemporani ai Poetului. Dar, independent de această origine, aproape toate reiau un substantiv comun sau altul. Astfel Alichino, care derivă din Hellequin, numele unui diavol ce apare adesea în legendele franţuzeşti, sugerează o vagă afinitate cu substantivul «aripi» (ali); în cîntul următor vom vedea că acest diavol va ajunge să cadă în smoală, tocmai fiindcă s-a încrezut excesiv în puterea aripilor sale. Calcabrina le apare vechilor comentatori ca «acela care calcă roua» (calcans pruinam). Cagnazzo poate însemna cîine mare. Semnificaţia lui Barbariccia (barbă creaţă) este evidentă, ca şi cea a lui Graffiacane (cîine care zgîrie), Malacoda (coadă blestemată), Scarmiglione (Scărmănilă). Draghignazzo, tot conform lui Benvenuto, ar însemna «dragon mare», pe cînd Ciriatto probabil că se leagă de cuvîntul grecesc choiros, care înseamnă «porc», iar Libicocco, potrivit lui Parodi, ar rezulta din încrucişarea denumirii a două vînturi, libeccio şi scirocco. Farfarello era, în imaginaţia populară un nebunatic; Rubicante, în culoarea roşie pe care numele i-o evocă, ar reflecta un temperament furios şi nărăvaş” (E.A. Panaitescu). 124. Cercate ‘ntorno le boglienti pane; «Căutaţi în jurul încinsei smoale: aceştia să umble teferi pînă la celălalt şir de punţi, ce merg întregi peste hăuri’. ‘Vai de mine, maestre, ce văd aici?’, am zis eu. ‘Te rog să mergem singuri, fără escortă, dacă ştii drumul; că eu nu le simt nevoia. De eşti aşa priceput de obicei, nu vezi oare cum scrîşnesc ei din dinţi şi ne ameninţă din priviri cu viclenii?’» (v. 124-132). Dracii fioroşi primesc misiunea de a-i însoţi pe cei doi poeţi pînă la punţile următoare, unde trebuie să ajungă nevătămaţi. Cum însă punţile respective nu mai există, se stabileşte o complicitate în minciună şi înşelăciune, între căpitan şi subordonaţi. Dante, presimţind pericolul, preferă să-şi continue drumul sub conducerea lui Virgiliu şi îşi manifestă neîncrederea în aspectul fioros şi duplicitar al diavolilor. „Aici Coadă Rea îşi limpezeşte şiretlicul, prin referinţe precise la fapte despre care diavolii ştiau că nu stau astfel; de aici rînjetul lor sarcastic, cu subînţeles. Ei ştiu de fapt că dincolo nu există alte punţi. Dar atunci de ce pune la cale Coadă Rea tot vicleşugul, sau mai bine zis de ce se lasă pe seama acestei minciuni? Nu-l putea ucide imediat pe Dante, nu putea să încalce porunca divină, după cum dovedeşte faptul că simpla invocare de către Virgiliu a voinţei din ceruri l-a speriat în aşa hal că şi-a scăpat îndată prăjina la picioare. Trebuie să pricepem atunci că şi minciuna face parte din distracţie: Coadă Rea plănuia o batjocură destinată să se rezolve prin ea însăşi. Un alt semn al modestiei intelectuale a diavolilor, dar un element care îmbogăţeşte prin comicul său reprezentaţia bufonescă” (T. Di Salvo). „În ultima parte a cîntului, alocuţiunea lui Coadă Rea către diavoli a imprimat poeziei un ritm eroicomic; treptat s-a conturat o contradicţie între substanţa elementară şi grosolană a sentimentelor diavolilor şi dorinţa şefului lor de a-i face să pară altfel decît sînt, adică la înălţimea interlocutorilor, în ce priveşte bunul-simţ şi maturitatea gîndirii. Această contradicţie, subliniată în stil, prin folosirea unor forme din poezia epică (de pildă conjuncţia şi, care se repetă de şapte ori în apelul pe care Coadă Rea îl face subordonaţilor, nu are în versurile 118-123 o funcţie sintactică, ci slujeşte doar pentru a scoate mai limpede în evidenţă, izolîndu-le, numele celor zece privilegiaţi), culminează în farsa semnalului de pornire a plutonului, ce le-a fost desemnat ca escortă celor doi pelerini. În ciuda ifoselor pe care şi le-a dat Coadă Rea, soldaţii lui sînt indisciplinaţi. Nu iau nimic în serios, în afară de un singur lucru: gluma. Nivelul maxim de disciplină şi coordonare îl ating aici, în epilogul cîntului, tocmai pentru că ordinul pe care trebuie să-l execute (semnalul) coincide pe deplin cu vocaţia lor pentru batjocura grosolană şi obscenă” (E.A. Panaitescu). 133. Ed elli a me: «Non vo’ che tu paventi; «Şi el mie: ‘Nu vreau să te înspăimînţi: lasă-i să scrîşnească în voie, fiindcă o fac împotriva celor ce fierb în chinuri’. Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă» (v. 133-139). Virgiliu îl linişteşte pe Dante: aspectul fioros al diavolilor e îndreptat împotriva păcătoşilor din smoală, nu împotriva celor doi călători. Între timp dracii s-au încolonat şi, pentru a porni la drum, îşi salută căpitanul scoţînd limba la el. Iar acesta le dă semnalul de plecare într-un mod inconfundabil. „Să se observe contrapunctul: maestrul e liniştit (dar habar n-are de înşelăciune, de parcă asemenea lucruri ar fi prea josnice pentru el); discipolul e înspăimîntat (dar pricepe mai bine mimica şi psihologia diavolilor, de care e mai aproape). Cele două neînţelegeri configurează o vis comica a scenei, care se va încheia la sfîrşitul cîntului al XXIII-lea” (Chiavacci Leonardi). „Cu acest sunet plebeu se încheie prima parte a reprezentaţiei bufoneşti şi carnavaleşti, oricum ciudate. Realismul situaţiei nu declanşează o reacţie moralistă din partea poetului, care continuă să acţioneze în interiorul scenei, ca un personaj al ei, şi nu ca un judecător, deşi toată construcţia acestei realităţi degradate pune în evidenţă atît substanţa comic-literară a episodului, cît şi disocierea morală a lui Dante” (T. Di Salvo). „Scena, ca multe din aceste cînturi, e preluată din viaţa militară: o grupă de soldaţi, un caporal, un apel nominal, în fine o pornire în marş, cu sunet de trompetă; semnalul de plecare e de asemeni un topos codificat al literaturii comice” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru
| ||
