 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Bălăceală în smoală (Infern XXII)
1. Io vidi già cavalier muover campo, «Eu am văzut odinioară cavaleri pornind la drum şi dînd asaltul şi defilînd la paradă, iar uneori retrăgîndu-se pentru a scăpa; am văzut cercetaşi pe pămînturile voastre, o, aretini, şi am văzut expediţii de jaf, grupuri ciocnindu-se în turnee şi alergînd la sărbătoare» (v. 1-6). Poetul compară sunetul de pornire, slobozit de căpetenia dracilor în cîntul precedent, cu alte sunete militare pe care le-a auzit: pentru plecarea cavalerilor la asalt sau la paradă, pentru semnalizarea retragerii din luptă, pentru participarea la expediţii de jaf ori la turnee şi sărbători. „Folosirea incorectă şi grosolană a unui instrument muzical, trompeta, care pe vremea lui Dante era considerată printre cele mai nobile, pune în mişcare memoria poetului, în căutarea unui raport de afinitate sau asemănare între instrumentul lui Barbă Creaţă şi cele observate de el în alte împrejurări şi care aveau toate în comun misiunea de-a da un semnal de plecare” (T. Di Salvo). „Tonul şi limbajul eroic şi războinic sună ca o evidentă ironie la adresa luptătorilor şi a instrumentelor lor; acele porniri la luptă vor să sublinieze, prin contrast, pornirea grotescă a companiei care aici se pune în mişcare şi plasează tot cîntul şi întîmplarea sub acest semn” (Chiavacci Leonardi). „Această scenă, la fel ca multe dintre cele cu care se deschid cînturile din Malebolge, constituie un tablou în sine, bine delimitat în fluxul naraţiunii. Comparaţia cu arsenalul veneţienilor, plasată la începutul cîntului precedent, era mai strîns legată de conţinut decît aceasta, întrucît acolo erau anticipate unele dintre motivele relevante din a cincea bolgie: întunericul accentuat de culoarea smoalei, agitaţia diavolilor şi a damnaţilor, atenţia Poetului îndreptată spre grupuri şi spre acţiuni, în loc de indivizi şi aprofundare etico-psihologică. Scena amplă, care ne introduce în povestirea din cîntul al XXII-lea, aşa de contrastantă cu atmosfera infernală, prin evocarea spaţiilor vaste şi prin amintirea insistentă a mişcărilor de mulţimi disciplinate şi coordonate, se desprinde cu hotărîre de ţesutul păcălelilor grosolane şi al lăcomiilor primitive, ce caracterizează episodul corupţilor. Mai trebuie notat că, în timp ce comparaţia cu arsenalul veneţienilor leagă pedeapsa acestor păcătoşi de o lume de muncă meşteşugărească neobosită, cadrul evoluţiilor precise ale armatelor, care are rolul de preludiu al celei de-a doua părţi a comediei din această bolgie, pune în relaţie comportamentul obscen al diavolilor cu un moment de virtuţi pitoreşti şi feudale, drept care pe bună dreptate Croce a observat aici o amplificare în cheie eroicomică a motivului schiţat la sfîrşitul cîntului precedent. Pentru Sapegno, acest început de cînt ar avea o funcţie catartică, adică ar sluji la «diluarea şi înnobilarea, pe cale artistică, a unei materii groase şi triviale», la «limpezirea şi aerisirea unei atmosfere apăsătoare şi sufocante». Sanguineti observă însă aici o intenţie opusă: «nu e vorba de a dilua şi a înnobila ceva, ci dimpotrivă, de a aprofunda şi a degrada, fie şi pe calea contrastului», drept care «aparenta abandonare inaugurală a bine fixatului loc dramatic se rezolvă într-o dilatare exasperantă a semnificaţiei sale expresive: aşadar nu ‘eliberare’ de o materie groasă şi apăsătoare, ci accentuare rigidă şi intensă». Structura stilistică a acestor terţine, bazată pe o «juxtapunere analitică de imagini» (Marti), oglindită într-o serie de prezenturi infinite, este tipică pentru poezia realistă a vremii” (E.A. Panaitescu). 7. quando con trombe, e quando con campane, «Cînd cu trîmbiţe şi cînd cu clopote, cu tobe şi semnale din castele, cu semne de-ale noastre şi cu altele străine; dar niciodată cu aşa ciudat sunet de cimpoi n-am văzut pornind călăreţii ori pedestraşii, nici nava la semn de pe uscat sau după stea. Noi umblam cu cei zece demoni: vai, ce mîndră tovărăşie! dar cu sfinţii-n templu şi cu beţivii la crîşmă» (v. 7-15). Nici unul dintre semnele strategice cunoscute deja de poet (cu trîmbiţe, tobe, semnale de pe metereze, italiene sau străine, pentru călăreţi ori pedestraşi, pentru navele care pornesc după un indiciu de pe ţărm ori după poziţia unei stele pe cer) nu semăna cu „cimpoiul” dracului şugubăţ. Cei doi poeţi erau escortaţi de cei zece diavoli şi se vedeau obligaţi să suporte asemenea companie neplăcută. „Tonul este în principiu serios: doar la sfîrşitul comparaţiei apare elementul neprevăzut şi în care ar trebui să constea «comicul», indicaţia răsturnării situaţiilor din viaţa reală, care în infern au devenit altfel, de nerecunoscut, prin degradarea lor, ca semne ale decăderii omului” (T. Di Salvo). „Dante îşi enunţă resemnarea în acceptarea companiei nesigure a diavolilor printr-o frază cu răsunet proverbial, la fel ca aceea care se găseşte într-un pasaj dintr-un roman popular din secolul al XIII-lea, Tavola Ritonda: «aici se afirmă vorba obişnuită, care spune aşa: negustorii cu prăvăliile şi beţivanii cu crîşmele şi jucătorii cu zarurile, iar fiecare cu ce i se potriveşte»” (E.A. Panaitescu). 16. Pur a la pegola era la mia ‘ntesa, «Tot la smoală eram atent, spre a vedea conţinutul bolgiei şi al lumii ce-acolo înăuntru era perpelită. Ca delfinii, cînd le fac semn marinarilor cu arcul spinării, să zorească a-şi pune la adăpost nava, astfel uneori, pentru a-şi uşura suferinţa, îşi arăta dosul vreunul dintre osîndiţi şi se-ascundea la loc cît ai clipi» (v. 16-24). Dante urmărea cum sar păcătoşii afară din smoala încinsă, pentru a-şi mai atenua chinurile, arătîndu-şi spinarea pentru o clipă, ca delfinii pe mare. „Potrivit unei credinţe răspîndite în Evul Mediu, delfinii îi avertizează pe marinari de apropierea furtunii, încovoindu-şi spinarea şi sărind deasupra apei” (E.A. Panaitescu). 25. E come a l’orlo de l’acqua d’un fosso «Şi cum pe malul apei într-o groapă stau broaştele doar cu botul afară, că îşi ascund labele şi alte cele» (v. 25-27). Damnaţii erau scufundaţi în smoala fierbinte şi îşi ţineau doar capul deasupra, la ţărm, ca broaştele. „Frumoasă şi senină, aproape jucăuşă, e apariţia delfinilor; plină de teamă şi extrem de rapidă e cea a damnaţilor. Poetul vrea să sublinieze, pe lîngă spaimă şi groază, degradarea sufletelor: cînd le apare spatele, par nişte delfini, cînd le apare capul, par nişte broaşte” (T. Di Salvo). „Într-o analiză a cîntului al XXII-lea, F. Chiappelli notează că aici «anulată în smoală, imaginea omului, dacă apare, nu e decît în gesturi animalice, în ipostaze monstruoase. Nevoia unei răcoreli momentane nu scoate la suprafaţă chipurile, ci spinările arcuite în salt ale delfinilor; cînd ies capetele deasupra, suferinţa şi neliniştea le preschimbă în capete de broască. Aceste reprezentări plastice grosolane, în care păcătoşii apar deformaţi, sînt alese dinadins printre amfibii». De aici criticul se lansează în stabilirea unei opoziţii între modul în care sînt prezentaţi damnaţii. Sugestiile implicite ale acestei modalităţi de interpretare nu sînt acceptate de către Del Beccaro, care observă că în bolgia corupţilor se stabileşte, între damnaţi şi diavoli, «un fel de osmoză, sau măcar un schimb de termeni, în urma căruia se întîmplă să asistăm la răsturnarea situaţiei ca atare şi a atitudinilor ce derivă din ea: din înşelători, înşelaţi, cu reacţii ce prezintă analogii evidente»” (E.A. Panaitescu). 28. sì stavan d’ogne parte i peccatori; «stăteau peste tot păcătoşii; dar cum dădea fuga Barbă Creaţă, iute se retrăgeau sub bulbuci. Am văzut, şi încă mi se strînge inima, pe unul aşteptînd, cum se întîmplă că o broască mai stă şi alta se-azvîrle; iar Gheară de Cîine, care-i era mai aproape, l-a înhăţat de pletele smolite şi l-a tras în sus, de mi s-a părut o vidră» (v. 28-36). Îndată ce se apropiau diavolii, damnaţii se ascundeau înapoi în balta fierbinte. Totuşi unul dintre ei n-a fost destul de rapid, încît a fost prins cu furca de plete şi luat pe sus, şiroind de smoală. „Asemănarea cu vidra exprimă, după Chiapelli, «importanţa animalului capturat» şi un foarte puternic relief plastic. Malagoli notează: «Minunată imagine de un puternic realism infernal, care se leagă de cîntul precedent şi se pune în contrast cu realismul simplu şi comun al reprezentării broaştelor, ce stau pe marginea şanţului». Apollonio defineşte versul 36 «superb, lent şi triumfal» şi adaugă: «profilul vidrei lucioase şi umede, care îl străbate, într-o fulgerare neagră, are valoarea unui comentariu orchestral, într-o operă bufă»” (E.A. Panaitescu). 37. I’ sapea già di tutti quanti ‘l nome, «Ştiam deja numele fiecăruia, căci i-am reţinut cînd au fost aleşi şi-apoi, cînd se strigau, eram atent» (v. 37-39). Cel care l-a pescuit pe păcătos era Gheară de Cîine, cum şi-a dat seama poetul, care ajunsese deja să le cunoască numele celor zece diavoli. „Dante trasează o psihologie rapidă a fiecăruia dintre ei, cum vin pe rînd la apel în acest cînt, în vreme ce în cîntul al XXI-lea apăreau ca un cor. Vor fi printre ei nerăbdătorul (Cîinilă), furiosul (Calcă Rouă), orgoliosul (Aripilă); psihologia lor e ca a oamenilor. Egalitatea om-diavol e pusă astfel limpede în evidenţă; există aproape o suprapunere şi o înlocuire a unora de către ceilalţi (iar diavolii vor sfîrşi prin a cădea prăjiţi în smoală, la fel ca oamenii)” (Chiavacci Leonardi). 40. «O Rubicante, fa che tu li metti «‘Hei, Roşcovane, ia pune-ţi gheara pe el să-l sfîşii!’, strigau nemernicii laolaltă. Iar eu: ‘Maestrul meu, de poţi, fă să afli cine-i nenorocitul căzut în mîinile duşmanilor săi’» (v. 40-45). Dracii se îndeamnă să-l spintece pe păcătosul capturat. Dante încearcă să afle însă, prin intermediul lui Virgiliu, despre cine e vorba. „Fiecare diavol are un nume care îi subliniază trăsăturile ticăloase, conform unui principiu medieval prin care numele sînt o consecinţă a lucrurilor, adică există un raport strîns între nume şi caracteristicile psihologice ale individului. De aceea Rubicante poate deriva de la ruber = roşu şi poate indica răutatea, agresivitatea care, în opinia comună, ţine de oamenii cu părul roşcat” (T. Di Salvo). 46. Lo duca mio li s’accostò allato; «Călăuza s-a dat mai lîngă el; l-a întrebat de unde-i, iar el a răspuns: ‘M-am născut în regatul Navarei. Mama slugă la boier m-a dat, că m-a făcut c-un derbedeu, distrugător al său şi-al lucrurilor sale» (v. 46-51). La întrebarea lui Virgiliu, damnatul îi relatează unde s-a născut şi că mama lui l-a lepădat ca slugă, după ce tatăl său, un nemernic, şi-a risipit viaţa şi bunurile. „Coruptul care, smuls din smoală şi ţinut suspendat în aer de Gheară de Cîine cu prăjina îşi declară originea şi povestea din viaţa pămîntească, e identificat aproximativ cu un Giampolo sau Ciampolo. Cuvîntul ribaldo avea în Evul Mediu o semnificaţie mai precisă decît azi. Ribaldi erau porecliţi cei care «trăiau fără o meserie cinstită, de pe o zi pe alta, din jocuri de noroc, jafuri sau meserii josnice şi necinstite» (Bonci). Termenul era sinonim cu «om fără ocupaţie». Observă Del Beccaro că Ciampolo, care a intuit îndată că, vorbind, va putea să întîrzie torturile pe care diavolii se pregătesc să i le aplice, «trage de timp cu disperare şi cu un limbaj frînt, care îi mărturiseşte disperarea, dă seama despre sine şi tovarăşii săi, dar mai ales despre sine, ca fruct al unei tulburi întîmplări vicioase, de parcă un destin irevocabil l-ar fi urmărit încă de la naştere»” (E.A. Panaitescu). 52. Poi fui famiglia del buon re Tebaldo; «Apoi am slujit în familia bunului rege Tebaldo: aici m-am dedat la pungăşeală; pentru care dau socoteală în zăduful ăsta’. Şi Porcilă, căruia din gură-i ieşea cîte-un colţ pe fiecare parte, ca la mistreţ, l-a jupuit cu unul, de probă» (v. 52-57). Intrat în slujba regelui, nenorocitul Ciampolo (sau Jean Paul) şi-a exercitat defectuos atribuţiile şi-a păcătuit prin corupţie, fapte pentru care a ajuns în această bolgie a infernului. Între timp unul dintre diavolii prezenţi, pierzîndu-şi răbdarea, îl zgîrie cu colţii. „Tebaldo al II-lea, regele Navarei între 1253 şi 1270, a avut faimă de suveran generos, drept şi milos” (E.A. Panaitescu). „De acum înainte situaţia este animată de mişcări rapide, ca într-o partidă jucată cu iuţi încrucişări de spadă şi aspre lovituri neprevăzute, cu pauze pline de ameninţări şi groaznice explozii de violenţă, unde se alternează neliniştea, viclenia şi cruzimea” (Petrucciani). 58. Tra male gatte era venuto ‘l sorco; «Între pisici afurisite a nimerit şoricelul; dar Barbă Creaţă l-a cuprins cu braţele şi-a zis: ‘Staţi aşa că-l ţin eu’. Şi faţa şi-a întors-o spre maestrul meu: ‘Întreabă-l’, a zis, ‘dacă mai vrei să ştii de la el, înainte să-l sfîşie ceilalţi’» (v. 58-63). Ceilalţi draci se pregătesc să-l spintece, dar comandantul lor îl apără pe moment, ca să mai poată sta de vorbă cu cei doi poeţi. „Spaima damnatului a stîrnit cruzimea diavolilor: Porcilă îl înhaţă cu colţii. Dar mai mult decît pe cruzimea gardienilor bolgiei, Dante insistă, în acest cînt, la fel ca în precedentul, pe agitaţia lor, pe mobilitatea instinctelor şi a gesturilor lor, pe indisciplina lor. Barbă Creaţă, căruia şeful Coadă Rea i-a încredinţat misiunea să conducă plutonul cu cei zece diavoli şi să-i însoţească pe Dante şi Virgiliu, încearcă să-şi afirme puterea şi eficienţa misiunii de comandant. Cum a observat Sozzi, în contrastul dintre «autoritatea teoretică, nominală şi veleitară» şi «lipsa lui de autoritate efectivă, din cauza subordonaţilor indisciplinaţi» îşi găseşte expresia una dintre notele cele mai comice ale cîntului” (E.A. Panaitescu). 64. Lo duca dunque: «Or di’: de li altri rii «Călăuza atunci: ‘Spune, din ceilalţi osîndiţi ştii vreunul care să fie latin sub smoală?’. Şi ăla: ‘Am plecat adineaori de lîngă unul ce era de-acolo din vecini: de-aş fi încă scufundat cu el, nu m-aş teme de gheare şi căngi!’. Şi Vîrtejoi: ‘Destul am răbdat’, a zis; i-a înhăţat braţul cu cangea că, sfîşiindu-l, i-a smuls o halcă» (v. 64-72). Virgiliu îl întreabă dacă mai sînt alţi italieni în baltă. Ciampolo îl asigură că tocmai a lăsat în urma sa pe unul, iar acum regretă foarte mult că s-a aventurat afară din smoală. Între timp un alt demon furios îi spintecă braţul. „Se repetă aici scena din versurile 55-57. E destul ca Ciampolo să pomenească (versul 54) propria suferinţă sau să-şi manifeste spaima pentru ce-l aşteaptă din partea diavolilor, pentru ca aceştia, mai asemănători unor animale decît unor fiinţe conştiente că provoacă suferinţă, să simtă cum răsare în ei irezistibilă setea de cruzime. Raportul care se stabileşte între ei şi navarezul îmbibat de smoală, în tot răstimpul cît acesta rămîne atîrnat de păr în prăjina lui Gheară de Cîine, este minunat definit, cu o expresie puternică şi de savoare populară, în versul 58: între pisici afurisite a nimerit şoricelul. Aşadar cruzime din partea diavolilor, dar, e important s-o repetăm, o cruzime lipsită de conştiinţa de sine, determinată de impulsurile momentane şi subordonată faţă de trăsătura principală a acestor paznici infernali: gustul de-a batjocori, de-a comite glume grosolane, lipsite de sens” (E.A. Panaitescu). 73. Draghignazzo anco i volle dar di piglio «Drăculoi a vrut şi el să-i tragă una peste picioare; dar şeful lor s-a întors roată cu încruntare. Cînd s-au mai potolit, pe el, care-şi privea încă rana, l-a întrebat iute călăuza mea» (v. 73-78). Un alt drac încearcă să-l izbească peste picioare, dar este împiedicat de comandantul nervos. Între accesele de spaimă şi agresiunile încasate, dialogul păcătosului cu poeţii continuă. „Din toată această scenă, pe marginile căreia se plasează şeful arogant şi nemulţumit şi diavolii gata de a-şi sfîşia victima, personajul central este Ciampolo care stă, ca animalul rănit, să-şi privească mîna sfîrtecată” (T. Di Salvo). 79. «Chi fu colui da cui mala partita «‘Cine a fost cel de care ai zis că din nefericire te-ai îndepărtat spre a ieşi la mal?’ Şi el a răspuns: ‘A fost fratele Gomita, cel din Gallura, grînar de înşelăciune, ce i-a avut pe duşmanii stăpînului său la mînă şi-a făcut de toţi se laudă cu asta. Şi-a tras banii şi i-a lăsat să plece, cum zice el; şi-n alte îndatoriri a fost escroc suveran, nu fieştecare» (v. 79-87). Întrebat de Virgiliu la cine se referea adineaori, Ciampolo îl lămureşte că stătea sub smoală cu călugărul Gomita. Acesta, la Gallura, a fost un mare corupt care, simulînd activitatea de judecător, a încasat bani din partea pricinaşilor, după care i-a achitat într-o procedură sumară. „Fratele Gomita a fost, potrivit vechilor comentatori, adjunctul lui Ugolino Visconti di Pisa, care a guvernat cu titlul de judecător, între 1275 şi 1296, peste Gallura. Sardinia a fost împărţită de pisani în patru «judeţe», dintre care Gallura ocupa zona de nord-est a insulei. Călugărul Gomita, din cîte relatează aici Dante, i-a eliberat, în schimbul unor compensaţii băneşti, pe duşmanii stăpînului său, care îi făcuse prizonieri. Expresia di piano arată că acest corupt «conversînd cu tovarăşul său de păcate şi suferinţe despre lucrurile din Sardinia, chiar şi sub smoală se făleşte cu minunata fraudă pe care a pus-o la punct după toate aparenţele legale» (Casini-Barbi)” (E.A. Panaitescu). 88. Usa con esso donno Michel Zanche «De obicei stă cu boierul Michel Zanche din Logodoro; şi de Sardinia cînd vorbesc, limbile nu le mai obosesc. Vai de mine, ia uite la ăla cum îşi rînjeşte colţii: v-aş mai spune altele, dar mă tem că sare să mă facă arşice’» (v. 88-93). Un alt damnat, Michele Zanche, dintr-o altă zonă a Sardiniei, se întreţine mereu cu fratele Gomita despre ţinuturile mult îndrăgite. Apoi Ciampolo tace, înspăimîntat de un diavol care se pregătea să-l atace. „Michele Zanche a guvernat peste judeţul Logudoro (în Sardinia de nord-vest), din însărcinarea regelui Enzo, fiul împăratului Frederic al II-lea. A fost ucis prin trădare de unul dintre ginerii săi, genovezul Branca D’Oria” (E.A. Panaitescu). „Un nou timbru răsună în acel condiţional plasat în centrul discursului: v-aş mai spune...: timbrul vicleniei. Înşelătorul nu se mai simte singur: ideea celorlalţi nenumăraţi păcătoşi care ar putea să-şi facă apariţia modifică raportul său faţă de diavoli şi faţă de poeţi. Forţele care compuneau tensiunea narativă încep să se transforme: în timp ce presiunea ameninţătoare a diavolilor este constantă, la spaima damnatului se adaugă forţa vicleniei” (Chiappelli). 94. E ‘l gran proposto, vòlto a Farfarello «Şi vătaful mare, întors la Fîlfîilă, ce-şi învîrtea ochii pentru a izbi, a zis: ‘dă-te-ncolo, băi păsăroiule’. ‘De vreţi să vedeţi şi s-auziţi’, a început iar pe urmă înfricoşatul, ‘toscani sau lombarzi, o să vi-i aduc» (v. 94-99). Barbă Creaţă îl alungă pe dracul agresiv, iar dialogul continuă. Ciampolo se oferă să cheme pe ţărm şi alţi păcătoşi, care să stea de vorbă cu cei doi călători. „Alăturarea, în cadrul aceleiaşi terţine, a unei expresii solemne (‘l gran proposto) şi a unei expresii realiste şi brutale (fatti ‘n costà, malvagio uccello) determină caracterul său comic fundamental. Trebuie notată şi tensiunea care se stabileşte între adjectivul gran şi diminutivul Farfarello. De la înălţimea înfumurării sale, Barbă Creaţă vede în subordonatul lui o fiinţă lipsită de inteligenţă, nimic în plus faţă de un animal (uccello). Dar, sub aparenţele care vor să fie mai politicoase, şeful mare participă cu acelaşi sentiment primitiv şi sumar ca al celorlalţi diavoli” (E.A. Panaitescu). 100. ma stieno i Malebranche un poco in cesso, «Dar să stea diavolii Malebranche mai încolo, ca ăştia să nu se teamă de răzbunarea lor; şi eu, şezînd aici pe loc, de unul singur cum sînt o să vă aduc alţi şapte, cînd o să şuier, cum ni-i obiceiul cînd vreunul scoate nasul’» (v. 100-105). Demonii trebuie să se ascundă, pentru ca damnaţii să iasă pe ţărm fără teamă. Printr-un şuierat specific, prizonierul va aduce apoi şi alte victime în ghearele dracilor. „Ciampolo e hotărît să găsească un expedient pentru a scăpa de torturile pe care diavolii Malebranche se pregătesc să i le administreze. Dar el ştie să-şi ascundă cu abilitate proiectul de evadare. «Îndepărtarea diavolilor, adevărata ţintă a discursului său, este învelită într-o abundenţă de propuneri (vedere o udire... Toschi o Lombardi) şi atenuată în toate felurile: prin forma verbului ales (stieno i Malebranche), în locul unui imperativ sau al unei cereri directe, prin adverbul un poco, prin locuţiunea in cesso, adică ‘ascunşi din joacă’; şi pe urmă, prin toată propoziţia explicativă sì ch’ei non teman delle lor vendette; şi în sfîrşit prin alte promisiuni» (Chiappelli)” (E.A. Panaitescu). „Şapte are valoare nedeterminată, pentru a spune o mulţime. Această folosire a lui şapte este de origine biblică (vezi Proverbele lui Solomon 24, 16 şi Evanghelia după Matei 18, 21), în schimb folosirea normală din latină este o sută sau o mie” (Chiavacci Leonardi). 106. Cagnazzo a cotal motto levò ‘l muso, «Cîinilă, la asemenea vorbe, şi-a ridicat botul şi dînd din cap a zis: ‘I-auzi ce ticăloșie a scornit ca să se-arunce înapoi!’. La care el, care avea vrăji destule la-ndemînă, a răspuns: ‘Chiar că-s ticălos, că le-aduc alor mei mai mare suferinţă’» (v. 106-111). Cîinilă e neîncrezător în faţa stratagemei lui Ciampolo, dar păcătosul îşi continuă jocul duplicitar pentru a putea evada. Acest diavol „are natură şi gesturi de cîine. Aproape ca un cîine de vînătoare, care după ce-a mirosit şi a intuit prezenţa unei capcane, îşi înalţă botul şi îi avertizează pe ceilalţi, le atrage atenţia. În coerenţă cu numele său, e singurul dintre aceşti draci, mai degrabă violenţi decît inteligenţi, care simte păcăleala, ticăloșia, viclenia elaborată cu grijă pentru a scăpa de pedeapsa lor” (T. Di Salvo). „Chiar că-s ticălos, formă ironică: ce ticăloșie este asta, că le provoc mai mare suferinţă tovarăşilor mei (chemîndu-i afară şi expunîndu-i astfel răzbunării voastre)! Replica nevinovată e de fapt o capodoperă de viclenie” (Chiavacci Leonardi). 112. Alichin non si tenne e, di rintoppo «Aripilă nu s-a stăpînit şi, împotriva celorlalţi, i-a zis: ‘Dacă te-arunci în smoală, eu nu în galop vin peste tine, ci-n zbor. Să ne tragem de pe deal, să ne-ascundem după mal şi să vedem de eşti tu singur mai tare ca noi’» (v. 112-117). Aripilă, un diavol fanfaron, care se încrede în forţa zborului său, îl ameninţă pe damnat împotriva oricărei încercări de păcăleală. Apoi îşi îndeamnă tovarăşii să se retragă pentru a pune în scenă capturarea altor damnaţi în vederea torturării lor. „Situaţia abil construită de Ciampolo se dilată în noi efecte; dacă un drac intuieşte în cuvintele damnatului păcăleala, altul acceptă adevărul vorbelor sale, dar, stimulat de amorul propriu şi de orgoliul de temnicer bine pregătit şi gata să-i răspundă adversarului, ia totul ca pe o sfidare; ştiindu-se puternic ca torţionar şi iute de picior, se crede şi mai deştept. De-acum înfruntarea se înalţă de la animalitatea pură, de la raportul simplu şi brutal de forţe, devine o ciocnire între diverse tipuri de viclenie. Aici competiţia are loc între om şi demon: spre deosebire de obişnuitele reprezentaţii, care în Evul Mediu fac din diavol un personaj duplicitar şi viclean, în stare să depăşească strategiile defensive ale omului, în acest caz un damnat, un om, învinge ceata de diavoli, care sînt mai ales nătîngi şi uşor de păcălit. Ciampolo e dintre cei despre care, în expresia populară, se spune că sînt mai afurisiţi ca diavolul” (T. Di Salvo). 118. O tu che leggi, udirai nuovo ludo: «O, tu, cel care citeşti, vei auzi un joc nou: toţi dincolo s-au îndreptat cu ochii, în frunte cu acela mai neîncrezător. Navarezul şi-a calculat bine răgazul; şi-a înfipt tălpile-n pămînt şi dintr-o dată a sărit şi din puterea lor s-a desprins» (v. 118-123). Diavolii s-au îndepărtat de prizonier, pentru a-i permite să-şi atragă alţi tovarăşi în capcană. Însă acesta s-a sprijinit bine în picioare, a ţîşnit din loc şi s-a scufundat sub smoală. „Dante i se adresează cititorului cu o expresie ce reia felul în care poeţii-bufoni i se adresau publicului. Aceştia încercau să atragă atenţia, scoţînd în evidenţă noutatea subiectelor pe care le tratau. Dante exploatează aici efecte comice dintre cele mai joase, cu scopul de-a sublinia starea de degradare în care se găseau împreună damnaţii şi călăii lor din a cincea bolgie. Interpretarea pe care Croce o dă acestui pasaj reuşeşte destul de convingător să determine starea sufletească în care Dante urmăreşte reprezentaţia: «Spectacolul e grosolan şi Dante rîde, dar nu ca un plebeu care se lipeşte de alt plebeu, ci tot ca el însuşi, Dante, care îşi aruncă privirea pe acel aspect al omenirii, al unei omeniri care e copilăros de gălăgioasă şi debordantă, şi nu permite indignarea sau dezgustul ce îşi acoperă chipul, ci dimpotrivă incită la observaţia curioasă şi la rîs, tocmai pentru extravaganţa şi enormitatea a ceea ce observăm şi care depăşeşte orice obicei amabil şi politicos»” (E.A. Panaitescu). „În această capacitate de a exploata oportunitatea, pe care Machiavelli ar fi considerat-o virtute, stă superioritatea omului faţă de diavol, în această forţă de a domina situaţia şi de a controla realitatea. Ciampolo acţionează în acel răstimp pe care i l-au lăsat diavolii. Ar trebui să respecte înţelegerea: dar înţelegerea e trădată, cînd interlocutorul e necinstit. Ciampolo acţionează fără a cîştiga aprobarea morală a lui Dante, care însă nu rămîne indiferent la prestaţia sa de om viclean şi oportunist. Ar fi cîştigat, în schimb, admiraţia lui Machiavelli, care era mereu de partea celor care acţionează anticipîndu-şi adversarul” (T. Di Salvo). „A sărit şi din puterea lor s-a desprins: cele două acte sînt date în ordinea inversă a realizării lor – care este o succesiune foarte rapidă – tocmai pentru a se exprima rapiditatea lor. Aceeaşi figură de stil (numită hysteron proteron) e folosită pentru zborul săgeţii în Par. II, 23-24” (Chiavacci Leonardi). 124. Di che ciascun di colpa fu compunto, «La asta fiecare s-a simţit muşcat de vină, şi mai ales cel ce-a fost pricina greşelii, de aceea s-a năpustit şi-a strigat: ‘Te-am prins!’. Dar nu i-a folosit: căci aripile nu pot întrece spaima; ăla s-a scufundat, iar ăsta în zbor şi-a ridicat pieptul: la fel cum raţa deodată se afundă, cînd şoimul se-apropie, iar el se-ntoarce în tărie furios şi umilit» (v. 124-132). Dracii au fost cuprinşi de furie şi remuşcări pentru că le-a scăpat prizonierul. Aripilă s-a repezit după el în zbor, însă nu l-a mai ajuns din urmă. „Păcătosul şi-a atins scopul dorit: a scăpat de diavoli, recurgînd la un şiretlic. Lipsit de apărare, a izbutit să-i învingă în ciuda forţei şi a numărului lor. «Dar să se observe că, pînă şi atunci cînd învinge, el nu depăşeşte monstruozitatea animalică în limitele căreia a evoluat. Victoria lui… este rodul unui intelect fals, al unui instinct de fraudă, care nu înseamnă inteligenţă, deşi seamănă cu ea. Vidra pasivă care se legăna în mîna vînătorului, şoricelul îngrozit printre pisici afurisite; bestia dezgustătoare şi plîngăreaţă rămîne o bestie. Este palmipedul care se azvîrle deodată, împins de laşitate, care se scufundă sub smoală cu dizgraţie» (Chiappelli)” (E.A. Panaitescu). 133. Irato Calcabrina de la buffa, «Calcă Rouă, mîniat de batjocură, zburînd s-a ţinut de el, doritor ca acela să scape, spre a-i da motiv de harţă cu ăsta; şi-ndată ce escrocul a dispărut, şi-a-nfipt ghearele în tovarăşul său şi s-a încăierat cu el deasupra gropii» (v. 133-138). Indignat de păcăleala suferită din partea victimei viclene, Calcă Rouă îşi varsă nervii asupra lui Aripilă, pe care-l agresează. „În această bolgie toţi trăiesc din bătăi şi încăierări: dacă nu pot acţiona împotriva damnaţilor, diavolii îşi descarcă nervii atacîndu-se reciproc, astfel respectîndu-şi profilul iraţional şi violent” (T. Di Salvo). „Tensiunea dintre diavolii care se atacă plini de ură, unii pe ceilalţi, a găsit ocazia potrivită pentru a exploda într-un sentiment de intoleranţă reciprocă, îndelung reprimată. Sînt duşmani ai damnaţilor, aceşti diavoli, aliaţi împotriva lor: dar totodată incapabili de-a merge dincolo de alianţa blestemată şi de-a stabili între ei un raport de comuniune. Să se observe că, în această parte finală a cîntului, Dante este mai puţin interesat de spectacol (deja considerat ca fiind încheiat) şi mai curînd de psihologia diavolilor: aici termenul cel mai profund e tocmai invaghito. Dar pe acelaşi plan de subtilă scoatere în evidenţă a stărilor sufleteşti întunecate, răutăcioase, de furie şi agresivitate, sînt şi compunto, crucciato, rotto” (T. Di Salvo). 139. Ma l’altro fu bene sparvier grifagno «Dar cestălalt a fost şoim lacom şi l-a înhăţat bine cu ghearele, iar amîndoi s-au prăvălit în balta clocotită. Zăduful pe dată i-a despărţit; dar să se scoată de-acolo le era cu neputinţă, aşa aripi lipite-n smoală aveau» (v. 139-144). Cei doi draci se iau la bătaie, înlănţuiţi, şi se prăbuşesc în smoala încinsă, care le lipeşte aripile şi îi împiedică să mai iasă. „Povestirea agitată care i-a avut în prim-plan pe diavolii şi pe damnaţii din a cincea bolgie culminează cu o încăierare între diavoli, provocată de viclenia unui damnat. Însă nici unul dintre cei doi adversari nu se poate considera învingător. Smoala, instrument mut al justiţiei divine, este adevăratul învingător al acestei păruieli bizare. Printr-o ciudată echivalenţă, acum este rîndul călăilor să îndure soarta rezervată victimelor. «Bucătarii au ajuns şi ei să fiarbă în oală» (Bosco)” (E.A. Panaitescu). 145. Barbariccia, con li altri suoi dolente, «Barbă Creaţă, furios cu ceilalţi ai lui, a poruncit să zboare patru pe coasta cealaltă, cu toate cîrligele şi repede pe-o parte şi-alta s-au pus după ordin: şi-au întins căngile spre înnămoliţi, care deja erau prăjiţi în crustă; şi noi i-am lăsat aşa încurcaţi» (v. 145-151). Comandantul nervos îşi organizează oamenii, pentru a-i ajuta pe cei doi subordonaţi să iasă din balta fierbine. În contextul acestei activităţi frenetice, Dante şi Virgiliu îi părăsesc pe draci, continuîndu-şi singuri drumul. „Scena îşi păstrează pînă la sfîrşit tonul dinamic, care o caracterizează în orice clipă. Aceşti diavoli, care zboară pentru a ocupa nişte poziţii pe care şeful lor le consideră tactic potrivite scopului propus, ne apar tot mai mult din stofa mercenarilor pe care Dante îi cunoştea deja şi care se distingeau prin profesionalismul lor, ca şi prin asprimea intervenţiilor” (T. Di Salvo).
Laszlo Alexandru
| ||
