«Su un greto estraneo io conto i miei passi». Versi di Veronica Balaj

Con il titolo Su un greto estraneo io conto i miei passi, pubblichiamo in edizione bilingue una selezione di poesie di Viorica Balaj, poetessa, prosatrice e giornalista, che a partire dal 1982 ha realizzato e presentato trasmissioni culturali a Radio Timişoara. Balaj ha pubblicato le seguenti raccolte poetiche: Cu îngerul la arat (1998), Ritualuri de scrib (1998), Băutori de nepăsări (2003), Poeme în civil/Timeless Hallucinations (2006), Exil de zi şi noapte / Exil de jour et de nuit (2010), Scut iluzoriu (2010), Ierusalim-Jerusalem (2013). Dalla sua narrativa, citiamo i romanzi Sărbători amânate (1993), Baltazara (2001), Carnavalul damelor (2006) e Cina lupilor (2013). È membro dell’Unione degli Scrittori di Romania.
Le poesie sono tratte dalla raccolta bilingue romeno-francese Exil de zi şi noapte / Exil de jour et de nuit (Ed. Anthropos, Timisoara, 2010) e sono tradotte in italiano da Alina Damian.

L’occhio del Fiorentino

L’ombra del tuo occhio,
oh, Fiorentino,
prende fuoco in me
donna
aizzata nella luce,
dal segno segreto
di alcuni successori
dall’Arca di Noé
ora sospesi retoricamente
sul soffitto della Sistina
il tuo sguardo, Fiorentino,
si spande
oltre le acque e la creta
esultando in me
confessioni
scorticate dal freddo
di una morte
sedotta perfidamente
Fiorentino,
ho tanta sete
il tuo sguardo scoppia
sanguinando
negli specchi del mondo.



Ochiul Florentinului

Umbra ochiului tău,
Florentinule,
ia foc în mine
femeie
stârnită-n lumină,
din semnul secret
al unor urmaşi
de pe Arca lui Noe
suspendaţi retoric acum
pe tavanul Sixtinei
privirea ta, Florentinule,
se-ntinde
peste ape şi humă
exultând în mine
confesiuni
jupuite de frig
despre o moarte
sedusă făţarnic
Florentinule,
mi-e foarte sete
privirea ta pocneşte
sângerând
în oglinzile lumii.




Leggenda aggiunta

      Per non dimenticare Doni

Un diluvio di acque salmastre
sul soffitto della Sistina…
forse è qui che t’ho perso
forse
esiste un altro Noé
in altre Galassie
forse
tu sei già a bordo
della sua arca
vagando
nel blu vischioso
di un diluvio
ri-programmato
avendo il permesso
dell’a-temporalità
guarito dal buio
e dall’etere
su un greto estraneo
io
conto i miei passi
ci incontreremo ancora
in un paradiso
ancora sconosciuto.



Legendă adăugită

                     Întru neuitarea lui Doni

Potop de ape sălcii
pe tavanul Sixtinei...
poate-aici te-am pierdut
poate
mai există un Noe
în alte Galaxii
poate tu ai şi urcat
în corabia lui
rătăcind
prin albastrul vâscos
al unui potop
re-programat
având permis
de a-temporalitate
vindecat de întuneric
şi văzduh
pe un prundiş străin
eu
îmi număr paşii
ne vom reîntâlni
într-un paradis
neştiut încă.




Michelangelo e l’uccello

Una semplice partenza
una carrozza bizzarra
portava il Fiorentino
a Roma,
gli zoccoli dei cavalli
macinavano punti cardinali
e la notte
correvano nell’alto dei cieli
e ritornavano
su espressa richiesta
di Papa Giulio II
le assi del mondo
trafiggevano il pensiero
del Fiorentino
l’uccello
dagli occhi d’acqua viva
gocciolava dal becco
un vapore primordiale
per
una nuova mappa
della Creazione
il Fiorentino
la colora
con la speranza
di addolcire
il Giudizio Universale.



Michelangelo şi pasărea

O simplă plecare
o trăsură bizară
îl purta pe Florentin
la Roma,
caii tocau sub copite
punctele cardinale
şi noaptea
alergau până-n ceruri
şi se-ntorceau
la ordinul expres
al Papei Iulius al II-lea
osiile lumii
treceau prin gândul
Florentinului
pasărea
cu ochi de apă vie
picura din cioc
un abur primordial
pentru
o nouă hartă
a Creaţiei
Florentinul
o colorează
în speranţa
îndulcirii
Judecăţii de Apoi.




L’Arca di Noé

Rifiutati da Noé
sulla sua arca,
donne e uomini
risalgono un monte
rimasto sopra le acque
Michelangelo lo ha
appena ri-creato
tra il nulla e la paura
una donna porta
il suo avere sulle spalle,
una sedia, un imbuto
la propria figura
di quando non aveva
la scienza dell’ascensione
(i rottami del mondo
hanno il tempo contato)
aggrappati alla speranza
donne e uomini
salgono e salgono,
verso un’agognata aurora
Dio chiede loro
nell’eco
non siete ancora arrivati?



Arca lui Noe

Refuzaţi de Noe
pe corabia sa,
femei şi bărbaţi
urcă un munte
rămas deasupra apelor
Michelangelo tocmai
l-a re-creat
între neant şi frică
o femeie-şi poartă
bunurile-n spate,
un scaun, o pâlnie
propria-i figură
pe când nu avea
ştiinţa ridicării la cer
(hârburile lumii
au timpul măsurat)
agăţaţi de speranţă
femei şi bărbaţi
urcă şi urcă,
spre-o dorită auroră
Dumnezeu îi întreabă
în ecoun-aţi ajuns încă?

Veronica Balaj
Traduzione italiana di Alina Damian
(n. 3, marzo 2015, anno V)