«Io non schiaccio la colora di prodigi del mondo». A 120 anni dalla nascita di Lucian Blaga

Ricorrono in questo mese di maggio i 120 anni dalla nascita di Lucian Blaga (9 maggio 1895 - 6 maggio 1961), figura emblematica della cultura romena del Novecento. Nato a Lancrăm (Sebeș), dove suo padre era pope, frequentò le scuole elementari nel villaggio natale e a Sebeș-Alba, in ambiente sassone, quandi al liceo «Andrei Șaguna»» di Brasov, per poi iscriversi al Seminario Teologico di Sibiu (1914-1917) onde evitare l’arruolamento nell’esercito austro-ungarico. Si laureò in Filosofia a Vienna, dove venne in contatto con l’espressionismo, conseguendo il dottorato con la tesi Kultur und Erkenntnis (1920). Esordì su «Tribuna» di Arad nel 1910, affermandosi come poeta con le prime due raccolte di matrice espressionista (1919, 1921) e come saggista. Fu tra i fondatori di «Gîndirea» (1921), a cui collaborò fino al 1941, fondando poi nel 1943 la rivista di filosofia «Saeculum». Entrato in diplomazia, fu addetto stampa e consigliere presso le Legazioni di Varsavia (1926), Praga (1927-1928), Berna (1928-1932; 1937-1938), Vienna (1932-1937), e ministro plenipotenziario a Lisbona (1938-1939). Nel 1936 diventò membro dell’Accademia Romena (con il famoso discorso Elogio del villaggio romeno del 1937). Dal 1939 al 1948 fu professore di Filosofia della cultura all’Università di Cluj. Con l’avvento del regime «popolare» (1948), fu destituito dall’insegnamento e l’intera sua opera fu messa all’indice. Lavorò come ricercatore a Cluj (1949-1959), prima all’Istituto di Storia e Filosofia e poi alla sezione di storia letteraria e folclore dell’Accademia, e poté pubblicare solo come traduttore (J.W. Goethe, Faust, 1955; Din lirica universală, 1957; Lessing, Opere, I-II, 1958). Morì a Cluj e venne sepolto a Lancrăm.

Le sue opere (edite e inedite) rientrano per gradi nel circuito editoriale solo dopo la sua morte: prima la poesia (1962, 1966, 1967), da ultimo la filosofia: Trilogia Culturii, ELU, 1969. Nei primi anni Settanta, a cura della figlia Dorli Blaga, inizia la pubblicazione dell’edizione completa delle Opere (giunta nel 1995 al vol. 12). Nel 1990 è stato pubblicato anche il romanzo Luntrea lui Caron, scritto negli anni Cinquanta. Di seguito una rassegna bibliografica.

Poesia: Poemele luminii, Cosînzeana, Sibiu, 1919; Pașii profetului, Ardealul, Sibiu, 1921; În marea trecere, Radio-Reclame, Cluj, 1924; Lauda somnului, C. R., Col. Gîndirea, București, 1929; La cumpăna apelor, Dacia Traiană, Sibiu, 1933; La curțile dorului, FPLA, București, 1938; Poezii, ed. definitivă, FRPLA, București, 1942; Nebănuitele trepte, Dacia Traiană, Sibiu, 1943. Volumi postumi: Poezii, EPL, București, 1962; Poezii, Ed. îngrijită de George Ivașcu, EPL, București, 1966 e 1967 (ed. rev. și adăug.); Opere, 1-2, Poezii, îngrijită de Dorli Blaga, Minerva, București, 1964; Opere, 1, Poezii antume, Ed. critică de George Gană, Minerva, București, 1982; Opere, 2, Poezii postume, Minerva, 1984 (*).

Teatro: Zamolxe, Ardealul, Cluj, 1921; Turburarea apelor, Ardealul, Cluj, 1923; Daria, Ardealul, Cluj, 1925; Fapta (poi Ivanca); Înviere, Cartea Vremii, București, 1925; Meșterul Manole, Dacia Traiană, Sibiu, 1927; Cruciada copiilor, Dacia Traiană, Sibiu, 1930; Avram Iancu, Dacia Traiană, Sibiu, 1934; Opera dramatică, I-II, Dacia Traiană, Sibiu, 1942; Arca lui Noe, Dacia Traiană, Sibiu, 1944; Anton Pann [1945]. Postumo: Opere, 3-4, Teatru, ed. critică de George Gană, Minerva, București, 1986, 1991.

Filosofia: Eonul dogmatic, C.R., Col. Gîndirea, București, 1931; Cunoașterea luciferică, Dacia Traiană, Sibiu, 1933; Censura transcendentă, C. R., , București, 1934 (riuniti in Trilogia cunoașterii, FRPLA, București, 1943); Orizont și stil, FPLA, București, 1936; Spațiul mioritic, C.R., București, 1936; Geneza metaforei și sensul culturii, FPLA, București, 1937 (riuniti in Trilogia culturii, FRPLA, București, 1944); Artă și valoare, FPLA, București, 1939; Despre gîndirea magică, FPRLA, București, 1941; Religie și spirit, Dacia Traiană, Sibiu, 1942; Știință și creație, Dacia Traiană, Sibiu, 1942 (riuniti in Trilogia valorilor, FRPLA, București, 1947); Diferențialele divine, FRPLA, București, 1940; Aspecte antropologice [1947-1948]; Ființa istorică [1959] (riuniti in Trilogia cosmologică, sulla base del Testamento editoriale redatto il 25 agosto 1959, che integra, inoltre, nella prima trilogia, Despre conștiința filozofică, Cluj, 1947, e Experimentul și spiritul matematic [1949, 1953]). Per il «sistema» filosofico, comprendente le quattro trilogie, si veda ora Opere, 8-9-10-11, Ed. Dorli Blaga, Minerva, București, 1983, 1985, 1987 e 1988.

Altre opere: Pietre pentru templul meu, Cosînzeana, Sibiu, 1919; Cultură și cunoștință, Ardealul, Cluj, 1922; Filozofia stilului, Cultura Națională, București, 1924; Fețele unui veac, Bibl. Semănătorului, Arad, 1925; Fenomenul originar, FPLA, București, 1925; Ferestre colorate, Bibl. Semănătorului, Arad, 1926; Daimonion, Societatea de mîine, Cluj, 1930; Elogiul satului românesc, Imp. Națională, București, 1937; Discobolul, Publicom, București, 1945. Volumi postumi: Hronicul și cîntecul vîrstelor, Ed. Tineretului, București, 1965; Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Ed. Știintifică, București, 1966; Zări și etape, EPL, București, 1968 [preparato da Blaga nel 1945 per la stampa, contiene: Pietre pentru templul meu, Probleme estetice, Fețele unui veac, Fenomenul originar, Daimonion, Ferestre colorate, ora in Opere, 7, Minerva, București, 1980]; Isvoade; eseuri, conferințe, articole, Minerva, București, 1972 [contiene Elogiul satului românesc]; Ceasornicul de nisip, publicistică, Dacia, Cluj, 1973; Elanul insulei, aforisme și însemnări, Dacia, Cluj, 1977; Încercări filozofice, Facla, Timișoara, 1977; Luntrea lui Caron, roman, Humanitas, București, 1990.

In Italia, i versi di Lucian Blaga e i suoi saggi filosofici sono apparsi nel corso degli anni in diverse antologie e volumi (si veda il nostro database Scrittori romeni in italiano).

Pubblichiamo una selezione di versi in edizione bilingue, tratti dall'antologia La poesia romena del Novecento, nella traduzione e a cura di Marco Cugno (Edizioni dell’Orso, Alessandria 1996).


Io non schiaccio la corolla di prodigi del mondo

Io non schiaccio la corolla di prodigi del mondo
e non uccido
con la mia mente i misteri che incontro
lungo il cammino
nei fiori, negli occhi, su labbra o tombe.
La luce degli altri
estingue la malìa dell’imperscrutabile
che in abissi di tenebra si cela,
mentre io,
io con la mia luce accresco il mistero del mondo –
e proprio come nel diffuso albore la luna
non riduce, ma col suo tremolio
amplifica il mistero della notte,
così il buio orizzonte arricchisco anch’io
di effusi brividi di sacro mistero,
e tutto ciò che è inintelligibile,
si tramuta in enigmi ancor più grandi
sotto i miei occhi –
perché io amo
e fiori e occhi e labbra e sepolture.



Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei –
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.



La luce

La luce che sento
dilagare in me quando ti vedo
non è forse una goccia della luce
creata il primo giorno,
una luce assestata dal profondo di vita?

Il nulla giaceva in agonia,
quando solo aleggiava nel buio e un segnale
l’Imperscrutabile diede.
«Sia la luce!»

Un mare,
una folle tempesta di luce
fu all’istante:
era sete di peccati, desideri, slanci, passioni,
una sete di mondo e di sole.

Ma dove è scomparsa l’abbagliante
luce di allora - chissà?

La luce che sento dilagare
in me quando ti vedo - mio prodigio,
è forse l’ultima goccia
della luce creata il primo giorno.



Lumina

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!”

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci - cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad - minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.



Noi e la terra

È una notte di stelle cadenti.
Il demone della notte pare regga tra le mani la terra
e soffi scintille su di lei come su un’esca
impetuosamente, perché divampi.
In questa notte di stelle
cadenti, il tuo giovane corpo
di maga arde tra le mie braccia
come tra le fiamme di un rogo.
In delirio,
come lingue di fuoco io tendo le mie braccia
a fondere la neve delle tue spalle nude,
e a sorbire, di te, a divorare famelico
forza, sangue, bellezza, primavera, tutto.
All’alba, quando il giorno incendierà la notte
e la sua cenere un vento sperderà
verso ponente,
vorrei che fossimo, sul primo albore,
cenere
anche noi - noi e la terra.



Noi şi Pământul

Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul
şi suflă peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânărul tău trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flăcările unui rug.
Nebun,
ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,
ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi,
şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui
puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.
În zori când ziua va aprinde noaptea,
Când scrumul nopţii o să piară dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aş vrea să fim şi noi
cenuşă,
noi şi - pământul.



Quiete

C’è tanta quiete intorno che mi pare di udire
l’urto nei vetri dei raggi di luna.

In petto
mi s’è destata una voce estranea
e un canto canta in me un rimpianto, non mio.

Si dice che gli avi, morti anzi tempo,
giovane il sangue nelle vene,
forti passioni nel sangue,
sole acceso nelle passioni,
tornino,
tornino per continuare a vivere
in noi
la vita non vissuta.

C’è tanta quiete intorno che mi pare di udire
l’urto nei vetri dei raggi di luna.

Anima, chissà in quale petto canterai
un giorno, anche tu, di là dai secoli,
su dolci corde di quiete,
su un’arpa notturna – il tuo sogno stroncato
e la gioia di vivere infranta? Chissà? Chissà?



Linişte

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.
Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pa harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?



Pan

Ricoperto di foglie vizze, Pan giace su una roccia.
È cieco ed è vecchio.
Sono di selce le sue palpebre,
tenta invano di sbatterle:
si sono chiusi i suoi occhi – come lumache – in inverno.

Calde gocce di rugiada cadono sulle sue labbra:
una,
due,
tre.
La natura disseta il suo dio.

Ah, Pan!
Lo vedo tendere la mano: afferra un ramo
e ne palpa
le gemme con tenere carezze.

Si avvicina un agnello tra i cespugli.
Il cieco lo sente e sorride:
non ha Pan gioia più grande che prendere
adagio tra le mani il capino degli agnelli
e cercarvi i cornetti sotto i molli bottoni di lana.

Silenzio.

Le grotte intorno sbadigliano assonnate
E anche a lui si trasmette lo sbadiglio.
Si stiracchia e dice fra sé:
«Le gocce di rugiada sono grandi e calde,
spuntano i cornetti
e sono turgide le gemme.
È già primavera?»



Pan

Acoperit de frunze veştede pe-o stâncă zace Pan.
E orb şi e bătrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
căci ochii-i s-au închis – ca melcii – peste iarnă.
Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura îşi adapă zeul.

Ah, Pan!
Îl văd cum îşi întinde mâna, prinde-un ram
şi-i pipăie
cu mângâieri uşoare mugurii.

Un miel s-apropie printre tufişuri.
Orbul îl aude şi zâmbeşte,
căci n-are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde-n palme-ncetişor căpşorul mieilor
şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână.

Tăcere.

În juru-i peşterile cască somnoroase
şi i se mută-acum şi lui căscatul.
Se-ntinde şi îşi zice:
„Picurii de rouă-s mari şi calzi,
corniţele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
Să fie primăvară?”



L’anima del villaggio

Bambina, posa le mani sulle mie ginocchia.
L’eternità, io credo, è nata nel villaggio.
Qui è più lento ogni pensiero
e più rado il palpito del cuore,
quasi che non battesse nel tuo petto
ma nella terra, in profondità.
Qui risana la sete di redenzione
e se ti sei insanguinata i piedi
a una soglia d’argilla tu siedi.

Guarda, è sera.
L’anima del villaggio aleggia accanto a noi,
come un timido profumo d’erba falciata,
o spiovere di fumo da gronde di paglia,
o danza di capretti su alte tombe.



Sufletul satului

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.



Paesaggio trascendente

Apocalittici gridi di galli
si levano dai villaggi romeni.
Le sorgive della notte
aprono gli occhi e e ascoltano
i presagi ultraterreni.
Uccelli simili a angeli d’acqua
il mare sospinge alle prode.
A riva – incenso sui capelli –
Gesù sanguina dentro
dalle sette parole
della croce.

Da boschi di sonno
e da altre tane nere
bestie avvezze alle tempeste
guardinghe sbucano a bere
acqua morta alle gore.
Arde con parvenza di onde
la terra vestita di grano.
Ali dal suono di leggenda
piombano atterrite sulla fiumana.

Il vento si accanisce sul bosco
a schiantar rami e corna di cervi.
Campane o, forse, le bare
cantano sotto l’erba a miriadi.



Peisaj transcendent

Cocoşi apocaliptici tot strigă,
tot strigă din sate româneşti.
Fântânile nopţii
deschid ochii şi-ascultă
întunecatele veşti.
Păsări ca nişte îngeri de apă
marea pe ţărmuri aduce.
Pe mal - cu tămâie în păr
Isus sângerează lăuntric
din cele şapte cuvinte
de pe cruce.

Din păduri de somn
şi alte negre locuri
dobitoace crescute-n furtuni
ies furişate să bea
apă moartă din scocuri.
Arde cu păreri de valuri
pământul îmbrăcat în grâu.
Aripi cu sunet de legendă
s-abat înspăimântate peste râu.

Vântul a dat în pădure
să rupă crengi şi coarne de cerbi.
Clopote sau poate sicriile
cântă subt iarbă cu miile.

(n. 5, maggio 2015, anno V)