«L’oro fra le rughe». Versi di Ioan Moldovan

Poeta della quête della suprema finzione, di vena confessiva, tanto lucido quanto ludico, tagliente e lirico, tenero e sofisticato, lapidario e impetuoso, la sua sola discrezione impedì a Ioan Moldovan d’acquistare l’intera notorietà alla quale il suo talento avrebbe potuto portare questo «Giobbe della poesia» (Dana Sala). Redattore, poi segretario di redazione della nota rivista studentesca «Echinox» di Cluj-Napoca (durante i suoi studi all’università Babeș-Bolyai); ha debuttato nel 1980, ma per prendere un cammino diverso da quello degli «ottantisti»; redattore, poi capo-redattore della grande rivista «Familia»di Oradea (sua città di residenza, nella cui università insegna Storia della cultura e della civilizzazione universali); collaboratore al Dizionario essenziale degli scrittori romeni di Zaciu-Papahagi-Sasu – le sue raccolte poetiche ricevettero diversi premi importanti (tra cui due dell’Unione degli scrittori romeni) e furono tradotte in ungherese, inglese, tedesco, albanese, francese e ceco.
A Viața fără nume (Dacia, 1980) seguirono Exerciții de transparență (Cartea Românească, 1983), Insomnii lângă munți (Cartea Românească, 1989), Arta răbdării (Dacia, 1993), Avantajele insomniei (Helicon, 1997), Tratat de oboseală (Clusium, 1999), O uitare de texte (Axa, 1999), Interioarele nebune (Dacia, 2002), Celălalt pește (Paralela 45, 2005), Însemnări primitive (Limes, 2006), Recapitulare (Dacia XXI, 2010), Mainimicul (Cartea Românească, 2010).
Insomnii lîngă munți (Insonnie ai piedi del monte) è forse la raccolta in cui più si giustifica la vicinanza rilevata tra Moldovan e Montale – persino nel ritmo e nella sintassi.

Sogno

Se io gradissi una cicala
ed un finestrino nei tuoi capelli
che magari lasci udirsi
i cespugli ridere scioccamente
le tue ginocchia splendere in un baleno
affinché io mi trattenga in questo sogno

Niente, per il resto

Una casa
ed io varcarne gioioso la soglia

Vis

Dacă aș binevoi un greier
și o ferestruică-n părul tău
prin care s-ar și auzi
tufele râzând prostește
genunchii tăi luminând scurt
pentru ca eu să mă mențin în acest vis

Încolo, nimic

O casă
și să intru vesel sub pragul ei

Dettaglio di un giorno

nella cabina telefonica: un vestito amarena, una sciarpa
un’indomabilità dalle ginocchia scottate, scendenti
la giovanetta sembra ascoltare il suono croccante del sole
il cielo da fuori si precipita, tremulo
di passaggio raccolgo tutto quel bagaglio: un vestito amarena, una sciarpa
il marmo segreto vibrante
come l’adolescenza vergognosa della notte dei seni

Amănuntul unei zile

în cabina telefonică: o rochie vișinie, o eșarfă
o neîmblânzire cu genunchii arși, coborâtori
tânăra parcă ascultă sunetul crocant al soarelui
cerul de afară se precipită, pâlpâie
în trecere adun tot acest bagaj: o rochie vișinie, o eșarfă
marmura secretă vibrând
asemeni adolescenței rușinate de noaptea sânilor

Il gatto

Di colpo, la stanza divenne un gatto sterminato
Nelle sue pupille, l’inquietudine
Fuori, i cani grigi del mattino si alzarono

Acqua con lentiggini, acqua autunnale, acqua da non bere

Una volta, io morivo verso l’estate

La stanza – dove l’estate si ruppe le vertebre
rabbrividito dalla sua debolezza

Pisica

Deodată, odaia s-a făcut o pisică neterminată
În pupilele ei, neodihna
Afară, câinii cenușii ai dimineții s-au ridicat

Apă cu pistrui, apă de toamnă, apă de nebăut

Altădată, spre vară muream

Odaia – în care vara și-a rupt vertebrele
cutremurându-se de slăbiciune

L’oro fra le rughe

Le mie vertebre sanguigne dondolano nel vuoto
come bambini giocando cogli specchi
Godono i denti nella frutta, si pulisce la mano nell’erba
e sulle strade, sui ponti
il soffio porporino degli innamorati sperde
la luce della loro tenue vita

Torno
coll’oro fra le rughe umido brillante

Aurul dintre riduri

Vertebrele mele sângerii balansează în gol
cum s-ar juca niște copii cu oglinzile
Se bucură dinții în poame, se curăță mâna în iarbă
iar pe șosele, pe poduri
respirația purpurie a îndrăgostiților pierde
lumina subțirei lor vieți

Revin
cu aurul dintre riduri umed lucind

Stampa

Fuori, nell’autunno
un adolescente: bruciandosi la man destra sul seno dell’angioletta
Lei stringe
una gatta bianca alle tempie
riempiendogli il cervello dal profumo di mele

Il maestro spegne le luci
sulla lapide bianca, sulla lapide nera
sull’erba nera, sull’erba bianca

Gravură

Afară, în toamnă
un adolescent: își arde dreapta pe sânul îngeriței
Ea ține
o pisică albă lângă tâmple
umplându-i creierul cu o mireasmă de mere

Maestrul stinge luminile
pe piatra albă, pe piatra neagră
pe iarba neagră, pe iarba albă

Crochi

Eppure, cosa fa quella giovane donna
poggiata ad una berlina nera nella notte nera
tossendo sodo, con regolarità
cosa fanno quelle foglie colpendola soavemente nella loro caduta
urtandogli la testa, i seni, le braccia
quella donna nascosta nel buio
del cortile del nostro palazzo
è forse un messaggio la sua tosse, una specie di segnal morse
e perciò cadono le prugne nei frutteti della cintura della città
e perciò sbucano i crochi dalla terra come spinti da un cricco
sotterraneo

è forse la sua tosse a sollevare le nuvolette di brina
a scacciare i ragni
è forse proprio lei la principessa cattiva

Brândușe

Ce face, totuși, femeia aceea tânără
rezemată de o limuzină neagră în noaptea neagră
tușind temeinic, regulat
ce fac frunzele acelea lovind-o ușurel în cădere
ciocnind-o în creștet, pe sâni, pe brațe
femeia aceea ascunsă în întuneric
în curtea interioară a blocului nostru
poate tusea ei e un mesaj, un fel de semnal morse
și de aceea cad prunele în livezile din centura orașului
și de aceea ies din pământ brîndușele împinse ca de un cric
subteran

poate tusea ei stârnește norișorii de brumă
alungă păianjenii
poate ea e chiar prințesa cea răutăcioasă

Bosco

Ripariamoci, le stelle
vanno a tastoni nel buio scuotendo le foglie, le nuvole d’alcool
Un non so che d’irriconoscibile sta per insidiarci
ed increspa l’acqua affamata

non capisco, non ho capito, adesso sì
capisco, ho capito, adesso no

qual rumore sorge dai tuoi capelli

ripariamoci ciascuno nel proprio sonno
dialogando ancora qualche tempo
come se alle nostre spalle nascesse lentamente un bosco
scuotendo i suoi vividi pensieri
increspando l’acqua affamata

Pădure

Să ne adăpostim, stelele
bâjbâie în întuneric clătinând frunzele, norii de-alcool
Ceva de nerecunoscut stă prin preajmă
și încrețește apa flămândă

nu înțeleg, n-am înțeles, acum da
înțeleg, am înțeles, acum nu

ce vuiet iese din părul tău

să ne adăpostim fiecare în somn
mai vorbind o vreme
ca și cum în spatele nostru se naște încet o pădure
clătinându-și gândurile vii
încrețind apa flămândă

Presentazione e traduzione di Anca-Domnica Ilea
(n. 9, settembre 2013, anno III)