«La tua carezza di cotone». Versi di Horia Pătraşcu

Pubblichiamo una selezione di poesie a firma di Horia Pătrașcu, tradotte in italiano da Amelia Natalia Bulboacă. Classe 1976, Horia Pătrașcu ha conseguito nel 2009 il dottorato di ricerca in Filosofia presso l’Università «Al. I. Cuza» di Iași e nel 2013 il post-dottorato presso la stessa Università. Dopo gli studi ha svolto un’ininterrotta attività nell’insegnamento pre-universitario e accademico, così come un intenso lavoro di ricerca che si è concretizzato in numerosi saggi e articoli pubblicati in prestigiose riviste romene e internazionali. Attualmente è redattore ed editorialista presso la rivista «Cultura» di Bucarest. È autore di cinque libri: Sine retractatione (Junimea, 2000), Despre urât și alți demoni. Reflecții și exclamații/Sulla bruttezza e altri demoni. Riflessioni ed esclamazioni (Editura Fundației Universitare Axis, 2005), Singur printre români/Solo tra i romeni (Editura Paralela 45, 2009), Sentimentul metafizic al tristeții/Il Sentimento metafisico della tristezza (Editura Trei, 2011), Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative/Terapia con Cioran. La forza del pensiero negativo (Editura Trei, 2014). In Romania è conosciuto anche per la sua fruttuosa attività pubblicistica (è autore presso «Observator Cultural», «Timpul», «Adevărul» dove è presente anche con un blog personale.


Tristezza

Nessuna donna mi ha accolto al suo seno
Così
Come mi accogli tu –
tristezza.
Nessuna lacrima è sgorgata per me
così come piangi tu –
tristezza.
Nessuno mi ha amato come
lo fai tu…
Tu mi hai sussurrato
con voce tremula
che i polmoni son fatti
per sospirare,
le mani per essere contorte,
lo sguardo offuscato e vuoto,
la bocca per l’amaro
e la mente per il rimpianto.
Tu sei il mio angelo custode
Discreto, taciturno e di Dio
che solo rimane con me
quando tutti se ne vanno
quando tutti mi sputano addosso
e mi maledicono.
Vagabondo – mi accompagni,
come una madre mi copri quando m’addormento scoperto
e – sopra la mia bara –
sei l’unica che non getta il pugno di terra
perché tu sei la terra stessa,
la mia tomba stessa.



Tristeţe

Nici o femeie nu m-a primit la sân
aşa
cum mă primeşti tu -
tristeţe.
Nici o lacrimă n-a curs pentru mine
aşa cum plângi tu -
tristeţe.
Nimeni nu m-a iubit
aşa cum
o faci tu...
Tu mi-ai şoptit
cu glasul tremurat
că plămânii sunt făcuţi
să ofteze,
şi mâinile să fie frământate
şi privirea înceţoşată şi goală
gura pentru amar
iar mintea pentru regret.
Tu eşti îngerul meu păzitor
discret, tăcut şi de la Dumnezeu
ce rămâne singur cu mine
după ce toţi pleacă
după ce toţi mă scuipă
şi mă dau pieirii.
Vagabond - mă însoţeşti,
ca o mamă mă acoperi când adorm dezvelit
şi - deasupra sicriului meu -
tu eşti singura care nu arunci bulgărele
pentru că tu eşti chiar pământul,
chiar mormântul.



Paura

Stavo chiuso nella mia paura
come in una prigione dalla quale nessuno
nemmeno tu,
mi poteva liberare.
Stavo chiuso,
la luce mi copriva la finestra,
e tra l’anima e il cervello
i ratti si erano scavati
una galleria attraverso la gola.
Non avevo niente addosso,
solo il muro incarnato.
No, nemmeno tu, invero nemmeno tu
mi potevi liberare.



Spaimă

Stăteam închis în spaima mea
ca într-o temniţă din care nimeni,
nici chiar tu,
nu mă putea scăpa.
Stăteam închis,
lumina-mi astupa fereastra,
şi între suflet şi creier
şobolanii îşi făcuseră
galerie prin gâtlej.
N-aveam nimic pe mine,
doar zidul
incarnat.
Nu, nici chiar tu, nici tu măcar
nu mă puteai scăpa.



Impressione

Con le nostre vite
altro non facciamo che
dislocare
per alcuni istanti
una quantità qualsiasi
di terra.



Impresie

Cu vieţile noastre
nu facem decât
să dislocam
pentru câteva clipe
o cantitate oarecare
de pământ.



La tua carezza

La tua carezza di cotone al 100%
Senza neanche un po’ di poliestere,
Tutta terra ed etere
Mi entrava in corpo come un’ispirazione.

Passeggiavo in punta di piedi
Sulle punte delle tue dita,
Una musica nuova sarebbe uscita dalla tua mano
Se avessi potuto, se avessi saputo cantare.

Ci guardavamo così come dovevano essersi guardati
Nelle acque del Giordano Gesù e Il Battista,
Ciascuno per un attimo sperando
Che l’altro fosse il suo Redentore.



Mângâierea ta

Mângâierea ta de bumbac 100%,
Fără pic de poliester,
Toată numai pământ şi eter
Îmi intra în corp ca o inspiraţie.

Mă plimbam în vârfurile degetelor
Pe vârfurile degetelor tale,
O muzică nouă ar fi ieşit din mâna ta
Dacă aş fi putut, dac-aş fi ştiut cânta.

Ne priveam aşa cum trebuie să se fi privit
În apa Iordanului Iisus şi Botezătorul,
Sperând pentru o clipă fiecare
Că celălalt îi e Mântuitorul.



Invocazione

Di così tante inettitudini sono il signore
E ricco sono di tante povertà,
Padrone di migliaia d’afflizioni
E re di contrade deserte.

Non ho niente e so che non ti tenta
Da me venire nella mancanza e nell’affanno,
Ma il mio vuoto con te ricchezza è,
Ché solo tu a sottrarre sei provetto.

E se il mio benessere fosse colmo,
E nelle mani forza avessi
Butterei tutto nel fuoco,
Affinché tu a niente ti possa aggrappare.

Ma io solo – un vuoto specifico,
Un Nessuno ambizioso,
Smisuratamente voglio amplificarti,
Mentre in basso continuo a trascinarti.



Chemare

Sunt domnul atâtor neputinţe
Şi bogătaşul atâtor sărăcii,
Stăpân pe mii de nevoinţe
Şi împăratul unor ţări pustii.

Nu am nimic şi ştiu că nu te-mbie
Să calci la mine-n lipsă şi-n necaz,
Dar golul meu cu tine-i avuţie,
Căci numai tu scăderea ştii s-o scazi.

Şi de mi-ar fi belşugu-n roade,
Putere de aş prinde-n mâini,
În foc le-aş arunca pe toate
Ca de nimic să nu te-anini.

Ci numai eu - un vid specific,
Un Nimenea ambiţios,
Nemăsurat vreau să te-amplific
Trăgându-te mereu în jos.



Nevrosi

Dovunque colava la Nevrosi:
Persino dal bimbo che nel giardino
Guardava inebetito al raggio di luce
Che,
in ondulazioni di mercurio,
S’intrufolava, sorridendo, nel culo di sua madre.

Trasudava da muri e pareti di carne
Coperti di labbra, occhi e orecchie umane,
Di nasi, mani e piedi.
Gradevolmente ristagnava sotto le ascelle
Di giovinette in attesa.
Nevrosi...
Si riversava in eterni bisbigli
Di parole d’amore e di baci.

Con l’incessante sussurro di tronfiaggine
di ogni io, di ogni tu, di ogni lui, di ogni lei,
La Nevrosi stillava alla cinese
impaludendo il tutto in pozzanghere dai mille occhi
nei quali, con diletto, la Natura vi si specchiava.



Nevroză

De peste tot curgea Nevroza:
Chiar din copilul ce-n grădină
Privea tâmpit la raza de lumină
Cum,
în onduleuri de mercur,
Se furișa, zâmbind, la mă-sa-n cur.

Se prelingea pe ziduri și pereți de carne
Acoperiți de buze, ochi și de urechi umane,
De nasuri, mâini și de picioare.
Mustea plăcut la subțioare
De fetișcane-n așteptare.
Nevroza…
Se revărsa-n eterne clipocituri
De vorbe de amor și de săruturi.

Cu nesecatul susur de trufie
din orice eu, din orice tu, din orice el, din orice ea,
Nevroza chinezește picura
băltindu-le pe toate-n mii de ochiuri,
în care, delectată, se contempla Natura.



Il mio amore

Il mio amore è spoglio come una preghiera 
Invocazione, anelito, desiderio ardente, voragine
Vertigine, vortice che ruota su se stesso:
Il Nulla –
Che sol di Te si vuol colmare.

Il mio amore è ricco solo all’esterno
Rivestito come una cattedrale,
Con marmo, oro, torri e guglie
E tabernacoli dai quali, tra arpe e trombe
Gli angeli cantano il loro soave paracliso,
Che piange e annunzia l’eterno paradiso.

Il mio amore all’interno è silenzio, spazio vasto e austero,
Penombra, fumo di mirra, specchio per il cielo
Dal quale la Tua luce si spande attraverso le mie vetrate
In un dolce impeto di rose australi,
Spargenti mille petali dorati –
Dimessi raggi dinanzi alle Tue icone.



Iubirea mea

Iubirea mea e goală ca o rugăciune
Chemare, năzuință, dor adânc, genune
Vârtej, bulboană rotindu-se în sine:
Neant -
Ce nu se vrea umplut decât de Tine.

Iubirea mea-i bogată doar pe dinafară,
Înveșmântată ca o catedrală,
În marmură, în aur, cu turnuri și cu turle,
Și cu firide unde prin harpe și prin surle
Îngerii își cântă suavul paraclis
Ce plânge și vestește eternul paradis.

Iubirea mea înăuntru-i nu e decât tăcere, vast spațiu auster,
Penumbră, fum de smirnă, oglindă pentru cer
De unde a ta lumină îmi curge prin vitralii,
Într-o năvală dulce de roze australe,
Ce-mprăștie o mie de galbene petale -
Smerite raze-n fața icoanelor tale.



L’incidente del secondo turno di una infermiera

“Lascia che muoia!”
così disse l’infermiera
(quella dal collo spezzato, che portava una protesi sulla nuca)
e la mattina dopo affermò durante una discussione:
“…sono amareggiata, mi è morto un paziente”.
Probabilmente la morte fu riportata in un registro
e poi il morto trasportato chissà dove.
Ad ogni modo, il suo atto, il suo ultimo atto
fu un accadimento qualsiasi, fra i tanti altri di quella stessa giornata.

A volte penso che si dovrebbe organizzare un comizio, una protesta planetaria,
per esigere che la morte venga tolta dal programma della vita o che diventi almeno opzionale,
che muoia soltanto chi vorrà morire.

Se gridassimo al cielo, le stelle continuerebbero a brillare indifferenti;
se gridassimo al mare, le sue onde schiumose lambirebbero come sempre le spiagge e gli scogli;
se gridassimo agli animali,
questi mugolerebbero o scapperebbero via spaventati;
se discorressimo con i campi di grano, le spighe farebbero ondeggiare il loro oro senza curarsene …
Se, infine, guardassimo le vampe del fuoco
e muti, con gli occhi sbarrati,
lo pregassimo di fare qualcosa al riguardo,
esso lancerebbe superbo in aria le sue lingue come prima.

Perché a nessuno,
a nessuno importa della nostra morte,
di questo fatto fra altri fatti,
di questo incidente del secondo turno di una infermiera.



Incidentul din tura a doua a unei asistente medicale                    

„Lasă-l să-şi dea sufletul!"
aşa a zis asistenta
(cea cu gâtul frânt, care purta o proteză de ceafă)
şi în dimineaţa următoare a afirmat într-o discuţie
„...sunt necăjită, mi-a murit un pacient".
Probabil că moartea a fost consemnată într-un registru
şi apoi mortul transportat cine ştie unde.
Oricum, fapta lui, ultima lui faptă
a fost o întâmplare oarecare, între atâtea altele
ale aceleiaşi zile.

Uneori mă gândesc că ar trebui organizat un miting, un protest planetar,
să cerem scoaterea morţii din programul vieţii
sau măcar să devină opţională,
să moară numai cine o să vrea să moară.

Dacă am striga cerului, stelele ar sclipi în continuare indiferente;
dacă am striga către mare, valurile ei înspumate ar linge ca-ntotdeauna plajele și stâncile;
dacă am urla către necuvântătoare, ar mugi sau ar fugi speriate;
dacă am sta de vorbă cu lanurile, spicele ar flutura aurii şi fără băgare de seamă…
Dacă, în sfârşit, am privi în para focului
şi muţi, cu ochii aţintiţi,
l-am ruga să facă ceva în privinţa asta,
el şi-ar semeţi ca mai-nainte limbile în aer.

Pentru că nimănui,
nimănui nu-i pasă de moartea noastră,
de acest fapt între alte fapte,
de acest incident din tura a doua a unei asistente medicale.



Un segugio e una segugia appena sbarcati a Venezia

L’intera Piazza San Marco
Emanava un forte tanfo di acciughe.
Il Palazzo dei Dogi,
Stizza dei mendici,
S’issa sulla bonaccia
Su di un cielo sputato di sole.
Sulla banchina della stazione
Un segugio e una segugia
Bevono, distintamente, caffè amaro…
Lui, il segugio, fuma anche
Lei, la segugia, sogna solo…
Una gondola dolcemente glissa
Sull’acqua che la erotizza.

Vogliono vedere al volo
Tutto ciò che è sbilenco
Nella narcisistica laguna
E sentire in bocca e nelle narici
L’adorabile fetore
La serenissima puzza
Del possente leone
Evaso dall’Empireo.



Un ogar și o ogăriță proaspăt sosiți la Veneția

Toată piața Veneției
Mirosea dur a hamsie.
Și palatul Dogilor,
Ciudă a milogilor,
Se ițește-n calm de mare
Pe un cer scuipat de soare.
Un ogar și o ogară
Beau, distins, cafea amară,
Pe peronul de la gară…
El, ogarul, și fumează
Ea, ogara, doar visează…
O gondolă blând glisează
Pe-apa ce-o erotizează…

Vor să vadă într-o fugă
Tot ce-i aplecat pe-o dungă
În narcisica lagună
Și să simtă-n nări și-n gură
Adorabila duhoare
Serenissima putoare
A puternicului leu
Evadat din Empireu.



Cena

Sono arrivato a casa
Non c’era nessuno...
Solo dio mi aspettava
Seduto sulla sedia nell’angolo della cucina
Che biascicava un tozzo di pane
quotidiano
Con le gengive sdentate
Spargendo le briciole
Nella sua barba bianca.
Mi sono seduto
sull’altra sedia
ho rotto anch’io un pezzo di pane
e l’ho mangiato intingendolo nel bicchiere di vino.



Cină                                                                                     

Am venit acasă
Nu era nimeni…
Numai dumnezeu m-aștepta
Pe scaunul din colțul bucătăriei
Molfăind o coajă de pâine
De toate zilele
Cu gingiile fără dinți
Răspândind firimituri
În barba lui albă.
M-am așezat
Pe celălalt scaun
Am rupt și eu o bucată de pâine
și am mâncat-o
înmuiind-o în paharul de vin.



Odorando di te

Ho lasciato il bucato ad asciugare
Due mesi e qualcosa.
Quando l’ho ritirato dal filo
Odorava di aria e di mirra,
Di farfalle e di vento,
Di dio e di terra.

Tutti gli odori erano stati catturati
Nel mio bucato dimenticato al sole,
Grondante cielo e frescura
e ali d’angeli battenti
Lo spazio tra gli dèi e la tomba.

E di tutti questi odori
Affiorava, elevandosi, una fragranza,
Un sudore di acqua santa,
Colato da ascelle di serafini
Una linfa di rose e di gigli,
Un supremo aroma di bene:
Il mio bucato odorava di te!



Mirosind a tine

Mi-am lăsat rufele la uscat
Vreo două luni și ceva.
Când le-am luat de pe sârmă
Ele miroseau a aer și a smirnă,
A fluturi și a vânt,
A dumnezeu și a pământ.

Toate mirosurile se prinseseră
În rufele mele uitate la soare,
Îmbibate de cer și răcoare,
De aripi de îngeri bătând
Spațiul dintre zei și mormânt.

Și din toate aceste odoare
Răzbătea, mai presus, o mireasmă,
O sudoare de aghiasmă,
Scursă din subțiori de serafimi,
O zeamă de roze și de crini,
O supremă aromă de bine:
Rufele mele miroseau a tine.

Traduzione di Amelia Natalia Bulboacă
(n. 11, novembre 2015, anno V)