|
|
Gellu Naum, un grande della poesia surrealista europea, a cento anni dalla nascita
 Il mese di agosto vedrà la ricorrenza della nascita di Gellu Naum, uno dei più grandi surrealisti europei. Nato a Bucarest il 1 agosto 1915, figlio di un modesto funzionario morto in guerra nel 1917, esordisce nel 1931 su «Cuvîntul liber» con due poesie pubblicate per scommessa. Nel 1933 si iscrive a Filosofia, quindi conosce nel 1935 Victor Brauner, che illustra con disegni il suo volume d’esordio, Drumețul incendiar del 1936, e quello successivo. Nel 1938 va a Parigi per studi di specializzazione in filosofia. Rientrato in Romania dopo lo scoppio della guerra, fa parte del «gruppo surrealista di Bucarest» (1941-1947) con Virgil Teodorescu, Paul Păun, Gherasim Luca e Trost. Nel 1946 è professore di filosofia a Poarta Albă, e poi assistente alla cattedra di Pedagogia dell’Istituto di Agronomia di Bucarest.
Nel 1952 si dimette e vive per un decennio di traduzioni. Nel periodo del «realismo socialista» pubblica quasi esclusivamente letteratura per bambini. Nella sua produzione rimane fedele alla matrice surrealista. Muore a Bucarest il 29 settemmbre 2001.
Opere: Drumețul incendiar, poeme, tip. Alfa, București, 1936; Libertatea de a dormi pe o frunte, poeme, tip. Steaua Artei, București, 1937; Vasco de Gama, poeme, tip. Rotativa, București, 1940; Culoarul somnului, poeme, București, 1944; Medium, proză, Ed. Modernă, București, 1945; Critica mizeriei (in col. cu Paul Păun și Virgil Teodorescu), Col. Suprarealistă, București, 1945; Teribilul interzis, proză, Col. Suprarealistă, București, 1945; Spectrul longevității - 122 de cadavre (in col. cu Virgil Teodorescu), Col. Suprarealistă, București, 1946; Castelul orbilor, proză, Col. Suprarealistă, București, 1946; L’infra noir (en coll. avec Gherasim Luca, Paul Păun Virgil Teodorescu, Trost), Surrealisme, Bucarest, 1947; Eloge de Malombra (en coll. avec Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, Trost), Surrealisme, Bucarest, 1947; Filonul, versuri, Ed. Tineretului, București, 1952; Tabăra din munți, proză, Ed. Tineretului, București, 1953; Așa-i Sanda, versuri, Ed. Tineretului, București, 1956; Cel mai mare Gulliver, versuri, Ed. Tineretului, București, 1959; Cartea cu Apolodor, versuri, Ed. Tineretului, București, 1959; Poeme despre tinerețea noastră, Ed. Tineretului, București, 1960; Soarele calm, poeme, EPL, București, 1961; A doua carte despre Apolodor, Ed. Tineretului, București, 1964; Athanor, poeme, EPL, București, 1968; Poeme alese, Pref. de Ov. S. Crohmălniceanu, Albatros, București, 1970; Poetizați, poetizați..., proză, Eminescu, București, 1970; Copacul-animal, poeme, Eminescu, Bucureşti, 1971; Tatăl meu obosit, pohem, C.R., București, 1972; Poeme alese, C.R., București, 1974, Descrierea turnului, poeme, Albatros/Litera, București, 1975; Insula, Ceasornicăria Tauss. Poate Eleonora..., teatru, C.R., București, 1979; Partea cealaltă, poeme, C.R., București, 1980; Zenobia, proză, poeme, C.R., Bucureşti, 1985; Malul albastru, C.R., Bucuresti, 1990; Fața şi suprafața urmat de Malul albastru, poeme (1989-1993), Litera, București, 1994; Sora Fântână, Eminescu, București, 1995.
In Italia, versi di Gellu Naum sono apparsi nel corso degli anni in alcune antologie riscontrabili nel nostro database Scrittori romeni in italiano. Pubblichiamo una selezione di versi in edizione bilingue, estratti dall'antologia La poesia romena del Novecento, traduzione e a cura di Marco Cugno (Edizioni dell’Orso, Alessandria 1996).
Specchio cieco
Il filo di sangue che mi esce dalla tasca
il filo di lana che mi esce dagli occhi
il filo di tabacco che mi esce dalle orecchie
il filo di fiamme che mi esce dalle narici
tu puoi credere che le mie orecchie fumino
ma la gente è rimasta di stucco in mezzo alla strada
perché questa notte si verniceranno di nero tutte le statue
e sarà mia l’insonnia che conoscerai
un’insonnia qualsiasi di gesso e di argilla
un’insonnia come una stufa o come una porta
o meglio come il vano di una porta
e dietro questa porta voglio che parliamo della memoria
voglio che mi annusi come una finestra
voglio che mi ascolti come un albero
voglio che mi palpi come una scala
voglio che mi veda come una torre
1941
(Il corridoio del sonno, 1944)
Oglinda oarbă
Firul de sînge care îmi iese din buzunar
firul de lînă care îmi iese din ochi
firul de tutun care îmi iese din urechi
firul de flăcări care îmi iese din nări
tu poți crede că urechile mele fumează
dar oamenii au rămas țintuiți în mijlocul străzii
pentru că în noaptea asta se vor vopsi în negru toate statuile
și va fi insomnia mea aceea pe care o vei cunoaște
o insomnie oarecare de cretă și de argilă
o insomnie ca o sobă sau ca o ușă
sau mai bine ca golul unei uși
și în dosul acestei uși vreau să vorbim despre memorie
vreau să mă miroși ca pe o fereastră
vreau să mă auzi ca pe un arbore
vreau să mă pipăi ca pe o scară
vreau să mă vezi ca pe un turn
1941
(Culoarul somnului, 1944)
Sola e immobile
Quando ti fermi davanti agli specchi
una mano esce dalle acque chiare per accarezzarti
una mano che è sempre la tua
questa mano di mandragola e di carta
che mi ricorda i disastrosi e ampi incontri davanti agli specchi
e questa volta le mie spalle non hanno più ombra
a correre non sono più che le mie gambe
queste tristi biciclette queste botti cariche di cappelli
attraverseremo la strada senza vedere quel che accade
in questo pacchetto ci sono le scarpe logore di cenerentola
ma non ci riguarda
in quella camera spoglia risuona forse l’armonica della morte
quel che vedo è una farfalla schiacciata dal treno
quel che tocco è il tuo sangue come un albero
quel che sento sono i tuoi capelli come una conchiglia
ecco i disgustosi ricordi il mio corpo diviso in due
la mia metà rossa la mia metà azzurra
la linea precisa che mi divide
che ho costruito mordendoti le palme
ecco la mia metà calma la mia metà disperata
ti occorreranno aghi più duri per cucirle insieme
fili più elastici dita più abili
dovrò distruggere da solo quel che abbiamo amato insieme
e soprattutto dovrai muoverti liberamente
quando attraverserò questa città deserta
nel mio nel costume da palombaro
(1943)
Singură și imobilă
Cînd te oprești în fața oglinzilor
o mînă iese din apele clare ca să te mîngîie
o mînă care este totdeauna a ta
această mînă de mătrăgună și de hîrtie
care-mi amintește dezastroasele și amplele întîlniri în fața oglinzilor
și de data aceasta umerii mei nu mai au umbră
nu mai sînt decît picioarele mele care aleargă
aceste triste biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării
vom trece strada fără a vedea ce se întîmplă
în pachetul acesta sînt pantofii uzați ai cenușeresei
dar nu ne privește
în camera aceea goală răsună poate armonica morții
ceea ce văd e un fluture călcat de tren
ceea ce ating e sîngele tău ca un arbore
ceea ce aud e părul tău ca o scoică
iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărțit în două
jumătatea mea roșie jumătatea mea albastră
linia precisă care mă împarte
pe care am construit-o mușcîndu-ți palmele
iată jumătatea mea calmă jumătatea mea dezesperată
îți vor trebui ace mai tari ca să le coși împreună
sfori mai elastice degete mai abile
va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună
și mai ales va trebui să te miști liberă
cînd voi traversa orașul acesta pustiu
în frumosul meu costum de scafandru
(1943)
Al largo di quest’isola lunga
Ho dimenticato il difficile gioco in cui ero farfalla
le notti piene di specchi allucinanti
guardo con occhio attento tutte queste cose
la discesa vertiginosa della scala che non comincia da nessuna parte
la tua fronte come un ombrello putrido
guardo con occhio attento con occhio completamente cieco
la tua mano come un cuscino pieno d’acqua
i terribili silenzi che cominciano dalle spalle
ma non temo nulla su queste falesie
le mie palpebre carezzano lo scheletro silenzioso delle case
cercano le foglie che hai morso passando
in questi giganteschi alberi di sale
è mio il sottile cerchio azzurro che rotola senza alcun rumore
sono miei i vestiti che passeggiano da soli
è mia la mano che fruscia come un tendaggio
e l’uomo immobile che parla nel sonno
l’uomo di calce interamente nudo che porti in braccio
verso i luoghi segreti dell’incontro
l’uomo a cui di tanto in tanto unisci il tuo volto
non dubiti un attimo solo che sia io
forse hai appuntamento con i miei vestiti su queste falesie
forse è la mia mano che tu cerchi negli uccelli
forse aspetti i miei capelli tra queste meravigliose conchiglie
ma non c’è notte che non ti accenda
non c’è crepuscolo che ti resista
(1943)
În largul acestei insule lungi
Am uitat greul joc în care eram fluture
nopțile pline de oglinzi halucinante
privesc cu un ochi atent toate acestea
coborîrea vertiginoasă a scării care nu începe de nicăieri
fruntea ta ca o umbrelă putredă
privesc cu un ochi atent cu un ochi complectamente orb
mîna ta ca o pernă plină cu apă
teribilele tăceri care încep de la umeri
dar nu mă tem de nimic pe aceste faleze
pleoapele mele mîngîie scheletul tăcut al caselor
ele caută frunzele pe care le-ai mușcat în treacăt
în acești gigantici arbori de sare
e subțirele meu cerc albastru cel ce se rostogolește fără nici un zgomot
sînt hainele mele acestea care se plimbă singure
e mîna mea aceea care fîlfîie ca o draperie
și omul imobil care vorbește în somn
omul de var în întregime gol pe care îl porți în brațe
spre locurile secrete de întîlnire
omul de care-ți lipesți din cînd în cînd fața
nu te îndoiești nici o clipă că sînt eu
poate ai întîlnire cu hainele mele pe aceste faleze
poate e mîna mea aceea pe care o cauți în păsări
poate îmi aștepți pletele printre aceste scoici minunate
dar nu e noapte să nu te aprindă
nu e crepuscul care să-ți reziste
(1943)
Le tacite mattine
Le tacite mattine o le tacite notti
è un fianco è una coscia è una pantera
cerco di afferrare le tue spalle servendomi di un violino
come di una rete per farfalle
ma se i tuoi capelli suonano è perché sognano
se la tua palpebra fiorisce è per via del vento
se la tua mano urla è perché è notte
se le orecchie dormono è perché sono affamate
se le tue scarpe ridono è perché pensano
e le tue spalle se volano è forse perché è molto tardi
se la tua mano tace è perché è una conchiglia
se le vene corrono è per via della mandragola
se la coscia ascolta è perché ci sono ancora foglie
se il sangue spumeggia è colpa degli ombrelli
se la tua mano grida è perché muore
se la tua ombra fruscia è perché brucia
se l’unghia sta sulla parete è perché ci sono violette
se il tuo piede nitrisce è per via delle nubi
se i polmoni si assopiscono è perché fa buio
e le tue spalle se strozzano
è certamente per via degli alberi
(1943)
Tăcutele dimineți
Tăcutele dimineți sau tăcutele nopți
e un șold e o pulpă e o panteră
încerc să-ți prind umerii servindu-mă de o vioară
că de o plasă de fluturi
dar dacă părul tău sună e pentru că visează
dacă pleoapa ta înflorește e din cauza vîntului
dacă mîna ta urlă este pentru că e noapte
dacă urechile dorm e pentru că sînt flămînde
dacă pantofii tăi rîd e pentru că se gîndesc
și umerii tăi dacă zboară e poate pentru că e foarte tîrziu
dacă mîna ta tace e pentru că e o scoică
dacă vinele aleargă e din cauza mătrăgunei
dacă pulpa ascultă e pentru că mai sînt frunze
dacă sîngele spumegă e vina umbrelelor
dacă mîna ta țipă e pentru că arde
dacă unghia stă pe perete e pentru că sînt violete
dacă piciorul tău nechează e din cauza norilor
dacă plămînii ațipesc e pentru că e întuneric
și umerii tăi dacă sugrumă
e cu siguranță din cauza arborilor
(1943)
Occhi aperti fino alle caviglie
Hai disteso i tuoi capelli su tutte le cose
soffoco incontrandoli sui tram sulle scale
mentre salgono soli e impauriti
nelle stanze vuote nelle strade lunghe
tu spazzoli con le mani un’ombra
come una medusa che galleggia sopra le città
stringendo con le braccia molli i letti rotondi
le nostre teste come guanciali
le nostre mani sottili e allungate
le nostre mani fragili che crescono nei vasi
che fioriscono alle finestre delle case vuote
un’ombra lunga che attraversiamo
nella quale i ragni cercano di somigliarti
Ochii deschiși pînă la glezne
Ți-ai întins pletele peste toate lucrurile
mă sufocă întîlnindu-le în tramwaie pe scări
urcînd singure și speriate
în odăile goale în străzile lungi
tu perii cu mîinile tale o umbră
ca o meduză care plutește deasupra orașelor
strîngînd în brațele moi paturile rotunde
capetele noastre ca pe niște perne
mîinile noastre plăpînde care cresc în glastre
care înfloresc la ferestrele caselor goale
o umbră lungă prin care trecem
în care păianjenii încearcă să-ți semene
Tavola
Sedevo gli occhi bendati con la faccia appoggiata a un muro
frusciavo da tutte le giunture
per terra c’era una tavola con un grande manoscritto
era l’intimità conferita da una tentazione della vista
il discorso della disarticolazione
una mandria d’alberi muggiva nelle vicinanze e le case volavano nell’aria
ma io che dialetto dimenticato e muto parlavo
là accanto al muro umido dove è bene rannicchiarsi
vedevo fendersi il mondo faceva freddo
«non ti lascio più partire» dicevo
sentivo che alcuni fiori si umiliavano
vedevo come attraverso una fenditura nel basalto
la sempre straziante luce dell’apertura
un enigmatico ritmo dell’ondeggiamento
al centro del manoscritto tra parole nere
(La faccia e la superficie, 1994)
Planșa
Ședeam legat la ochi cu fața rezemată de un zid
foșneam din toate încheieturile
pe jos era o planșă cu un mare manuscris
era intimitatea conferită de o ispită a vederii
discursul dezarticulării
o turmă de copaci mugea
pe-aproape și casele zburau prin aer
dar eu ce dialect uitat și mut vorbeam
acolo lângă zidul umed unde e bine să te ghemuiești
vedeam cum se despică lumea era frig
«nu te las să pleci» spuneam
simțeam cum niște flori se umileau
vedeam ca printr-o tăietură în bazalt
mereu sfâșietoarea lumină a deschiderii
un enigmatic ritm al clătinării
în centrul manuscrisului printre cuvinte negre
(Fața și suprafața, 1994)
A cura di Marco Cugno
(n. 7-8, luglio-agosto 2015, anno V)
|
|
