«E così passarono i miei anni luminosi». In memoriam Emil Brumaru

Il 5 gennaio 2019 si è spento, all’età di 80 anni, Emil Brumaru, uno dei più importanti poeti romeni contemporanei. Nacque il 25 dicembre 1939 a Bahmutea (Tighina, Bessarabia), figlio di un funzionario delle Ferrovie e di una maestra elementare. Concluse gli studi liceali nel 1955, per poi cominciare gli studi universitari a Iaşi, dove si laureò in Medicina nel 1963. Esordì su «Luceafărul» nel 1963. Fu medico fino al 1975 nel villaggio di Dolhasca, nel nord della Moldavia, al confine con l’ex Unione Sovietica, per poi dedicarsi totalmente alla scrittura. Dal 1983 lavorò alla rivista «Convorbiri literare». Ha curato la rubrica settimanale Cerşetorul de cafea su «România literară» (nel periodo 1992-2009) e diverse altre rubriche su «Ziarul de Iaşi» (Gulliver), «Cronica», «Plai cu boi», «Suplimentul de cultură» (Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, Crepusculul civil de dimineaţă, Diabloguri – insieme a Veronica D. Niculescu).
Su di lui così scrive, nel 1990, Dumitru Ţepeneag, uno dei più noti scrittori romeni dell’esilio, stabilitosi a Parigi sin dal 1975 dopo che, negli anni Sessanta, insieme al poeta Leonid Dimov, è stato l'esponente di spicco dell'onirismo, l'unica corrente letteraria che ha avuto il coraggio di opporsi al realismo socialista imperante: «Il rejoint le “groupe oniriste” en 1970: il se présente devant l’appartement de Dimov, jeune homme replet, souriant, une grande serviette bourrée d’aliments et de paperasses dans les bras. “Je suis médecin, j’arrive de loin…Je voudrais dire, moi aussi je suis… oniriste”».
Emil Brumaru pubblicò le raccolte di poesie: Versuri (Albatros, Bucureşti, 1970); Detectivul Arthur (Cartea Românească, Bucureşti, 1970); Julien Ospitalierul (Cartea Românească, Bucureşti, 1970); Cântice naive (Cartea Românească, Bucureşti, 1976); Adio, Robinson Crusoe (Cartea Românească, Bucureşti, 1978); Dulapul îndrăgostit (cu o postfaţă de Alex Ştefănescu, Cartea Românească, Bucureşti, 1980); Ruina unui samovar (Cartea Românească, Bucureşti, 1983); Dintr-o scorbură de morcov (Nemira, Bucureşti, 1998); Poeme alese 1959-1998 (Ed. Aula, 2003); Opera poetică (2 vol., 2003, 3 vol., 2006, Editura Cartier, Chișinău); Fluturii din pandișpan (Editura Cronica, Iași, 2003); Poezii (carte la borcan), Editura Humanitas, București, 2003; Submarinul erotic (Cartea Românească, București, 2005); Infernala comedie (Editura Brumar, Timișoara, 2005); O brumă de paiete și confetti (cu Șerban Foarță, 2007); Cântece de adolescent (Brumar, Timişoara, 2007);  Povestea boiernașului de țară și a fecioarei... (Editura Trei, 2008); Opere I. Julien Ospitalierul (Editura Polirom, Iași, 2009); Opere II. Submarinul erotic (Editura Polirom, Iași, 2009); Rezervația de îngeri (Editura Humanitas, București, 2013); Infernala comedie (ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Adenium, Iași, 2015); Amintiri din rai (Editura Humanitas, București, 2016). Sue poesie sono apparse in diverse antologie pubblicate in Romania, Germania, Francia, Inghilterra, Svezia, U.S.A.
Ha ottenuto numerosi premi, tra cui il Premio Nazionale di Poesia «Mihai Eminescu» per l’Opera Omnia (2001), il Premio «Gheorghe Crăciun» per l’Opera Omnia accordato dalla rivista «Observator Cultural» (2011) ed il Premio di Poesia dell’Unione degli Scrittori di Romania per la raccolta Amintiri din rai (2017). Nel 2018, Emil Brumaru è stato insignito del Premio Nazionale per la Poesia «Lucian Blaga».
Pubblichiamo di seguito, in edizione bilingue, i versi di Emil Brumaru apparsi nell'antologia La poesia romena del Novecento, traduzione e a cura di Marco Cugno (Edizioni dell’Orso, Alessandria 1996).


Gli amori di Julien l’Ospedaliero

Per molto tempo ho amato una tazzina di tè della Cina –
Scene naïves di vita delle fontane
decoravano il suo smalto grazioso.
Ma poiché il mio animo non sapeva abbastanza stupirla,
Mi lasciò, scegliendo uno stipo scuro per sposo.

In seguito mi innamorai di un armadio bonario.
Di solito il pomeriggio, quando i vestiti dormono,  
gli andavo accanto
E accarezzandogli l’impiallacciatura, tenero e solitario,
Lo baciavo e mi sentivo soffocare dal pianto.

Poi presi ad amare una biglia d’avorio lucente  
Dal piccolo ventre, che mi saltava talora alle labbra,
Risvegliando in me verso sera desideri strani e pensieri
a tal punto confusi
Che evitavo di star solo in casa con lei, prudente.

E così passarono i miei anni luminosi ed ora consiglio
paziente e deluso
Alle lumache troppo grasse di digiunare in profonde botticelle
E ricordandomi vagamente degli uomini – esistono ancora? –
su scansie con fragili canarini che becchettano ciambelle
Lascio, malinconico, che l’acqua piovana indolcisca
In vecchi innaffiatoi in disuso…



Amorurile lui Julien Ospitalierul

Mult timp am iubit o ceşcuţă de ceai chinezească 
Pictată cu scene naive din viaţa fântânilor pe
porţelanu-i subţire 
Dar sufletul meu neştiind îndeajuns s-o uimească, 
M-a părăsit, alegându-şi dulapul cel sumbru drept mire.

Apoi m-am îndrăgostit de un blând şifonier. 
De-obicei dup-amiază, când hainele dorm, mă duceam
lângă dânsul 
Şi mângâindu-i furnirul, duios şi stingher, 
ÎI sărutam şi simţeam că mă-năbuşă plânsul.

Pe urmă-am ţinut pătimaş la o bilă de fildeş lucioasă 
Cu pântece mic, ce-mi sărea uneori pân' la buze 
Stârnindu-mi spre seară dorinţe ciudate şi gânduri
                                                         atât de confuze.
Încât mă sfiam să rămân cu ea singur în casă.

Şi-astfel mi-au trecut anii limpezi şi-acum sfătuiesc
                                                            răbdător
Melcii prea graşi să postească-n adânci butoiaşe
Şi vag amintindu-mi de oameni – oare ei mai există? –  
pe poliţi cu fragezi canari ciuruind papanaşe,
Apa de ploaie o las, melancolic, să se-ndulcească
în vechi stropitori…



Il segreto di Julien l’Ospedaliero

Un triste mattino d’autunno prenderò, dal ripostiglio,
il soave succhiello,
lo nasconderò sotto la giacca e, col fiato sospeso
per la felicità e l’emozione,
Lo stenderò sulla seta, in casa, e con argentato smeriglio
Accarezzerò, per ridargli giovinezza e passione,
il suo corpo snello.

Poi porterò un’asse tenera di pioppo
dalle vecchie cataste di legno
Sbavata da lumache e inebriata da acidule piogge,
E pieno di verecondia allineerò buchi, gli occhi bendati
da una sciarpa azzurra, indegno,
Raccogliendo la segatura fresca in cofanetti d’avorio,
con le cerniere avvolte in pelle di cerbiatta.

E la sera, nostalgico, profumerò le grandi finestre
di lavanda
E accenderò il lume, prode reliquia dei tempi
in cui viveva il detective Arthur,
E allora giungerà, come tante volte, pigro e
tenero, attraverso lo spazio oscuro,
Il suo angelo dai riccioli di gatto siamese e faremo
insieme, piangendo, del contrabbando.



Secretul lui Julien Ospitalierul

Voi lua într-o dimineaţă tristă de toamnă, din
magazie, suavul burghiu,
Ascunzându-l sub haină, şi-abia respirând de
emoţie şi fericire
Îl voi lua pe mătăsuri, în casă, şi cu glaspapir argintiu,
Voi mângâia, spre a-i reda tinereţea şi patima,
trupu-i subţire.

Apoi voi aduce o scândură moale de plop de la
vechile stive de lemn,
Geluită cu melci şi-mbătată de ploi acrişoare,
Şi plin de sfial-o să-nşirui, legat c-o eşarfă
albastră la ochi, găuri, nedemn,
Strângând rumeguşul curat în casete de fildeş
cu balamale din piele de căprioară.

Iar seara, nostalgic, voi parfuma ferestrele mari
cu lavandă
Şi-n lampă voi pune fitilul cel brav, de pe
când mai trăia detectivul Arthur,
Şi-atunci va sosi, ca de-atâtea ori, leneş şi
tandru, prin spaţiul obscur,
Îngerul lui cu zulufi de motan siamez ca să
facem, plângând, contrabandă.

Emil Brumaru
Traduzione di Marco Cugno
(gennaio 2019, anno IX)