«Conquistare il bastione delle palpebre». Versi di Dan Dănilă

Con il titolo Conquistare il bastione delle palpebre, pubblichiamo una selezione di poesie di Dan Dănilă, poeta, traduttore e pittore che abita a Leonberg, in Germania, dal 1990. È nato nel 1954 nel villaggio di Șura Mică, vicino a Sibiu, e si è diplomato al liceo artistico di Sibiu. Le sue poesie, racconti, traduzioni e la grafica sono stati pubblicati da importanti riviste letterarie in Romania, Germania, Danimarca, Canada e negli Stati Uniti. Ha pubblicato otto libri di poesie in romeno e ha tradotto in romeno François Villon, Rainer Maria Rilke, Wolf von Aichelburg e Georg Scherg. Per le sue traduzioni della poesia di Rilke, nel 2000 gli è stato conferito il Premio LITERART XXI nel 2000. È membro dell'Unione degli Scrittori della Romania e dell’Exil PEN Germania.



La bocca della verità

Apro il libro circa a metà
e appoggio la mano sulla sua bocca – però
mai mi morde, anche se a volte mento
di amare solo lei.
Un oracolo onnivoro può essere sdentato,
o può digiunare, sazio di carne umana,
di mani smarrite fra le pagine? La verità
sta probabilmente nel mezzo, il libro si sveglia
anche dopo un secolo se sente il calore
delle dita che lo sfogliano. Gira
le pagine, fruscia come una cimice che
sembrava morta. Noi sentiamo quello che vogliamo
sentire, quello che possiamo sentire con questo senso
imperfetto da fiera addomesticata.
La bocca della verità parla attraverso le parabole.
E il suo silenzio, sempre attraverso le parabole tace e
ci terrorizza col sapore dell’infinito.



Gura adevărului 

Deschid cartea cam pe la jumătate
şi îmi aşez palma în gura ei – însă
nu mă muşcă niciodată, deşi mint
uneori că numai pe ea aş iubi-o.
Un oracol omnivor poate fi ştirb,
sau poate posti, sătul de carne de om,
de mâini rătăcite prin foi? Adevărul
e probabil la mijloc, cartea se trezeşte
şi după un secol dacă simte căldura
degetelor care o frunzăresc. Îşi mişcă
foile, foşneşte precum o ploşniţă ce
părea uscată. Noi auzim ce vrem să
auzim, ce putem să auzim cu simţul
acesta imperfect de fiară îmblânzită.
Gura adevărului vorbeşte în parabole.
Iar tăcerea ei, tot în parabole tace şi
ne terorizează cu gustul infinitului.



Silenzio

Evitare a volte i suoni come gli alberi
di un bosco circolare fatto di legno di violino
ma in modo che ti rimanga tanto silenzio da poter
ritornare a te stesso sempre, verso l’unico cielo
di tutte le parole dimenticate – la nostra meraviglia
è come un asfalto sempre più consumato, sul quale transitiamo
verso un eterno, meraviglioso tramonto. Tempeste
stanche, i vecchi amori ritornano dalla loro primavera
quasi palpabile, quasi sapore indimenticato
sopra tutti i sogni. E che la storia possa essere
continuata da altre, più meravigliose, volontà
stupite dalla loro propria trasparenza, abituate
alle perdite tuttavia sempre appartenenti a degli angeli.
Con la bocca chiusa ma piena di parole rare
che hai racimolato in una vita di carenze,
la tua lingua per la quale saresti capace di stare
all’angolo con la mano tesa e dentro i versi bianchi
per fasciare qualsiasi dolore. Il silenzio come un
paravento dietro il quale smonti il tuo cuore.



Tăcere

Să ocoleşti uneori sunetele ca pe copacii
unei păduri circulare din lemn de vioară
dar să-ţi rămână atâta tăcere încât să poţi
reveni la tine oricând, spre cerul unic al
tuturor cuvintelor uitate – mirarea noastră
e ca un asfalt tot mai tocit, pe care trecem
spre o veşnică, minunată înserare. Furtuni
obosite, iubirile vechi revin din primăvara
lor aproape palpabilă, aproape gust neuitat
peste toate visele. Iar povestea să poată fi
continuată de altele, mai minunate, voinţe
mirate de propria lor transparenţă, învăţate
cu pierderile dar totuşi mereu ale îngerilor.
Cu gura închisă dar plină de cuvintele rare
pe care le-ai adunat într-o viaţă de lipsuri,
limba ta pentru care ai fi în stare să stai la
colţ cu mâna întinsă şi în ea versurile albe
de bandajat orice durere. Tăcerea precum
un paravan după care îţi demontezi inima.



Motivi

Esiste sempre un motivo per disperare,
per sparire – il mondo come una donna amata che scorda
troppo in fretta o la fontana che tutte
le bocche assetate abbandonano. Forse l’aria
infedele che ci respira o una tempesta
scoppiata all’improvviso. I crolli inevitabili,
quasi desiderati, di stagione in stagione.
Altrimenti le piccole gioie, il vaneggiamento quotidiano,
l’ingenuità dei segreti (lo stelo d’erba, l’uccello,
la carne vegetale). La vita, il sentiero che li attraversa,
il camminare su questo filo. E a volte il tempo
sospeso dell’amore. Allora ti sembra di capire,
collegato a quella rete segretissima. Oppure
ti meravigli di tutto e ti rendi conto che qualcuno ha già scritto
di queste cose. In un’altra lingua,
su un altro continente, e poi qualcuno ha tradotto
questi messaggi essenziali. Ma nessuno ha ancora descritto
il profumo della donna abbandonata all’alba,
un’ombra ora futile della quale ti sbarazzi
dopo aver sciolto tutti i nodi). E i suoi capelli
continuano a tacere, senza memoria, come un archetto sfilacciato
ed è troppo tardi per cercare ancora la partitura



Motive

Există întotdeauna un motiv să disperi,
să dispari – lumea ca o iubită care uită
prea repede sau fântâna pe care toate
gurile însetate o părăsesc. Poate aerul
necredincios care ne respiră sau o furtună
iscată din senin. Prăbuşirile inevitabile,
aproape dorite, din anotimp în anotimp.
Altfel bucuriile simple, reveria zilnică,
naivitatea tainelor (firul de iarbă, pasărea,
carnea vegetală). Viaţa, drumul printre ele,
mersul pe această sârmă. Şi uneori timpul
suspendat al iubirii. Atunci parcă înţelegi,
racordat la reţeaua aceea ultrasecretă. Sau
te miri de orice şi constaţi că unul a scris
în alt secol despre acestea. În altă limbă,
pe alt continent, iar apoi cineva a tradus
aceste mesaje esenţiale. Dar nimeni încă
nu a descris parfumul femeii părăsite în zori,
o umbră acum de prisos pe care o lepezi
după ce i-ai deznodat toate sforile. Iar părul
ei tace, fără memorie, ca un arcuş ciufulit
şi e prea târziu să mai cauţi partitura.



Giorni e notti

Di giorno facevamo oroscopi, calligrammi,
mandala, giochi di parole, abbozzi,
poi nutrivamo il corpo. Lo spirito
si prendeva da sé la sua parte, senza domandare,
le sue vie erano ancora sconosciute.
Si rimetteva con un nonnulla, in segreto,
poiché cosi voleva il muscolo del cuore.
Ma di notte accadeva tutt’altro:
nelle tenebre del mare, gli animali sottili
con nomi di fallimenti cominciavano a salire,
i lunghi sogni lottavano contro le chimere
per conquistare il bastione delle palpebre,
le gerarchie degli abissi si schiarivano.
Paesaggi compressi cadevano dalle cornici,
la malinconia sbatteva spesso le ciglia come una diva.
Le loro lacrime erano tanto salate
quanto qualsiasi altro oceano – eeh, il buio,
che personale batiscafo alla deriva.



Zile şi nopţi  

Ziua făceam zodiace, caligrame,
mandale, calambururi, eboşe,
apoi hrăneam trupul. Spiritul
îşi lua singur tainul, fără să întrebe,
căile lui erau încă neştiute.
Se întrema din te miri ce, în taină,
fiindcă aşa voia muşchiul inimii.
Dar noaptea era cu totul altceva:
în tenebrele mării, animalele suple
cu nume de eşecuri începeau să urce,
visele lungi se luptau cu himerele
pentru a cuceri bastionul pleoapelor,
ierarhiile din adâncuri se limpezeau.
Peisaje comprimate cădeau din rame,
melancolia clipea des ca o divă.
Lacrimile lor erau la fel de sărate
ca orice ocean – ehei, întunericul,
ce batiscaf personal în derivă.

La poesia

Più scorre la vita, e più diventa leggera,
una mongolfiera riscaldata dal sole. Si libera
dei nastri colorati, delle zavorre e del piombo
e sale verso la stratosfera, finché l’aria la sostiene.
Quando il cielo si fa quasi nero, una grande
tristezza la spinge di nuovo verso terra, la tira
in basso verso il limitare delle nuvole. Ma non sfugge
ai fulmini, da una forma perfetta sulla quale
il vento vibrava innamorato, rimane una povera
cornamusa rotta, una pelle di capra bagnata appesa
alla più alta cima del monte. Nessuno
le rivolge più neanche uno sguardo anche se
dalla sua materia si potrebbe rifare il volo
o i manoscritti del mar morto,
un grande dipinto o una bandiera. Quasi
tutto si può riscrivere dalla memoria.
Il resto è un’altra storia.



Poezia  

Cu cât trece viaţa, se face tot mai uşoară,
un balon încălzit de soare. Se dezbară
de panglici colorate, lesturi şi plumb
şi urcă spre stratosferă, cât o ţine aerul.
Când cerul se face aproape negru, o mare
tristeţe o apasă iar către pământ, o trage
în jos înspre zona norilor. Dar nu scapă
de fulgere, dintr-o formă perfectă pe care
vântul vibra îndrăgostit, rămâne un biet
cimpoi spart, o piele udă de capră atârnată
pe cel mai înalt vârf de munte. Nimeni
nu-i mai aruncă acum nici o privire deşi
din materia ei s-ar putea reface zborul
sau manuscrisele de la marea moartă,
o mare pictură sau un steag. Aproape
totul se poate rescrie din memorie.
Restul rămâne un alt fel de istorie.

Dan Dănilă
Traduzione italiana di Cristina Ciobotaru
(n. 10, ottobre 2013, anno III)