«Nessuna patria è al di sopra». Versi di Dan Dănilă

Con il titolo Nessuna patria è al di sopra, pubblichiamo in edizione bilingue una selezione di poesie di Dan Dănilă, poeta, traduttore e artista plastico di Sibiu nato nel 1954. Debutta nel 1973 sulla rivista «Transilvania». Autore di sette volumi di poesie proprie e di sei volumi con traduzioni di Rilke, Villon, Aichelburg, Scherg, Roth. È presente in numerose antologie e sulla stampa letteraria romena e internazionale con poemi propri, traduzioni dal tedesco, inglese e francese, prosa, saggi e opere di pittura e grafica. Membro della filiale di Sibiu dell’Unione degli Scrittori Romeni e dell’Exil PEN di Germania. Vive in Germania dal 1990.
Le poesie sono estratte dalla raccolta Atlantida există (Atlantide esiste), Ed. Limes 2011, e sono tradotte in italiano da Francesca Paşcalău e Laszlo Alexandru.

Viaggiatore

Tutto ciò che dimenticavo nel sonno si aggiungeva alle mattine
con giovani stelle, tutto sembrava ripetersi all’infinito,
quindi con tutta l’ansia ho preso le mie radici
e sono partito. Non c’è altra via d’uscita che sull’acqua
quando la terra nasconde apposta i suoi sentieri.
Quando sei l’eterno apolide o il viaggiatore
clandestino sull’arca (un posto molto adatto
per riprenderti) i sogni sembrano più costanti
della pietra, del muro delle case abbandonate.
Delle visioni con stormi d’uccelli giovani che migrano
verso una sponda sconosciuta. Gli amici diventano
vaghe sagome nella notte al babordo,
amate voci spente da strisce di nebbia.
Senza una pregevole carta geografica, senza un sacco pieno d’avorio
sei buttato sulla prima isola deserta. Che preghiere
dire sulla montagna di guano, senza venerdì
e nessun altro giorno più vicino? Nemmeno
un pappagallo che ti imiti, robinson,
robinson. Arcipelago della tristezza, leccato dalle onde,
morso dal tifone, terra ostile dei bipedi,
vecchio nido abbandonato.



Pasager  

Tot ce uitam în somn se adauga dimineţilor
cu tinere stele, totul părea că se repetă la infinit,
deci cu toată neliniştea mi-am luat rădăcinile
şi am pornit. Nu mai este altă ieşire decât pe apă
când pământul îşi ascunde dinadins potecile.
Când eşti veşnicul apatrid  sau pasagerul
clandestin de pe arcă (un loc foarte potrivit
pentru a te reculege) visele par mai statornice
decât piatra, decât zidul caselor părăsite.
Vedenii cu stoluri de păsări tinere migrând
către un ţărm necunoscut. Prietenii devin
nişte vagi siluete în noaptea dinspre babord,
iubitele voci stinse de cornuri de ceaţă.
Fără o hartă preţioasă, fără un sac plin de ivoriu
eşti aruncat pe prima insulă pustie. Ce rugăciuni
să spui pe muntele de guano, fără vineri
şi nici o altă zi mai aproape? Nici măcar
un papagal care să te îngâne, robinson,
robinson. Arhipelag al tristeţii, lins de valuri,
muşcat de taifun, nepământ al bipezilor,
vechi cuib părăsit.




Cimiteri

Nessuna patria è al di sopra e nessuna
torre merlata è la più alta nel cuore.
Anche se fa male confrontare i paesaggi
che ti crescevano una volta intorno,
una specie d’icone che si superavano così
facilmente. Ognuno con i suoi santi. Solo i nostri,
con le lacrime di cera sembrano chiederti qualcosa
e non sai cosa vogliono. E da un’età in poi cominci
a diventare un turista di cimiteri, più sono vecchi,
più cercati sono sulla mappa. Quell’odore
di gigli e di verderame bagnato dalle piogge ti attrae
sin dalla stazione. Da un tempo, le donne più
interessanti sono le vedove con il velo.
Il marmo con le venature blu sembra respirare,
è silenzio e tutti si muovono attenti, è un mondo
quasi privo di fretta e di volgarità.
Quando il becchino ti chiede da accendere puoi vedere
l’abisso già preparato per un altro e la sfumatura
quasi carnale dell’argilla umida. E tutte
le fosse del mondo, l’hai saputo adesso, hanno lo stesso
colore. Oltre i muri c’è un altro paesaggio,
quasi incompatibile, mentre i morti si
bagnano nel vuoto.



Cimitire  

Nici o patrie nu este mai presus şi nici
un turn crenelat nu e cel mai înalt în inimă.
Chiar dacă e dureros să compari peisaje
care îţi creşteau altădată de jur împrejur,
un fel de icoane prin care se trecea atât de
uşor. Fiecare cu sfinţii lor. Doar ai noştri,
cu lacrimi de ceară parcă te roagă ceva
şi nu ştii ce vor. Iar de la o vârstă începi
să devii turist de cimitire, cu cât mai vechi
cu atât mai căutate pe hărţi. Mirosul acela
de crini şi cocleală muiată de ploi te atrage
încă din gară. De la o vreme, femeile cele
mai interesante sunt văduvele cu voal.
Marmura cu vinişoare albastre parcă respiră,
e linişte şi toţi se mişcă atenţi, e o lume
aproape lipsită de grabă şi vulgaritate.
Când groparul îţi cere un foc poţi să vezi
abisul deja pregătit pentru altul şi nuanţa
aproape carnală a lutului jilav. Şi toate
gropile din lume, acum ai aflat, au aceeaşi
culoare. Dincolo de ziduri e un alt peisaj,
aproape incompatibil, pe când morţii se
scaldă în gol.




Carriera

Avrei dovuto mettere il dito nella piaga sin
da quando non c’era. Non lasciarmi portare via
dalle apparenze, rosicchiare le mie unghie utilmente.
Quelli che ormai ce l’hanno fatta fingono
i santi, nascondendo le piccole corna sotto gli allori,
invece di mettersi in testa la cenere pesante
dei loro fascicoli bruciati con la complicità dei mastini.
Dovevo ascoltare il mio vicino ferroviere,
tappezzare il mio salotto con certificati
di buona condotta, di eroe della rivoluzione,
di pioniere emerito. Come si dimentica tutto presto e
quanto sembrano convincenti l’affettata modestia,
i rumori del mercato e gli articoli di fondo.
Potevo essere dottore in qualcosa, un licenziato rimane
un licenziato e lo spirito accademico è
un altro paio di maniche. Avessi citato solo i poeti
di corte, di salotto, di respiro più ampio.
Adesso soffoco tra eterni aspiranti
ai premi regionali, geni incompresi e membri
di partito con tre libretti. Fingo
di non vedere il timbro contraffatto, i visi anacronistici,
i sorrisi falsi e il segno di Caino raschiato
con la lama. Non ho scelto bene i miei nemici,
è troppo tardi per me per inviare lettere anonime.



Carieră

Trebuia să fi pus degetul pe rană încă
de pe când nici nu era. Să nu mă las dus
de aparenţe, să-mi rod unghiile cu folos.
Cei care sunt acum aranjaţi pozează în
sfinţi, camuflându-şi corniţele sub lauri,
în loc să-şi pună pe creştet cenuşa grea
a dosarelor arse cu complicitatea dulăilor.
Trebuia să ascult de vecinul meu ceferist,
să-mi tapetez sufrageria cu certificate
de bună purtare, de erou al revoluţiei, de
pionier emerit. Ce repede se uită toate şi
cât de convingător sună falsa modestie,
zvonurile din piaţă şi articolele de fond.
Puteam fi doctor în ceva, o licenţă rămâne
o licenţă iar spiritul academic e altă mărie
cu altă pălărie. Să fi citat doar din poeţii
de curte, de salon, de mai largă respiraţie.
Acum mă sufoc printre veşnici aspiranţi
la premii regionale, genii ratate şi membri
de partid cu trei carnete. Prefăcându-mă că
nu văd ştampila mişcată, feţele anacronice,
zâmbetele false şi semnul lui cain răzuit
cu lama. Nu mi-am ales bine duşmanii,
e prea târziu să mai trimit anonime.




Marginale

Arrivato di nuovo al margine dell’anno
mi sporgo oltre l’orlo del mondo,
guardo verso l’ignoto, poi
rinuncio e dilato i miei pori, aspettando
un suono più grave che viene dalla dogana.
Adesso devi sapere esattamente cosa vuoi,
il futuro è aperto per i lucidi,
per i sognatori che non hanno niente
solo forse la sensazione di un ricordo,
per coloro non ancora nati, nuotando
nel loro mare amniotico. Per tutti?
Niente più strano del margine,
la cima: puoi cadere o puoi alzarti.
Vedo un libro ma le parole scorrono via.
Dacci un segno, una chiamata sonora
o una stella rovesciata al mezzogiorno.



Marginală  

Ajuns din nou la margine de an
mă aplec peste muchia lumii,
privesc înspre necunoscut, apoi
renunţ şi îmi dilat porii, aşteptând
un sunet mai grav dinspre vamă.
Acum trebuie să ştii exact ce vrei,
viitorul e deschis pentru cei lucizi,
pentru visătorii care nu au nimic
decât poate senzaţia unei amintiri,
pentru cei încă nenăscuţi, înotând
în marea lor amniotică. Pentru toţi?
Nimic mai ciudat decât marginea,
culmea: poţi să cazi sau să te înalţi.
Văd o carte dar cuvintele se scurg.
Dă-ne un semn, o chemare sonoră
sau o stea răsturnată în miez de zi.




Sanatorio

Per tutto l’inverno mi sono nutrito di tristezza
e di bucce bagnate di pianto – la gente
era al di là del vecchio muro, il nido
del cuculo era imbiancato sotto la gronda,
le inferriate arrugginite odoravano di formolo.
Sagome bianche senza ali, angeli falsi
galleggiavano davanti alle porte con finestre
armate con filo di ferro, infierivano sui corridoi
dell’anima. Aspettavo una lettera, un
biglietto infilato di nascosto insieme alla porzione,
qualcosa dal mondo del gioco ininterrotto.
Per tutto l’inverno ho decifrato un rebus gigante,
ancora più inutile del rimedio ingannevole.
Poi ho riletto tutti i libri possibili.
Mi sono stancato ad ascoltare tutte le piogge,
aspettando sempre la meravigliosa ambasceria di un battito
d’ala sopra la gabbia placcata d’oro.



Sanatoriu 

Toată iarna m-am hrănit cu tristeţe
şi coji umezite de plâns – oamenii
erau dincolo de vechiul zid, cuibul
de cuc încărunţise sub streaşină,
gratiile ruginii miroseau a formol.
Siluete în alb fără aripi, îngeri falşi
pluteau prin faţa uşilor cu geamuri
armate cu sârmă, bântuiau coridoarele
sufletului. Aşteptam o scrisoare, un
bilet strecurat în secret odată cu tainul,
ceva dinspre lumea jocului neîntrerupt.
Toată iarna am descifrat un rebus uriaş,
chiar mai inutil decât leacul şarlatan.
Am recitit apoi toate cărţile posibile.
Am obosit ascultând toate ploile, tot
aşteptând miraculoasa solie a unei bătăi
de aripă deasupra coliviei suflate cu aur.




La cosa più difficile

Riconoscerti nello specchio della mia paura,
ma senza dare la colpa né all’argento, né
all’incompetenza del cesellatore, alla nebbia o
all’oscurità. Faccia a faccia quando il soffio
appanna il tempo e lo spazio tra te e
l’altro fratello gemello, il cuore nascosto.
Difficilmente si avvezza la vista
al buio del cuore e la mano alla lama del coltello.
Da qualsiasi parte dello specchio è un’arte tagliare
le fette uguali, masticare a lungo per il resto del giorno.
Osservare la goccia scolata sulla finestra
opaca provando a indovinarne il percorso esitante,
stare zitto sorridente quando ti divorano le vecchie sillabe
nella tua cella solitaria. Addestrare lumache
e scarafaggi recitando in mente Villon.
Riflessa in ogni ruga si estende sui muri
l’illustrazione, l’autoritratto dell’angelo caduto.



Cel mai greu lucru 

Să te recunoşti în oglinda propriei spaime,
dar fără a da vina nici pe argint, nici pe
nepriceperea şlefuitorului, pe ceaţă sau
întuneric. Ochi în ochi, când răsuflarea
abureşte timpul şi spaţiul dintre tine şi
celălalt frate geamăn, ascunsul inimii.
Cât de greu se deprinde vederea cu
întunericul inimii şi mâna cu lama cuţitului.
De oricare parte a oglinzii e o artă să tai
felii egale, să mesteci îndelung restul zilei.
Să urmăreşti picătura prelinsă pe geamul
opac încercând să-i ghiceşti traseul şovăielnic,
să taci zâmbitor când te devoră vechile silabe
în celula ta neîmpărtăşită. Să dresezi melci
şi gândaci recitindu-l în gând pe Villon.
Reflectată în fiecare rid se întinde pe ziduri
gravura, autoportretul căzutului înger.

Dan Dănilă
Traduzione di Francesca Paşcalău e Laszlo Alexandru
(n. 2, febbraio 2015, anno V)