Alexandru Macedonski, innovatore della poesia romena moderna

Nel 2024 ricorrono 170 anni dalla nascita del poeta Alexandru Macedonski (1854-1920), fondatore del movimento simbolista romeno e il principale innovatore della poesia romena moderna, non solo sotto l'aspetto formale. Visse a lungo all’estero, trascorrendo molti anni in Francia e in Italia, dove soggiornò a Pisa, Firenze, Venezia, Genova. Durante la sua permanenza in Francia, subì molto l’influsso della poesia di Baudelaire. Al suo ritorno in patria diede vita ad un periodico, «Literatorul», dalle colonne del quale attaccò violentemente il cenacolo della Junimea e la poesia di Eminescu.
Nei raffinati versi delle raccolte Poezii (1882), Excelsior (1895), Flori sacre («Fiori sacri», 1912), Poema rondelurilor («Il poema dei rondelli», postumo, 1927), ha cantato la sorte infelice del genio, le ingiustizie del mondo, ma anche le bellezze esotiche e la prorompente forza vitale. Temi consimili appaiono nelle novelle di Cartea de aur («Il libro d'oro», 1902), in qualche dramma, come Moartea lui Dante («La morte di Dante»), e nella originale produzione francese, consistente nella raccolta di versi Bronzes (1897), nel romanzo Le calvaire de feu (1906) e nel dramma Le fou (1910).
In Italia, versi di Alexandru Macedonski sono stati pubblicati in tre antologie: la prima, del 1961, Antologia della poesia romena, a cura e traduzione di Mario De Micheli e Dragoș Vrânceanu, Firenze, Parenti Editore; la seconda, sempre del 1961, Italia dei poeti, liriche dedicate all’Italia da poeti di tutto il mondo, a cura di Emilio Mariano, traduzione di Rosa del Conte e Francesco Politi, Milano, Nuova Accademia; la terza, del 1985, Antologia della poesia romena. Dagli inizi fino ai nostri giorni, vol. I, selezione dei testi e presentazioni critiche degli autori di Andreia Roman, traduttori vari, Padova, Centrostampa di Palazzo Maldura (per uso dei corsi di romeno).
L'Istituto Culturale Romeno ha omaggiato il poeta, come anche la nostra rivista che pubblica una selezione di versi in edizione bilingue, estratti dall'antologia sopra citata del 1961.




Strofe per le rose che muoiono

È la stagione delle rose che muoiono,
muoiono nel giardino e muoiono in me:
ed erano così piene di vita.
Ora un nulla le sfoglia.

In ogni cosa avverti un brivido,
la desolazione ci invade:
è la stagione delle rose che muoiono,
muoiono nel giardino e muoiono in me.

Nella tristezza del crepuscolo
vagano confusi sospiri,
nella grande notte che viene
dolcemente le rose piegano la fronte…

È la stagione delle rose che muoiono.

(1927)



Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine.
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

În tot se simte un fior.
O jale e în orișicine:
E vremea rozelor ce mor
Mor în grădini și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor...

E vremea rozelor ce mor.




La steppa

Invano l’uomo avanza ed opprime:
la steppa infinita resta un dominio vergine
che l’aratro non turba né le città.

Sotto l’erba di seta, in onde senza fine
si riversa, oltre le rive, sopra gli stagni,
e investe il cielo fuggendo verso Oriente.

In questo selvaggio ondulato deserto
calpesto il mio passato, m’inoltro anima e corpo,
dimentico una vita di sanguinosi oltraggi.

E mi sento rinascere a un sogno più profondo.

Il sole incendia i miei capelli,
il sangue irrompe caldo nelle arterie.
Per il cavallo che stringo tra le gambe sono tormento.
Una forza impetuosa m’invade,
darei l’ebbrezza alla vergine che m’opponesse un diniego,
nel cuore del nemico pianterei il coltello.

Sul mio cavallo di steppa, abbagliante visione,
passo come vertigine avvolto di sabbia d’oro
e quando la luna diffonde il suo latte sull’erba frusciante,

vegliano chiare stelle la mia tenda sterminata.

La violenza del vento scatena l’uragano.
Esala il respiro un fiato autunnale.
Gelido e fatale si distende il deserto.

La vita non sospende il corso delle stagioni:
esplode come fuoco dalle più fredde ceneri.
Tornerà, tornerà ancora il luminoso Germinal!

Invano il mio cuore è provato dal dolore,
non può restare per sempre nella disperazione,
è ancora il nido, il paradiso di un tempo…

Ciò che è fiorito, fiorirà, ciò che ha cantato, canterà.

(1895-1897)



Stepa

În zadar, asupritoare, omenirea-naintează,
Stepa largă e şi astăzi un domen necucerit;
N-o despintecă nici pluguri, nici oraşe n-o brăzdează.


Pe sub iarba mătăsoasă cu talaz neţărmurit,
Se revarsă fără margini printre locuri mlăştinoase,
Şi de ceruri se izbeşte alergând spre răsărit.


În acea sălbăticie de pustiuri onduloase,
În picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund,
Uit o viaţă amărâtă de ultragii sângeroase,


O renaştere întreagă într-un vis tot mai profund.


Părul meu aprins de soare este tot o scânteiere;
Caldul sânge prin artere năvăleşte înteţit…
Pentru calul strâns în pulpe sunt sălbatică durere.


De-o năprasnică putere mă resimt însufleţit…
Pe potrivnica fecioară aş turba-o sub plăcere,
Şi duşmanul dintr-o dată l-aş înfige sub cuţit.


Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec vârtej de aur roşu de nisip înfăşurat,
Şi când luna stoarce lapte peste iarba şoptitoare,

Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

Dar un crivăţ năpusteşte viscolirea lui brutală…
Inspirarea exalează un suspin automnal,
Şi pustia îngheţată se desfăşură fatală.


Viaţa însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,
Din cenuşa cea mai rece izbucneşte înfocată,
Se va-ntoarce, se va-ntoarce strălucitul Germinal.


Şi mi-e inima, zadarnic, de răstrişte încercată
Pentru veci, sub dezolare, nu se poate mormânta…
E tot raiul de-altădată, e tot cuibul de-altădată…

Ce-a-nflorit reînfloreşte, ce-a cântat va mai cânta.




Lewki

L’isola d’avorio e di fulvido oro.
sotto l’azzurro sorge e cresce meravigliosa,
ora baciata dai flutti, ora colpita dai venti,
tra schiume bianche come gigli reali.

Sulle rupi di silice palpita una fiamma,
la porpora cruenta del suole che muore.
Grandi gabbiani volano verso le regioni del sogno,
un impero di spazio, senza leggi e confini.

Marinaio, getta l’ancora! Ecco, la notte è venuta.
Scoglio solitario, aprimi le braccia!
Io ti sono fratello perché sono vetta e abisso.
Porto a te un corpo coperto di cenci e un’anima offesa.

O bionda Lewki, gemma preziosa, scoglio
che non conobbe mai casolare, casuale rifugio,
brilla, se puoi, più dolcemente e getta sulla mia nostalgia
un riflesso dell’alta pace che dimora sotto i tuoi celi.

(1912)



Lewki

De sidef și de-aur roșu sub al cerului azur,
Zvelta insulă apare și sporește minunată,
Sărutată când de valuri, când de vânturi asaltată
Printre-ocolul spumei albe — crini regali, jur-împrejur.

Peste-al țărmurilor silex palpitează-o-nflăcărare,
Via purpură de sânge a solarei agonii;
Mari flamanzi prin aer zboară spre-ale visului domnii
Un imperiu de spațiu fără legi și grănițare.

Ancorează, marinare! Iată: noaptea s-a lăsat...
Și tu, stâncă solitară, fii cu brațele deschise
'Ți sunt frate, căci ca tine sunt și culme și abise,
Și-ți aduc un corp în zdrențe și un suflet ultragiat.

Rară gemă — blondă Lewki — stâncă unde, niciodată,
Nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întâmplător,
Scânteiază tot mai dulce, și aruncă pe-al meu dor
Un reflex din nalta pace de sub bolta-ți înstelată.


Alexandru Macedonski
(n. 10, ottobre 2024, anno XIV)