Dino Buzzati şi Contele de Lautréamont: Fatalitatea cercului

La urma urmelor, stângăcia relațiilor interumane, tot acumulând erorile, devine o slăbiciune de neiertat, izvor de incomunicabilitate și de singurătate fără leac. Va trebui un „cataclism sideral nebănuit”, făcând iminentă coliziunea dintre Lună și Pământ (Farmecul naturii, din Șaizeci de povestiri), pentru ca Adolfo Lo Ritto, „zugrav decorator”, de cincizeci și doi de ani, și mai tânăra lui soție, Renata, să-și poată uita certurile meschine, regăsindu-se unul pe celălalt. Iar Lautréamont-Maldoror comentează: „Cine să priceapă de ce doi îndrăgostiți care până mai ieri se idolatrizau, pentru o vorbă prost înțeleasă, o apucă unul spre răsărit, celălalt spre apus [...], și nu se mai revăd niciodată [...]” (Cânturile lui Maldoror, Cântul Întâi, 9)...
Din convențiile stupide – ducând la lipsă de spontaneitate și la teama de ridicol – se iscă nu o dată situații precum cea a trenului (Ceva se-ntâmplase, din Prăbușirea Balivernei) lansat „cu o viteză nebună” spre o destinație unde cu siguranță se declanșase „ceva înfiorător”... Deși (în frunte cu naratorul) călătorii mai întâi intră la bănuieli, apoi capătă certitudinea grozăviei, „nimeni [...] nu îndrăzni să rupă tăcerea”, chiar dinaintea unor semne de netăgăduit. „Din decență, dintr-o mizerabilă respectabilitate umană”, nici unul dintre ei nu va trage in extremis „maneta semnalului de alarmă” pentru a opri sinistra goană spre pierzanie: „Cu cât creștea spaima, cu atât sporea în noi și reținerea”.
Culmea absurdului va fi însă atinsă când oamenii vor începe sistematic să-și renege faptele bune și emoțiile, ferindu-se cu orice preț să le facă publice! „Sihastrul” Silvestro (Câinele care l-a văzut pe Dumnezeu, din Prăbușirea Balivernei) i-o va spune pe șleau brutarului Defendente Sapori, „stingherit” că fusese surprins în flagrant delict de „milostenie”: „Există în voi, oamenii, un soi de rușine... Țineți musai să păreți mai răi decât sunteți de fapt [...]”. Așadar, povestea familiei Elfenkranz (Scandalul, din Cu tot regretul vă...) – pierzând „bunul” renume și încrederea societății când se descoperă că pe ascuns tatăl („preacinstit” escroc) făcea pe filantropul, mama se ducea să-și vadă o mătușă bătrână (nu amantul), iar sub aerele lor de desfrânată (respectiv de derbedei) fiica mai mare ocrotea câțiva orfani și frățiorii ei erau niște elevi-model – va constitui numai o exemplificare dusă până-n pânzele albe a unei situații mai mult decât banale.   
Așijderi, „mulțimea deasă” strânsă în jurul unui tânăr înecat sinucigaș nici măcar n-a încercat să-l „răstoarne” ca să vadă dacă mai poate fi încă readus la viață! După satisfacerea curiozității: „Fiecare se retrage în tăcere. [...] De teamă să nu pară sensibil, nici unul nu s-a urnit de după meterezul gulerului de la cămașă”. Până la urmă, tot Maldoror – proscrisul – a trebuit să ia inițiativa... Singurul care mai putea cuteza să exclame fără falsă pudoare: „Ce frumos e să-i scapi cuiva viața!”. De altfel, un soi de miracol efemer subliniază caracterul cu totul excepțional al gestului său: „În acea clipă supremă, s-a putut observa că mai multe riduri au dispărut de pe fruntea călărețului, întinerindu-l cu zece ani. Dar vai! ridurile vor reveni [...]” (Cântul al Doilea, 14)...   
Chiar atunci când prilejuiește pățanii caraghioase – să ne amintim de naratorul buzzatian care, alături de alți clienți (Coridorul marelui hotel, din Cu tot regretul vă...), petrece o noapte albă „pe pragul” camerei, într-o pândă reciprocă a clipei prielnice pentru a intra „la closet”, „rușinându-se unul de celălalt” –, contratimpul relațional insolubil rămâne tragic (la modul kafkian). Iată de ce Maldoror, vrând să „râdă ca și ceilalți”, n-a izbutit – nici măcar după ce, înșfăcând „lama unui briceag cu tăiș ascuțit”, și-a „spintecat carnea de ambele părți ale locului unde se unesc buzele” –: singurul lucru pe care l-a zărit apoi răsfrânt într-o „oglindă” a fost un rânjet sardonic, plus jalea unei „guri vătămate de bunăvoia mea” (Cântul Întâi, 5)! 

Vechea controversă asupra justificării Artei

Cum să nu tragi de aici concluzia că Făcătorul în stare să fi conceput o lume ca asta ar fi El însuși prididit de relele cu care a copleșit-o – mai cu seamă de îndoială? De când cu atrocea viziune în care l-a surprins „pe cel care singur își zice Creatorul” în plină ședință de canibalism, sub pretext că: „Eu v-am creat, așadar am dreptul să fac cu voi tot ce poftesc” (Cântul al Doilea, 8), Lautréamont-Maldoror știe că „statornicia nu și-a împlântat în oasele tale harponul [...] sălașului său de veci”, și că nu prea sunt temeiuri de-a invoca scuza vreunei inconștiențe divine – ipoteza că „răul și binele, adunate laolaltă, s-ar revărsa din [...] crăiescul tău piept gangrenat prin [...] vraja tainică a unei puteri oarbe” (Cântul al Doilea, 12)... Cea de-a șaptea zi după Facerea Lumii a adus pesemne cu coșmarul în care „Domnul Atotputernic”, „cu veșmintele în zdrențe”, „beat ca o ploșniță”, e huiduit de creaturile Sale nemulțumite, și cu precădere de om, care (drept răzbunare) „se găinăță vreme de trei zile pe chipul său august” (în Cântul al Treilea, 4). Iar unica învățătură cu care Se alege din escapada la „lupanar” – retrăgându-Se „singur, posomorât, dezgustat și hidos” (Cântul al Treilea, 5) – e conștiința pildei proaste pe care le-a dat-o supușilor Săi...  
De ce credeți că pomenitul „Creator” va sfârși prin a ceda insistențelor acelui „pisălog”, alias „desenatorul” omului? Doar ca să-l lase odată în pace? Posibil, dar cine știe dacă acea „idee nebunească”, acel „capriciu primejdios” nu i se va fi părut și un „joc fascinant”, o „teribilă ispită”, „întâmplă-se ce s-o-ntâmpla” (Facerea Lumii, din Colombre)! După ce „Atoatefăcătorul” se va fi jucat în chip atât de amoral (de nu chiar imoral) de-a ucenicul vrăjitor, de ce „monseniorul” episcop (unul din trimișii Săi pe pământ), „singur la țară”, n-ar avea și el voie să se distreze (chit de-a fi mai apoi ros de remușcări) aruncând „experimental” „un păianjen mare” în pânza altuia „încă și mai și” (Retiarii, din Prăbușirea Balivernei)?
Dobândirea sfințeniei va ajunge, în consecință, un lux inutil, iar eterna „beatitudine”, o trândăveală pe potrivă, într-o „vastă galerie” cu „pereți de cleștar”, prin care sfinții nici nu vor mai catadicsi să „repeadă o privire spre universul de dedesubt” – cu excepția celor care, precum sfântul Ermogene (ce va prefera riscul unei înapoieri pe pământ), încetează de-a mai fi „unul de-al lor” (Căderea sfântului, din Colombre)! Iar când „sughițurile de plâns” ale micuței Noretta – căreia un golan, din răutate gratuită, i-a spart „balonul”, „unica bucurie a vieții ei” (Balonul, din Colombre) – vor răzbate, totuși, până la urechile „preafericiților” (tulburându-le „virtuoasele desfătări”...), faptul le va dezvălui doar nemărginita lor neputință: „Ce scârbă de lume!”, e tot ce va fi în stare să zică sfântul Oneto, azvârlindu-și țigara care, căzând pe pământ, „lăsă în urmă o dâră lungă și ciudată” de stea căzătoare (ori, dacă vreți, de „farfurie zburătoare”)...
Ceea ce pare să deplaseze argumentația pe terenul estetic, spre vechea controversă asupra justificării Artei! Nu lipsesc prezumțiile cum că „o alegere estetică nu-i o adevărată alegere” (Søren Kierkegaard): nu numai fiindcă e o chestiune de vocație (ești ales, fie că asta te-ncântă ori ba), dar mai ales fiindcă „esteticul nu este răul, ci indiferența” (ibid.). Mai mult: un mod de-a furniza bentițele de încins fruntea victimei, în locul unei spade de tăiat funiile care o cetluiesc de altar; ba chiar un canibalism ritual, ori o alchimie a crimei – precum „bulzul fecal” al „scarabeului”, ce s-a vădit a fi o „femeie”, dar și un Œuvre au noir, ori (de ce nu?) pur și simplu une œuvre pe cale de zămislire (Cântul al Cincilea, 2)...
Nu întâmplător Lautréamont-Maldoror – după ce notase rafinamentul unei crime fantasmate: „Stiletul acela era gingaș, căci grația și eleganța mi-s dragi până și la uneltele morții” (Cântul al Doilea, 3) – a comparat frumusețea (în Cântul al Șaselea, I)cu „o perpetuă capcană de șoareci, pururi întinsă la loc de animalul prins”. Iar Isidore Ducasse nu se gândea doar la romantici vorbind de „coșmarul ce mână pana de scris” – ca să nu mai pomenim de macbeth-iana maximă: „Toate apele mării n-ar fi îndeajuns ca să spele o pată intelectuală de sânge” (Poezii I)!
Amant și sursă de inspirație pentru Maldoror, Reginald va fi fost jertfit acesteia din urmă: „Vânătoarea cea negativă se prelungi [...]; el pierzându-și treptat puterile, iar tu simțindu-le sporind pe ale tale” (Cântul al Doilea, 7). „Poetul” Joseph de Zintra (Răbojul, din Colombre), ajuns în culmea „gloriei” (dar și la ceasul „notei de plată”), va afla de la „necunoscutul” ce-i aduce „plicul” fatal că: „Arta e luxul care se plătește cel mai scump”, pentru a se fi „gargarisit cu cruzimile vieții”, extrase însă din „mina de aur” a suferințelor „celorlalți”... Până și propria suferință ar fi exploatată tot cu metode de hoitar: „ca să fiți artiști adevărați, trebuie să fiți prost dispuși”, va conchide „micuțul păianjen roșu”, martorul celor mai frumoase performanțe muzicale din cariera „vântului” Matteo, efectul detronării de către rivalul Evaristo (Secretul Pădurii Bătrâne)! La rându-i, vampirul Maldoror s-a lăsat vampirizat de „tarantula cea neagră” a remușcării, pentru ca aceasta (ridicată la rangul de operă) să poată da naștere apoteozei tinerelor sale victime (în Cântul al Cincilea, 7)...
Trebuie așadar întreținută (fie și artificial) acea rodnică nefericire: cum își îndrăgește Bàrnabo, silit să părăsească muntele, „rana de la degetul mare”, făcută de „stâncile crestei”, zgândărind-o ca să sângereze mai departe, ca să nu se vindece „prea iute” (Bàrnabo, omul munților). Iar atunci, destinul îți poate rezerva surpriza unei realități imitându-ți din cele mai rele conjecturi – ca în cazul „scriitorului” Stefano Caberlot (povestirea omonimă, din Regimentul pleacă în zori), care, după ce nu scrisese „toată viața”, „ca un exorcism”, decât despre boala „cea mai temută” (inutil să precizăm care...), se va trezi deodată „trăind pe pielea lui” subiectul unuia din romanele sale, anticipând chiar (cu amară satisfacție), aproape cuvânt cu cuvânt, toate minciunile liniștitoare ale medicului...

Literatura şi raţiunile ultime ale scrisului

Iar dacă „scrisul înseamnă să te excluzi din viață, să te bucuri de propria moarte printr-o impostură ce va deveni cumplita realitate” (Maurice Blanchot), va mocni în sufletul fiecărui scriitor un instinct de conservare-autodistrugere, o respingere-speranță privindu-l când pe om, când pe artist (între care, precum se știe, există un conflict de interese...). Astfel, „bătrânul scriitor” (Secretul scriitorului, din Colombre) explică (într-o scrisoare postumă) cum – scârbit de nocivitatea „gloriei” atinse – și-a orchestrat singur „lenta sinucidere literară”, „o minunată mistificare”, apucându-se să-și „camufleze talentul în floare”, scriind „din ce în ce mai prost”, simulând o „năruire” a forței sale creatoare. Dar își va împinge încă și mai departe autonegarea! Căutându-i în „scrinul cel mare” „adevăratele” scrieri pe care, cică, le lăsase posterității, „cei apropiați” vor da peste „douăsprezece plicuri mari: în fiecare, sute de foi volante”: „Iar pe foi, nici măcar un semn”.
Deși asta poate fi și o ilustrare a faptului că „rostirea perfectă anihilează însăși rostirea” (Chuang-tzî), să nu picăm, totuși, în facilitatea metaforei! Într-o realitate „istorică”, Isidore Ducasse – repudiind, dintr-un foc, pe Lautréamont și pe Maldoror, romantismul și romanul, în fine, chiar literatura (poate și propria viață) – a dovedit că avem de-a face cu o veche oboseală „de soi mare”, cu o renunțare, mai degrabă decât cu vreo quête a absolutului... Rechemând la sine (în Poezii I) „glorioasa speranță” și „virtuțile ofensate”, el n-ar făptui doar o palinodie și n-ar eșua (cum conchide M. Blanchot) doar în „deșertul binelui”, păcătuind printr-o preconcepție pozitivă, așa cum o făcuse înainte printr-o „preconcepție negativă” – ci și-ar pregăti implozia! Care va să zică, se va fi păcălit singur mult mai puțin decât se crede... Să afirmi succesiv două lucruri ce se bat cap în cap înseamnă, la o adică, să le declari egale întru deșertăciune: „Nu oricui îi e dat să abordeze extremele”, proferă el într-o frază sibilinică (din Poezii I).
Printre declarații precum: „Romanul e un gen fals”, „Să reînnodăm firul indestructibil al poeziei impersonale”, el strecoară și altele, în stil: „Nu voi lăsa Memorii” (ibid.), „Poezia trebuie făcută de toți”, „Cel mai bun mijloc de-a convinge e să nu convingi morțiș” (Poezii II)... Căci, dacă un „profesor” sau un „elev” „de liceu” sunt „mai deștepți” ca orice romancier (pardon: „condeier”!), fiindcă s-au abținut să scrie (Poezii I) – și dacă „un adevăr banal cuprinde mai mult geniu” decât toate „opurile” (Poezii II) –, e din pricină că „litera ucide spiritul”, „indistincția primordială a lumii” (Chuang-tzî)! Până și (antifrasticul) clonaj al titlului Poezii ar putea fi un ecou al vechii grozăveli, dar și oglindirea recentei lehamite: de ce să nu păstrezi unul deja rodat, dacă face tot atâtea parale ca oricare altul?
Pentru Ducasse – ca și pentru maestrul întru ratare buzzatian –, era un mod de-a se converti (fără s-o știe) la preceptele taoiste: „Atinge vacuitatea supremă”, „Practică ne-acțiunea” (Lao-tzî)... Era și unicul mijloc de-a rândui într-un scrin de æquanimitas cele „trei personaje” („omul”, „Elohim” și „eul” scriitorului), calul de bătaie al lui Lautréamont în Cânturi! Parc-ai citi în răspăr Republica lui Platon, pe lângă că un ucaz de soiul: „Precumpăni-va răceala maximei!” (Poezii II) echivalează literalmente cu un „Sesam, deschide-te!” al găurii negre! „Un exercițiu cum nu se poate mai serios, tocmai pentru că elimină orice duh de seriozitate” (Philippe Sollers). Recârpite prin „răsturnare, deturnare, răstălmăcire, dezvoltare”, maximele ducassiene „pot părea o culme a derâderii, și totuși sunt umplute de o beatitudine desăvârșită” (ibid.).
O aceeași dezmeticire salutară, dar și euforie a neantului, va sălășlui „în străfundul ființei, întipărită pe plăjile subconștientului” lui Dino Buzzati (Yves Panafieu): iată adevăratul nume al „nădejdii noi” care-l va năpădi pe „prinț” în clipa trecerii spre „ținuturile necunoscute” de dincolo de oglindă (Cei Șapte Soli, din volumul omonim)! Or, apropo de „nădejde”, pentru un scriitor: „Scrisul este [...] nebunia sa, dar o nebunie care e și rațiunea sa” (M. Blanchot). Buzzati o va spune fără înconjur: „Scrisul e una din iluziile noastre cele mai ridicole și mai patetice. [...] Și totuși, asta ți-e meseria, [...] singura ta portiță de scăpare, la o adică” (Mântuirea, din Cu tot regretul vă...). Însuși Isidore Ducasse (expert în mânuirea lăncii lui Ahile...), oricât de categoric al renega el literatura, n-ar izbuti vreodată să se lepede de scriere – „Când îmi pun pe hârtie gândirea, ea nu-mi mai scapă” (Poezii II) –, ce pare să-l apropie de „ordinea” slujindu-i drept pseudonim pentru mântuire. De unde (poate) nostalgia sa pentru epoca „marelui Voltaire”; iar afirmația că „poezia [clasică] e geometrie prin excelență” (Poezii I) sună și ca o dorință nerostită de a-și redobândi echilibrul...
Se agață de „adevărul practic” al „maximei” – un compromis, la urma urmei, între artă și morală, fiind reajustabilă grație „plagiatului” (Poezii II) – cu aceeași îndârjire ca Simone, „dulgherul cătunului” San Giorgio, de „arcul de triumf” ce și-a pierdut rostul după dezertarea soldaților în cinstea cărora îl cioplise: „Dar e trainic, știi? Până și vopselele se țin bine. De ce vrei neapărat să-l dărâmi?” (Știri false, din Cei Șapte Soli). O dovadă în plus a existenței unui „Dumont”, a unui „Laucasse” (dixit René Étiemble, deși el însuși se cam îndoia)...

Scriitorul şi „ieşirea din scenă”

Poate pentru că – deși „scriitorul ce scrie o operă se suprimă” într-însa – nu-i mai puțin adevărat că „se afirmă într-însa”, că-i e „frică de moarte pentru că n-a trăit încă”, „oprit să se bucure de toate cele de către contemplarea care nu-i posesie” (M. Blanchot). Uzură prin lipsa uzurii sfârșind prin a preschimba însăși Moartea în acel „desen de neînțeles, și totuși perfid de fascinant” pe care un „necunoscut” i-l va arăta, noapte de noapte, copilului bolnav Carlo Morro (Dureri nocturne, din Cei Șapte Soli)... În ciuda unei „practici a morții, cu tot aspectul activ și voluntar pe care îl implică” (Y. Panafieu), „grețoasa frică” va fi mai tare decât chemarea neștiutului: ispitit să sară în „piroga” „luntrașului morților”, naratorul va lăsa însă să-i „scape prilejul”, „cu o fericire lașă”, deși își simte „capul înfierbântat de rușine” (Caron, din Cei Șapte Soli).
„Viziunea obsedantă” a unei dezagregări (a trupului, dar și a spiritului), „aceeași care-l silea probabil pe Buzzati să doarmă noaptea cu o veioză aprinsă în permanență” (iarăși Y. Panafieu), a contribuit cu mult și la „ura de nestins” pe care le-o purta Lautréamont-Maldoror „scândurilor adormitoare”, „anihilării periodice a facultăților umane” – deși dă drept unică explicație (în Cântul al Cincilea, 3) faptul că: „Subiectivitatea mea și Creatorul sunt prea mult pentru un singur creier”... De altfel, cine știe dacă „sufletul” „nu-și va ascunde capul sub aripile sperioase, rugându-mă să nu merg mai departe” (Umbra sudului, din Cei Șapte Soli) fiindcă a ghicit lucrul de care Maldoror s-a convins după ce și-a vârât („de trei ori”) gâtul „sub tăișul cel greu” al „ghilotinei” (în Cântul al Doilea, 15) – și anume că: „Existența e fără capăt, [...] habar n-avem dacă suntem excluși dintr-însa [...] ori întemnițați pentru totdeauna” (M. Blanchot)? „Pierderea capacității de-a muri” (cum spune același, în altă parte),  consacrând zădărnicia sinuciderii, justifică renunțarea la aceasta: „simt că sufletul mi-i închingat în zăvorul trupului” (Cântul al Treilea, 1)...
De unde interesul pentru stafii, entități nici absente, nici prezente pe de-a-ntregul – printre care ar putea fi inclusă și „răsfrângerea fantasmagorică” a „propriei imagini” a lui Maldoror pe peretele odăii sale, în „coșmarul pierderii momentane a memoriei” (Cântul al Patrulea, 5), recte „pierderea imaginii speculare, vidul simbolico-subiectiv” (Julia Kristeva). Iar „figura ambiguă” a răposatului doctor Deroz (Omul care-și dădea aere, din Cei Șapte Soli), așa cum o întrezărește profanul profesor Dominici în clipa plecării ei „spre nord, departe, hăt departe”, va părea „aidoma unui cerșetor ori unui zeu”, într-atâta sunt de nedespărțit maiestatea și sărmănia Morții!
De la neputința sfârșitului până la „neputința de-a fi pentru întâia oară” (M. Blanchot) nu mai e decât un pas lesnicios... Spațiul-timp își va pierde astfel pe veci caracterul linear: „Calea veșniciei e arcuită” (Friedrich Nietzsche). Dacă, „revăzând de aproape munții”, Bàrnabo și-a dat seama că: „Nimic nu se schimbase de-adevăratelea” (Bàrnabo, omul munților), era vorba nu atât de vreo idilică dăinuire agrestă cât despre o „fatalitate a cercului” (tot de la M. Blanchot citire)! „Bolovănișurile ce se scurg formând pâlnii lustruite la poalele povârnișurilor” (Bàrnabo, omul munților) aduc grozav cu niscai clepsidre – care (cum prea bine se știe) pot fi răsturnate la infinit...
În ce-l privește, Lautréamont pomenea (în Cântul al Treilea, 5) de un „ciclon giratoriu”, iar execuția lui Mervyn (din Cântul al Șaselea, VIII) a fost doar o acumulare fără frâu de „elipse suprapuse”, de „încolăciri șerpuitoare” înjghebând o „circumferință aeriană”. Legea „vârtejului” – de pildă, cel, „mult zbuciumat”, al „stolurilor de grauri” (Cântul al Cincilea, 1) – presupune o revizitare a tuturor punctelor cercului, deși zisul „vârtej” ar putea însemna la fel de bine și „lupta dată de scriilectură împotriva ispitei centripete [de Unu plotinian], propensiunea sa centrifugă [spre cultură]” (Luca Pițu), dacă nu și „momentul când opera pare cea mai îndepărtată de viziunea comună, și deopotrivă cea mai apropiată de perfecta conștiință de sine” (M. Blanchot)...
Spirala, „supremă tentativă de «statizare» a devenirii” (Mircea Eliade) într-un soi de æternitas, va da uneori și impresia unei sempiternitas. „Totul rămâne neschimbat cu anii” – deși generațiile s-au succedat în paza inutilă a „Pulberăriei” –, mai ales pe fundalul unor sunete recurente: „Cu... cu...”, ori „glasul vreunei broaște” (Bàrnabo, omul munților). Iar Maldoror scoate (în Cântul al Patrulea, 1) un strigăt de groază: „[...] eu... dăinuiesc încă, precum bazaltul!”... „Timpul suspendat”, totuna cu o devenire oarbă, iată adevărata „osândă” îndurată de suflete în anticamera „judecății de apoi”: „Să tot aștepte o veșnicie, pururi cu îndoiala [pascaliană, n. m.] că vor fi vreodată chemați” (Sacrilegiul, din Cei Șapte Soli)!
Pe de altă parte, „trecutul” nefiind (vorba tot a lui M. Eliade) „decât o prefigurare a viitorului”, și invers, prezentul va rămâne doar fantomatic. De aceea, ducându-se la clinica Morgenhaus, condusă de Bruno Bisia – care își consolează pacienții incurabili arătându-le, printr-o „bortă” făcută „în urzeala timpului”, „abisul căscat al viitorului” –, naratorul („Nimeni n-o să mă creadă”, din Nopțile grele) va găsi acea „priveliște” „câtuși de puțin îmbietoare, ba chiar amenințătoare și spectrală”, dominată de „nuanțe cenușii”... Așijderi, cavalcada lui Mario și a lui Maldoror (ce seamănă izbitor cu vestita gravură înfățișându-l pe Mefistofel în goană încremenită alături de Faust) de-a lungul „prundișurilor” de pe țărmul mării n-ar fi putut să fie altceva decât un „galop smintit” (Cântul al Treilea, 1): asta înseamnă „pururi să mori, să mori fără a muri de fapt, să mori moartea” (S. Kierkegaard)!  
„Ce-a fost va mai fi; ce s-a făcut din nou se va face” (Ecleziastul): la ambii scriitori ai noștri, timpurile verbale oglindesc stilistic acea idee. Zărind „firișorul de fum alb ca de vată” ce se înalță deasupra unei „culmi”, semnul (multașteptat) al reîntoarcerii „bandiților” (în Bàrnabo, omul munților), Bertòn, singurul prieten al protagonistului, „afabulează” în felul următor revanșa amândurora (amestecând virtualul cu actualul și cu perfectul): „[...] el și Bàrnabo vor pleca mâine dimineață și vor dispărea prin munți. Tovarășii lor îi caută, suflă [...] în corn, dar în van. Soarele călătorește pe boltă, în tăcerea amiezii, printre norii amurgului, apoi apune [...], dar încă nici urmă de cei doi. Va fi noapte de-a binelea [...] când se vor înapoia [...]. Dar de ce sunt oare atât de zdrențuiți și storși? Ce-i povara cea grea pe care-o poartă pe umeri?”
Cățărându-se pe coastă, Bàrnabo va anticipa căderea de care și el, și Bertòn vor fi cruțați, dar care îi fusese deja fatală camaradului lor Darrìo: „Acuma o să cădem”, cugetă Bàrnabo, „mâna ce scapă strânsoarea, prăbușirea pe spate în gol, [...] un șoc cumplit ce pătrunde până-n creieri. Uite-i colo jos, morți amândoi, în râpa unde sfârșesc bolovănișurile”.
Cât despre Lautréamont-Maldoror, să nu-i uităm proiectele ucigașe țintind o „fetiță zveltă de zece ani”, atât de puternic fantasmate încât pe drept cuvânt își va putea socoti fărădelegea deja făptuită (în Cântul al Doilea, 5): „Aș putea, ridicându-ți de la pământ trupul feciorelnic […], să te înșfac de picioare, să te învârt în jurul capului ca pe-o praștie, [...] și să te strivesc de zid. [...] Fii pe pace, voi porunci [...] să se păzească rămășițele [...] trupului tău [...]. Neîndoielnic, trupul a rămas lipit sus de zidărie [...], dar câinii se pricep să facă salturi înalte [...]”.
Ca să nu mai vorbim de încheierea tuturor subdiviziunilor Cântului al Șaselea, consacrată unor aluzii la un viitor ca un trecut: „Cum de-a putut podul Carrousel să rămână neclintit în neutralitatea-i, la auzul strigătelor sfâșietoare ce păreau să iasă din sac!” (2), ori: „Luați-o în direcția lacului lebedelor; vă voi spune mai târziu de ce se află acolo una neagră tăciune [...], cărând în spinare o nicovală pe care zace cadavrul în putrefacție al unui crab-turtoi” (II) etc.
Biruința Timpului, tocmai pentru că el se anihilează în ființa-neființă nedeterminată ce caracterizează „mișcarea” de „reîntoarcere” (Lao-tzî)... Iată de ce „nu rămâne nici măcar amintirea de altădată, precum nu va fi nici ținere de minte pentru viitor” (Ecleziastul). Căci: „Nimeni nu mai știe când anume a fost construită casa pădurarilor [...]”, iar la sfârșit: „Nimic nu s-a-ntâmplat de-adevăratelea” (Bàrnabo, omul munților)! La rândul lui, Isidore Ducasse a ieșit astfel din scenă: „Cele trei puncte isprăvitoare mă fac să ridic cu milă din umeri. [...] De parcă limpezimea nu făcea tot cât vagul, apropo de puncte!” (Poezii II). „Trei puncte”, ori „trei steluțe” (cu care și-a semnat Lautréamont prima versiune a Cântului Întâi – dar și Maldoror scrisoarea către Mervyn, în Cântul al Șaselea)...

Dumnezeu însuși vădindu-se neînstare să priceapă ca lumea unde duc toate astea, de ce un simplu muritor și-ar lua pe umeri o atât de grea povară? Lautréamont a făcut-o totuși – și a plătit-o scump. Buzzati n-a prea știut cum să procedeze – și el a plătit-o scump. Răzvrătire à la Berlioz, ori descumpănire schubertiană: nici una nu-i mai brează sub compresorul Marelui Paradox; Julio Cortázar le-ar zice amândurora (ca în romanul Câștigătorii) „paiațe de lemn”!
Dacă tot vorbim de materiale: nu mai e oala de lut pierzând (fără greș) bătălia cu oala de fier, ci oala de fier spărgând dinainte oala de lut care-i căptușește în taină propriul lăuntru...