Dino Buzzati şi Contele de Lautréamont, o surprinzătoare similitudine

Nedorita devenire

Există ținuturi pe care credem că le cunoaștem atât de bine, încât am putea jura, cu mâna pe inimă, că n-au nimic în comun – ba chiar dimpotrivă...
Într-una din conversațiile sale cu Yves Panafieu, Dino Buzzati declara, fără înconjur: „N-am practicat niciodată poezia automată a suprarealiștilor. Nu cred absolut deloc în genul ăsta de poezie, pentru că dă numai lucruri plicticoase și nesuferite, ca, de pildă, Lautréamont. După ce-ai citit douăzeci de rânduri din el, ți se pare deja prea mult”.
Din motive evidente, incriminatul n-ar fi avut cum să-și dea și el cu părerea despre acuzator, dar ar fi destul de lesne să ne-o închipuim, când îl auzim zicând (în Poezii I): „[...] moartea, […] neașteptatul, […] sperieturile chibzuite, neliniștile stranii, […] vinovăția unui scriitor lunecat pe panta neantului, […] decrepitudinile, neputințele, […] a sosit vremea să ne răzvrătim în sfârșit împotriva a ceea ce ne scandalizează și ne încovoaie suveran”.
Ei bine, izbesc aici cuvintele: „nesuferite”, „ne încovoaie” și „suveran”. Tot atâtea mărturisiri (mai mult sau mai puțin) indirecte ale uneia din acele aversiuni oglindind mai degrabă renegarea disperată a unei părți din sine...! Lautréamont-Ducasse și-a spălat rufele în public, cu un pamflet antiromantic al unui (cică) fost romantic. Cât despre Buzzati, n-am putea spune ritos că umblă cu șoalda, ci, mai plauzibil, că ignoră adevărata cauză a repulsiei încercate, ori că (aidoma propriilor personaje) încearcă, inconștient, să evite punctul sensibil. În schimb, Cititorul amândurora (ca drumeț versat) nu se lasă amăgit: zăbovind doar oleacă pe cărările pierdute unde orice, bun sau rău, se poate întâmpla, își dă seama că o boltă asemănătoare îl apasă pe creștet, că nori gemeni întunecă aștri binecunoscuți, că vânturi familiare fac să se zbată în același fel lucrurile mlădioase, „dar și simțăminte”...

Oroarea de vârsta adultă

E îndestul de largă și accesibilă calea principală, din care se răzlețesc toate celelalte drumuri, abrupte ori scobite... S-ar putea chema, fără șovăială, oroarea de vârsta adultă: pentru autorul italian din secolul XX, ca și pentru autorul francez din secolul al XIX-lea, maturitatea ar fi (cu un eufemism...) vârsta ingrată. Colonelul Procolo (din Secretul Pădurii Bătrâne) îi destăinuie, „cu glas amar”, duhului Bernardi: „Cât ești mic, toată lumea te răsfață; de cum ai crescut, [...] nici câinii nu se mai uită la tine”.
Și ce să mai zicem de aventura contabilului Sisto Tarra (atât de fălos de recenta-i avansare ca „administrator-șef al firmei”), pomenindu-se, în „podul părăsit” al „viluței” sale, nas în nas cu... el însuși, la vârsta de doisprezece ani? Un „abis” de treizeci și cinci de ani s-a căscat între dânșii. Dar dacă, la început, adultul se simte superior – având senzația că-i ceva „absurd, aproape rușinos, să descindă din puștiul ăla” „prostuț și sperios” –, acesta din urmă va sfârși prin a-i întoarce, dezamăgit, spatele bărbatului anost care nu i-a împlinit nici unul din vechile-i visuri (Când se lasă umbra, din Cei Șapte Soli). Mâinile puse alăturea sunt o sentință fără apel: „[...] părea într-adevăr de necrezut și jalnic ca mâna aia păroasă, butucănoasă și zbârcită, [...] cu unghii galbene și îngroșate, să fi fost cândva micuță, gingașă și albă ca a copilașului”.
Cocoțat printre alți călători pe „imperiala” omnibuzului circulând „între Bastilia și Madeleine”, cu ochii zgâiți, „ficși, ca de pește mort”, la băiețelul de opt ani ce se istovește de-a surda să-l prindă (Cânturile lui Maldoror, Cântul al Doilea, 4), adolescentul Lombano degeaba se indignează înde sine, căci nici el nu va interveni în vreun fel. Emoțiile n-au avut încă vreme să i se tocească, dar ireversibila metamorfoză teratologică începe deja și în el: „Temniță cumplită! Fatalitate hâdă!”. Impresia de coșmar cu ochii deschiși întărește ipoteza unui episod autobiografic – Lombano făcând parte dintre „ficțiunile celeste” în care Lautréamont își caută deopotrivă un ideal amoros și un alter ego.  
Ceea ce am fost deprinși să considerăm drept o evoluție n-ar fi, de fapt, decât o involuție: treptat, maturizarea ar duce la zombificare. Uimit că i s-au evaporat „obișnuitele năzăreli”, „coșmarele”, „obsesiile” – pe scurt, „drăguța de alienare” ce făcuse dintr-însul, de când se știa, o ființă „torturată” –, unul din personajele naratoare buzzatiene își consultă medicul de familie, un „vechi prieten” (La medic, din Nopțile grele). Diagnosticul pică, limpede și răspicat: „Ești mort.”: Iată pasajul: „Ești sănătos tun. Și totuși, ești mort. Te-ai cumințit, [...] ți-ai găsit un loc [...] în societate, ți-ai aflat echilibrul [...]. Și iată-te ajuns un cadavru”.
Ce altceva zicea, la înmormântarea unui copil de zece ani, „preotul religiilor”, în chip de mângâiere pentru familia îndoliată: „[...] acesta, pe care boala l-a silit să nu cunoască decât cele dintâi etape ale vieții, [...] e viul de netăgăduit [...]” (Cântul al Cincilea, 6)? Deși restul frazei – „[…] iar acela a cărui siluetă îndoielnică o zăriți […], deși a trăit mult, e singurul cu adevărat mort” – pare să-l vizeze numai pe Maldoror, în realitate, ar fi valabil pentru întreaga omenire. Lautréamont ne prevenise doar, din start: „Cântărețul […] e mândru că gândurile disprețuitoare și rele ale eroului său zac în toți oamenii” (Cântul Întâi, 4)!
Insensibilitatea, uniformizarea până la mimetism, atonia nu sunt, însă, decât stratul vizibil. Oamenii nu sunt numai victimele unui blestem, ci îl și vehiculează. Nu doar se molipsesc reciproc, ci corup mai departe și tinerele generații. Demonismul acestei influențe (știți sensul medical al cuvântului...) e cu atât mai nociv cu cât e perfid, tăvălit într-o glazură de aparentă normalitate. De unde „presimțirea insidioasă a unei deposedări, a unei excluderi pe furiș” pe care Michel Suffran o va detecta la Buzzati: aceeași care lua la Lautréamont forma devastatoare a unui uragan. Inutil să mai căutăm aiurea sursa urii fiului contra tatălui (cu sau fără majusculă) ce le-a inspirat ambilor scriitori pagini de o rară violență... Gata cu concurența „naturală” din lumea animalelor, unde, chiar dacă se lasă cu încăierări, barem nu apare atâta perversitate la reînnoirea căpeteniei! Puii de om, mai devreme sau mai târziu, își dau seama că au fost prinși într-o capcană.
„Vârsta e o crimă”, vor proclama bandele hăituitoare de „boșorogi” care își îngăduie „luxul de a-i sfida pe tineri cu strechea lor senilă” (Vânătorii de bătrâni, din Colombre). În treacăt fie spus, nici femeile bătrâne (deși, cel mai adesea, sunt prezentate ca niște martire) n-au o faimă mai bună: „Mișcă, babă cloanță! a-nțărcat bălaia!” rânjește unul din „haidamacii de gunoieri comunali” chemați de Gianni și Fedra Kalinen ca să-i dezbare de „blajina tușă Tussi”, de ziua „ridicării vechiturilor” (Călătorie în infernul secolului: Entrümpelung, din Colombre)... Cruzime? Nedreptate? Dar la ce altceva ne-am putea aștepta într-o lume creată de un Dumnezeu având aerul de a colabora atât de bine cu Diavolul, încât ne vine să ne-ntrebăm dacă nu cumva alcătuiesc o entitate unică – sau dacă nu prezintă barem „consanguinitatea” remarcată de Mircea Eliade în Istoria Secretă a Vedelor?  
Buzzati, ca un „agnostic neîmpăcat” (M. Suffran) demn de acest nume, laicizează chestiunile de religie și credință; dar (de pildă) povestea „grădinii” (Călătorie în infernul secolului: Grădina) – „uluitor ostrov de pace”, forfecat cu-ncetul de „rinocerul mecanic” al expansiunii urbane (care împietrește și inimile) – va depăși cu mult cadrul unei fabule profane a contemporaneității, plasând, nici mai mult, nici mai puțin, Raiul taman în centrul Iadului! „Iadul n-ar exista […] dacă n-ar fi fost mai întâi Raiul”, va declara pe șleau naratorului „Mrs. Belzeboth”, regina „drăcoaicelor”. (Cu alte cuvinte: doar atâta bine ca răul proliferator să iasă și mai dihai în evidență!) Asta voise să denunțe și Lautréamont, afirmând (în Cântul al Doilea, 1): „[…] se crezuse [omul] alcătuit numai din bine și dintr-o fărâmă neînsemnată de rău. Dintr-o dată, a aflat de la mine [...] că, dimpotrivă, e alcătuit numai din rău și doar dintr-o fărâmă neînsemnată de bine [...]”.
Și a cui e vina originară? Firește, a „Creatorului, care n-ar fi trebuit să zămislească asemenea lighioane” (Cântul al Doilea, 4). A acestui „dușman atât de apropiat [...], miezul însuși al intimității sale” (Maurice Blanchot)...

Adolescenţa, momentul fatidic

Certitudinea unei rele deveniri pune problema momentului fatidic, de unde nu mai există întoarcere: pentru Buzzati, ca și pentru Lautréamont, acesta ar fi adolescența, când se înfiripă prihana sexualității, pintenul ambiției și, nu în ultimul rând, simțământul morții. Tot atunci, pactul tacit cu Natura (suprema consacrare a copilăriei) se va rupe, s-ar zice fără brutalitate, dar ineluctabil. Ca să-l mângâie de iminenta pierdere pe Benvenuto (nepotul colonelului Procolo din Secretul Pădurii Bătrâne), duhul Bernardi îi dezvăluie că toți ceilalți băieți care „săreau peste zid noaptea ca să vină la serbările noastre, […] ședeau la taifas cu duhurile și cântau cu vântul” – și care, aproape de la o zi la alta, uitaseră totul, nemaivăzând codrul cel fermecat decât cu ochii dezvrăjiți ai oamenilor mari – „[...] nu erau cu nimic vinovați. Atâta doar că încetaseră de-a mai fi copii [...]”! După ce și-a lăsat părinții să-i „împuie capul cu o droaie de nerozii”, ucenicul raționalist se va trezi zăvorât afară, „la o răscruce a tuturor influențelor, mesajelor, semnelor care [...] pentru el au devenit de neînțeles și nu mai pot decât să-l neliniștească” (M. Suffran).
Cu prilejul primei sale împărtășanii, Domenico Molo, doisprezece ani (Sacrilegiul, din Cei Șapte Soli), se va rătăci în labirintul duplicității umane: „Pentru întâia oară, sufletul băiatului se izbea de zidul cenușiu al vieții”. În delirul (dar asta era oare?) de pe masa de operație – pe când medicii se căznesc să-l salveze de o peritonită –, el asistă, purtat pe lumea cealaltă, la propria-i „judecată de apoi”, care îl descalifică drept „copil”, întrucât, în ajun, amânase pentru ceasul morții (care, la vârsta lui, era sinonim cu niciodată) confesiunea unei minciuni intenționate, acordându-și astfel „un lung răgaz”: subterfugiu deja demn de un adult... Revenindu-și, însă conștient de-acuma de „cumplitele scadențe ale vieții”, va anticipa îndată pierderea tuturor celor dragi. Nu se putea închipui o mai mare pedeapsă decât „gustul searbăd al vieții care reîncepea, dar ca presimțirea unui lung calvar”...
Astfel stând lucrurile, să cugetăm de două ori înainte de a-l condamna, sensibiloși-ipocriți, pe Lautréamont-Maldoror, la citirea unei mărturii de soiul: „pe când săruta un copilaș cu obraji trandafirii, ar fi dorit să i-i jupoaie cu un brici” (Cântul Întâi, 3)! La ce bun să-i reproșezi unui ins la care îndurerarea se întoarce totdeauna în furie alo- și automutilatoare (concretă sau fantasmatică) de a nu fi găsit nici o altă soluție pentru a-i ocroti pe nevinovații micuți de un destin încă și mai hidos? Ca atare, „negativitatea e pusă în valoare, încât, față de ea, anchilozarea totalizatoare și autoritară se pomenește degradată” (Julia Kristeva). De vreme ce Domnul însuși nu s-a mai ostenit să-și facă scrupule, pidosnicul nostru „îndreptător de strâmbătăți” are toate „justificările” (Cântul Întâi, 6): „Vai! ce-nseamnă oare bine și rău? Să fie unul și același lucru prin care ne vădim cu turbare neputința, dar și patima de-a atinge infinitul, chiar și cu mijloacele cele mai nebunești?”
Viața întruchipând (dixit tot M. Suffran) „o urzeală strânsă de morți succesive”, orice metamorfoză va rămâne ireversibilă: asta-i aduce la disperare atât pe Maldoror cât și pe personajele buzzatiene! Lor le este inaccesibil ceea ce Kierkegaard numea „repetarea”, ori „reluarea”. „Negustorul de cereale” Giuseppe Gaspari, patruzeci și patru de ani (Orășanul vrăjit, din Spaimă la Scala), în vilegiatură la munte, recunoaște – în „văioaga sălbatică cu pereți de humă roșie”, „încinsă de soare ca o plită”, unde două pâlcuri de băieți se joacă de-a indienii – „ținutul fermecat al viselor și al aventurilor”, și dorește să intre și el în joc, pentru a-și răscumpăra propria-i copilărie; dar va descoperi că „de la un anume anotimp al vieții încolo, nu te mai poți vârî nepedepsit” în „lumea basmelor, care nu mai e a ta”... „Credința greoaie și îndârjită” ce-l însuflețește, defel copilărească, va preschimba „așchia nevătămătoare” pe care micul Sisto i-o trimite în piept într-o adevărată săgeată mortală. Giuseppe își ia revanșa asupra unei vieți mediocre, dar numai sub forma „amarei bucurii” ce-i însoțește agonia.
„Mai face oare s-ajungem până acolo?” pare să se-ntrebe Maldoror. Și numaidecât, cu inima strânsă, se hotărăște să ia lucrurile din pripă, punând la cale știutul ritual de exorcism, iubitor-nemilos, care i-a atras lui Lautréamont o faimă cu iz de pucioasă: „Trebuie să-ți lași unghiile să crească vreme de cincisprezece zile”, după care, smulgând din așternut „un copil cu buza de sus încă netedă ca-n palmă”, „să-ți înfigi unghiile lungi în pieptul lui moale”, adăpându-te cu „sângele” și „lacrimile” lui, dar suferind laolaltă cu el (Cântul Întâi, 6)! Un mod – similar unei opere de artă, ce „neagă lucrurile în existența lor”, dar le „conservă” „în ființa lor” abstractă (M. Blanchot) – de-a bloca devenirea: împiedicându-l pe „beteag” să-și mai „câștige pâinea” singur, îl va împiedica să crească... Printre celelalte ispite susurate de Maldoror – deghizat, cu această împrejurare, în Regele Ielelor – la urechea lui Eduard se va strecura și un: „vino la mine; nu vei munci în veci” (Cântul Întâi, 11). Iar „strigătul de nemărginită ironie” scos de „vampir” auzindu-și victima că imploră părinților: „Dați-mi binecuvântarea!” țâșnește (în mare parte) și din conștiința unui fapt ignorat de candida făptură – anume că îi chema în ajutor pe adevărații călăi!

Educația şi pierderea inocenței

Ați auzit bine... Pentru ambii scriitori, familia ar fi prima răspunzătoare, fitilul ce dă foc pulberii întru nimicirea copilăriei. Tot ce va mai urma va fi o inevitabilă reacție în lanț. Educația declanșează pierderea inocenței. Să ne-nțelegem: nici vorbă de vreun angelism nătâng, de vreo idealizare siropoasă a pruncilor-mielușei! Pur și simplu, un copil „nu trădează, neștiind încă ce-i aia răul” (Cântul Întâi, 6)... Ignoranță salvatoare, neexcluzând deloc cruzimea inconștientă, ci doar intenția de-a face rău.
Să vedem cum o tânără pereche de străini, Antonio și Anna, sosind într-un sat ce dospește sub arșiță (Atâta așteptau, din Prăbușirea Balivernei), va stârni cele mai rele instincte ale mulțimii – „un ecou abject”, „glasul mârșav al anticelor străfunduri”! „Un băiețel de opt sau nouă ani, ațâțat de strigătele” mamelor-harpii – care (pentru început...) se apucaseră s-o alunge pe Anna de la fântână cu boțuri de noroi –, aruncă la rându-i în ea, din pur spirit de imitație, cu „bărcuța lui grosolană de lemn”... Jucăria ascuțită o izbește în fluierul piciorului, provocându-i o reacție reflexă împotriva agresorului iresponsabil. „Minunat pretext” pentru un dublu linșaj josnic, pe când „micul Tonino [...], nepricepând nimic, se uita speriat în jur”. Contrast grăitor, și un exemplu (dus până-n pânzele albe) al predestinării care, de la Creație încoace, silește fiece odraslă să-și facă alături de părinți ucenicia răutății! În asta constă suprema „nedreptate făcută copilului” care (după M. Suffran) l-a scârbit definitiv pe Buzzati de credință – și care (să adăugăm) l-a împins pe Lautréamont spre înverșunarea-i blasfematoare!
Revelația răului pune deopotrivă (și pentru totdeauna) capăt dreptului la fericire (Cântul Întâi, 3): „Voi arăta în câteva rânduri cum Maldoror a fost bun în primii săi ani, pe care i-a trăit fericit; zis și făcut. După aceea și-a dat seama că se născuse rău: fatalitate nemaipomenită!”
Iar pentru asta nu-i musai să fi avut copilăria lui Oliver Twist: copiii răsfățați (mai degrabă răzgâiați) șed pe banca din față la „bâlciul monștrilor” pe care l-ar întrupa o familie... Micuțul Giorgio (Copilul tiran, din Prăbușirea Balivernei) e nu atât adorat cât temut de părinți și de bunici, fiind pentru ei doar un zălog viu, jgheabul defulării de clan: „sub pretextul iubirii pentru copil, își satisfăceau cu toții din plin pornirile rele, controlându-se și spionându-se reciproc”. Încurajându-i, cu un egoism cras, capriciile și cusururile, îl învață, în același timp, disprețul și ura, căci băiatul nu se lasă păcălit de aparențe, iar singurătatea la care e osândit îi va ascuți prematur inteligența – cadou otrăvit în sine, aceasta îi va da unui „copilaș” „o agerime aproape demonică”: „Nu-i oare un monstru de nesuferit copilul care cugetă ca un om în toată firea?” (Erasmus).
Dezvăluirea identității copilului „slăbuț, bolnăvicios, gălbejit, aproape verde” (Bietul băiețaș!, din Colombre), poreclit „Lăptucă” de ceilalți copii, care îi joacă neîncetat renghiuri urâte – propria-i mamă nu vede în el, înciudată, decât un „învins de viață” irecuperabil –, nu ne-ar mai putea deci șoca prea tare simțul moral. Era un pariu dificil „motivarea”, oarecum, a comportamentului ulterior al micului Dolfi Hitler, sugerând (prin întâmplarea cu „tânăra elegantă” ce-i arată, în treacăt, o compasiune superficială) că altul i-ar fi fost, poate, caracterul, dacă viața i-ar fi început sub o zodie mai bună: „Pentru o clipă – și pentru ultima oară – fu un băiețel blând, duios și nefericit, care nu pricepea și cerea de la lumea înconjurătoare doar un pic de bunătate”.
Pândindu-l pe Mervyn („șaisprezece ani și patru luni”), Maldoror s-a întrebat: „Cum de nu găsește mai degrabă anormală putința pe care a avut-o până acum de-a nu simți nici un fel de neliniște și de-a fi, ca să zic așa, fericit?” (Cântul al Șaselea, I). Ce adormitoare îi va fi fost viața într-o casă-muzeu, între un tată „un pic cam sever”, o mamă „prea maiestoasă” și niște frățiori (nu se știe precis câți la număr) apatici, îmbrăcați identic, aducând a cloni ori a marionete! „Fiul blondei Anglii” ar fi ultimul ingrat dacă i-ar purta pică lui Maldoror pentru sfârșitul în apoteoză burlescă pe care i l-a pregătit, făcând din el „o cometă târâindu-și coada învăpăiată”...
Or, întru decerebrarea urmașilor, adulții au născocit o mașină fără greș: colegiul! Carlo, puști rebel (Fratele schimbat, din Prăbușirea Balivernei), internat în „hardughia aia întunecată” – care, „numai pomenind-o”, „îți dădea fiori” – cu ferma hotărâre de-a evada cu primul prilej, va suferi (într-o singură lună) o metamorfoză înspăimântătoare, încât naratorul (fratele său mai mare) bănuiește că i-au trimis îndărăt un impostor... Devenit un adult „potolit, supus”, „aproape abject de disciplinat”, Carlo va ocoli mereu iscodirile, iar fratele se va întreba fără răgaz: „Ce i-au făcut acolo [...]? Cum de-au izbutit să-l stingă în halul ăla, preschimbându-l într-o larvă?”.
Lautréamont și-a înmuiat pana în vitriolul aceluiași coșmar trăit pentru a scrie (în Cântul Întâi, 12): „Când un elev intern [...] e diriguit ani de zile, pentru el veacuri, [...] de către un paria al civilizației, [...] el simte valurile năvalnice ale unei uri de nestins suindu-i, ca un fum gros, până la creieri [...]”.
Deși voiește – punând aceste cuvinte în gura „groparului”, iar nu în cea a lui Maldoror – să evite orice umbră de văicăreală, el, și nu altul, a ajuns, în „casa îndobitocirii”, alergic la orice formă de supraveghere – începând cu cea a „Banditului Ceresc”...