Dino Buzzati şi Contele de Lautréamont: Medalia cu două fețe

Iar atunci se cască în peretele așa-zisului „real” falia pe unde va putea irupe (de pildă) „alunecarea de teren” a ziaristului Giovanni, trimis la Goro, cătun atemporal, pentru primul lui reportaj demn de acest nume (Avalanșa, din Prăbușirea Balivernei). Pricepând că: „De fapt, [...], fiecare om are propria lui avalanșă”, el trece pragul dintre cerințele unui articol de senzație și nevoia sa personală de-a explora fața ascunsă a lucrurilor. Orice analiză de la cauză la efect e de prisos în clipa deznodământului necesar: o „imensă surpare ce părea să zguduie pământul întreg”, viitură de teroare „ciudat de vecină cu bucuria”!
Cu ce temei am invoca „fantasticul” (același pe care Lucian Raicu îl numea „un firesc mult mai firesc”) doar ca pe un alibi pentru fantasmagorii, ori ca pe un repoussoir al (auto)liniștitoarelor explicații „raționale”? „Pâcâitul slab” nelăsându-i să doarmă, noapte de noapte, pe locatarii „scării E” a unui bloc mare scapă literalmente oricărei interpretări mai presus ori mai prejos de o „picătură de apă”: „doar că vine în sus pe trepte” (O picătură, din Spaimă la Scala)... „Suntem la antipozii insolitului” (Michel Suffran), dar în măduva unui verosimil mânuit ca o ambiguitate în stare să șteargă toate granițele!
Spre a le evalua la scara lor, lucrurile trebuie întoarse pe „pajură”, după examinarea „capului”: altfel am sfârși prin a le da, ca la medalii, o valoare fie comercială (de degradare), fie numismatică (de înnobilare artificială) – oricum, o valoare exterioară. Și când te gândești că deja conțin totul! E de ajuns să observăm cât de variabilă poate fi simpla aparență a unui obiect scrutat când cu capătul măritor, când cu cel micșorător al unei lunete obișnuite: „Doi stâlpi, pe care nu cu greu […] i-ai fi luat drept niște baobabi, se zăreau în vale, nu mai mari ca două ace cu gămălie. Într-adevăr, erau două turnuri uriașe” (Cânturile lui Maldoror, Cântul al Patrulea, 2)...
În fine – de vreme ce materia însăși își îngăduie fantezii precum iluziile optice și Fata Morgana –, cu ce drept am șterge din inventarul „realității”, care e deopotrivă spirituală, halucinațiile, visele și imaginile hipnagogice (un „vis ce nu izbutește să se închege”, după definiția lui Jean-Paul Sartre), fantasmele, delirurile, viziunile, extazurile mistice, deci și operele de ficțiune? Chiar dacă, uneori, se poate lipsi de religie, omenirea nu se va sătura niciodată de mituri, pentru că ele îi dau o idee despre arcane, garantându-i, în același timp, un nucleu de plauzibilitate „istorică”: o fascinație înrudită celei exercitate de „acea intimitate cu nebunia pe care rațiunea, dacă vrea să se pătrundă pe deplin pre sine, trebuie neapărat s-o descopere în ea însăși” (Maurice Blanchot)!
Precum Lautréamont fagocitat de Maldoror: „L-ați recunoscut pesemne pe eroul imaginar care de multă vreme frânge sub apăsarea individualității lui nefericita-mi judecată!” (Cântul al Șaselea, I). Precum și Buzzati-naratorul descifrând în bolboroselile unei țevi de closet un avertisment... escatologic: „Dumnezeu […] ne pândește la cotitură, unde ne așteptăm mai puțin, neavând defel nevoie nici de cruci, nici de altare” (Apă captivă, din Cu tot regretul vă...). Și asta în ciuda faptului că scriitorul italian va înscrie printre „Lucrurile pe care le detest” (povestirea omonimă, din Cu tot regretul vă...) „metaforele mitologice” – pe când cel francez, dimpotrivă, se complăcea fățiș să reia, să aglutineze, să parodieze, să răsucească în lung, în lat și în cruciș ceea ce Julia Kristeva numește „miteme”...
Așadar, haina lumii e oricând reversibilă; și cu cât se repetă operația (în ambele sensuri), cu atât fața și căptușeala devin interșanjabile, până coincid perfect. Rostirea se pomenește atunci investită cu puterile de temut ale vrăjii... În graba lui de a-și livra la vreme încărcătura, Vittorio Buttafava, camionagiu de felul lui (Cei doi șoferi, din Cu tot regretul vă...), calcă „un cățeluș alb cu negru”; dar e de ajuns ca Luigi Anselmi, coechipierul lui, să insinueze: „[…] ești absolut sigur că era un câine?” – silindu-l să pronunțe cuvântul „copil”, apoi „copii” – pentru ca îndoiala să ducă la arestarea lui Vittorio, vinovat de a fi ucis aievea un grup de școlari care traversa șoseaua!
Pe când îl bătea gândul să se apuce cu sârg de „roman”, Lautréamont își prevenea cititorul (cu îndătinata-i drăgălășenie: o talpă de cizmă-n fund...) că va avea de-a face de acum înainte cu „făpturi înzestrate cu o viață viguroasă”, suficient de concrete pentru ca „razele solare” să „se răsfrângă vizibil în pletele lor pământești și materiale”, pentru ca el însuși să poată atinge „ramuri aortice ascendente și capsule suprarenale; dar și simțăminte!” (Cântul al Șaselea, I).
Iar gândul și cuvântul fiind una, subiectivitatea nu se mai pune stavilă între interior și exterior, între percepție și extrapolare. Ce mai contează dacă (însuflețiți pe bune de „Diavol”) „norii cei mari ai apusurilor se prea poate să se adune laolaltă, către ceasurile cinci și jumătate-șase”, anume ca să ia, „cu multă măiestrie scenografică”, forma tuturor frustrărilor „diaconului parohiei, fără tuleie sub nas” (Ispitirea Sfântului Anton, din Prăbușirea Balivernei) – ori dacă, de-a-ndoaselea, „sărmanul preot de tăvăleală” își proiectează pe boltă poftele? Dilema Ispitirii nu se schimbă nici cât negru sub unghie.
Așijderi, Lautréamont-Maldoror avea perfectă dreptate să nu găsească defel comic spectacolul (ori ipoteza) unei „smochine” mâncând „un măgar”: departe de-a fi vreun „banc prost”, formula asta are mari șanse să ascundă „un adevăr important” (Cântul al Patrulea, 2)! Atât de important, încât le-ar răpi până și lucrurilor zise neverosimile aspectul contradictoriu: degeaba „mărturiile epocii” îl descriu la unison drept „un spital ambulant, agățându-se cu dinții de viață” pe poetul Giacomo Leopardi, căci, „atunci când și-a compus cele mai frumoase poeme, el se simțea probabil în inima lui […] ca o stihie dezlănțuită a naturii” (Ce atlet!, din Cu tot regretul vă...)...
Nici măcar „coada de pește” înzorzonată cu „două aripi de albatros” ca să slujească de solie divină (în Cântul al Șaselea, VIII) n-ar mai putea părea „un nonsens” „decât unui spirit îmbibat de permanența formelor” (Gaston Bachelard). „Nu prea era normal” nici „să te-ntrebi: «Unde-i peștele? […]»” (ibid.); altfel spus, să ai impresia că – deși invocase, foarte sigur de el (în Cântul al Șaselea, 1), clipa când („după ce-mi vor fi apărut câteva romane”) „vei pricepe mai bine prefața renegatului cel cu obraz de funingine” – muntele Lautréamont nu va fi fătat decât un ridiculus mus de opt capitole: simpla frază de pomenire a faimoaselor romane le conținea deja pe toate, ucise în fașă prin acea anticipare, răzgândirea și dezicerea nefiind deloc același lucru!
Ceea ce echivalează oarecum cu idealul taoistului nemaideslușind bine (ne asigură Chuang-tzî) „dacă era Cho visând că-i un fluture, ori un fluture visând că-i Cho”... Dar subiectul cugetător e îndeobște prea ahtiat să nu sufere nici o știrbire, prea panicat de gândul renunțării la rațiune ca să accepte (fie și oficios) un statut de trompe-l’œil. Preferă să „semneze” „un tratat de alianță cu îndărătnicia, plăcuta fiică a catârului”, „încrustat” „în carapacea cartilaginoasă a unei axiome” pe care o dorește „de neclintit” (Cântul al Cincilea, 1).
Va merge până la orbirea în fața evidenței înseși – precum sătenii din Lunazzo, incapabili să vadă „șerpoiul” ce trăiește „în mâlul unei mlaștini”, „la nici jumătate de leghe” de casele lor, deși descoperirea lui le-ar smulge cătunul din marasm (Năpârca cea mare, din Prăbușirea Balivernei): „Așa-i viața, destinul se aține la doi pași, precum o năpârcă mare. Iar noi cătăm în jur cu neîncredere, și nu vedem nimica”. Ce să ne mai mirăm atunci de metoda radicală prescrisă de „dr. Lautréamont” (cât pe ce să zic „dr. Frankenstein”...) cititorului dornic să se vindece (în Cântul al Cincilea, 1) de logica formală, de dihotomiile de toată mâna: „În chip de hrană tonică și astringentă, vei smulge mai întâi brațele maică-ti [...], le vei toca bucăți-bucățele, apoi le vei mânca, [...] fără ca nici un strop de tulburare să nu ți se poată citi pe obraz”.

                                     *

Hoinarii noștri printre regnuri (adică prin ei înșiși) sunt siliți până la urmă să recunoască în sinea lor că nu-i cale de evadare din condiția umană: „Așadar, există o putere mai presus de voință... [...] Piatra să vrea a se sustrage legilor greutății? E cu neputință” (Cântul Întâi, 3). Ne-ar paște aceeași soartă ca pe vestita „Balivernă”, vechea „hardughie” de o utilitate îndoielnică, ce se va nărui, „târâtă de o irezistibilă forță de distrugere”, din pricina unui accident infim (Prăbușirea Balivernei, din volumul omonim), făcându-l pe narator, făptașul (nevinovat?), să-și pună această întrebare pertinentă: „Ori poate înșiși constructorii inițiali să fi dispus, cu o răutate diabolică, un joc ascuns de mase în echilibru, în așa fel încât să fie de ajuns îndepărtarea așchiei ăleia neînsemnate pentru a disloca tot restul?”
În cazul neamului omenesc, rolul pârghiei perfide ar fi jucat taman de inteligența rațională: mai degrabă un „izvor de pocinoage fără capăt” decât vreo „plăsmuire” „măiastră”, după cum a intuit și „Atotputernicul”, ezitând să contrasemneze „fatalul proiect” de invenție a omului (Facerea Lumii, din Colombre)! Zău că „Marele Obiect Exterior (cine nu-i știe numele?)” nu prea merită mulțumiri pentru insomnia lucidității, care „usucă” spiritul „printr-o cugetare condensată, pururi încordată” (Cântul al Cincilea, 3)... Căci (va repeta chiar și polemistul Isidore Ducasse): „Ceea ce suferă, ceea ce disecă misterele din jurul nostru, nu speră” (Poezii I). Sau, dimpotrivă, își pune niște speranțe trufașe în unealta însăși a pierzaniei sale, intrat în competiție cu Cel care l-a înzestrat și prea puțin, și prea mult: râde ciob de oală spartă – de „Aghone nebunul”, adică, cel încoronat de Maldoror „rege al înaltelor duhuri” cu o „oală de noapte” (în Cântul al Șaselea, V)!
Nici Lautréamont, nici Buzzati nu vor cruța așadar știința – o „otravă pentru fericire” (Erasmus), întrucât emană dintr-un creier stăpânit de Rău și lipsit de contraponderea unei adevărate înțelepciuni –, ridicolă prin pretențiile de-a clasifica, explica și controla totul, dar nu mai puțin diabolică prin efectele pe termen mai mult sau mai puțin lung. Convins (Întâlnire cu Einstein, din Prăbușirea Balivernei) că n-a elaborat decât niscai „formulițe”, „abstracții pure, inofensive, dezinteresate”, celebrul fizician va afla in articulo mortis că „demonii cei mari” îl manipulaseră (prin mijlocirea lui Iblìs), în scopul pe care Istoria îl cunoaște cu asupra de măsură...
Aceeași inconștiență (infern pavat cu intenții bune) ar face cu neputință stoparea mecanismului, odată urnit, iar orice profet ar deveni o Casandră. Soția Antonietta se va strădui degeaba să-i mute lui Giovanni Holzschnitter, „ilustrul astronom”, gândul de la proiectul trimiterii pe Lună a unei „rachete” atomice, menite să-i lumineze fața ascunsă: „Ca profesor, ai un cap de milioane [...]. Dar ești o catastrofă în treburile practice. Pe ce pui mâna, strici.” (Racheta, din Cu tot regretul vă...). „Geniul” iresponsabil nu-și va admite eroarea nici măcar atunci când explozia va sparge astrul „în trei ciozvârte”!
„Bătrâne ocean, oamenii [...] încă n-au izbutit să măsoare, cu sprijinul mijloacelor de investigație ale științei, adâncimea [...] abisurilor tale [...]. Peștilor, da... le este îngăduit: nu și oamenilor” (Cântul Întâi, 9) – conchide și Lautréamont-Maldoror, în râvna de-a împărtăși cu noi calitatea sa de „om de duh, adică” de „nătărău” (Poezii II), deținător al unei stultitia mèr(e)de toutes les sagesses... Nu vă lăsați păcăliți de elogiul făcut pe undeva „matematicilor severe”! Căci el nu va căuta în abstracția acestora decât consolarea unei ordini cristaline: acele „ieroglife eterne, care au existat încă înaintea universului și care vor dăinui după dânsul” sunt dincolo de bine și de rău, „nici o boare de miasme nu suflă peste stâncile abrupte” ale „identicității” lor (Cântul al Doilea, 10). Iar jargonul pseudoștiințific pe care îi place uneori să-l afișeze e doar un paravan pentru parodie (de pildă, în Cântul al Cincilea, 1): „[...] precum rotiferele și tardigradele pot fi încălzite până aproape de temperatura fierberii, fără să-și piardă [...] vitalitatea, tot astfel se va petrece și cu tine, dacă te vei pricepe să asimilezi cu băgare de seamă acra serozitate supurativă ce se degajă [...] din strepezeala pricinuită de interesantele-mi elucubrațiuni”.

Împins de neîncrederea-i instinctivă față de „specialiști”, autorul italian va face singurele caricaturi sadea ale operei sale din personaje ca „naturaliștii” Inghirami și Fusti (Uciderea balaurului, din Cei Șapte Soli), impermeabili și la mit, și la milă; ori ca „faimosul profesor” Soranza, care îl răsfață pe „ajutorul de magazioner” Luigi Ivanero, cobaiul său atins de o boală rară (Un om important” din Cu tot regretul vă...), în speranța de-a obține pe spinarea lui un „Premiu Nobel”, surghiunindu-l însă „într-un ungher sordid al lazaretului” de îndată ce declanșarea unei epidemii îl reduce la un bolnav de duzină! Pricina pentru care indulgența lui Buzzati față de slăbiciunile omenești – îndeobște „de neclătit nici cu bomba”, aidoma „răbdării” neuitatului părinte Celestino (Smerenia, din Colombre) – nu-i cuprinde și pe „savanți” e faptul că aceștia încarnează pentru el culmea „odiosului orgoliu” (O anume modestie, din Cu tot regretul vă...), pe care îl consideră cel mai grav dintre păcatele de moarte... Părerea lui Lautréamont-Maldoror nu pare departe de a sa (în Cântul Întâi, 5): „I-am văzut, toată viața mea, [...] pe oameni [...] făcând fapte stupide [...] și pervertind suflete prin toate mijloacele. Ei numesc motivele acțiunilor lor: glorie”.

                                                 *

Asta îi readuce pe ambii autori la problema crucială (pentru ce altceva să fi-ncercat, rând pe rând, toate scuturile de apărare suspomenite?): cea a Răului! La Lautréamont-Maldoror, totul începe din clipa când e constrâns să localizeze, să pipăie, să identifice uriașa sămânță malignă: „cruzimea mea înnăscută”, „pe care nu mi-a stat în puteri s-o înlătur” (Cântul Întâi, 10) – în ciuda „înclinației firești spre bunătate” pe care și M. Blanchot i-o recunoaște de netăgăduit... Nu-i mai rămânea altă cale decât să asmută focul asupra focului, cântându-i în strună fatalității, exacerbând grozăvia, „atom ce se răzbună în cumplita-i slăbiciune” (Cântul al Cincilea, 3)!
Deși abulici în esență, antieroii buzzatieni vor lua și ei (destul de des, cum am remarcat deja) inițiative de același soi, preschimbând resemnarea în sfidare. Dar dacă (de pildă) la Gaspare Planetta, fosta „căpetenie de tâlhari” (Atacarea Marelui Convoi, din Cei Șapte Soli) – care, împuținat după trei ani de temniță, dă de unul singur o lovitură de pomină, conștient că se duce la pierzanie și că „nu va fi nimeni acolo să-l vadă” –, această revoltă in extremis înseamnă recâștigarea demnității, în alte părți, ea degenerează într-un alibiu rușinos. Luigi, „bărbat deja înaintat în vârstă” (Sclavul, din Colombre), va merge – în pasiunea-i de drogat pentru Clara – până la o implora „în genunchi” să-i dea „cofeturile” pe care le știe de-acum otrăvite, doar ca să se asigure, „cu o abjectă ușurare în suflet”, că hămesita de moștenire nu-l va lăsa baltă!
„Așadar, voința, acest izbăvitor, s-a pus pe fapte rele: căci ea se răzbună pe tot ce-i în stare să sufere pentru neputința ei de-a mai da îndărăt”, exclama Zarathustra. O seminție pricopsită cu metehne așa de multe și de mari – precum cei doi scriitori ai noștri (și nu doar ei) ne-au zugrăvit omenirea – ar ajunge practic incompatibilă cu Iubirea, deci aptă numai pentru amorul venal, ori (în cel mai bun caz) pentru patima amoroasă (iute întoarsă în opusul său, ura): ambele alo- și autodistructive. Maldororiana quête a „adevărului adormit” ar lua ea însăși chipul unei orgii tantrice, al unui exil „infundibuliform” într-un „cur prăpăstios” (Luca Pițu dixit) de Bolgie infernală: „Oh! Dacă universul ar fi fost [...] doar un imens anus ceresc, [...] mi-aș fi împlântat mădularul în sfincteru-i însângerat [...]!” (Cântul al Cincilea, 5)...
„Născociți-mi voi acea iubire care să nu fie doldora de toate osândele, dar și de orice vină!”, tuna suspomenitul erou nietzcheean. Neîntâlnind decât făpturi imperfecte (după chipul și asemănarea sa...), „iubirea flămândă, gata să se devoreze pe sine” (Cântul al Treilea, 1) se dedă la represalii disperate. Iar excesul de suferință pricinuit celorlalți va duce la o asemenea remușcare, încât, chiar dacă ar dobândi certitudinea unei „iertări imense cât universul” (Cântul Întâi, 6), nefericitul Maldoror ar refuza-o cu încăpățânare! Nu-i ajunge că „amintirea lui Falmer” (băiatul bălai de paisprezece ani pe care, cică, l-ar fi scalpat) îl bântuie „noapte de noapte”, cu atât mai dureroasă cu cât glasul fantomei e „binevoitor” (Cântul al Patrulea, 8) – ci dorește să se vadă încătușat post-mortem, „pentru veșnicie”, de „adolescentul” căruia îi va fi sfâșiat „carnea zvâcnitoare”, pentru ca acesta să-l sfâșie la rându-i: „și vom suferi amândoi, eu de-a fi sfârtecat, tu de-a mă sfârteca... cu gura lipită de gura ta” (Cântul Întâi, 6)... „Cine-i victima? Cine-i călăul?” (M. Blanchot).
În plus, Lautréamont știe că pofta trupească a mânjit cu violență și cu moarte elanurile inimii. „Preotul religiilor” din fruntea „alaiului funebru” al băiețelului vântură „o stemă de aur înfățișând părțile rușinoase ale bărbatului și ale femeii, ca pentru a arăta că aceste mădulare ale cărnii sunt [...] niște unelte foarte primejdioase” (Cântul al Cincilea, 6)... Sexualitatea și fecundarea, mereu strâns legate de crimă – vezi tentativa de asasinat săvârșită de Maldoror asupra lui Reginald, entitate androgină, „în masa apoasă a mării” (adică în însuși elementul Vieții): „Dar ce mister se petrecuse oare sub unde? ce-nsemna lunga dâră de sânge ce se străvedea printre valuri?” (în Cântul al Cincilea, 7). „Remușcarea” se va îngemăna cu „spermatozoizii tenebroși luându-și zborul în eterul lugubru” (Cântul al Doilea, 15), pe când „geamlâcul” bordelului unde „Marele Tot” vine să se destrăbăleze va semăna leit cu un vagin expulzând fătul: „Câteodată, [...] un bărbat își arăta capul la bortă [...], își făcea loc cu umerii, [...] trăgând după sine, în acea extracție anevoioasă, restul trupului său înfășurat în pânze de păianjen” (Cântul al Treilea, 5)...
Căci numai femeia, „nicicând în primejdie de moarte”, „deține secretul procreării”: „lege amenințătoare, universală”, „propria-i pierzanie și reînviere” pentru bărbat (J. Kristeva)! Izvorul angoasei ce-i va fi inculcat lui Buzzati „refuzul dorinței de posesie” (Yves Panafieu), care, izbindu-se de inevitabilele „deliruri sexuale ale imaginației” (Alfredo Brilli, din Regimentul pleacă în zori), va da un cocktail Molotov. Ori, cum spune Y. Panafieu: „[...] moartea e revendicată ca o răzbunare, devenită foarte iute un vector al sadismului, despre care se știe [...] că e unul din principalele registre de modulare a relației cu celălalt, întrucât este neîncetat corolarul [...] masochismului [...]”.

Toate astea complicate (ca și la Lautréamont) de o nostalgie a inocenței agravând și mai rău perversiunea sexuală... Maldoror umbla după efebi „nu mai vârstnici de cincisprezece ani” (Cântul al Cincilea, 5); masculii buzzatieni își vor alege o metresă (adică o régulière, după cea mai trivială tradiție burgheză), de preferință o prostituată (mai mult sau mai puțin cu firmă), dar care să pară încă „o fetiță”, cu „subsuorile ca-n palmă”, cu „vintrea fără un singur fir de păr, netedă, trandafirie, ca de copiliță neîmplinită” (Alfredo Brilli)! O vor trata nu ca pe o ființă omenească, ci ca pe un fetiș „enigmatic de atâta vacuitate” (Jean Onimus), lăsându-se, în schimb, biciuiți, manipulați, chiar nimiciți de acea încarnare a fatalității. Pe lângă că „extraordinara figură rea, dură, inexpresivă, de torționară” a Vittoriei „parcă strânge într-un clește vintrele” „doctorului în drept comercial” de patruzeci și opt de ani (Alfredo Brilli), dublul susnumitei (Isis, proorocița morții) îl va și castra simbolic: „[...] îi petrece arătătorul drept peste buze, apoi i-l vâră [...] în gură, jucându-se cu limba. Mereu [...] nemișcată ca o statuie”.
Ori (de ce nu?) ca o anume căsuță – bârlogul cine știe „căror ispite de nemărturisit”, al cine știe „căror păcate delicioase” – de care se va înamora pe bune Ubaldo Résera, de patruzeci și unu de ani, „negustor cherestegiu” (O iubire tulbure, din Colombre): culmea reificării unei feminități malefice; pe când Luisella, sedusă și apoi părăsită, identificându-se până la substituție cu o „cutiuță de tinichea” luată „în șuturi” de un pierde-vară (Cutia de conserve, din Colombre), va întruchipa feminitatea martirizată...
Ambivalență a Erosului trimițându-ne îndărăt la reproducția cu două tăișuri. „Diplomatul sosit pentru prima oară de pe Marte” (De ce, din Regimentul pleacă în zori) va găsi din capul locului că modul acela de-a „perpetua viața, dar și moartea”, acea „succesiune necurmată de generații cu scopul principal de-a muri”, e „unul din lucrurile cele mai absurde cu putință”! Același blestem congenital – făcând „să se substituie fără încetare absolutului forța nemiloasă a infinitului celui rău” (M. Blanchot) – va legitima infanticidul și paricidul, victimizarea fetițelor și revanșa amazoanelor. Ce să ne mai mirăm atunci văzând-o pe „puștoaica scundacă”, tovarășa lui Sergio Régora, „cel mai crud dintre șefii de bandă [a tinerilor]” (Vânătorii de bătrâni, din Colombre), proțăpită cu o „cravașă grea de piele” în mână dinaintea lui Roberto Saggini, „administratorul unei făbricuțe de hârtie”, de patruzeci și șase de ani?
Dar lucrul care, la urma urmelor, îi va condamna la un eșec meritat pe îndrăgostiții (fie și lulea) buzzatieni e mai puțin ceea ce-i fac țintei obsesiei lor cât ceea ce nu-i fac: lipsa comunicării, narcisismul, falsele sublimări bazate pe confuzii și prejudecăți sunt tot atâtea simptome ale unei carențe afective mai grave decât orice rătăciri pasionale! Iată de ce Maldoror apărea incomparabil mai iubitor (deci și mai demn să fie iubit); iată de ce toate victimele sale l-au adorat, dincolo de fascinația Răului pe care o emana... Aidoma creatorului său – un scriitor pentru care înseși relațiile cu cititorul erau o îmbrățișare amoroasă (cum s-ar zice: celui qui me lit, qu’il vienne dans mon lit...) –, „surghiunitul” deplângea mai presus de orice imposibilitatea „desăvârșitei noastre împreunări” (în Cântul al Cincilea, 5)...