Coborârea spre alte regnuri la Dino Buzzati şi Contele de Lautréamont

Dino Buzzati şi animalele dublu conotate

Lăcașul unde oamenii mari, pretinșii ocrotitori-călăuze – forma poate cea mai „meșteșugit ipocrită” a „violenței asupra copilului” (Gaston Bachelard) –, își vor arăta adevăratul chip de spioni și paznici de pușcărie e însă chiar Natura. Minciuna adulților (cu totul altceva decât afabulația copilărească) va distona în locul care nu cunoaște fățărnicia, demascându-se singură. Zărindu-l pe Benvenuto la „serbarea pădurii”, colonelul Procolo (din Secretul Pădurii Bătrâne) va păși, „fără zăbavă”, în luminiș, răstindu-se: „Cine ți-a dat voie [...] să ieși noaptea din colegiu?”. Până atunci, propria-i prezență fusese tolerată, dar ingerința îi devine intolerabilă: cum serbarea își pierde rostul după ce copiii o rup la fugă, duhurile adună „flăcăruile gazoase” și se fac nevăzute împreună cu ceilalți locuitori ai pădurii, surzi la somațiile colonelului neobișnuit să nu i se asculte ordinele...
Fetița cea „grațioasă ca o pisicuță”, zburdând pe câmpii și șuguind cu păsărelele (Cânturile lui Maldoror, Cântul al Treilea, 2), și-a pus mama în încurcătură cu o întrebare „stingheritoare” „pentru orice ființă aparținând neamului care și-a lățit nedreapta ocârmuire asupra tuturor celorlalte animale”: „de ce se mulțumește rândunica să atingă cu aripa din zbor colibele oamenilor, neîndrăznind să intre”. Jertfind-o în felul bestial pe care îl știm – și care va face din mamă „nebuna ce trece dănțuind”, ca salvată de propria-i inconștiență –, Maldoror taie (ca să zicem așa) nodul gordian... Atât e de intensă (la autorul francez, ca și la autorul italian) dorința de-a afla un mijloc prin care să oprească timpul la o vârstă de aur de dinaintea iremediabilului!
Neamul omenesc fiind, însă, stigmatizat fără leac, va trebui încercată o regresie spre paradisul pierdut al celor „în veci tăcuți” (Élisabeth de Fontenay), pe care adulții ignoranți îi socotesc „inferiori”: regnul animal. O cale cu spini semănată, și cu nenumărate contradicții. În calitatea lor de homo sapiens, ambii scriitori nu se pot dezbăra de arhetipuri – alias „nevoia de animalizare care stă la originea imaginației”, „capacitatea animalizatoare” „animalizând” chiar „te miri ce” (G. Bachelard)... Logică reflexă, unde „fauna” ajunge un pur „infern al psihicului” (ibid.). Pe când, dimpotrivă, un demers regresiv ar implica un refuz al antropocentrismului clișeizant, ori, dacă nu, barem o denunțare a acestuia!
Ca bestiar tradițional, vom afla la Buzzati animale – mai cu seamă rozătoare ori sugătoare – încarnând subminarea, distrugerea latentă, fizică, dar și morală. Familia Corio (Șobolanii, din Prăbușirea Balivernei) se va lăsa invadată în „casa veche de la țară”; vizitele anuale îi îngăduie naratorului să urmărească oribila escaladă, de la un „biet șoricel”, „atât de gingaș și plăpând”, până la „colcăiala bezmetică de forme negre”, „poate milioane”, pe care i-o va arăta în pivniță copilul Giorgio, și de unde emană „o forță [...] infernală, pe care nimeni n-ar mai fi putut-o opri”. Sâcâit, în timpul unei partide de golf, de un roi de muște pe care doar el le vede, Stefano Merizzi, cincizeci și patru de ani, „directorul unei întreprinderi petrochimice” (A optsprezecea gaură, din Colombre), pricepe, din senin, că a fost mereu „supt” de anturajul său: revelație încununată de metamorfoza într-un „broscoi râios uriaș”, „acoperit în întregime de mii de muște care îl mâncau de viu”.
Vin apoi animalele dublu conotate. Același batracian, de pildă, investit, în alt context, cu puteri ambigue: „romantic, […] tovarăș de neprețuit, mai cald ca un câine, […] solul unei lumi binevoitoare, răcoroase” (Broscoiul râios, din Regimentul pleacă în zori), el va juca deopotrivă rolul de olăcar al morții, aducându-i naratorului „răvașul spăimos și divin” pe care toți muritorii sunt sortiți să-l primească într-o bună zi. Micuțul „păianjen” care „și-a țesut pânza sub tocul ușii” „Casei Noi” a „pădurarilor” (din Bàrnabo, omul munților) e un arbitru tăcut al vremelniciei omenești. Dar îl vom regăsi bântuind „Cava dei Mori”, sub înfățișarea unei „mașini enorme”, însetate de sânge (Mașina, din Prăbușirea Balivernei): „ceva atât de negru”, materializarea indestructibilă a celor mai cumplite spaime ale subconștientului; deși asistă la dezmembrarea ei, Giovanni (hoinarul-narator) va simți că „nu s-a isprăvit încă”...
În fine, ca simbolism în răspăr, deși metamorfoza într-un corb a lui Antonio Huber, „doctor laic în teologie” (Un corb la Vatican, din Prăbușirea Balivernei), începe în plin fabulos medieval – osânda pentru că se „lăfăise în desfrâu”, bizuindu-se pe indulgența excepțională pe care urma s-o dobândească la Roma, cu prilejul „Jubileului” –, același „suflet chinuit” dând roată fereștilor tuturor prelaților, spre a le cerși doar „o picăturică” de „apă sfințită” care i-ar reda chipul omenesc, alunecă, treptat, spre o alegorie a căinței sincere speriind „mormintele văruite” – adică acele „capete, cele mai multe purtătoare de mitră” ce se vor pripi să-l alunge ca pe „diavol”, simțindu-se „la aman”, „cu un lung răboj pe cuget”... Și să nu-l uităm nici pe vestitul „rechin” (Colombre, din volumul omonim), un „sinistru animal”, potrivit străvechii legende, dar în care Stefano Ròi își va identifica, deși „prea târziu”, duhul ocrotitor, pe îngerul Moby Dick!

Revirimentele lui Lautréamont

La Lautréamont, care ironizează așa cum respiră, situația se vădește și mai încâlcită, iar delimitarea dintre cele trei genuri suspomenite de simboluri zoomorfe e aproape misiune imposibilă... El se complace în revirimente – de pildă, Maldoror vorbind de „fața mea de hienă”, însă adăugând imediat: „mă slujesc de comparația asta, deși hiena e mai frumoasă decât mine, mai plăcută privirii” (în Cântul Întâi, 10)! Dar faptul nu-i oare simptomatic la un ins care a decretat „că nu există naștere decât simbolică, și că prin ea subiectul – de două ori născut, precum Dionisos – se smulge din filiație și-și făurește «propriul» significant” (Julia Kristeva)?
Obsedat și el de actele distructive – „roade ale pământului, […] veșnic surprinse în toiul plăcerii de-a strivi” (G. Bachelard) –, descrie fără zgârcenie mușcături, sfâșieri, dar mai ales sugeri. Maldoror însuși se preschimbă într-o „caracatiță” ca să-și poată lipi „cele patru sute de ventuze ale sale de scobitura subsuorii” „Creatorului”, ghiftuindu-se „cu acel sânge sfânt” (Cântul al Doilea, 15). Or, va fi, la rându-i, golit de sânge (în Cântul al Cincilea, 7) de către „un bătrân păianjen de soi mare”, pântecul ce va zămisli doi arhangheli pedepsitori (încarnând pulsiunea vitală și cea thanatică): Réginald și Elsseneur, Dioscurii hamletici... Hotărât lucru, ițele, nici gând să se descurce, se-ncurcă și mai rău! Faimosul cefalopod fusese deja invocat (în Cântul Întâi, 9) drept „cel mai frumos locuitor al globului pământesc”: „O, caracatiță cu ochi mătăsoși! Tu, al cărei suflet e nedespărțit de al meu […]!”. Cum să împăcăm atare palinodie îndrăgostită (se știe că Isidore Ducasse i se adresează aici lui Georges Dazet) cu groteștile „legiuni de caracatițe înaripate” prezidând, pe post de îngeri, la isprăvile „fantomei galbene” a „conștiinței” (Cântul al Doilea, 15)?
Îl vom auzi pe răzvrătitul nostru vorbind cu dispreț de „godacii mistreți ai omenirii” (în Cântul Întâi, 9), jinduind la „fericirea deplină” de-a se sustrage condiției umane intrând „în trupul unui porc” (în Cântul al Patrulea, 6) și sfârșind prin a trata un înger păzitor ineficace de „mistreț lăcrămos” (în Cântul al Cincilea, 7)! Cât despre ceilalți trimiși divini – „un licurici mare cât o casă” (Cântul Întâi, 7), „un crab-turtoi, mare cât o vigonie” (Cântul al Șaselea, VI) –, ca și despre avatarurile însuși „Atotputernicului” – „excentricul piton” (Cântul al Cincilea, 4), „rinocerul” (Cântul al Șaselea, VIII) –, dacă asta se cheamă antifrază, nu-i parcă înzestrată cu un mecanism de bumerang?
Numai în două cazuri, „morala” maldororiană apare ceva mai univocă. Vorbind (în Cântul al Doilea, 9) de „păduchele cu pupila închircită” – ce-și alege „capul drept tron”, și pe care „oamenii îl hrănesc pe spezele lor” –, Lautréamont sugerează o altfel de alegorie a conștiinței, odioasă tocmai fiindcă e incoruptibilă: „Elefantul se lasă dezmierdat. Păduchele, ba”. În ce-l privește, celebrul episod al „curajoasei femele de rechin” cu care Maldoror săvârșește o „împreunare îndelungă, castă și hidoasă”, în plin masacru (Cântul al Doilea, 13), revendică „violența animală”, „sincer-criminală” (G. Bachelard), de o mare puritate în comparație cu perfidia umană. Chiar dacă alegerea „mirelui” cu pricina va fi fost întărită de un preauman sadism, în virtutea căruia „genitalitatea e dătătoare de plăcere doar cu prețul unei lupte, al unei încercări a puterilor, al unei ucideri” (J. Kristeva)...
În sfârșit, există două animale asupra cărora Buzzati și Lautréamont sunt la unison. „Figura, calmă ca o oglindă” a „broscoiului râios”, alias (încă o dată) Georges Dazet (Cântul Întâi, 13), poartă aceeași solie a lumii de dincolo ca „ochii destul de indescifrabili” ai batracianului buzzatian (vezi Broscoiul râios). Iar „calul misterios, galopând de unul singur prin piață, dinaintea cazărmii” de unde va porni spre deșert armata jertfită (Eleganță militară, din Cei Șapte Soli) prezice moartea în aceeași măsură ca „faimosul cal alb” al lui Maldoror, „ce nu și-a părăsit niciodată stăpânul” (Cântul al Cincilea, 6)...

„Cazul” câinelui

Însă pariul fundamental al întregii regresii – a-i reda animalității, prin decisive „basculări ale ființelor istorice în ființe naturale” (É. de Fontenay), o valoare intrinsecă – își recunoaște eșecul mai ales în cazul câinelui, animalul cel mai contaminat de influența omului. Pe un plan, să-i zicem, metafizic, l-am avea pe Galeone, tovarășul răposatului Silvestro, „bătrânul sihastru” (Câinele care l-a văzut pe Dumnezeu, din Prăbușirea Balivernei), a cărui prezență va reconverti (de voie, de nevoie) „un sat întreg de excomunicați”, numai datorită bănuielii că ar fi împărtășit „geana albă de lumină” a harului divin ce-i învăluia stăpânul; or, miracolul a purces dintr-o confuzie... Descoperirea scheletului „delicat și alb ca o dantelă” al adevăratului Galeone pe mormântul omului sfânt dă o strașnică palmă omenirii, care nu pășește pe calea cea dreaptă decât de frică!
Iar câinii vagabonzi ce se sfâșie între ei „pe lună plină”, împinși de o „sete neostoită de infinit” (în Cântul Întâi, 8), nu latră doar „la misterele pe care nu le-nțeleg”, ci, mai ales, „la omul care face din ei niște sclavi”. Căci omul pe nedrept se fălește că i-a smuls prietenia acestui animal... Firește, va fi iubit „mai mult ca orice pe lume” de o făptură aparte, unică, de-o „frumusețe” „cu osebire spirituală” (Cel mai frumos din lume, din Cu tot regretul vă...): ce poate fi mai măgulitor pentru vanitate? Dar, drept răsplată, o va ține la cherem. „Așa trebuie struniți, altminteri devin ei stăpânii”, îi spune naratorului Lunella, fata cu „inimă de piatră de caldarâm”, chinuind „boxerul” ce fusese nu demult un bărbat pe nume Umberto Scandri (Micuța Circe, din Colombre); chiar dacă principala grilă de lectură a acestei povestiri rămâne războiul sexelor, nu-i mai puțin adevărat că: „Scandalul e întotdeauna făptuit de om, căci el [...] vrea să fie totul, nu îngăduie nimic mai presus de sine” (Søren Kierkegaard).
Nemulțumindu-se cu aservirea câinelui, va face din el unealta propriei perversități. „Molosul” Tronk (Tiranul bolnav, din Șaizeci de povestiri), la început „numai un cățeluș”, „ce se uita cu drăgălășenie împrejur”, n-a ajuns „dulăul”, „satrapul” cel detestat și temut decât din pricina „stăpânului său, profesorul”, care l-a dresat pentru omor. Iar când își dă duhul de „molipsirea fără leac” (după ce a fost detronat, el, luptătorul de neînfrânt), devine o victimă flagrantă. Tot o victimă (nicidecum un complice) și „buldogul” lui Maldoror, când (în Cântul al Treilea, 2), ca să-și imite stăpânul, violează la rându-i fetița, în loc să-i sfâșie beregata – eroare pedepsită, de altminteri, cu „o lovitură de picior” care-l „chiorăște de un ochi”...!
În contrast, „lupul” (ce și-a păstrat neștirbită libertatea, animalitatea) „nu mai trece pe sub spânzurătoarea” în care atârnă omul torturat de nevastă și de mama incestuoasă (Cântul al Patrulea, 3): „crima” aceea, cu totul străină firii sale, îi repugnă. De asemeni, numai un „câine vagabond” va mai putea aspira la o aură îndepărtată de divinitate, evocând (pe pragul tânărului medic muribund Antonio Deroz) silueta șacalului Anubis (Omul care își dădea aere, din Cei Șapte Soli)...
Iar Nora, tânăra părăsită de amant – care și-a transferat toate amintirile „despre el” asupra „buldogului său iubit”, Glub, de-acum orb (Câinele golit, din Colombre) –, va pricepe, în fine, într-o seară de „ajunul Crăciunului” „fără o singură privire drăgăstoasă” în puhoiul mulțimii în sărbătoare, că bătrâna creatură suferindă nu-i nici „un dragon”, nici un surogat sentimental, ci „pur și simplu un câine”. „Poate că din vina noastră, a occidentalilor [...], obsedați de logos și de verbum, nu există destule cuvinte pentru toate ființele vii” (É. de Fontenay)...

Vânătoarea pentru supraviețuire și masacrul arbitrar

Cu sau fără valoare simbolică, animalele au toate de îndurat răutatea, adesea gratuită, a neamului omenesc. Când un animal ucide un alt animal, e mai mult sau mai puțin în firea lucrurilor; dar când omul e făptașul, el comite astfel o veritabilă profanare, resimțită ca atare de întregul Univers. Vezi acea noapte splendidă cu „luna în al treilea pătrar”, scăldată într-o atmosferă „de o puritate aproape incredibilă”, de „poezie și pace divină” (Noapte blândă, din Colombre), în ciuda „măcelului” reciproc la care se dedau locuitorii „peluzei netede” împrejmuind „casa veche de la țară”! În schimb, dureroasa agonie a unei „libărci” – „sărmană gânganie neagră strivită” din nebăgare de seamă de către narator, mai dând încă slab dintr-un „picioruș” (Libarca, din Butica misterioasă) – va deștepta copiii, jivinele, până și obiectele neînsuflețite din bloc și din împrejurimi... Contrastul e subliniat de prezența în ambele povestiri a unei tinere pe nume Maria, căreia vecinătatea tuturor pieirilor îi dă coșmare; Natura, însă – deși „mai degrabă mamă vitregă decât mamă bună” (Erasmus) –, va ști să facă deosebirea între vânătoarea pentru supraviețuire și masacrul arbitrar.
„Bătrâne ocean, feluritele soiuri de pești cărora le dai hrană nu și-au jurat frăție între dânsele. [...] Așijderi omul, care nu mai are însă aceleași scuze întemeiate” – se oțăra Maldoror (în Cântul Întâi, 9)... Iar când Natura (sinonimă și cu magicul) se vede atacată mișelește (conștientă că nici o providență nu-i va sări în ajutor), nu-i mai rămâne decât să-și „vândă scump pielea”, cu demnitate, ca acel „nobil animal de neam felin”, încolțit de un „golan de mahala” (în Cântul al Șaselea, I). Ca jalnic-venerabilul „balaur” (Uciderea balaurului, din Cei Șapte Soli), înghițindu-și strigătele de furie și de durere și abținându-se să se refugieze în văgăuna lui, cu nădejdea (deșartă...) de a-și feri astfel cei doi pui de „ațâțarea” ucigașă a tânărului conte Martino Gerol. „Necunoscuții” care, „ca răsăriți din pământ”, asistă la crima mitică, „nemișcați pe buza mai multor pinteni de țărână galbenă”, sunt (fără doar și poate) niște duhuri ale muntelui, martore neputincioase și cor mut de priveghi, părăsind numaidecât locul de-acum blestemat... Dacă n-a fost în stare să „răzbune măcelul” săvârșit de „omul impenitent” în strâmbătatea-i, Universul va încerca măcar să circumscrie răul: „soarele ștergea la iuțeală urmele de sânge”. Și totuși, nimic nu va putea alunga spectrul crimei: „picătura de sânge va rămâne de neșters, la locul ei, sclipitoare ca un diamant” (Maldoror fantasmând un omor, în Cântul al Doilea, 5)...

Regresia spre regnul vegetal

Prea amar i-a fost lui Lautréamont-Maldoror să-și constate neputința: deși (sub înfățișarea unei „acvile uriașe”) a „biruit Speranța”, smulgând, după o încleștare sinucigașă, „inima zvâcnitoare” a „dragonului” mai înalt „decât un stejar” (Cântul al Treilea, 3), asta nu i-a atenuat cu nimic puterea de-a suferi! Iar Isidore Ducasse degeaba va căuta autoflagelarea: „Deznădejdea [...] face să precumpănească în raționamente fundul omului” (Poezii I)... Ce să mai spunem atunci de Buzzati, căruia nici nu i-a dat vreodată prin minte să se împlătoșeze în sarcasme – compasiunea fiind, dimpotrivă, singura formă de revoltă pozitivă pe care a cunoscut-o acest spectator din născare?
Cum regnul animal s-a vădit, la rându-i, mânjit de barbaria umană, iată-i pe ambii scriitori siliți să-și continue regresia, spre regnul vegetal! În aceeași „mare leprozerie” găzduindu-l pe Mseridon, tânărul prinț focos, neresemnat în ruptul captului (Omul care a vrut să se vindece, din Prăbușirea Balivernei), „înțeleptul, bătrânul Giacomo, patriarhul comunității” va avea un trup la fel de despuiat de însușiri omenești pe cât îi este spiritul de orice balast: redus la „un soi de nuia” într-o „coajă albă”, „asemeni scoarței de mesteacăn”, „înțeleptul bastonaș” și-a fructificat din plin marginalizarea. Ajuns prototipul „omului preschimbat în vegetală”, el trăiește într-o æquanimitas de destin acceptat și asumat – privilegiul din naștere al „duhurilor” pădurii: „Vorbărețe din fire, zăboveau îndeobște în vârful trunchiurilor, tăifăsuind între ele ori cu vântul” (Secretul Pădurii Bătrâne).
Mult mai puțin jovial din fire, Maldoror – la largul lui în rolul lui Iov, „cadavru, dar încă nu pe deplin” (Maurice Blanchot) – întocmește (în termeni care l-ar fi încântat pe Jeronimus Bosch...) o dare de seamă a unei metamorfoze similare (Cântul al Patrulea, 4): „Cojile și escarele leprei mi-au însolzat pielea [...]. Picioarele mi-au prins rădăcini în pământ, închipuind [...] un fel de vegetație ierboasă, [...] care nu-i încă o plantă sadea, dar nu mai e nici carne”.
Interiorizând zbuciumul (devenit circulație de seve putrede), și-a clădit un meterez împotriva iscodelii „Atotputernicului” – nu și împotriva mișeliei semenilor: la o adică, „spada”, imposibil de smuls, înfiptă în spinare insinuează că, mai devreme ori mai târziu, obârșia-i omenească îl va ajunge din urmă, oricât s-ar opinti s-o verse! Ancestrala lipsă de griji a „duhurilor” (din Secretul Pădurii Bătrâne) – conectate la o armonie universală deprinsă cu moartea, dar neconcepând genocidul – le va da, fără apărare, pradă aceluiași năvălitor. Ca hipnotizat de ferăstrăul mecanic (o spadă hipertrofiată), Sallustio, „măreț brad roșu”, va asista, vrând-nevrând, printre ai săi, la propria-i execuție: „Urmărea cu mare atenție munca tăietorilor de lemne”. Ce să mai spunem atunci de „pădurea deasă”, atât de dantescă, „ai cărei copaci erau împletiți între dânșii cu o încâlcitură de liane înalte, de nepătruns, de plante parazite și cactuși cu spini monstruoși” (Cântul al Cincilea, 7) – teatrul tentativei de asasinat a lui Maldoror asupra junelui Elsseneur, ori mai degrabă o materializare (destul de transparentă) a junglei subconștientului uman?
Cercul infernal se închide la loc... Dafne hăituită de Apollo nu era decât o legendă romanțioasă: cei ce vor fi căutat sub scoarță o desțărare, dacă nu un refugiu, n-au dat decât de alienare! Ori de pizma celui exclus, precum naratorul contemplând, înciudat, vitalitatea copacului „imens, străvechi”, mutilat de „faimosul trăsnet”, dar căruia i-a crescut, chiar din centrul „oribilei cicatrice”, „o nouă ramură”: „Iar eu, amărâtul de mine” (Uriașul, din Regimentul pleacă în zori). Or, la Maldoror, deși trăsnetul „Atotputernicului” și-a aflat în el o țintă (aproape) la fel de dârză, „lunga cicatrice de pucioasă” (din Cântul al Doilea, 2) nu va depăși niciodată statutul de „stigmat” infamant...

Regresia spre regnul mineral

Va trebui, deci, regresat mai departe, spre regnul mineral, ce pare scutit în fine de chinurile materiei vii, deși constituie însuși miezul ei de mister, chintesența-i fizico-spirituală – pe scurt (dixit Michel Suffran) „schelăria” sa! Modelul ideal al acestui coborâș spre înălțimi, recapitulare de-a-ndoaselea a ordinii (biblice și geologice) a Creației, va fi, pentru Buzzati, muntele. Satul San Nicola (din Bàrnabo, omul munților) a înflorit în „Valle delle Grave”; de cum începe urcușul, „codrul” și sălbăticiunile pe care le găzduiește domnesc cu drepturi depline: „Dar la granița bolovănișurilor s-au oprit cu toții”. Un făgaș mineral neîntrerupt va întovărăși, însă, discret, toate aceste treceri – căci, dintre cele „cinci poteci” care plecau de la „casa pădurarilor” (răscruce prin excelență a tuturor regnurilor), cea care o lua spre sat, încet-încet, „devenea un drum în toată legea”, pe când celelalte patru „se cățărau printre trunchiuri, din ce în ce mai șovăitoare și mai înguste”, pierzându-se în pulberea copacilor căzuți, a „lucrurilor străvechi” ale pădurii. „Iar deasupra [...] străjuiau bolovănișurile albe ce încing munții ca un brâu”.
„Un om ori o piatră ori un copac va face începutul [noului cânt]”, spunea Lautréamont (în Cântul al Patrulea, 1)... Iar când s-a crezut pe „patul de moarte”, Maldoror și-a exprimat dorința de-a sfârși „legănat de talazul cel năvalnic, ori în picioare pe un munte” (Cântul Întâi, 10)! În ciuda aparențelor, elementul uscat și cel umed sunt... o apă și un pământ, ambele evocând culmea perfecțiunii: „forma” „bătrânului ocean” (din Cântul Întâi, 9), „de o sfericitate armonioasă, înveselind chipul grav al geometriei”, e identică siluetei acelor „munți de sticlă, puri, supremi” (Ottavio Sebastiàn, din Regimentul pleacă în zori). Numai „sminteala, turbarea și prostia celor vii” ar putea (de pildă) să-și închipuie că „frunzele moarte” dintr-un cimitir ar fi agitate de pasiuni (ibid.)... La urma urmelor, mișcarea ar fi doar o ipostază a imuabilului – oricât i-ar fi de greu rațiunii omenești să conceapă una ca asta.
La Burel – „larg circ sălbatec”, ales cândva drept sălaș de către bătrânul „balaur” (din Uciderea balaurului) –, roca imemorială va avea „o înfățișare de perpetuă ruină”: susurul acelor „pârâiașe subțiri de bolovani mărunți”, sleite îndată la poalele falezei, n-ar izbuti nicicând să tulbure „nemăsurata liniște a munților”, întrucât face parte din ea! Așijderi pentru furtunile elementului lichid: „Bătrâne ocean, tu ești simbolul identicității: pururi egal ție însuți. Nu te schimbi niciodată în mod esențial” (Cântul Întâi, 9)... Omul însetat de pace lăuntrică nu poate decât pizmui o atare statornicie! Lautréamont a crezut pesemne că folosește metafore ca: „pântece de mercur”, „piept de aluminiu” (ibid.), „lacrimi de plumb” (Cântul al Cincilea, 1), „figură de platină” (Cântul al Cincilea, 6), „buze de jasp”, ori „de safir” (Cântul al Șaselea, VI), ori „de pucioasă” (Cântul al Șaselea, VIII), chiar și clișeul „păr de aur” (Cântul al Șaselea, VII), mai degrabă întru parodierea foiletoanelor prolixe la modă... Dar de ce n-am vedea într-însele și expresia dorului său de structuri cristaline?
Căci (pentru a le atinge de factu armonia) omul ar trebui să aibă răbdare până în ceasul morții – o moarte care să nu fie sfârșitul. „Regimentul” (din Eleganță militară) plecat în misiune cu uniforme noi-nouțe, dar cu o alură greoaie, va căpăta o „frumusețe progresivă” odată cu marșul chinuitor ce-i descărnează pe soldați. Nu numai că „pielea bocancilor [...] se umpluse de crăpături fine”, „postavul uniformelor [...] atârna în fâșii”, iar „soarele rosese lacul puștilor”, ci pe toți îi paște negreșit sfârșitul locotenentului Custoza, împușcat de un trăgător tupilat pe undeva, dar neîncetând să înainteze, incluși până la unul printre mirajele deșertului fabulos din O Mie și Una de Nopți...
Mervyn, un adolescent oarecare, nu și-a câștigat dreptul la Nemurire decât sub forma „scheletului uscat” răstignit de mâna unui jertfitor vizionar pe „imensa cupolă a Panteonului” (în Cântul al Șaselea, VIII). Iar „femeia” de două ori adulteră a trebuit să sufere o metamorfoză alchimică, o „neantizare” sartriană reducându-i „mădularele” la „un poliedru amorf”, „la masa unei sfere” (Cântul al Cincilea, 2), înainte de-a deveni miza lucrării unui „scarabeu”, Sisif răzbunător și artist... O analogie – ca să nu-i spunem confuzie – de același soi între stingere și reînviere a inspirat, probabil, ritul hindus al înhumării bătrânilor și bolnavilor slăbiți într-o „groapă de forma unui uter” (Mircea Eliade), ca să se poată regenera...