|
|
Emil Petru Rațiu: În căutarea comuniunii pierdute
Emil Petru Raţiu (n. Chişinău, 1935) a locuit din 1940 în Bucureşti, unde a urmat şi a absolvit şcoala primară, liceul „Gheorghe Lazăr”, apoi Universitatea (Facultatea de medicină generală, Bucureşti). În noiembrie 1968, după eşecul „primăverii de la Praga”, a rămas în Occident. Din 1969 s-a stabilit în Italia. Locuieşte la Roma. În calitatea sa de medic, nu a pregetat să facă voluntariat în Africa, inclusiv în Etiopia. A făcut mai multe călătorii în India, interesat fiind de civilizația, cultura și spiritualitatea acestui subcontinent, ca o alternativă la galopantul amurg al zeilor vizibil în Europa.
În calitate de scriitor, a publicat în ianuarie 1989, la Roma, culegerea de schiţe şi nuvele Supravieţuitorul, apoi romanul Bariera la editura Clusium din Cluj-Napoca, în 1994, cu o postfaţă de Teohar Mihadaş. Acest roman poate fi considerat o carte a exilului și a înstrăinării de sine, și totodată a laitmotivului istoriei maștere vs insulele de românism din Balcani. Este autorul a circa 160 de eseuri, proză scurtă, jurnale de călătorii, articole pe teme istorice, în principalele reviste literare din ţară, precum şi în paginile unor publicaţii de limbă italiană sau franceză, în această din urmă limbă pe teme de filologie şi istorie. A înfiinţat la Trieste, în anul 1994, Asociaţia Culturală „Andrei Glavina”, după numele celui considerat apostolul istro-românilor, reprezentanți ai unei minorități lingvistice din Istria (Croația) și vorbitori ai unui dialect din familia limbilor romanice – istro-româna – practic în curs de dispariție, sortit să rămână atestat doar în dicționare sau în tratatele și manualele de specialitate. În calitate de preşedinte al acestei asociaţii non-guvernamentale, a participat la congrese ale Consiliului Europei şi ale altor organizaţii internaţionale, pe tema minorităţilor naţionale.
Conform propriei mărturisiri, principala sa vocație rămâne proza de ficțiune. Semnalăm în acest sens cele mai recente romane: din 2013 datează Miorița, Ed. Ideea Europeană, 368 p., o recontextualizare în cheie postmodernă a legendarei noastre balade: faimoasa gură de rai, departe de visatul paradis mioritic sau biblicul Noul Ierusalim, va să devină sub bagheta acestor bolnavi care ne conduc, o gură de iad în condițiile actualității inevitabilului global village supus mercificării a tot ceea ce ține de omenie și omenitate, ca să folosim un termen al religiei noastre ortodoxe. Lumea virtuală este pe cale să se substituie realității ființiale ce va sfârși prin a fi abolită în ceea ce ține de specificul și ethosul profund al individualității noastre identitare și totodată al alterității, al dăruirii de sine până la jertfă. Autorul califică evenimentele sângeroase din decembrie 1989 o pildă de imolare mioritică a românilor împotriva colhozului global, efect demonic al ideologiei comuniste dominante vreme de patru decenii.
Romanul Meșterul Manole apărut în 2014, Ed. Ideea Europeană, 478 p., pornește tot de la un arhetip, omonima baladă fundamentală a românilor, redefinită de autor ca ideal estetic și etic al omului ce-și închină viața construcției de sine în lumina preceptelor cristice sau pe altarul existenței semenilor săi. Numai că, într-o lume desacralizată pe care tocmai o străbatem, constructorul contemporan înalță construcții spre a-și făli narcisic, autist și iconoclast, propria iluzie de atotputernicie. Sfârșește, fără a prinde chiar de veste, prin a-și sacrifica propria libertate si propria ființă precum și pe cei dragi unei zeități a materialității efemere a lumii. Obsesiile romancierului par a se întrupa în binomul mitului degradat în cotidian, al jertfei și creației, al vieții de dincolo de moarte, al luptei cu Îngerul și victoriei lui Iacov, al căutării absolutului în ciuda păcatului originar generator și pecete de moarte, al tinereții fără bătrânețe, al evadării în alt timp și spațiu, bariere cvasi inexistente pentru libera circulație a spiritului, a victoriei Fiilor Luminii asupra Fiilor Tenebrelor etc.
Romanul Extraordinarele călătorii ale lui Orfeu
Aceleași teme revin sub altă întruchipare în mai scurtul dar densul roman publicat în limba italiană, Extraordinarele călătorii ale lui Orfeu, Roma, Ed. Il Cerchio, 2014, 123 p., cu o excepțională prefață Clericus in labirinto, semnată de Adolfo Morganti. Profesorul Orfeu, nume predestinat să aducă în lumină iubirea înlănțuită în Hades, un alter ego al aedului tracic și totodată al autorului, revine din Italia, în țara natală, mai precis în București, precum odinioară Ulise în Itaca. Scopul întoarcerii este revendicarea unei proprietăți imobiliare, naționalizate de comuniști. Suntem în iunie 1990. Este surprins și înspăimântat de prezența unor legiuni de mineri pe străzile Capitalei, chemați de liderii vremii să apere Revoluția cu orice preț, drept care se ascunde printre schelăriile șantierului rămas în urma faraonicei construcții numite Casa Poporului, în zilele noastre Palatul Parlamentului, un fel de testament pe verticală al defunctului cuplu dictatorial. Un testament însângerat căci acel mega-stabiliment paranoid sacrificase o jumătate din Bucureștiul vechi, depozitar de istorie, civilizație, cultură și credință românească, prin demolarea a sute de clădiri de referință, între care și biserici.
După această introducere sub zodia realismului pur (parcurgerea în lung și-n lat a străzilor Capitalei, prezența sa programată, întâmplătoare sau involuntară, de-aici și côté-ul aventuros al romanului, în felurite locații și la felurite conferințe, cenacluri literare, manifestații gay pro și contra, slujbe religioase, revederea cu vechi cunoștințe, jubileul colegilor de facultate etc., de unde și schițele unor cvasi personaje), romancierul recurge la o strategie epică inedită, amintind totuși de procedeele prozei lui Mircea Eliade: decolarea în oniric, fantastic și fabulos. Profesorul Orfeu are revelația că sub temeliile ctitoriei ceaușiste se afla o așezare urbană, locuită. O lume paralelă celei de la suprafață, pe care am numi-o purgatorial-spectrală, ce existase înainte de demolare, a celor ce nu voiseră să-și abandoneze casele, dar și a unor prezențe și ctitorii de acum câteva secole ce supraviețuiesc în respectivele subterane.
Sub zodia ambiguității, Emil Petru Rațiu zugrăvește acest univers eclectic, aparent o civilizație necunoscută, cu alte reguli în privința luminii și umbrei, a timpului mecanic și individual etc., așa încât cititorul acceptă convenția literară de rătăcire a profesorului Orfeu într-un labirint dilematic al trecutului-viitor sau al viitorului-trecut, în cele două lumi paralele pe care le străbate, inclusiv în căutarea Afroditei sale, marea iubire din studenția sa bucureșteană pe care o întrevede în cele mai felurite ipostaze, prima dată în chip de marionetă la noul Teatru de pe stada Puțul cu apă rece, ca apoi să-l întâmpine în pragul fostei sale case de sub Palatul Poporului unde ajunge coborând în undele unei fântâni a timpului. Ea era neschimbată, ca în acel tablou de pe perete, aripa timpului nu o atinsese. Era în afara timpului, trăia în trecut și în viitor, adică într-un veșnic prezent. Iată cheia de lectură a romanului profesorului de muzică Orfeu și a călătoriilor sale extraordinare.
Conform mărturiilor autorului din interviul acordat revistei «Orizzonti culturali», romanul este unul istorico-fantastic și filosofic. Epicentrul lui este Bucureștiul, inclusiv cel subteran. Noi am adăuga și valențele ontologice (fractura între noumen și fenomen, nostalgia limbii divine, edenice și a propriei dimensiuni pierdute, a cuvântului și adevărului mântuitor, superioritatea lui nous față de socraticul logos, a căilor intuitive, noetice profesate de Platon, Pitagora, Vico, Lucian Blaga față de calea logico-discursivă cartesiană), politice (profesorul are parte la București de un proces prin care este acuzat de trafic de persoane pentru că ar fi înlesnit plecarea din România comunistă a unei familii în Italia etc.), religioase, dar mai ales valențele imaginarului fără frontiere din basme, legende sau scrieri fantastice tip Alice în țara minunilor. De aici ar pleca tunelurile timpului, spune în continuare autorul, invizibile pentru ochiul profan, ce duc atât în trecut (mânăstirea Antim, Curtea Veche, ctitoriile brâncovenești), cât și în viitorul imaginar al clonelor (fabrica de clone de pe locul Arsenalului Militar demolat odată cu celelalte clădiri de pe Uranus).
Demne de semnalat sunt și valențele poematice ale scriiturii, mai ales în ultimele două capitole din cele opt, Venezia și Armagheddon.
Prin aceeași buclă (explozie!) temporală, coborând în subteranele Palatului Poporului pentru a se prezenta la Curtea de Apel, profesorul Orfeu, însoțit cu părintele Mercurie de la mânăstirea Antim, are revelația unor universuri stratificate, timp-spațiu. Sunt rememorate episoade din Revoluția pașoptistă cu semnarea Constituției sub presiunea maselor, de către prințul Bibescu, sau referințe la guvernul Rossetti, la prezența socialiștilor lui Dobrogeanu Gherea, sau chiar a lui Ferdinand Lassalle în vizită la București, înscăunarea lui Cuza ș.a.m.d. După cum se vede, istoria românilor este relatată à rebour, regresiv. Altă galerie a timpului îi aduc pe cei doi pe drumul ieșirii la suprafață.
Un nou capitol, o nouă aventură în timp și spațiu, mai precis în cealaltă capitală a Țării Românești, Iași, după ce diligența străbătuse codrii Vlăsiei, trecând de frontiera de la Focșani. Un prilej al autorului de a resuscita frumusețea peisajului și a ctitoriilor de cultură și religioase tip Academia Vasiliană, biserica Sf. Nicolae, mânăstirile Galata sau Golia cu turnul cu ceas de la intrare construit de soldații suedezi ai lui Carol XII, dar și moravurile sau ițele politice și diplomatice ce se țeseau la curtea prințului Grigore Callimachi prin prezența unor consuli, abați, oameni de știință din țări europene precum Austria, Anglia, Italia etc. Căutător al adevărului, bântuit de enigma pierderii echilibrului lumii, și drept urmare a comuniunii între lucru și cuvânt, profesorul Orfeu nu pregetă să învețe ebraica și să frecventeze sinagogi, spre a se consulta cu slujitorii cultului mozaic asupra Torei, Zoharului, sferelor Sefirotului etc. Convorbirile nu sunt mai fructuoase decât cele din sinagoga de la București, roadele vizitei sale la Iași fiind rostite de un călugăr alchimist, profesor de la pomenita Academie ieșeană: transcenderea de la materia brută la cea nobilă, la esența pură primenită de necurățenii, având virtutea esenței invizibile edenice, se face doar prin credință, asemeni Schimbării la față a Mântuitorului pe muntele Tabor.
La București, unde se va întoarce eroul nostru, domnea prințul Mavrogheni, al cărui consilier era Thomas Hope, un agnostic, ce-i spune profesorului că adevărul nu e nicăieri, cu excepția puterii. Dezamăgit, Orfeu coboară din nou în tunelul timpului, într-un plan mai profund, cel al Curții Vechi pe urmele casei sale (a iubirii cu Afrodita!) ce aparținuse odinioară doctorului italian al lui Constantin Brâncovenau, Bartolomeo Ferrati. Este primit de secretarul italian al domnitorului în somptuosul palat domnesc în preajma căruia se înălța în toată fosta ei splendoare vila lui Ferrati în mijlocul unei grădini ce se întindea până la malurile Dâmboviței. De fapt fosta lui casă, așa cum arătase acum trei sute de ani. O vizitează și trăiește un miracol: pe perete era portretul unei femei ce va fi trăit abia peste trei veacuri, nu alta decât iubita tinereții sale, Afrodita. Portretul era semnat de Paolo Veronese (1528-1588). Orfeu își dă seama că trăiește simultan în două planuri temporale. Magie curată, căci însuși sufletul său se afla în acea tânără femeie pe care el n-o cunoscuse și totuși era... Afrodita de pe vremea studenției sale. Oare ea era cuvântul, trupul luminii pe care nicicând nu-l găsise. Fapt e că pe 15 august 1714 Brâncoveanu, mazilit de trimisul Sublimei Porți, va fi executat împreună cu partea bărbătească a familiei sale la Stambul.
Capitolul Lumea Nouă
Capitolul Lumea Nouă îl are drept protagonist pe părintele Mercurie, un fel de Candide redivivus nimerit pe un alt palier al timpului, într-o lume a viitorului pe care in nuce tocmai o presimțim. Ne este zugrăvită cu lux de amănunte o utopie negativă, am zice chiar horror, în care toate noțiunile lumii normale, umane, tradițional-creștine erau abolite în favoarea promovării contrariului lor: homosexualitatea în defavoarea heterosexualității, zgomotul dizarmonic în defavoarea muzicii, limbajul telegrafic, aproape păsăresc, agramatical în defavoarea limbii apte să ralaționeze, să comunice un conținut. Timpul avea un înțeles și o noimă doar în funcție de cursul valutar de care oamenii își legau indestructibil existența și viitorul. Cei ce nu aveau valută, deși erau în viață, erau considerați morți și relegați în imense necropole la marginea orașului; deveneau furnizori de organe fiindcă erau biologic considerați morți. Cei ce încă măsurau viața în timp erau considerați de fisc evazioniști, fiindcă încălcau sistemul biletelor de timp-valută. În necropole izbucneau când și când revolte contra celor ce dețineau mai multe milenii de timp-valută și chiar ere. Masificarea instructiv-informațională era realizată printr-un sistem de oglinzi convexe-concave, ce propagau necontenit ideea că se trăiește în cea mai bună dintre lumile posibile. Oamenii nu aveau voie să aibă gânduri proprii de vreme ce alții erau specializați să gândească pentru ei (opinions makers), ideea de individualitate, de eu, fiind considerată narcisistă, disidentă, periculoasă. Singurul loc în care se trăia conform timpului, calendarului și ceasului tradițional era balamucul: pacienții stabilimentului refuzau să se hrănească cu idei primite de-a gata, drept care erau considerați insurgenți. Într-adevăr aceștia urzesc un complot și evadează călăuziți de părintele Mercurie: dau ocol Turnului viitorului încredințându-l ocrotirii Providenței ce va învinge haosul în care liderii timpului-valută voiau să arunce lumea.
Orfeu îl va reîntâlni la un alt nivel temporal pe părintele Mercurie în Basilica înălțată pe terenul fostei case Ferrati, în apropiere de mânăstirea Radu Vodă. Vechea lui cunoștință tocmai terminase de ținut o slujbă unor creștini de rit paulin, căreia îi va urma o ceremonie de hirotonire a unor novici, un fel de logodnă mistică cu sufletul de lumină, cu omul lăuntric invocat de Sf. Pavel. Credință înrudită cu cea întemeiată de teologul și filosoful grec Origen din Alexandria (185-254). Părăsind acel palier subteran din București, străbătut de Dâmbovița cu afluentul său Gârlicioara, Orfeu își amintește și de repere istorice ale Bucureștiului de odinioară precum Podul Calicilor, Curtea Veche etc.
Profesorul de muzică fusese din nou uimit și privilegiat să identifice pe un perete al pronaosului din Basilică tabloul Afroditei, semn al unei voințe supreme de a-i aminti protagonistului de iubirea indelebilă, de a nu pregeta să coboare ca pe o scară reunind cele două lumi, evadând din înlănțuirea timpului exterior spre întruparea ei de lumină, lăuntrică, a materiei devenite lumină, psyche, pneuma, Verbul, Cuvântul cel dintâi, trăind o realitate de dincolo de realitate în lumea invizibilă a dumnezeirii, dincolo de simulacrul și lustrul lumii vizibile. În siajul romanului gotic și alegoric, amintind de scrierile lui Dante dar și ale lui Umberto Eco, capitolul se termină printr-un incendiu devastator al Basilicii provocat de invadatori, păgânii lui Sinan Pașa concomitent cu moartea voievodului Matei Basarab. Chemat și absorbit de privirile femeii din celebrul tablou (amintindu-ne de estetica privirii din poezia dolcestilnovistă), Orfeu se scufundă într-un tunel fără fund, la sfârșitul căruia timpul nu mai avea fruntarii și lumina domnea pretutindeni. Se va trezi din fantastica rostogolire în Piazza San Marco, aglomerată ca de obicei, oamenii însă aparțineau la diverse epoci.
Eroul nostru, Orfeu cel sosit din Dacia, cum se va prezenta, nu scapă ocazia să descopere mulți români, tineri nobili din Valahia, de la gurile Istrului, cum se numea în vechime Dunărea, sau chiar din Istria, ce studiau la Padova. Cu această misiune se îmbarcă în portul Marghera și urcă pe canalul Brenta. Două celebrități ale vremii și totodată adversare prin doctrină erau cei mai frecventați profesori ai Universității de faimă europeană din Palazzo del Bo. Pitagoreicul Galileo Galilei ce obișnuia să-și înceapă cursurile cu fraza: natura e scrisă în limbaj matematic, și Cesare Cremonini, filosof aristotelic și dialectic ce propaga teoria materialistă a morții sufletului odată cu trupul. Un episod de istorie venetă relaționată cu istoria Principatelor noastre, unite efemer de Mihai Viteazul, dinamizează acest capitol intitulat Veneția. Nu lipsesc protestele studenților germani împotriva iezuiților, întâlnirea lui Orfeu cu prințul Radu, fiul lui Mihnea Turcitul, peripețiile întoarcerii în țară pe apă și pe uscat, portul Ragusa la Cladova pe Dunăre, și apoi pe un pod plutitor la Calafat.
Capitolul Armagheddon
Capitolul Armagheddon încoronează printr-un alegrissimo sostenuto sfârșitul romanului ce trebuie citit în cheia unei complexe alegorii. După ce va fi străbătut ca în basmele noastre tărâmuri dezolante, pârjolite de foc și extincția vieții, Orfeu ajunge în fața unei priveliști edenice cu maci roșii ce nu se trec nicicând, cu un palat al primăverii veșnice strălucind mai abitir ca soarele; aici îi reapare din nou pisicuța vorbitoare întâlnită pentru prima oară în subteranele Capitalei, reîncarnare a spiritului timpului, dincolo de bine și de rău. Aceasta îl va sfătui să rămână pe acel tărâm feeric, scăpat de sub aripa timpului. Dar misterul celei pe care o căuta se dovedește mai tare, astfel că Orfeu revine în ținuturile marcate de păcatul originar și al morții, dominate de supertehnologia benzilor de montaj, a incubatoarelor fabrici de carne, bântuite de imperativul freneziei timpului-bani, al profitului cu orice preț, al reclamelor, oglinzilor, vitrinelor de iluzii și mărfurilor creatoare de dependență și simulacre, second life. Armonia, grația și frumusețea fuseseră alungate odată cu Dumnezeul cel Adevărat din viața oamenilor deveniți niște marionete spasmodice. Însăși Afrodita lui se alăturase hierofanților și bacantelor ce diriguiau timpul. Ea îl alungă brutal pe Orfeu când încercase să-i amintească de iubirea ce-i legase, pentru ca în final să-i răspundă printr-un slogan ce rezuma spiritul vremurilor: „trăiască marea sărbătoare a morții iubirii”.
Războiul lumilor era iminent, războiul Fiilor Luminii vs Fiii Tenebrelor, al celor doi demiurgi: cel ce era iubire și viață și cel funest, al morții și al materiei. Orfeu avea tocmai această misiune de a elibera oamenii din lanțurile materiei, drept care, alături de părintele Mercurie, este sprijinit de Oștirile Cerești și Fiii Luminii. Autorul aruncă în luptă un amalgam livresc de emisari din mitologii universale și Biblie, punând la cale o confruntare și un sfârșit de lume înfiorător, un grand guignol demn de acea epocă de fier. Pericolul cel mai mare erau însă clonele venite din viitor în ajutorul Îngerilor căzuți, Titanilor, Fiilor tenebrelor. Ele aveau menirea să sustragă cheile Veșniciei. Cei doi eroi le urmăresc peste mări și țări, peste genunile timpului. Se întrevede o nouă geneză, se naște în fine Messia, cel ce la a doua sa Venire va să cheme la viață sufletele lui Adam și ale celor drepți. Legea Universului, a Vieții, nu alta decât cea a Iubirii, este restabilită.
Dar adevăratul război abia acum începe. Clonele au ajuns la Turnul viitorului din orașul îngropat sub Casa Poporului. Scopul lor este pervertirea sufletului în supermarket, a vieții în timp-valută, a naturii în fabrică de carne, vor să serbeze funeraliile memoriei și ale poeziei. Împotriva lor se ridică chiar în ziua Învierii Ortodoxe întreaga noastră istorie de la Decebal până la eroii Revoluției din decembrie 1989. Un fulger dumnezeiesc despică cerurile de la răsărit la apus, nimicind clonele și aprinzând luminile Învierii. Orașul subteran se ridică la suprafață cu toate ctitoriile sale demolate odinioară. Dangătele clopotelor tuturor bisericilor alungă vraja macabră, sporind lumina Învierii și a regenerării lumii, a purității și iubirii. În fine Orfeu o regăsește pe Afrodita-Euridice, nu alta decât femeia din tabloul ce-i reapăruse în atâtea împrejurări. Este sărbătoarea și nunta cuplului și totodată a regăsirii Cuvântului, a Limbii pierdute, a Armoniei și Adevărului.
Romanul, un adevărat spectacol epic, dar și de idei, performează prin talentul autorului și încrederea acestuia în inventivitatea fără frontiere ca expresie a învingerii timpului. Emil Rațiu, în dorința sa de o oferi cititorului proiectul unui nou tip de umanitate sub semnul Mântuirii, învinge timpul, evadând din el: este chiar secretul artei sale narative.
Geo Vasile
(nr. 6, iunie 2015, anul V) |
|