„Scurtăturile” lui Saba după Doina Derer. Partea a doua

Publicăm partea a doua a Scurtăturilor lui Umberto Saba, în traducerea Doinei Condrea Derer. Originalul italian provine din ediţia Tutte le prose, Mondadori, 2001 (1530 pagini), pp. 7-82.

Al patrulea rînd de scurtături şi o istorioară

78
„TATA, îi zicea o tinerică alteia, este un copil ce dispune de multe mijloace”.
79
FEMEI CARE SCRIU. În ultimii ani au făcut multe progrese lăudabile. Vor mai face şi altele – asta sigur – în viitor. Dar – o să mă ierte unele admiratoare exclusive ale romanelor, poeziilor şi traducerilor acestora – prefer în această situaţie (cum îi spuneam ieri Giannei Manzini) numai scrisorile şi cărţile cu amintiri. Iar dintre acestea din urmă – mă ierte umbra lui Marcel Proust – cea la care revin mai des (cel puţin cu gîndul) este À LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU.
- Dar Saffo?
- Saffo era o floare şi cu o floare nu se face primăvară.
80
À LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU. Cea mai frumoasă carte scrisă de o femeie. Întreţine cititorul cu o lungă, încîntătoare şuetă. Şuetă devenită o mare poezie.
81
CORDELIA – rezum ultimul studiu al lui Freud (Les trois coffrets) – apare în scenă moartă. Este moartea. Ultima femeie ce poate să mai aibă milă de un bătrîn rătăcitor, pe jumătate nebun, regele Lear.
82
CAMIONETE ESTIVE. Nu mă folosesc niciodată de ele, mă feresc. Dar îmi place să le văd trecînd. Din ele flutură eşarfe viu colorate; sclipesc în soare picioarele goale, curate. Par – aşa, cum trec în goană – încărcate cu oameni frumoşi, buni, ce se îndreaptă spre ţinte fericite.
83
BODEGA ROMANĂ unde mănînc este unul din locurile în care mi-e dragă Italia.
Intră acolo cîini prietenoşi, nu se ştie ai cui, copii goi, cu sticla îmbrăcată în papură în mînă, să cumpere vin pentru tata. Personajul dintr-una din ISTORIOARELE mele acum s-a schimbat; dirijează în local; Celsa (fiica proprietarului) le pune pe masă vin şi pîinişoare, privindu-i cu o îngăduitoare bănuială. Lîngă mine, o fetiţă îi dă ceva de mîncare pisicii, zicîndu-i:
- Acum, gata, ţi-ajunge, nesuferito, că tu n-ai da nimic, nimănui.
Pisica îşi arcuieşte spinarea, îşi zbîrleşte coada şi-i răspunde :
- Miau…
Mănînc singur ca Papa, nu vorbesc cu nimeni şi mă distrez ca LA TEATRU.
84
NEBUNIA – îmi explica odată doctorul Weiss – are acelaşi mecanism şi funcţia compensatoare a visului. E UN VIS DIN CARE NU TE MAI TREZEŞTI.
O evreică din Roma avea trei băieţi. Unul şi-a luat viaţa, altul a fost luat de nemţi, al treilea s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Cu cîteva zile înainte de moartea acestuia din urmă, femeia a început să spună că fiii ei nu mai veneau să o vadă pentru că nu puteau. Toţi trei ajunseseră aiutanţi în comandamentul regelui. Iar regele era atît de legat de ei, încît nu putea să trăiască nici o clipă fără să-i aibă în preajmă. Delirul dădea multe lucruri de înţeles; ea, bătrînă şi extrem de săracă, se căsătorise cu regele (tatăl bun din anii copilăriei, Făt-Frumos din adolescenţă), care, recunoscător pentru dar, îi promovase pe băieţi ca aiutanţi. Era un fel de mic roman roz; exact reversul realităţii atroce.
Găsind că nefericita aceea era un duşman periculos al (noului) popor ales, o adevărată pradă, nemţii i-au plătit delatorului suma obişnuită în asemenea situaţii (se spune că era de 5000 de lire) şi au luat-o şi pe ea.
Bieţii oameni, bieţii de ei!
85
URARE UNEI TINERE FEMEI. Să poţi să faci, la vîrsta vechii mele prietene, cum face ea: să nu-ţi vopseşti părul, acum de un negru strălucitor (cîte un fir argintiu e obligatoriu, ca norişorul de pe cerul senin de vară). Să poţi să te lipseşti de asta. Să ai de la viaţă atît cît să poţi să fii atunci (dar e greu – ştiu – e foarte greu) împăcată (vreau să zic fără păreri de rău) cu propria condiţie.
86
UN BĂRBAT (profund influenţat de mamă) s-a dus la un chiroman. Acesta i-a spus că destinul lui era legat de mare. Bărbatul (nu fusese niciodată pe mare) s-a mirat şi s-a considerat păcălit. Chiromanul avea însă dreptate. Viaţa aminteşte de originile ei; aminteşte că ea s-a născut din ape; iar pentru inconştient mare=ma(d)re [apă = mamă].
87
MARIO SPINELA mi-a telefonat să mă întrebe dacă putea să vină în seara respectivă la mine. Avea să-mi spună ceva – mi-a precizat – legat de SCURTĂTURI. Mi-e drag (a fost grozav în ilegalitate) şi apoi speram să mă laude; i-am zis să vină imediat.
A venit într-adevăr pe dată. Voia să-mi spună că nici el nici tovarăşii lui (tineri comunişti) nu vedeau la ce se foloseau SCURTĂTURILE. Sînt mici piese reuşite – îmi explica – izvorîte dintr-un simţămînt de fericire. (Poate voia să zică de eliberare). Cartea lui Giacomo Debenedetti2 LAGĂR DE EVREI îi plăcea; sigur că-i plăcea; se simţeau lacrimile şi sîngele.
Poate că Spinella avea dreptate: Maidaneck nu poate fi expiat.
88
LAUDA ce mi-ar fi plăcut (dar din pricina căreia am fost dojenit) ar fi: a plîns şi a înţeles pentru toţi.
89
MARIO SPINELLA, care în timpul ilegalităţii îmi spunea:’’Nouă, tinerilor nu ne place să o ducem bine, ni se pare drept să suferim, să fim săraci, să plătim pentru greşelile lui Cavour (?) şi pentru ale voastre, a fost arestat într-o dimineaţă devreme (de mirare e că asta nu s-a întîmplat mai devreme), pe cînd urca treptele ce trebuiau să-l ducă la un „complice”. Vreme îndelungată nu s-au putut afla veşti despre el (se ştia doar că era în mîinile SS-iştilor italieni); apoi s-a zvonit – din fericire era adevărat – că reuşise să evadeze. După care a venit eliberarea. A venit acasă la mine îmbrăcat ca partizan, avînd la gît baticul roşu al brigăzii Arno. Era surescitat. Fata mea şi cu mine (soţia dăduse fuga în bucătărie, unde, cu lacrimi în ochi, pregătea ceva de mîncare) l-am întrebat dacă îl maltrataseră rău în închisoare.
- Mi-au dat pumni şi palme. Dar erau, a adăugat, pumni şi palme drăgăstoase.
Ss-iştii, tineri ca şi el, cu disperarea în fundul sufletului că nu erau ca el, se răzbunaseră. Era într-un fel o răzbunare din iubire.
90
TITLU (pe trei coloane) pentru a spune că însărcinatul cu afaceri al României sosise la Roma: SOLII LATINE SOSESC ÎN URBE.
91
ALT TITLU (sau subtitlu): ŢINUTA ROMANĂ EXEMPLARĂ A PLUTONULUI DE EXECUŢIE.
92
FIREA SUSCEPTIBILÃ A LOCUITORILOR DIN ROMA. Dacă intri la Roma într-un magazin şi ceri un produs pe care-l au de vînzare, te tratează (şi nu din calcul) cu o adevărată, simţită, reală amabilitate. Dar dacă, din nefericire, vrei ceva ce nu-ţi pot da, te privesc pieziş; resimt cererea ta ca pe o voită ofensă personală. Aşa s-a întîmplat cînd, cerînd într-un bar, care pentru moment nu avea, o băutură carbogazoasă, mi s-a răspuns cu un „nu sec”, ca al lui Neville Chamberlain care, în timpul războiului din Spania, era disperarea antifasciştilor şi le sugerau ziarelor titluri noi, fanteziste.
93
ISTORIOARĂ. Dacă ţi-ar lipsi totalmente (din fericire este imposibil) instinctul agresiv, cînd s-ar năpusti răcnind asupra ta un tigru, te-ai lasa mîncat fără ca măcar să pricepi ce ţi se întâmplă.
(A inventat-o pentru mine, ca să-mi poată demonstra ceva, doctorul Weiss).
94
FAPTELE PREEXISTĂ. Trăindu-le, noi le descoperim.
95
UN POET admirat de mine voia (şi era abia la felul întîi) să-i scoată un ochi cu furculiţa unui critic care, in timpul mesei, îl vorbea de bine pe un alt poet (Montale). Cu gestul lui (din fericire eşuat), tânărul Ungaretti, uşor ameţit, dovedea: 1) că era poet; 2) cît de iremediabil infantili sînt poeţii.
96
PENNA. Agreabila castitate a acestui poet provine din faptul că el ne-a oferit – fără voia lui şi nici a noastră – mult aşteptata odă adusă maternităţii:
În sordidul stal
mi-am găsit odorul:
ochii-i străluceau,
fuma o ţigară.
Aşa ar spune (dacă ar şti să se exprime astfel) o mamă găsindu-şi fiul predilect, fugit de acasă, în tulburarea pubertăţii. Sau (dacă preferaţi, dar e acelaşi lucru), Venus vorbind despre copilul ei, Cupidon.
97
NĂSCUT LA ZAKYNTHOS, şcolar la Split, poet orator într-o epocă – şi aceea tulbure – la Venezia, mort în exil la Londra... omul acesta, mi-a trecut într-o bună zi prin minte, era de prin părţile mele.
Dar nu e mai puţin adevărat că pe cerul minunat al sonetului intitulat Serii şi pe tot firmamentul poeziei lui Foscolo plutesc uneori culori stranii, cum se văd sclipind şi dispărînd pe celălalt ţărm al Adriaticii.
98
DIN CEI TREI [5], A FOST CEL MAI POET. Ce mare poet minor ar fi fost; numai să-şi fi cunoscut limitele! Dar asta – exact asta – nu putea să aibă.
Ca şi schizofrenicii – de care a fost la un pas – a luat, şi, vai, a fost un precursor – cuvîntul drept sentiment, umbra lucrurilor drept lucrurile înseşi. Nu contează. Oricum, din vasta lui operă rămîne un vers şi jumătate:
Încă nu văd argintul
Cărarea-n părul tău, e tot îngustă
Se găsesc în POEMUL PARADIZIAC [6], în poezia intitulată Consolare. Este adresat – şi de data aceasta – de „copil” mamei şi are – şi acum – sunetul unui lingou de aur lovit de marmoră.
Nu spun cu asta că este singurul. Dacă aş zice-o, aş fi un incompetent şi un ingrat.
99
TRIESTE. Italia a dat fascismul, ceea ce a fost abominabil. Iugoslavii (mai exact, croaţii) l-au dat pe Pavelič şi pe eustacii lui care au fost, dacă e cu putinţă, ceva şi mai oribil. S-au răscumpărat din plin, e drept, cu prinos de sînge.
Triestul italian l-a dat pe Italo Svevo, pe Umberto Saba şi cîteva pînze (dacă mai există) ale marelui pictor Vittorio Bolaffio. Nu sînt naţionalist, nu vreau să arunc gaz peste foc şi ştiu că ne-am situat, mult mai mult decît se cădea, pe o poziţie greşită. Dar dacă lucrurile la care m-am referit – poezii, tablouri, romane – mai au o greutate, ele atîrnă pe talgerul nostru – fără a li se opune o contragreutate – pe cîntar.
100
SVEVO putea să scrie bine în germană; a preferat să scrie prost in italiană. A fost ultimul omagiu adus farmecului asimilator al „vechii” culturi italiene. Este povestea de iubire – înainte de a fi nemurire – a Triestului pentru Italia.
101
DUMNEZEUL NEMŢILOR (portret făcut în 1933). Cu mustăcioara aceea sub nas, cu grimasa aceea ... de parcă ar adulmeca mereu ... o miasmă. Şi într-adevăr adulmecă. Miasma nu vine – cum crede el – din afară (de la comunişti, evrei, polonezi şi alte popoare slave, intelectuali de dreapta, de stînga, de la francezii degeneraţi şi aşa mai departe ... pînă la întreg globul populat), ci doar de la el, din interiorul lui. E o boală, dar o boală urîtă – şi chiar în etapa actuală a ştiinţei – incurabilă. Se numeşte paranoia.
102
DE-AR FI TREBUIT să mă apropii de Dumnezeul acela, aş fi făcut-o – făcînd abstracţie de teama fizică – cu starea sufletească a medicului care se apropie de patul unui bolnav grav.
103
FREUD nu i-ar fi spus nimic. Dar – dacă chiar ar fi trebuit să vorbească – ar fi zis (gîndesc eu): Antisemitism ... Îi plac bărbaţii, dar nu bărbaţii aceia.
104
GOETHE i-ar fi zis zis (gîndesc eu): Lasă-i în pace pe evrei: de-i tratezi bine, aduc prosperitate; de-i tratezi rău, aduc ghinion.
105
NU ERA antisemit; a murit cu Claretta [7] („Eşti mulţumit că te-am urmat pînă la sfîrşit?”). În adîncul său, nu era nici măcar un om sîngeros. Avea fire de temnicer.
106
SHAKESPEARE (gîndesc eu) l-ar pune pe un personaj al lui (în scenariul din Piaţa Loreto [8]) să spună: în aceşti ani, în Italia, cineva trebuia să joace rolul acesta. Destinul – şi nu se putea altfel – i l-a încredinţat lui.
107
POETUL DIN MACBETH ar fi adăugat bucuros ceva de genul „Salut, rege al Scoţiei”. Dar mă tem că strigătul i s-ar fi stins în gît.
108
TOTEM ŞI TABU. În seara în care s-a aflat despre execuţie [9] – cînd ştirile din ziare şi de la radio nu mai lăsau loc nici unei îndoieli –, în cartierele populare din Roma era vizibil un aer de sărbătoare neliniştitor. Te nelinişteau mai ales măcelăriile, foarte bine aprovizionate (era şi ajunul zilei de 1 Mai), unde clienţii se adunaseră în număr mult mai mare decît de obicei şi se arătau mai largi la cumpărături. Dar cum aceste lucruri nu ţin de politică, de greşeală sau raţiune, ci urmează traiectorii străvechi, instinctive, chiar a doua zi puteam să observ în bodega unde mănînc primele simptome ale remuşcării. Ca să se exprime, căutau cu toţii căi indirecte, oblice, mascate, cuvinte interpretabile doar de cine are urechea cît de cît formată pentru limbajul inconştientului. Spuneau: „Bine i-au făcut împuşcîndu-l! Ce bine ar fi fost să o fi făcut mai înainte. Ar fi fost un cîştig pentru el şi pentru noi. Dar odată cu el ar fi trebuit să-i împuşte, ba chiar înaintea lui, pe mulţi alţii (urmau nume, prenume, de data aceasta complete, ale unor persoane – relativ – tinere; mai curînd fraţi decît taţi). Dar aceştia sînt încă liberi. O să vezi că vor fi o vreme. Cine-ţi garantează că a fost principalul vinovat ?” etc., etc.
109
SEMNIFICAŢIA UNEI VIEŢI [10]. În mare parte a fost vorba de resentiment. Împotriva patriei ce nu putea (poate că el se gîndea că „nu voia”) să-l hrănească. („Într-o zi Italia va ajunge să tremure înaintea mea”, i-a scris în tinereţe într-o epistolă mamei lui). Împotriva ţărilor bogate ce nu-i primeau cu braţele deschise pe emigranţii italieni (mai ales socialişti). În ziua cînd, cu o emoţie ascunsă (alţii spun vizibilă), a proclamat din balconul Palatului Venezia [11]: Le-am dat paşaportul ambasadorilor Franţei şi Angliei, el a declarat (din păcate) război, dar, mai ales, şi-a împlinit jurămîntul din tinereţe...
sau RĂZBUNAREA EMIGRANTULUI ar putea fi peste cîţiva ani subtitlul unui roman popular cu un succes garantat.
110
OAMENII n-au memorie, n-au imaginaţie, n-au simţul fizionomiei. Cît îl priveşte pe acesta din urmă, nu-l au nici cît bieții cîini. De cîte rele – dacă l-ar fi avut cel puţin cît aceștia –, de cîte rele nu s-ar fi scutit? Dumnezeule mare, nu le vedeau mutrele?
- Nu există, mi-a spus într-o zi un amic, ce nu mă lasă să-i spun numele, altă justiţie în afara celei fizionomice.
111
LA ROMA, mi-a zis amicul ce nu mă lasă să-i pomenesc numele, nimeni (?) nu munceşte. Oraşul trăieşte – material şi spiritual – din mici maşinaţiuni. În timpul ocupaţiei aceste mici învîrteli deveniseră o singură, imensă maşinaţiune îndreptată împotriva nemţilor. Cînd aceştia s-au dus, amicul meu – dincolo de satisfacţia patriotică şi umană –, a încercat pentru o vreme (şi jura că nu a fost singurul) simţămîntul de melancolie al şomerului.
112
OAMENII, şi cei mai buni, nu pun atîta accentul pe cît au, cît, mai ales, pe dorinţa ca toţi ceilalţi să nu aibă sau să aibă mai puţin decît ei.
- Oare de ce? mă întreba cu o voce cîntată, mignona, bruna, ferocea Erna căreia eu, aşezat alături sub bolta de viţă a unei bodegi trestine îi ilustram această „morală” cu istorioara (cunoscută de tine, cititorule) a FRIPTURII LUI SVEVO.
113
CELE MAI FRUMOASE DOUĂ VERSURI DIN LITERATURA ITALIANĂ, în acest moment, pentru mine sînt: în tremur tot, gura mi-a sărutat şi Pe sfoară se trag, unul pe altul, Sfinţia ta. Pe primul îl ştiam de mult. Pe al doilea, în schimb, l-am citit pentru prima oară zilele acestea, la sfîrşitul războiului, în cartea lui Paolo Monelli, Roma 1943 – o carte într-adevăr foarte frumoasă, vie, o surpriză, o minune! – unde este citat pentru a spune că în anul respectiv (1943), ca pe vremea lui Belli, locuitorilor Romei le era destul de greu să trăiască fără să se tragă pe sfoară unul pe altul... Uitam de cel de al treilea, mai puţin frumos, dar mai italienesc prin ceea ce afirmă. Îl cîntă (înainte de aria „Aragoneză fecioară”) „partizanul” Ernani; şi este – mai ales cînd tenorul are o voce frumoasă şi porneşte bine – ca şi cum ar desfăşura în soare drapelul naţional: „Ascultaţi cu toţii aleanul inimii mele".
114
ASCULTAŢI CU TOŢII ALEANUL INIMII MELE. Într-o zi o să scriu şi o să public o ISTORIOARĂ cu acest titlu. Dar nu aici; nu acum. Acum trebuie să scriu alta. Dacă aş scrie două, cei de la «NUOVA EUROPA» ar spune că abuzez de ospitalitatea lor.
115
CINE a pierdut – unde? cum? cînd? de ce? – contactul cu propria-i viaţă instinctivă, cine nu este în stare să vadă limpede în el însuşi – zic limpede, pînă în străfundul măruntaielor lui – ca după aceea, eventual, revenind la suprafaţă, să rîdă de ceea ce a văzut şi să treacă mai departe, acela – ca un amic al meu căruia de data aceasta nu vreau eu să-i pomenesc numele – nu poate nici să meargă, nici să sară, nici să alerge. Zburătăceşte; atît.
116
OAMENII loviţi (era cît pe ce să folosesc echivalentul dialectal impirati, dar scriitorul Antonio Baldini mi-a confirmat că termenul – aşa cum bănuiam – nu există în italiana comună) de conflicte interioare, pe care nici nu bănuiesc că le poartă cu sine, se îndreptă cu toţii – fie ei regi, duci, filosofi, supreme autorităţi – spre abisuri care-i sar în ochi pînă şi unui copil – cu atît mai orbiţi, cu cît mai aproape de pericol – unde se prăvălesc fară greş. Şi tu, şi eu... Dar dacă tu, dacă eu am putea aduce conflictele inconştiente la lumina conştiinţei, am încerca o imensă, o nespusă uşurare, iar ele şi-ar găsi rezolvarea, s-ar sparge în aer, ca baloanele de săpun.

(Roma, aprilie 1945)

Al cincilea rînd de scurtături

117
ÎNCEPUT DE SECOL. La regimentul 12 infanterie – încartiruit pe atunci la Salerno – un sublocotenent de carieră (tînăr, subţirel, cu ochii de culoare deschisă) îşi aduna soldaţii după instrucţie – din proprie iniţiativă sau poate primise ordin – să le facă şi puţină educaţie etică (astăzi s-ar spune „propagandă”).
- Cu armele moderne de azi avînd o bătaie foarte lungă, dacă ar începe războiul, aproape că nici n-aţi putea să vedeţi duşmanul. Oricum, nu trebuie să uitaţi niciodată că noi, soldaţii (involuntar îşi atingea steluţele), nu tragem, ca să zic aşa în alţi oameni, ci într-o idee. Din acest motiv, duşmanul rănit şi prizonier trebuie să fie pentru noi de două ori sacru.
Întinşi în repaus la umbră – aşa încît el, în picioare, cu amîndouă mîinile proptite în mînerul sabiei, părea un păstor în mijlocul mioarelor lui –, soldaţii (în mare parte ţărani din Friuli) îl priveau bănuitori de parcă el ar fi avut putinţa şi intenţia să dezlănţuie pe loc războiul. În schimb, îl priveau cu admiraţie cînd, în orele libere, instalat pe o platformă, picta pe cheltuiala lui – cum îşi spuneau minunîndu-se – o imensă hartă a Italiei pe un perete alb, în curtea asurzitoare de strigăte şi zgomote a cazărmii Umberto I.
Aceasta se întîmpla – am spus-o din titlu – în primii ani ai secolului nostru. Mai exact – dacă vreţi să stiţi – în 1908.
118
MIERLA. Azi-dimineaţă, foarte devreme (la a şaizeci şi doua mea aniversare), am văzut în parcul Villa Borghese prima mierlă. Era PIMPO, prietena înaripată din copilăria mea. Dar nu părea nostalgică. Fluierînd, a zburat spre cel mai înalt vîrf al celui mai înalt copac de unde – puteţi să fiţi siguri – sau le alungase sau se pregătea să le alunge pe toate celelalte mierle.
119
FEROCEA ICHINO crede – ca şi Dante – în JUSTIŢIE. Cînd vorbeşte de asta (şi vorbeşte des) chipul ei – de obicei senin - devine cea mai făţişă, cea mai violentă, cea mai tragică, cea mai pătimaşă mască a NEDREPTĂŢII dezvăluite vreodată inspiraţiei şi penelului unui pictor.
120
RENATA. Soţul mult prea gentilei Renate uneori se poartă urît cu ea. Mă rog, nu chiar urît, dar în aşa fel de parcă ea n-ar mai fi (cînd de fapt e în continuare) nici Renata, nici prea gentila Renata. Îi reproşează, de pildă, că nu are simţ practic (are mai mult decît el), că se poartă ca o fetiţă proastă (ceea ce nici măcar nu e adevărat) şi alte asemenea lucruri.
- Nu-ţi mai aduci aminte, i-a zis într-o bună zi un amic care (cam ca toţi) „ţine” cu Renata, cînd ea avea 13-14 ani şi tu o învăţai (aşa se obişnuia pe vremea aceea) să-l îndrăgească pe Wagner? Şi nu numai pe Wagner, ci tot ce-ţi plăcea ţie în artă şi în viaţă? Ce îndrăgostit erai de ea! Iar acum, pentru că te-a luat de bărbat, te-a urmat (şi la nenorocire), ţi-a iertat „a priori” toate nebuniile, ţi-a făcut doi copii o frumuseţe, acum tu îi aduci învinuire pentru culpe inexistente şi pentru care – în cazul cînd le-ar avea – nu ar purta nici o vină?
Soţul Renatei se apăra cu argumente mai mult sau mai puţin valide. Dar nu în vorbele lui a găsit amicul adevărata scuză, ci în privirea lui. Nu era tocmai o scuză, ci o mărturisire. Mărturisea nepriceperea omului – chiar şi a celui mai bun – în faţa unduirilor vieţii şi a propriului suflet. „E ca şi cum, ziceau ochii lui, m-ai acuza că răsare şi apune soarele”.
121
PIMPIRICCHIO. Era un copil fără seamăn dintr-o carte pentru copii. În fiecare capitol făcea alte ştrengării nemaipomenite (dar niciodată lipsite de generozitate) pentru care – la sfîrşitul capitolului – era pedepsit pe acea parte a corpului numită de Cervantes „plăteşte tot” al copiilor.
- Îţi place Pimpiricchio? o întreabă tatăl pe Linuccia ce abia învăţase să citească şi primise în dar „prima ei carte”?
Trăgîndu-şi în jos borul pălăriei florentine, micuţa (îmbrăcată de mama ei ca s-o ducă la plimbare) îi răspunse cu o întrebare:
- Tată, ţie îţi place [12], nu-i aşa? Şi se apropia timidă, de el, ursuzul.
Era în ultimele zile ale celuilalt (ultim) război ... Dar de ce am fost atît de răi cu viaţa? Sau de ce viaţa a fost atît de rea cu noi?
122
PIERINO (amicul meu comunist) mă acuză deseori – şi nu văd de ce – că sînt un reacţionar.
- După tine, l-am întrebat într-o bună zi, care-i diferenţa dintre un reacţionar şi un progresist?
- Primul, mi-a răspuns, are privirea îndreptată spre trecut, al doilea spre viitor.
Din motive de lucru, pe masa mea era deschis manuscrisul SCURTĂTURILOR. Peste tot litera t făcută de mine – în acea perioadă – avea linioara trasă în sus (spre dreapta celui ce scrie); cealaltă jumătate (e lesne de înţeles motivul) e aproape omisă. Triumfător, i-am arătat lui Pierino „indiciul revelator”.
- Ei, şi? Ce vrei să spui cu asta?
- Vreau să spun, i-am răspuns, că unul care îl scrie aşa pe t nu poate avea privirea întoarsă spre trecut. Întreabă-l şi pe cel mai modest grafolog.
123
SITUAŢIE PERSONALĂ. Poate că am un oarecare renume. (Mi l-am făcut în ultimii ani, cînd peste el se lăsase e tăcerea). Dar nu reuşesc să devin pentru nimeni un părinte. Rămîn – la vîrsta mea – un frate. Asta nu din cauza italienilor; eventual a mea; sînt un frate. Nu că-mi displace situaţia, deşi comportă unele pericole (mă gîndesc la nevoia lor naivă – nemascată – de fratricid). Dar, în fond, mă iubesc şi n-au să-mi facă nimic.
Cel mult, careva din generaţia mea (ajuns la apogeul acestui „complex”) va continua să spună sau să scrie – că volumul meu Canţonierul aminteşte de creaţia minoră a lui Tasso şi de CÎNTUL PE TREI VOCI ... Metastasio.
124
ANTOLOGII. Mă includeau bucuroşi în Antologiile lor (ar fi fost împotriva „politicii literare” a autorilor acestora să mă omită cu totul). Dar eram – cum să spun? – prea ... lung. Aşa că pentru a mă vîrî în spaţiul care, după socotelile lor, era necesar pentru locul meu şi ca să mă armonizeze cu întregul ... îmi tăiau capul.
125
OAMENI POLITICI. Dacă eu, dacă tu, cititorule, am ajunge la guvernare, am face – sunt sigur (cel puţin în ceea ce mă priveşte) legi bune. Dar nu putem (nici nu vrem) să ajungem acolo. De ce? Pentru că ne lipseşte voinţa de putere sau acea formă aparte a ei fără de care unul nici nu ajunge, nici nu se menţine la putere. Avem cu siguranţă cealaltă calitate necesară pentru o acţiune utilă şi constructivă în acest sens: dragostea raţională pentru ţara noastră. Dar numai ea, nu este de ajuns. Singură, nici cealaltă nu e de ajuns. Omul de stat – asemenea poetului – este rar; trebuie să îmbine două calităţi; prima egoistă, „crudă”, posesivă; cealaltă, a devotamentului şi a imparțialității, ce par – şi sînt – discordante, aproape ireconciliabile. Numai voinţa de putere, lipsită de dragostea sinceră faţă de obiect (în cazul acesta poporul italian) ne-a oferit încrîncenarea lui Mussolini. Aceeaşi voinţă îmbinată cu iubirea pentru Italia, sau cel puţin pentru Italia septentrională, pentru Piemont, sau pentru cel pe care Radetzki îl numea cu un respect tipic secolului trecut „Maiestatea Sa sardă” [13] ni l-a dat pe Cavour. Unul a făcut Italia, pe care celălalt a distrus-o.
126
DACĂ TATĂL ETERN i-ar fi spus la ureche lui Cavour: „Dă-ţi demisia pentru totdeauna, iar Italia – fără ca nimeni să poată afla de sacrificiul tău ca să te ridice în slăvi – va deveni o ţară mare şi unită", fără îndoială, el ar fi pălit, dar şi-ar fi prezentat imediat demisia lui Victor Emanuel al II-lea, retrăgîndu-se apoi ca persoană particulară pe moşiile lui din Leri şi să moară în scurtă vreme de inimă rea. În aceleaşi împrejurări, în locul lui, Benito Mussolini s-ar fi făcut roşu ca racul de furie şi ar fi rămas mai departe.
127
EPIGRAF (compus cu mulţi ani în urmă şi păstrat în tainiţa memoriei): două treimi CĂLĂU şi o treime în UN BIET OM.
128
STRATEGIE. Hitler nu a avut curajul să atace pînă la capăt, cu toate forţele, Anglia. Dacă s-ar fi pregătit pentru această agresiune din ziua în care a ajuns la putere şi dacă, l-a izbucnirea războiului, ar fi atacat Anglia imediat (chiar înaintea Franţei, chiar înaintea Poloniei), poate ar fi fost învingător pentru alţi zece ani. Dar – înalţi, blonzi, cu ochii albaştri – englezii erau idealul lui. S-a îndoit, a zăbovit, s-a abătut din drum ... a pierdut războiul.
129
EVREII GERMANI iubeau Germania; dar nu erau nemţi. Cu atît mai mult gazdele lor nebune (în spatele fiecărui nebun – are dreptate măcar odată TALMUDUL – se află un om rău) ar fi trebuit să ţină cont de ei; să-i cultive – ca să zic aşa – în mod artificial. Foarte vitali prin natura lor şi îndrăgostiţi de ţara – de asemenea vitală – unde se născuseră, dar, în acelaşi timp, străini de ea, erau prin definiţie medicii necesari împrejurării. Şi, poate, dacă nemţii nu ar fi fost atît de bolnavi la început încît să refuze orice medic şi orice, i-ar fi împiedicat să înnebunească de tot.
Evreii italieni, ca evrei, nu puteau să-i facă Italiei nici bine, nici rău. Mediteraneeni, ca marea majoritate, trăind în Italia de secole sau milenii; cu unele excepţii, e mai mică diferenţa între un italian evreu şi unul neevreu decît, de pildă, între unul din Brescia şi unul din Calabria. O nuanţă etnică în plus nu e decît o notă de culoare într-o ţară ce seamănă (din punct de vedere etnic) cu „covorul” scurtat în patru versuri al lui Ungaretti [14], unde fiecare culoare se aşează şi se revarsă asupra celorlalte culori pentru a ieşi mai bine în evidenţă cînd o priveşti.
Această SCURTĂTURĂ nu e pentru tine, cititor al revistei «Nuova Europa», pentru că, desigur nu ai nevoie de ea. Tăişul ei – dacă are – e îndreptat împotriva celebrei cărţi – depeizată din punct de vedere topic – OPT EVREI a prietenului meu Giacomo Debendetti.
130
SITUAŢIE PERSONALĂ. (Din nou?) N-aş vrea să se creadă că am spus pentru mine ceea ce am spus. Înainte de toate în Italia – lăsînd deoparte anii de agonie ai fascismului – nu a fost nevoie să te aperi serios de aceste lucruri. Şi apoi – după cum se ştie – numai mama era evreică. În fine, eu eram un „amestec”. Şi – ceea ce e mai rău! – un periferic (triestin). Împrejurările au fost cele ce m-au făcut să sufăr mai mult; dar şi să înţeleg (să iubesc) mai mult şi decît unii şi decît ceilalţi.
131
PANTERA NEAGRĂ. Să mă ierte evreii din Roma dacă spun că unii din ei (probabil foarte tineri) sînt în delir zilele acestea de atîta ură şi iubire pentru Celeste di Porto poreclită, pentru cruzimea ei (dar porecla deja e suspectă), „Pantera neagră”. Vina o poartă o canţonetă nemuritoare (cîntată de copii pe străzile străvechi ale celui mai vechi ghetou din lume, reprodusă de toate revistele populare), unde Celeste di Porto e numită (în refren) Stea a Portului (mai mult – în unele versiuni) Steaua Portului.
Steaua Portului, Steaua Orientului
pe cîţi nu i-ai făcut să plîngă.
Numai o poezie de dragoste începe aşa. Nu-i mai puţin adevărat că aceeaşi canţonetă nemuritoare (nu din raţiuni poetice) spune:
Vreau să cînt aici o serenadă
pînă va fi ucisă Steaua Portului.
Dar aici avem ... serenada.
Vina o poartă o „foarte frumoasă” broşură intitulată - ERAI SPIOANA DIN PIAŢA GIUDIA (sub titlul se vede fotografia infamei) pe care „steaua mea ce bună” (nu-i un joc de cuvinte) m-a ajutat să o găsesc la un vînzător de ziare într-o seară cînd eram atît de obosit încît, fără lectura aceea, ce mi-a ţinut tovărăşie pe drum, făcîndu-mă să uit de oboseală, nu ştiu cum de aş fi ajuns acasă.
„Foarte frumoasă”, am zis, pentru că în ea găseşti materia brută pentru una sau doua terţine din Infernul lui Dante. De altfel, fără o picătură de iubire rămasă nu se face nici o poezie, nici măcar o canţonetă populară de ură. Iar ura, iubirea, sîngele – în viaţă şi în poezie – se amestecă mai mult decît ne închipuim. Mai ales în vremuri, răscolite, ca ale noastre.
132
«NOII EUROPE». - Hoffmann e? am întrebat într-o zi intrînd în redacţia «NOII EUROPE»...
- Cine? m-a întrebat (nu foarte) surprins, Salvatorelli junior.
- Hoffmann, tatăl tău. Nu ştii cine era Hoffmann?
- Un călău neamţ, mi-a răspuns continunînd să-și răsfoiască liniştit hîrtiile.
Adaug – pentru a nu da naştere la echivocuri – că Hoffmann la care făceam eu aluzie a fost un personaj mai puţin sîngeros. Era pur şi simplu temutul cenzor al lui Heine, visat de acesta noaptea, cu o foarfecă în mînă, gata să taie ... cel mai reuşit pasaj. Salvatorelli senior a tăiat, cum era (cel puţin aşa susţine) dreptul lui, cîteva SCURTĂTURI considerate – cum mi-a comunicat – prea freudiene pentru cititorii lui.
133
SPENCER. „Uite un om care ştia să gîndească”, a spus, într-o zi de demult, contrazicînd toate canoanele modernităţii, bătrînul profesor Braun, în vizită la Anticariat. Arăta spre cartea (nevandabilă) Primele principii, luată de Carletto (bunul meu ajutor) dintr-un raft pentru a o pune din nou în vitrină, în încercarea (cum zicea el cu slaba-i simpatie pentru volumele şi autorii ce nu se vînd) de a-i „da lustru”.
- Dar, interveni un client (un judecător), filosofii noştri idealişti, şi-l pomeni pe Giovanni Gentile, îl consideră o nulitate.
- Au, conchise bătrînul profesorul Braun, motivele lor întemeiate.
134
ACELAŞI îmi spunea într-o bună zi:
- Sau artă sau ştiinţă. Dar nu filosofie.
135
BĂTRÎNUL PROFESOR BRAUN – pe care însemna că vrei să-l jigneşti dacă-i aminteai de originea lui parţial germană (mama lui era o contesă veneţiană) – era (lăsînd deoparte imensa lui cultură) o persoană demnă de toată dragostea. Numai că ura – şi el! – acel lucru sau acel complex de lucruri numite impropriu de el Freud sau freudismul. Singurul meu defect (aşa se exprima în bunătatea lui) e acela de a fi aderat (dar termenul nu era exact) la el. Dar nu era un filosof; şi a înţeles – cu puţin mai înainte de a muri – că iraţionalul (adică Hitler, adică subconştientul) nu poate fi învins dacă nu-l aduci mai întîi la lumina raţiunii (adică a conştiinţei).
136
POEŢII ŞI FILOSOFII. Poeţii (o ştim cu toţii) sînt egocentrici. Pentru ei lumina exterioară există; numai că se învîrteşte exclusiv în jurul persoanei lor. Filosofii au făcut încă un pas pe calea regresiunii: sînt egocosmici.
137
POEŢII (mă refer cu deosebire la poeţii lirici) sînt copii ce-şi cîntă mamele (Petrarca) sau mame ce-şi cîntă copiii (aţi avut un exemplu în SCURTĂTURA 96) sau (de data aceasta mai rar, Shakespeare din sonete?) şi una şi alta. S-ar zice că lirica (cu multe aparenţe contradictorii) nu poate ieşi din cercul acesta vrăjit, iar noi găsim aici, în sfîrşit, esenţa inspiraţiei poetice.
138
CEL MAI MARE POET AL ITALIEI. Cine se apropie mai mult de poeţi e frapat de faptul că fiecare din ei se consideră, cu bună-credinţă, cel mai mare, dacă nu din toate epocile şi din toate ţările, măcar din propria-i epocă şi ţară. A-i contrazice în această credinţă a lor echivalează cu o lovitură de pumnal. Şi nu mă refer numai la cei doi-trei avînd pe drept cuvînt temeiul să o nutrească, pentru că am observat că, fără excepţie, toţi cîţi scriu versuri, inclusiv mediocrii şi neaveniţii, au aceeaşi părere despre ei. Îţi vine să crezi – încă o dată – că este vorba de o „credinţă apriorică”, izvorîtă dintr-un mecanism compensatoriu (mai mult sau mai puţin obscur) şi că fiece poet este – trebuie să fie – din start – cel mai mare poet al Italiei; și că, fără această certitudine intimă, necesară lor, nu s-ar fi scris niciodată nici un vers pe lume, nici frumos, nici urît. Ceea ce, avînd în vedere că versurile urîte trec iar celelalte, măcar pentru o vreme, rezistă, ar însemna să ştirbeşti din frumuseţea lumii, în schimbul unei vindecări, de altfel, destul de problematice.
139
POETUL SANDRO PENNA citeşte SCURTĂTURILE. Este o onoare pentru mine (citit de puţini) să fiu citit de un om „care nu citeşte nimic”.
Poetul (încă tînăr) a venit ieri să mă caute la bistroul unde mănînc eu la Roma. Era în compania Elsei Morante. Era – aşa cum l-am ştiut mereu – bucuros; poate fericit.
- Ştiam, mi-a spus, că eşti mare. Nu pentru poeziile tale, pentru că în privinţa asta EU TE ÎNTREC, ci pentru ceea ce le spuneai cu ani în urmă prietenilor tăi, din care ai scos acum SCURTĂTURILE.
Bietul Pennino! Îl văd rar; şi pentru că nu văd pe nimeni. Dar întotdeauna am spus şi am gîndit că mai că n-ar exista pe lume răul, dacă toţi ar fi sinceri (transparenţi) ca el.
140
POETUL ŞI MEŞTEŞUGARUL. Adriano Grande a scris o poezie frumoasă. A intitulat-o – nici nu se putea altfel – DOGARUL.
Pentru că e un dogar metaforic; un adevărat dogar de la ţară. Sub un măr înflorit, în trilurile mierlei, acesta bate, potriveşte doagele, vărsîndu-şi – spune poetul – focul „de care nu poţi scăpa decît în felul acesta”.
Aş vrea – dar viaţa e grea, iar asta şi mai grea – ca el, ce şi-a identificat atît de nimerit propria trudă cu a dogarului, să poată să publice – peste zece ani – cîteva pagini de versuri (de preferinţă tradiţionale), iar volumul să aibă mai multe raţiuni cinstite pentru a se intitula cinstit POEZII MEŞTEŞUGĂREŞTI.
141
LA MOARTEA TATEI. Slaba instinctivitate a italienilor cînd e vorba să simtă poezia (fiind, în schimb, critici foarte subtili cînd i se consacră după o alchimie proprie, complicată, recurgînd la procedee rămase, pentru mine, mereu învăluite într-un uşor mister) e dovedită de faptul că foarte frumosul sonet de tinereţe al lui Foscolo (poet al tinereţii, ba chiar, doar al tinereţii, spre deosebire de alţii) este considerat o piesă minoră. Dat deoparte laolaltă cu mărunţişurile din adolescenţă, căreia îi aparţine într-adevăr ca răstimp al elaborării, exclus din antologii şi din ediţiile declarate complete, sonetul iese însă în evidenţă ca un prim miracol. El ţine deja de marele Foscolo fără a fi însă la înălţimea celorlalte sonete (SERII, LA MOARTEA FRATELUI); oricum e mai presus de tot ce a scris după MORMINTELE, inclusiv GRAŢIILE, din perioada senectuţii, în iridescenţele gelatinoase ale cărora, unii vor să vadă originile recentei poezii italiene. Dar să sperăm că se înşeală; în ceea ce mă priveşte nu am nici un dubiu. Numai De Sanctis (ce păcat că omul acesta nu mai este în viaţă!) mai întîi a simţit, apoi a explicat pentru sine însuşi şi pentru elevii lui importanţa fundamentală a sonetului şi grandoarea ultimelor două versuri.
M-am lăsat purtat întrucîtva de patima mea, de acum incurabilă, pentru poezie şi poeţi. Altceva voia să spună SCURTĂTURA, dincolo de judecata literară; ceva greu de surprins şi de comunicat avînd în vedere rezistenţa opusă – îmi imaginez – de cititor. Întotdeauna m-a surprins că această poezie despre moarte, unde fiece cuvînt aminteşte de sfîrşit îl răscoleşte pe cel ce o citeşte – mai ales dacă o face cu glas tare – ca o muzică belicoasă. (Azi am încercat să mi-o recit; aproape că nu puteam să stau locului: simţeam nevoia să mă mişc, să umblu, să o îmbrăţişez pe biata mea mamă). Foscolo îşi iubea tatăl; agonia şi moartea lui l-au umplut – nu încape nici o îndoială – de durere, de teamă, de angoasă, lucruri sesizabile şi în transfigurarea poetică. Dar ... sufletul omului e complicat; complicat şi primitiv (preistoric) este şi sufletul copilului. Ideea – nemărturisită desigur nici măcar sieşi, avînd o îndepărtată origine infantilă – aflată poate la rădăcina ascunsă a inspiraţiei ce-l tulbura pe Foscolo cînd a compus prima lui poezie mare – este: odată mort (înlăturat) tatăl, el avea să rămînă singur pe pămînt cu mama; sonetul are trei personaje: poetul (un băieţandru), mama şi tatăl muribund; ceilalţi membri ai familiei nu apar sau sînt lăsaţi deoparte cu acel „Amuţi fiecare” de la începutul celei de a doua terţine. El a înţeles-o ca pe o muzică funebră şi un tribut de compasiune filială; compasiunea filială şi muzica durerii au rămas, dar accentul liric cade – dincolo de voinţa lui – pe altceva, ce nu e numit, nici indicat şi cu toate acestea îşi face simţită prezenţa; ceva pe care cititorul, pe neobservate, îl sesizează şi fără de care sonetul său nu ar fi fost scris sau ar fi fost scris altfel.
142
RECTIFICARE. Un amic îmi atrage atenţia că ultimele două versuri ale unui sonet de Foscolo, lăudat pentru oraculara lor măreţie de De Sanctis, nu-i aparţin celui intitulat LA MOARTEA TATEI, ci sonetului INSULEI ZANTE. Oricum rămîne adevărat (sau neadevărat) tot ceea ce am spus, dar observaţia justă a prietenului meu dovedeşte (dacă mai era nevoie) cît de abilă e memoria în a modela o lectură, un fapt, o impresie, în matricea sentimentului sau a convenienţei, ceea ce face ca un martor cinstit să mintă cu bună-credinţă.
143
BĂIEŢII se iau la bătaie ca să nu se mîngîie. Iar, uneori, se mîngîie ca să nu se ia la pumni.
144
I SE ÎNTÎMPLĂ celui ce vrea să ajungă la cauza unui eveniment oarecare la fel cum i se întîmplă celui plecat în creierul munţilor: după ce a trecut de un munte, are înainte un altul, apoi un altul şi tot aşa. O frunză nu cade dintr-o singură pricină, ci dintr-un complex de pricini, din care unele sînt limpezi iar altele (stelare, cosmice, şi dincolo de ele) rămîn (sau poate vor rămîne mereu) în afara conştiinţei noastre. Iar dacă noi ne-am oprit mai ales asupra factorului psihologic este pentru că sîntem (aşa cum zicea unul din cei doi buni maeştri ai noştri) psihologi; apoi pentru că acest factor este cel mai neglijat de marea majoritate a oamenilor (mai ales, de cei ce sînt prin profesie căutători şi călăuze) şi – din motive întemeiate – cel mai puţin puţin observat (în mod deliberat).
În sfîrşit, sîntem asemenea chiromantului care instinctiv se uită mai întîi la liniile din palma unui om şi asemenea cizmarului ce-şi aruncă privirea spre pantofi.
145
O LACRIMĂ. Cum de au putut englezii să se gîndească – se gîndesc şi acum – la un „pericol” comunist în Italia? N-au ochi să vadă că Italia – o spune cel mai ilustru dintre noi – este paradisul reacţionarilor?
Italia – ar spune Shakespeare al lor şi al meu – e un trandafir prea frumos, prea parfumat ca să nu adăpostească în miezul său viermele cel mai respingător.
146
- DE CE ai intitulat-o o LACRIMĂ?
- Pentru că este. Şi pentru că am văzut-o în ochii prea gentilei Renate, cînd i-am spus-o, într-una din serile trecute.
147
EROS e zgomotos; face larmă pe suprafaţa pămîntului. Duşmanul lui – instinctul MORŢII – este (asemenea eminenţei cenuşii din romanele populare) tăcut. Dar acesta din urmă este cel care, în cele din urmă, ia totul.
Este ceea ce vrea să spună Montele în primul (şi cel mai frumos) catren al poeziei (deloc ermetice) LINDAU.
Rîndunica aduce
fire de iarbă; nu vrea ca viaţa să treacă.
Dar între maluri, noaptea, apa stătătoare
macină pietrele.
Rîndunica (ce nu vrea ca viaţa să treacă) este iubirea; apa stătătoare (ce macină pietrele) instinctul Morţii.
148
SE POATE (cu o oarecare aparenţă de raţional) să-l pedepseşti pe un copil pentru o pată de cerneală pe caiet, dar nu pe Dante pentru o greşeală de ortografie.
- ?
- Nimic, dacă eşti surd. Dacă nu eşti, aproape tot.
149
DOUĂ AUTORITĂŢI SPIRITUALE au astăzi dreptul să vorbească. Ambele provin din sentimentul culpei încercat de oameni. Prima îl consideră nu numai imposibil de extirpat, ci de-a dreptul util; vrea doar să-l atenueze cu zîmbetul eternei răbdări. Cea de a doua – identificînd în el noi culpe – ştie că e dăunător şi vrea să-l extirpe.
Lupta se dă – cu o foarte lungă scadenţă – între ele două.
150
NIETSCHE-FREUD. Reciteam azi-noapte AURORA. Omul acela a priceput multe lucruri iar pe altele le-a presimţit.
- Dar dacă e unul din responsabilii nazismului?
- Ştiu şi eu? Ştiu că i-ar fi fost de ajuns vecinătatea doctorului Rosenberg ca să-şi verse sufletul de silă. Dar mai înainte ar fi strangulat-o cu propriile-i mîini pe abjecta sa soră.
Ceea ce el abia a intuit – imensul regat al inconştientului – era explorat pentru prima oară de un biet, modest, un mic-burghez evreu vienez. Acesta considera umilitor şi incorect să accepte un preţ (adică onorariul de medic) fără să le dea dificililor lui clienţi contravaloarea (posibilitatea – cînd exista – vindecării). Nu umbla după lucruri mari; nu voia să descopere sau să revoluţioneze nimic; voia numai să-i îngrijească pe bolnavi (ce nu erau – în ciuda intensităţii uneori extreme a suferinţei lor – bolnavi propriu-zişi). Dar era un om cinstit, cu o privire adîncă şi dreaptă; şi la sfîrşit a fost nevoit, în ciuda îndărătniciei lui – fiecare caz confirmîndu-l pe celălalt – să se dea bătut în faţa evidenţei.
Vor trebui să treacă mulţi ani (un întreg ev mediu) mai înainte ca oamenii să înceteze să-l răstălmăcească, adică să-l blesteme pe primul şi să renunţe, în faţa celuilalt, la inevitabilele şi absurdele lor rezistenţe.
151
- UNDE E «NOUA EUROPĂ»? mă întreba – la telefon – un amic.
- Nu ştiu, i-am răspuns (eram încă buimac: telefonul lui mă luase prin surprindere între veghe şi somn), poate într-o SCURTĂTURĂ.
Numai după aceea am înţeles că întrebarea lui era mai puţin indiscretă şi cu o bătaie mai modestă. Voia să afle de la mine (care colaborez la el) adresa hebdomadarului cu acest titlu de bun augur; şi se află - i-o spun cu întîrziere şi nu la locul potrivit – pe bulevardul Umberto, acum bulevardul Poporului, nr. 47.
152
CAZUL MORAVIA. Am citit AGOSTINO. E o carte frumoasă, cea mai bună – pînă acum – a acestui autor. Rezumă, explică şi le depăşeşte în intensitate pe precedentele. Dar e o carte rea; o carte ce nu ar fi trebuit scrisă. ÎNTINEAZĂ IUBIREA.
Din păcate, Moravia este în întregime aşa. S-ar zice că personajele lui nu încearcă nici o plăcere pentru ceea ce le oferă muritorilor – după Euripide – cele mai dorite delicii. Amanţii (în realitate vrăjmaşii) lui Moravia fac – sau se străduiesc să facă – gesturi de iubire ca şi cum ar fi exclusiv gesturi izvorîte din ciudă şi dispreţ reciproc. Ei – repet – ÎNTINEAZĂ, DESFIGUREAZĂ IUBIREA.
Cititorii lui Moravia găsesc nu ştiu ce lucruri voit diabolice; publicul vorbeşte de libertinaj. Criticii discută; moraliştii tac indignaţi sau condamnă cu severitate. „Cazul Moravia” este mult mai simplu, de o evidenţă capabilă să-ţi crever les yeux. Lui Moravia (şi nu e singurul) trebuie să i se fi întîmplat ceva. Nu azi, nu ieri; în vremuri preistorice pentru el, îngropate în profunzimile unei totale (nu irevocabile) uitări. E ca şi cum el, copil încă foarte mic, a pîndit şi surprins (eventual prefăcîndu-se că doarme) ceea ce un alt nebun (dar acesta nu de geniu) – autorul HIGIENII IUBIRII – numea cu spume la gură „coitus” şi, cum se întîmplă cu copilaşii abia treziţi din somn, a luat totul drept o agresiune, un act sadic. A fost teribil de impresionat. După aceea a uitat. Dar – fără să ştie – a rămas fixat la imaginea aceea monstruoasă şi ireală. Ea şi-a pus pecetea nu zic pe viaţa lui (pe care nu o cunosc şi nici nu vreau să o aflu), ci (asta pot să susţin) pe arta lui.
Dar e păcat. E păcat pentru că Moravia nu e numai un scriitor de talent, dar poate şi genial; cel puţin AGOSTINO trezeşte această bănuială. În plus, un om onorabil. (Uneori chiar – să-i ierte Domnul nevinovăţia – un moralist). Să nu existe oare nimeni care să poată – mai e timp – să-i smulgă de pe retină viziunea aceea funestă, să schimbe blestemul infantil într-o benecuvîntare de adult, în fine, să-l vindece?
153
SCURTĂTURĂ PUBLICATĂ CU ACORDUL – nu însă şi cu aprobarea – CELUI INTERESAT, ce mă roagă să adaug că, după felul lui de a vedea, acuzaţia adusă (pentru mine mai curînd un regret decît o acuză), după care personajele lui întinează iubirea, nu este exactă.
154
NUMAI UN COPIL – s-a enervat Giacomo Debenedetti – putea să scrie SCURTĂTURI. În parte, avea dreptate. În parte, pentru că adulţii (?) nu au habar de aceste lucruri.
155
NU E – îmi zicea la Triest (în 1939 şi în anii următori) Gregorio Bisia, un război. E o revoluţie socială cu episoade belice.
Întotdeauna mi-au plăcut astfel de propoziţii: scurte şi limpezi. Rezumă – atît cît e posibil – o situaţie. Uneori e nevoie – pentru a construi una – de chinul unei vieţi întregi.
156
CARLETTO, DOICA MEA ŞI MOARTEA. Cînd doica mea a îmbătrînit foarte tare, începuse să fie obsedată de ideea hoţilor. Se închidea în căsuţa ei – acoperită de iederă pe deasupra căreia treceau rîndunelele în zbor – şi nu voia să deschidă la nimeni.
- Nu cumva pentru vîrstnici şi pentru bătrîna dumneavoastră doică, căruia mă plînsesem într-o zi de asta, teama de hoţi este, de fapt, tema de a nu fi luaţi de Moarte, îmi zise Carletto (tînărul meu ajutor)?
Nu ştiu dacă avea dreptate Carletto. Dar eu – cunoscîndu-l – l-am privit mirat.
157
FEDERICO ŞI EDUCAŢIA. Pentru timpurile lui, Federico era un june plin de nobleţe. Dar era, cum să zic, şi cam șmecheraș.
- Nimic, spunea el (dar nu în faţa propriului tată), nu-mi place mai mult decît să-i fac cuiva în ciudă şi să scap nepedepsit.
O zicea cînd era foarte mic. La cîţiva ani după aceea, răutăţile agreate erau, de pildă, să scuipe din mers în (eu cred că numai lîngă) şefii fascişti (în care moment prietenul său Alfredo, ce-l însoţea, ar fi vrut să fie mai curînd sub decît pe pămînt), ca apoi să spună că fusese din greşeală. Sau (ceea ce putea să fie grav pentru el, în convalescenţă, după o boală grea, periculoasă) să iasă noaptea din casă, în vîrful picioarelor, scăpînd de sub controlul dragilor lui părinţi (căzuţi într-un somn lung după o zi lungă de trudă) pentru a se întîlni pe ascuns (scăpînd de pedeapsă) cu Alfredo şi cu alţi prieteni noctambuli.
- Azi-noapte, îmi povestea, m-am distrat de minune. Am fost la bar ... (un bar semiclandestin, deschis în timpul războiului şi noaptea). Erau acolo amicele lui Alfredo. N. ..., cea mai drăguţă, a promis un sărut aceluia dintre noi care avea să bea mai mult. Eu i-am întrecut pe toţi; şi pe Alfredo.
Văzînd că tăceam şi ţineam ochii în pămînt (îmi făceam griji pentru sănătatea lui), mă întrebă direct:
- De ce nu spui nimic? De ce nu te uiţi la mine?
- Nu-ţi răspund, îi spusei, şi nu mă uit la tine (mă străduiam ca glasul să nu-mi trădeze înduioşarea) pentru că ţi se citeşte viciul pe faţă. Şi pentru că (ştiam ce coardă ating) te-ai urîţit.
- Nu-i adevărat, izbucni el, jură că nu-i adevărat. Jură că mi-o spui cu INTENŢII EDUCATIVE.
158
POETUL ŞI EROUL. I-am uitat numele. Şi poate – chiar dacă mi l-aş aminti – nu l-aş spune. Era – este – PARTIZANUL EROU.
Faptele atribuite lui, riscurile înfruntate de unul singur, vitejiile sîngeroase săvîrşite cu mîna lui – nu la comandă – fac din el – şi aşa rămîne – un om aparte. Deşi se ştie (se simte) că el nu şi-ar fi pus niciodată vocaţia în slujba unei cauze nedrepte (a opresorilor împotriva oprimaţilor), mi se părea curios să-l întîlnesc într-o bună zi printre oamenii obişnuiţi, „în societate”.
L-am întîlnit în casa prea gentilei Renate. Se ştia de unde vine iar invitaţii ce nu-l cunoscuseră erau oarecum în aşteptare. Intră un tînăr obişnuit, de statură medie, îmbrăcat elegant, dar fără căutare, cu părul negru, negru lăsat pe frunte, iar în rest ras aproape zero; ochii luminoşi, negri, în continuă mişcare. Strînse mîna bărbaţilor (stăpîna casei pronunţă şi cîte un nume ilustru, dar nu păru impresionat), sărută mîna doamnelor. Apoi se apropie de o fată (poate o cunoştea deja) aşezată deoparte. Se izolă cu ea; în tot cursul serii nici el, nici ea n-au lăsat impresia că observaseră existenţa celorlalţi. Nu după mult timp – aşa cum fără îndoială de fapt doreau – ceilalţi i-au dat uitării, în colţul de terasă unde ieşiseră să se bucure de răcoare şi îşi vorbeau stînd foarte aproape unul de altul.
Dar poeţii sînt mai curioşi decît ceilalţi cînd este vorba de aceste extreme ale naturii omeneşti cu care se simt – dintr-un fel de atracţie unilaterală a contrariilor – înrudiţi. Am înţeles că trebuie să fi existat personaje asemenea PARTIZANULUI EROU (mai apreciaţi la Curtea lui Ludovic al XIV-lea decît la serata Renatei) ce-i ce au structurat (mistificat?) unele caractere ale lui Racine; care (nu spun nici că-i bine, nici rău) au ceva din natura dublă a Centaurului: ucid (de fapt, mor) ca eroul şi cîntă ca poetul.
159
MARIA BIANCHI BANDINELLI, născută Garrone, găzduia în timpul ilegalităţii în frumoasa ei vilă de la Geggiano mulţi „inşi” periculoşi. Printre ei se aflau – mi-aduc aminte – un cadet de marină turbulent, un căpitan de infanterie (de profesie pictor) întors de pe frontul din Rusia, alţi „sinistraţi” în trecere şi pe mine. Acestora le cedase etajul vilei şi-i trata pe toţi cu siguranţa de sine şi nobleţea pe care numai o lungă tradiţie ţi-o poate da.
Dar oamenii aceia – deveniţi, din lipsă de ocupaţie şi de atîta aşteptare, cu fiece zi tot mai nefericiţi şi irascibili – nu se înţelegeau întotdeauna între ei. Mai ales turbulentul cadet şi pictorul întors din Rusia întîmpinau unele dificultăţi trăind alături. Izbucneau disensiuni; aproape încăierări zgomotoase.
- Am înţeles, mi-a spus zîmbind, fiica generalului Garrone (cel ce a comandat artileria noastră în acţiunea de la Bainsizza), sus, la etaj, au făcut cazarmă.
160
ROSMUNDA (de origine iugoslavă) continuă – fiind vorba de sechele din timpul fascismului sau pentru că i se pare mai elegant cînd li se adresează unor persoane de seamă (ştabi) sau considerate astfel de ea – să folosească pronumele de politeţe Domnia Voastră. Dar cum – pe de altă parte – e în amor cu un militar din armata aliaţilor, pune bucuroasă (în amintirea dulcilor discuţii) verbele la participiu.
- Telefonat, îmi spuse într-o bună zi, o doamnă. Spus că sosit o scrisoare pentru Domnia Voastră, de la soţie. Dar eu uitat numele doamnei şi număr de telefon. Şi doamna engleză telefonat şi spus că sosit la birou, la ea, şaptesprezece pachete cu alimente din America (cele destinate mie erau mult mai puţine) iar dacă Domnia Voastră nu luat imediat, pierdut toate. Sărmana Rosmunda, atît amintit. Şi cum eu – lipsit de foarte multă vreme de veşti de la ai mei – disperam şi o imploram să facă un efort să-şi aducă aminte fie şi aproximativ numele doamnei care telefonase mai înainte, blonda Rosmunda ţinu să-mi explice involuntarul ei lapsus:
- Domnia voastră, îmi spuse (învîrtindu-se, cu cordonul desfăcut, frumoasă) în jurul meu ce mă lipisem de telefon, niciodată fost tînăr şi îndrăgostit?
161
NEMŢII, scrie Alberto Moravia (dar, din păcate, nu-i adevărat), rămîn agăţaţi de victimele lor.
Ţinute timp de mai bine de cincisprezece ani în tainiţa memoriei, aşternute pe hîrtie în cinci luni (puţine, avînd în vedere încetineala mişcărilor mele), acum – cel puţin pentru o vreme – basta! De nu, risc, asemenea nemţilor lui Moravia cu victimele lor, să rămîn (eu însă cu adevărat) agăţat de SCURTĂTURI.
162
O VECHE FOTOGRAFIE. Am văzut (poate în CRIMEN) o fotografie cu Mussolini trecînd în revistă „muşchetarii ducelui”.
Pieptul lui Mussolini e prea mult scos în afară, pumnalele muşchetarilor sînt prea sus fluturate. Altă obiecţie nu se poate face.
163
LIBERTINAJ. Cînd simţi puţin sau defectuos, dublezi dozele. Uită-te la Semiramis, uită-te la Messalina.
164
CRITICA DESPRE SCURTĂTURI. Piccone Stella, prezentînd la Radio SCURTĂTURILE şi pe modestul, îndărătnicul (în faţa microfonului) lor autor, le-a numit „scurte compoziţii în proză de dimensiuni reduse şi incisive, avînd cadența poeziei şi rigoarea aforismelor”. Aproape că este – zicea el – un nou gen, ce-i aparţine, desigur, în întregime, numit de el SCURTĂTURI, pentru că ajung pe căi rapide şi eliptice la concluzii îndepărtate şi adesea surprinzătoare.
Să nu credeţi – cel puţin sper – că am reprodus această judecată a lui Piccone Stella ca să mă laud. Cine ar putea să fie atît de prost încît să se fălească numai pentru că a spus cîteva vorbe pline de omenie? (Cel mult un om – şi mai ales un biet om ca mine – le suportă greutatea şi îşi asumă răspunderea.) De altfel, pluteau în aer, era de ajuns să le „captezi” şi să le „înregistrezi”, să ai un pic de ureche pentru unele realităţi profunde în faţa cărora bravii noştri filosofi (şi aici e buba) ori le neagă existenţa ori exclamă: Vade retro Satana! Dar Satana nici nu cere altceva decît să rămînă ascuns. Ar fi un biet drac, un drac infantil dacă s-ar lăsa pus în situaţia de a acţiona pe faţă. Vi-l imaginaţi – gol, pe gheaţă – convingîndu-ne (iau un caz relativ simplu) să-i urmăm pe Hitler şi pe Mussolini?
Contele Morra di Lavriano şi Piccone Stella au fost – cum se spune – naşii SCURTĂTURILOR în frumoasa revistă intitulată (sperăm să fie de bun augur) «NOUA EUROPĂ». Aşadar, numai ca să le mulţumesc – nu din alt motiv – am reprodus – de altfel cu exactitate – cuvintele pronunţate de unul din ei.
165
GENEALOGIA SCURTĂTURILOR Nietzsche-Freud.
- S...

(Roma, mai-iunie 1945)

Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 4, aprilie 2013, anul III)

„Scurtăturile” lui Saba după Doina Derer. Traducere inedită

NOTE

5. Giosuè Carducci, Giovanni Pascoli, Gabriele D'Annunzio.
6. Gabriele D'Annunzio.
7. Claretta, amanta lui Mussolini, care a ținut să fie împușcată odată cu el.
8. După execuție, trupul lui Mussolini a fost expus în Piața Loretto din Milano.
9. Mussolini.
10. A lui Mussolini.
11. Din acel balcon adresa Mussolini mulțimii scurtele sale discursuri.
12. Nietzsche.
13. Victor Emanuel al II-lea.
14. Poezia lui Giuseppe Ungaretti, din vol. Bucuria, secţiunea Cele din urmă este:
Covorul
Fiece culoare debordează şi se răsfrînge în celelalte
Ca să prindă relief cînd o priveşti. (tr. trad.)