„Scurtăturile” lui Saba după Doina Derer. Traducere inedită

Publicăm prima parte a Scurtăturilor lui Umberto Saba, în traducerea Doinei Condrea Derer. Originalul italian provine din ediţia Tutte le prose, Mondadori, 2001 (1530 pagini), pp. 7-82.

Primul rînd de scurtături

1
GRAFIA SCURTĂTURILOR. Sînt pline de paranteze rotunde şi drepte, de ghilimele, de cuvinte subliniate în manuscris ce trebuie tipărite în cursive, de majuscule, puncte de suspensie, semne exclamative şi interogative. Cer iertare mai întîi maistrului tipograf, apoi cititorului. Nu mai ştiu să spun ceva fără să abreviez; nici nu puteam abrevia în alt chip.
2
SCURTĂTURILE sînt – scrie în dicţionar – căi mai scurte pentru a te deplasa dintr-un loc în altul; adevărate poteci de capre. Îţi pot trezi dorul de drumurile provinciale, lungi, netede, drepte.
3
CROCE DIN ULTIMII ANI [1]. Într-o casă unde unul se spînzură, alţii se omoară între ei, unii pier ... chinuiţi de foame sau se dedau prostituţiei, iar alţii sînt vîrîţi fie la închisoare fie la balamuc, se deschide o uşă şi se vede o doamnă în vîrstă care cîntă – foarte bine – la spinetă.
4
ISTORIA ITALIEI. V-aţi întrebat vreodată de ce de-a lungul întregii sale istorii – din vremea Romei pînă astăzi – Italia nu a avut nici măcar o revoluţie adevărată? Răspunsul – cheia ce deschide multe uşi – rezumă poate în cîteva rînduri istoria Italiei.
Italienii nu sînt patricizi; sînt fratricizi. Romulus şi Remus, Ferruccio şi Maramaldo, Mussolini şi socialiştii lui, Badoglio şi Graziani …
Iată ce a tipărit ziarul „Combatteremo” într-unul din manifestele sale: fraţi împotriva fraţilor. (Favorizat, nu determinat, de împrejurări, a fost un strigăt din adîncul inimii, strigătul unuia care – lămurindu-se cum stau lucrurile – în cele din urmă îşi dă drumul). Italienii sînt singurul popor (bănuiesc) ce are la temelia propriei istorii (sau legende) un fratricid. Or, o revoluţie nu începe decît cu un patricid (uciderea bătrînului). Italienii se lasă pe mîna tatălui ca să obţină în schimb de la el permisiunea de a-şi ucide fraţii.
5
DUPĂ NAPOLEON fiecare om este ceva mai mult decît înainte pentru simplu fapt că Napoleon a existat. După Maidanek [2] …
6
NAPOLEON era un om; asemenea tuturor oamenilor – excepţie facînd unii delincvenţi – avea şi sentimentul culpei. Ai impresia că ultima parte a vieţii lui a fost dominată pe de-antregul de acesta. Nu-l chinuia atît gîndul că omorîse o mulţime de oameni cu războaiele lui, cît remuşcarea – pe care căuta să o ţină cît mai departe cu putinţă de conştiinţă – de a o fi părăsit, de a fi trebuit să o părăsească pe Giuseppina, pe „buna (necredincioasa) lui Giuseppina”. La întoarcerea din Rusia a plîns mult, a strigat-o pe nume în Malmaisonul pustiu…
Asemenea unui copil ce se îndepărtează – tot mai mult, cît mai mult cu putinţă – de casă, după ce şi-a jignit mama. Seara se întoarce bătut, obosit şi constată că mama nu mai poate – şi de ar vrea – să-l ierte pentru că a murit. Atunci plînge.
Nu e poezie. E un adevăr; un adevăr mărunt, simplu, omenesc (şi Napoleon era simplu) care explică – mai mult decît s-ar părea – campania absurdă din Rusia. Explică fatalitatea intimă de unde a derivat scopul (n-aş vrea să scandalizez pe nimeni zicîndu-i autopunitiv) pentru care a fost conceput.
7
CELOR ce tot mai cred că Adolf Hitler (omul ce n-a putut să iubească) a iubit cel puţin Germania, le prezint visul lui, aşa cum era în realitate.
Să transforme Germania într-un morman de ruine şi, în mijlocul norilor de gaze asfixiante, reproşîndu-le nemţilor că l-au trădat – din cauza evreilor –, să se înalţe la cer într-un fel de apoteoză, El înconjurat de floarea celor mai tineri şi mai credincioşi SS-işti.
Atît de adînc şi-a reprezentat acest vis (crezînd, – vai, cu bună-credinţă – că visează altceva) încît se poate spune că – măcar în parte – el a cîştigat RĂZBOIUL.
8
VÎRSTA OMULUI. Dacă, prin forţa lucrurilor, universul ascultă de o singură lege – după cîte se pare, altfel nici nu se poate – iar ceea ce i se întîmplă individului – adică, să se nască, să îmbătrînească, să moară – i se întîmplă (şi – repet – altfel nici nu se poate) şi speciei, lumilor etc., atunci CE VÎRSTĂ ARE ASTĂZI OMUL? E bătrîn, tînăr, e de vîrstă mijlocie?
Judecînd după credinţele, iluziile, reacţiile, stările lui sufleteşti de care abia, abia – şi cu cîtă trudă ! – începe să se elibereze, am impresia că ar avea între cinci şi şase ani: cu alte cuvinte, abia iese din prima copilărie. Oare nu s-a hrănit şi nu continuă el să se hrănească cu poveştile doicilor? Şi luîndu-le în serios (consacrîndu-le tomuri întregi de controverse), el nu o face cu conştiinţa că zăboveşte asupra unei inspirate iluzii, cum se întîmplă cu cel ce citeşte, de pildă, frumoasele O mie şi una de nopţi. Gîndiţi-vă numai la cosmografia (realmente de copii mici, pentru care lumea se termină la casa lor şi pe pajiştea unde sînt duşi la joacă) care pînă mai ieri a fost cosmografia noastră. Gîndiţi-vă la teologi, la metafizicieni, la (ca să nu arunc nume ce suferă de deochi) Spinoza, la Dumnezeul lui more geometrico demonstrat. Şi atunci?
În acest caz, adevărul ar putea fi acesta: actuala criză este o criză de creştere şi este una dintre cele mai greu de depăşit. Omul se află în acel punct al istoriei lui naturale în care se află copilul cînd – nu fără chin – trebuie să se depărteze pentru prima oară de cercul familial (de lîngă fusta mamei) ca să se ducă la şcoală laolaltă cu tovarăşii lui, buni sau răi.
Iar dictatorii? Sînt pur şi simplu învăţătorii cu nuiaua în mînă. Iar comunismul este cea mai curată şcoală elementară.
Dar dacă unii s-au născut deja la Universitate? Ce-i de făcut? Oricum sînt atît de puţini!
9
UN NEGRU MITITEL intră pentru prima oară într-o şcoală sovietică. În toate ţările – se plînge el – băieţii l-au persecutat; din cauza pielii lui nimeni nu voia să se joace cu el. Atunci (zice ANECDOTA probabil ilustrată cu o vinietă) noii lui colegi îl înconjoară, îl consolează, îl mîngîie, îi dau o prăjitură, iar la sfîrşit îl învaţă să spună numele lui Lenin. Cînd s-a dus în faţa oglinzii ERA ALB.
„Ce prostie! Am citit asemenea anecdote, chiar prea multe, în cărţile de şcoală ale copiilor noştri!” Nu-i adevărat. Fascismul nu putea să inventeze o anecdotă veselă. Anecdotele erau sumbre ca şi uniformele lui de cioclu.
10
COCTEAU. După zece ani îmi aduc aminte de ORFEU de Cocteau. Şi mi-l amintesc aşa:
Enervat că nu primise premiul pentru poezie, un bărbat se ceartă cu nevata. E spart un geam. Intră un lucrător să-l înlocuiască. Bărbatul nu vede (sau se preface), dar femeia îşi dă seama cu groază că meşterul lucrează fără să atingă pămîntul, suspendat în aer.
M-am săturat de mistere! izbucneşte ea. Am chemat un geamgiu, nu un înger.
11
ARTA se naşte prin formă; trăieşte şi moare prin conţinut. Azi versul în cerul umilinţei unde-i Maria nu mai spune ceea ce ar fi spus acum şase sute de ani. Şi, totuşi, versul e acelaşi. Dar – trecînd restul sub tăcere – şi azuriul cuvînt cer are alt înţeles după ce a fost străbătut de avioane şi a plouat cu bombe. Dă naştere la alte asociaţii.
12
LAURA. Cît s-a mai discutat pentru a se stabili dacă Laura a existat sau nu! Şi în zilele noastre, în amărîtele noastre zile (e vorba de ultimele), un literat a ţinut o conferinţă, aici, la Roma, consacrată plăcutei enigme.
Dar nu este – sau cel puţin nu mai este – o enigmă. Laura a existat fără îndoială. A existat şi, la lumina zilei, era o doamnă blondă; în adîncurile inaccesibile (infantile) ale sufletului poetului era mama lui; era femeia pe care nu o poţi avea. La atît se reduce toată fascinanta poveste, uşor monotonă, din Canţonier, a mai bine de douăzeci de ani de curtare pentru a nu ajunge, pentru a nu vrea să se ajungă nicăieri. Dacă Laura ce-l laudă, îl dojeneşte, îl îndeamnă să se poarte cum trebuie, se aşează în vis, pe marginea patului său, comportîndu-se în totul şi în toate ca o mamă duioasă cu copilul drag, însă uşor indiscret, i-ar fi cedat (dar de asta se temea poetul prefăcîndu-se că o dorea), lui Petrarca i s-ar fi întîmplat ca lui Baudelaire cu frumoasa doamnă Sabatier şi nu i se întîmpla cu trista lui mulatră; Canţonierul debordează de accente de gratitudine pentru cea care-l ferea, graţie „virtuţii” şi „castităţii” ei de ispită, de pericolul de a face o figură proastă. Figura Laurei a acaparat întreaga duioşie a poetului. Senzualitatea însă şi-a îndreptat-o în altă parte (a avut – se pare – raporturi ancilare, nu lipsite de fecunditate), spre femei care prin originea diferită nu puteau să evoce în inconştientul lui, mereu treaz, de veghe, prezenţa – plăcută, dar cu totul altfel! – a mamei. Dar iubirea, iubirea adevărată, iubirea plenară vrea şi una şi alta; vrea fuzionarea totală a senzualităţii şi a duioşeniei; de aceea e rară. Pentru acest motiv nu există în tot Canţonierul nici măcar un vers despre care s-ar putea spune că este cu adevărat de iubire; găseşti multe lucruri în el, dar nu şi în tremur tot, gura mi-a sărutat [3], cel mai frumos vers de iubire scris vreodată.
13
LITERATUL care a ţinut conferinţa despre Petrarca a ajuns la concluzia că Laura era poezia. Vom arăta în cîteva SCURTĂTURI
de ce, după cîte se pare, interpretarea lui nu se îndepărta de realitate; dimpotrivă, era foarte aproape de ea. Încă un pas şi Goffredo Bellonci ar fi priceput că, pentru poeţi, poezia e mama.
14
PENTRU A FACE, ca şi pentru a înţelege arta, este nevoie înainte de toate de un lucru: să ne păstrăm copilăria pe care procesul vieţii, de la un capăt la altul, tinde să o distrugă. Poetul este un copil ce se miră de ceea ce i se întîmplă lui însuşi devenit adult. Dar pînă la ce punct adult?
Ajungem astfel la una din diferenţele dintre poezia mare şi cea minoră. Numai acolo unde copilul şi bărbatul coexistă în aceeaşi fiinţă, în forme pe cît posibil extreme, se produce – nu fără concursul altor circumstanţe – miracolul: se naşte Dante. Dante e un copilaş mirat în continuu de ceea ce i se întîmplă unui om mare. Într-adevăr, sînt „doi în unul Uitaţi-vă numai cum micul Dante tresare, strigă, se luminează de bucurie, tremură de mînie şi de teamă (simulată), se aprinde, iese în faţă, se umileşte din cochetărie, se înalţă pînă în slăvi în faţa lucrurilor extraordinare şi care, prin el, i se întîmplă lui Dante în ţinută de gală şi cu barbă! Şi ce-l mai amuză răsplăţile şi pedepsele (mai ales ele), dracii şi îngerii, „acei paznici abili”, viii şi morţii, mai vii decît viii! Cît de neverosimilă-i călătoria! Într-o mai mare sărbătoare şi feerie, nici nu poţi spera! Dar împotriva lui, legat de el, Dante; Dante bărbat în toată puterea cuvîntului, soţ, tată, războinic, partizan al unei facţiuni politice, un exilat nefericit şi glorios, Dante cu toate patimile teribile din vremea lui şi ale vîrstei mature, în luptă cu ceilalţi (şi mai puţin) cu sine însuşi, dezminţit de fiecare dată de fapte, ceea ce îi întăreşte convingerea că are dreptate; de aceea e tot timpul cu ochii ieşiţi din orbite, orbit de ură şi iubire. Cînd precumpăneşte mult prea mult bărbatul asupra copilului (pentru această situaţie Montale ne-a sugerat numele venerat al lui Goethe), poetul (ca poet) ne lasă reci. Cînd avem aproape în exclusivitate copilul, cînd pe tulpina sa abia de s-a format un embrion de bărbat, avem poetul puer (Pascoli); în faţa acestuia încercăm un simţămînt de nemulţumire şi o uşoară jenă.
15
TATĂL care, avîndu-și fiul într-o situaţie grea (să luăm un caz extrem, în război), se gîndeşte în continuu că acesta e în pericol şi îl vede inevitabil mort, nu-şi iubeşte copilul. Sau, ca să fim mai exacţi, nu doar îl iubeşte. Iubirea nu-i un vestitor de dezastre: iubirea vede totul în roz. Iar uneori, e de la sine înţeles, se înşeală.
16
EŞTI ÎN PĂMÎNTUL RECE – eşti în pămîntul negru ... două versuri de cîte cîteva silabe carducciene sau două lopeţi de pămînt peste cel decedat; ca să nu se mai scoale?
Vai! Situaţia mi se pare de o evidenţă grosolană.
17
TRECĂTORUL, căruia îi place să-ţi atragă atenţia că ţi s-au desfăcut şireturile de la pantofi, este un om imposibil. Poate că ai observat şi singur şi cauţi, fără să laşi să se vadă, un loc ca să le legi. Poate mergi urmărit de Furii. În primul caz e doar inoportun, în al doilea ...
18
AJUNS la o anumită vîrstă, nu mai poţi discuta. Sau înveţi de la alţii sau îi înveţi tu pe ei. Situaţia ideală este să înveţi. Dar cine-i mai poate da lecţii unui om bătrîn? Trebuie să înveţi pe cont propriu sau să dispari.
19
NU AM NIMIC DE SPUS FILOSOFILOR. Nici ei mie. De cum mă apropii de ei, devin fluizi; se dilată în universal pentru a nu fi atinşi în singurul punct nevralgic. Toate sistemele lor nu sînt decît nişte „petice” ca să ascundă „ruperea de realitate”. Poeţii promit mai puţin şi dau mai mult.
20
NU EXISTĂ un mister al vieţii, al lumii sau al universului. Noi toţi, ca făpturi ale vieţii, făcînd parte din ea, ştim tot, asemenea animalelor sau plantelor. Dar ştim în străfunduri. Greutatea începe cînd vrem să aducem ştiinţa noastră organică la nivelul conştiinţei. Fiecare pas, cît de mic, în această direcţie are o valoare incomensurabilă. Dar cîte forţe – în noi, în afara noastră - se ivesc, se coalizează pentru a împiedica, pentru a întîrzia pasul acela mic!
21
NU EXISTĂ ÎNTÎMPLARE. Nu există faimoasa cărămidă de deasupra capului. Există conexiuni – şi autodecizii – pe care noi nu le cunoaştem.
22
FRIPTURA LUI SVEVO. Italo Svevo (despre care cîţi l-au cunoscut ştiu cît de blînd şi omenos era) povestea bucuros (şi nu o dată, aşa cum obişnuiesc bătrînii cărora le place să se repete) că nu a mîncat niciodată cu atîta plăcere o friptură, ca spre sfîrşitul celuilalt război, cînd era (sau credea că este) singurul din oraş ce şi-o putea permite. Nu era – o, nu! – un demon în mijlocul multor îngeri; era doar un artist; ca atare el accepta tot ce e în natură, în el şi în afara lui; mărturisea un simţămîmt pe care ceilalţi oameni (buni, puri) îl încearcă fără să fie conştienţi de el sau îl ascund în spatele unui văl – mai mult sau mai puţin prezentabil – de lacrimi ipocrite. Dar, fără să ştie, atingea, cu amuzanta poveste despre friptura lui, adevărata problemă a economiei mondiale: dezvăluia originea dezastrului (pentru că atunci cînd în Brazilia (pentru a lua cel mai cunoscut exemplu) se pavează drumurile cu cafea, pentru a nu o da la un preţ scăzut în ţările neproducătoare, la origine nu se află o chestiune economică, ci una psihologică. Numai în al doilea rînd (pentru că omul este ceea ce este) problema e de domeniul economiştilor. Friptura lui Svevo ne arată că omul este încă mult prea copilăros ca să nu se bucure de ceva fără să pună în balanţă faptul că alții nu-l au, că acel ceva este privilegiul lui (de fiu unic sau preferat). Dacă n-ar fi aşa, azi (cu atîtea mijloace de producţie şi de transport) n-ar exista mizeria şi foamea. Trebuie atît de puţin pentru a găsi calea de remediere! Dar ştiu prea bine că acel „puţin” este doar o aparenţă, un fel de a spune, pentru că înainte ca omul să înveţe să citească, să îngîne o silabă în plus în această direcţie, trebuie să-i mai cadă, şi nu doar o dată, cerul în cap.
23
CEI care mai cred – şi sînt mulţi – că războaiele izbucnesc din motive economice nu se deosebesc de cei ce susţin că nemţii au gazat şase milioane şi jumătate de evrei numai ca să facă îngrăşăminte din ei. I-au gazat din alte motive (dintr-o reacţie chimică obscură, de berărie); după ce i-au ucis, au valorificat – de ce nu? – cadavrele în folosul noului popor ales. Războiul există pentru că omul este un animal agresiv; poate cel mai agresiv de la facerea lumii. El simte că propria-i agresivitate i se întoarce împotrivă dacă nu o extroverteşte; că, mai devreme sau mai tîrziu, dacă nu-i atacă pe ceilalţi, sfîrşeşte prin a se ataca pe sine însuşi. Calea sublimării fiind lungă, anevoiasă, accesibilă numai cîtorva, preferă să fie ucis, ucigînd, decît să se omoare singur, în tăcere, în propria-i cameră. Este originea „religioasă” (mai bine zis instinctivă) pe care bătrînul Moltke o atribuia războiului. Cauzele economice „coexistă”; în mare parte ele sînt – cel puţin astăzi – pretexte oferite instinctului morţii.
24
PRONUMELE DE POLITEŢE AL FASCIŞTILOR [4]. Cu cît este mai frecvent, cu atît mai mult ai impresia, fizică aproape, că oamenii doresc mai ales un „tată sever dar drept”, care să le promită noi mări şi ţări. Iar cînd unul din acei oameni „severi, dar puternici” moare sau fuge, lăsînd în urmă dezolare sau moarte, ei – dintr-o nostalgie inconştientă – tot îi mai respectă preceptele. Este pronumele ce te jigneşte, ieşit din atîtea guri, care, pe de altă parte, nu se deschid decît pentru a-l blestema pe cel ce i-a dus la dezastru şi pe care nu-l foloseau înainte de a li se fi ordonat. Şi dacă-ţi dă prin minte să replici sau să protestezi, ţi se poate întîmpla (ca mie, astăzi) să găseşti, pironiți în ai tăi, doi ochi tineri, atît de curaţi, atît de miraţi, atît de canin nevinovaţi …
25
PRETEXTE pentru a o lua la dreapta, la stînga sau sub roţile maşinii, lumea exterioară îţi oferă la tot pasul. Dar de fiecare dată, o fatalitatea interioară ia hotărîrea.
26
VOI TRIESTINII, îmi zicea deunăzi Giacomo Debenedetti, sînteţi într-adevăr copiii vîntului. Din această pricină vă plac apologurile, vorbele cu tîlc, fabulele şi istorioarele. Tu scrii SCURTĂTURI pentru că te-ai născut în oraşul unde bate din nord-vest bora. Cîtă plăcere mi-ar fi făcut altă dată această istorioară a lui! Ce lucruri de bun augur aş fi dedus pentru amicul meu şi pentru mine! Dar azi… după Maidaneck.

(Roma, februarie 1945)

Al doilea rînd de scurtături

27
UNII, dintr-un îndreptăţit sentiment de reverenţă faţă de Benedetto Croce, spun că Francesco Gaeta a scris cel puţin un vers frumos: O pală de zăpadă şi lămîi. Dar nu e un vers: e o îngheţată.
28
WAGNERIENII erau suspecţi nu pentru că-l iubeau pe Wagner, ci pentru că-l iubeau numai pe Wagner.
29
RIMA poate să fie evidentă, ca floare / ardoare, sau să creeze asociaţii rare. Dar e la locul ei numai atunci cînd, convertind textul în proză, nu poţi să înlocuieşti termenii rimaţi fără să prejudiciezi înţelesul.
30
UN TÎNĂR COMUNIST, ca reacţie faţă de individualismul meu – vai, atît de umilit! – mi-a spus:
- Fără ceilalţi, tu ce-ai fi ?
Sînt cele mai profunde cuvinte auzite în ultimii ani; realitatea lor simplă, omenească, mi-a scutit bătrînele picioare de mult umblet. Acum pot din nou să iau tramvaiul, să mă lupt pe scară şi să suport aglomeraţia.
31
NU SÎNT – din născare – un revoluţionar. Sînt un conservator din cea mai rară speţă. Am înţeles din capul locului că acela care vrea să păstreze esenţialul, trebuie să renunţe la multe. Un conservator pur sînge nu judecă aşa. Sau, mai exact, nu judecă deloc. Suferă pur şi simplu de constipaţie.
32
PATRIOTISMUL, NAŢIONALISMUL ŞI RASISMUL se află în acelaşi raport ca sănătatea, nevroza şi nebunia.
33
NAŢIONALISMUL, ca şi nevroza, arată reversul medaliei; începutul negării unui sentiment atît de firesc în om, precum iubirea de ţară, prin exasperarea lui. Naţionaliştii italieni preluaseră teoria din Franţa; voiau să fie francezi. Dar Franţa naţionaliştilor francezi nu era aceea a propriilor vremuri; era o alta, apusă de secole; era, cu aproximaţie, cea a lui Louis XIV. Naţionaliştii nu sînt fii buni; vor să-şi schimbe mama; nu o iubesc destul pe cea lăsată de Dumnezeu.
34
SECOLUL AL XIX-lea a vrut să trăiască prea mult pe spezele instinctelor. A găsit – e drept – multe corective; COMPARTIMENTELOR rezervate doar doamnelor le-a contrapus operele gen pochade. Cînd comisarul de poliţie, chemat să constate adulterul, dansa în chiloţi can-canul final laolaltă cu vinovații şi cu libertinii, în stal, sărmanii împieliţaţi crăpau literalmente de rîs.
35
SECOLUL XX pare să aibă o singură dorinţă; să ajungă cît mai repede cu putinţă în anul două mii.
36
NĂLUCA LUI BANCO. Macbeth nu era un delincvent: era un pasional. Îl ura pe Banco ca pe un frate ce-l concura. Ca tovarăş de arme, chiar îl iubea. După lovitură, a ieşit în întregime la iveală latura bună a afectivităţii lui; în lipsa unui element care să o contrabalanseze, aceasta s-a potenţat. Numai iubirea e creatoare; iubirea sporită a lui Macheth pentru Banco a creat năluca. Dar – vai! – năluca ştia ce-i făcuse Macheth şi apariţia ei era ameninţătoare.
Un delincvent nu iubeşte; şi nu vede năluci.
37
ERMETISM. Cuvinte încrucişate. Plus – la Montale – poezia lui Montale. Succesul se datora (cel puţin la început) cuvintelor încrucişate.
38
MAŞINA DE SCRIS – care a anticipat tiparul – a avut o influenţă benefică asupra poeziei şi poeţilor, corodînd ce este superfluu.
39
PE CÎND eram custodele unor nobile decedate (adică anticar), Carletto (bunul meu ajutor) mi-a cerut un concediu mai lung ca să se ducă in Sicilia, unde mai avea o soră îndrăgită. Treburile micii librării (de care ne ocupam noi doi) nu-mi permiteau în momentul acela să-i satisfac dorinţa arzătoare. Am fost nevoit să-l refuz.
- Ce visuri ciudate poţi să ai uneori! Închipuiţi-vă, domnule Saba, azi-noapte am visat că debarcasem împreună cu mulţi alţi tineri de vîrsta mea şi cu bătrînul căpitan al unui vas. Noi toţi încercam să-l omorîm aruncînd cu pietre în el; dar, îndepărtîndu-mă, am simţit un fel de remuşcare şi m-am întors. Bătrînul căpitan mai era în viaţă. De-aţi şti ce uşurat m-am simţit, domnule Saba! M-am trezit chiar mulţumit.
N-am încercat să-i explic visul atît de transparent, dar i-am dat concediul rîvnit. Puţin şi din gratitudine că mă readusese în viaţă.
40
CÎND UN TEANC DE CĂRŢI era gata, gata să cadă, Carletto îi striga de departe să stea locului. Interpretării visului meu nu i-ar fi dat crezare (ar fi ridicat din umeri bombănind ca pentru sine), dar credea în magie.
41
SOLDAT ENGLEZ. Într-un bar din centrul Florenţei, un soldat englez – foarte tînăr, aproape un copil – îi făcea curte barmanului ca să-i mai dea de băut. Jenat (după cum se ştie e interzis să serveşti băuturi alcoolice soldaţilor aliaţi), barmanul l-a refuzat. În schimb, mie mi-a turnat imediat un pahar de vin, la care soldatul se uita cu jind. Cu cîtă plăcere l-ar fi luat! Iar eu, să fi putut, cu cîtă plăcere i l-aş fi oferit! Dînd glas conflictului său interior, el mi-a aruncat pe un ton înduioşător urarea „Noroc!”. Apoi a îndepărtat un firicel de praf – mi-a precizat scuzîndu-se – de pe reverul hainei. După ce a ieşit pe trotuarul aglomerat unde, pentru a-şi dovedi lui însuşi că băuse destul şi era fericit, a început să îngîne un cîntec, cu o voce nesigură de copil pedepsit, un cîntec de armată a salvării.
42
PROCESUL DIN HARKOV. Protagonist este traducătorul; privirea şi accentul cad asupra megafonului, asupra eleganţei reci, studiate, aristocratice a tînărului căpitan sovietic cînd îl îndreaptă spre imputaţi, cînd le vine rîndul să vorbească.
- Eu sînt – pare să spună – Imparţialitatea; sînt simbolul acestui proces.
Chipurile nemţilor sînt dure, nemiloase; dure şi nemiloase sînt şi cele ale judecătorilor. Diferenţa provine din faptul că ruşii nu au motive să fie „cu conştiiţa încărcată”. În fond, asta demonstrează filmul.
- Ferice – ne spune – de popoarele şi de indivizii cărora destinul le-a atribuit rolul de personaj pozitiv, ce le îngăduie să reprezinte cu conştiinţa curată tragedia vieţii.
43
TUBERCULOZĂ, CANCER, FASCISM. Orice epocă îşi are propria boală, căreia îi corespunde o alta (dar, probabil, e aceeaşi) pe plan moral. Secolul al XIX-lea a avut tuberculoza şi dulcegăria sentimentală; secolul XX are cancerul şi fascismul. Întreaga evoluţie a fascismului – faptul că-şi dezvăluie adevărata natură cînd e prea tîrziu pentru o intervenţie chirurgicală eficientă; că nu poate să dispară decît odată cu victima în care şi-a înfipt rădăcinile; că tinde să se reproducă în locuri îndepărtate de primul focar; că provoacă suferinţe cumplite în cei loviţi; că daunele profunde se văd la examenul necroscopic al trupului (sau ţării) peste care şi-a pus stăpînirea – aşadar, evoluţia fascismului, de la început pînă la sfîrşit, are surprinzătoare asemănări cu ale cancerului. Dar îi mai seamănă în ceva.
În zilele noastre nimeni nu ignoră faptul că tuberculoza este adesea unul din mijloacele folosite de tineri pentru a se sinucide. Mă hazardez cu ipoteza că neoplasmul (boală a oamenilor în vîrstă) îşi are rădăcinile psihice în tentativa nereuşită a organismului de a întineri. Formarea unui neoplasm ar putea fi reflexul dorinţei de a-şi reface un nou organ, de pildă, un stomac. (Le-am prezentat această ipoteză unor medici inteligenţi, care nici gînd să se pornească pe rîs). Ei bine: în fond, ce a fost aderarea la fascism – în Italia şi aiurea – dacă nu o tentativă nereuşită a burgheziei de a începe o viaţă nouă, de a întineri? După aceea şi-a dat seama de greşeală, dar era prea tîrziu, şi atunci … nu mai exista remediu; lucrul bun, providenţial, ce se autoprezenta ca purtător al unei „noi ordini” aducea, în schimb, suferiţe supraomeneşti şi, cu o scadenţă mai mult sau mai puţin apropiată, moartea.
„Imperiul roman” (în secolul XX!) a avut – din păcate pentru noi - geneza, trăsăturile şi consecinţele unui neoplasm.
44
MEDICI. Între un medic bun şi altul rău aproape că nu există altă deosebire decît aceasta. Primul e îndrăgostit de vindecare, celălalt de boală. Medicul rău nu doreşte să-l vindece radical pe bolnav, ci numai să-i atenueze simptomele ce-l fac să sufere. În felul acesta, recunoscător pentru uşurarea resimţită, clientul revine...
(Raţionamentul – e de la sine înţeles – inconştient. Sau cel puţin…)
45
TÎNARUL care în prezenţa unui om de geniu (sau considerat astfel de el) se simte ca un puişor în ghearele vulturului nu poate fi considerat un domn (vreau să zic cu ştofă de aristocrat).
Dar poate nu e vorba decît de o amintire din tinereţea mea.
46
VERDI. În anii primei mele tinereţi nu-l prea iubeam pe acest artist, parcă prea genital ca să fie cu adevărat un artist. „Toate personajele lui – îmi spuneam – cîntă dumnezeieşte duhnind uşor a vin”. Dar am adăugat mai tîrziu adverbul dumnezeieşte.
Asta s-a întîmplat într-o seară, la cazarmă. Eram singur în dormitorul alb, imens, cînd un alt consemnat (se numea Cobetti, era lombard, ba chiar milanez) a intrat pe neaşteptate cîntînd „Frumoasă fiică a iubirii”. Italia toată, cu mările, munţii şi oraşele ei, mi-a intrat în inimă ca o străfulgerare albastră.
47
ALFIERI. Dacă pămîntul ar fi liniştit şi populat de oameni inteligenţi, aş sugera (spre desfătarea unei societăţi tihnite) o ultimă manieră de reprezentare a tragediilor oricînd frumoase ale lui Alfieri:
Pilad, Electra, Oreste, la moarte, cu toţii
Şi tu, femeie, de te-ndepărtezi de mine!
Oare nu aşa se exprimă, spre consternarea şi înduioşarea alor săi, micuţul Antonio, de şapte ani, cînd se aruncă la pămînt şi se defulează pentru „complexele” lui, imitînd războiul dintre partizani şi nemţii distrugători şi numai Dumnezeu ştie cu cine ţine în adîncul lui?
Aş sugera ca o dată, Oreste să fie judecat de micuţul Antonio împreună cu alţi cîţiva colegi şi colege. S-ar descurca de minune iar umbra împăcată a poetului ar aplauda – sunt sigur – din Cîmpiile Elizee.
48
URLETELE extrem de ascuţite ale copiilor în leagăn sau scoşi la aer în cărucior, de drăgăstoasele lor mame, amintesc foarte bine de Adolf Hitler, cînd striga: Repede, Franţa! Repede, Polonia!
49
CITITORULE, nu te lăsa păcălit de aparenţa uneori paradoxală, alteori de-a dreptul hîtră (?) a unor SCURTĂTURI. Toate au fost plămădite după zeci de experienţe de viaţă, artistice şi de suferinţă.
În plus, într-un fel, sînt cu toatele supravieţuitoare ale Maidaneckului.

(Roma, martie 1945)

Al treilea rînd de scurtături

50
ZIARE. Aceasta este – ţin să o spun într-un moment favorabil – epoca de aur a presei italiene. Mai bună şi decît cea antebelică.
E surprinzătoare – ţin să o spun tot într-un moment favorabil – mulţimea îngrămădită dimineaţa în faţa chioşcurilor de ziare. Cumpără – fără să se încaiere – ziare aparţinînd tuturor partidelor. Cine a cumpărat, de exemplu, „L'Unità”, desface imediat ziarul şi se îndepărtează citind, fără să arunce nici măcar o privire de dezaprobare spre cel ce a cumpărat, să zicem, „Il Risorgimento Liberale”.
La chioşcurile de ziare – redevenite vesele –, într-un regim democratic, oamenii nici măcar nu se privesc. Se ignoră.
51
CEASURI. Timpul e rotund; revine la el însuşi. Ceasurile, făcute pentru a-l indica, ar trebui să fie şi ele rotunde. Într-adevăr, aşa au şi fost de la inventarea lor pînă mai ieri. Obiceiul introdus în ultima vreme de a face ceasurile pătrate, triunghiulare, octogonale este unul din multele şi măruntele indicii ale dezorientării din zilele noastre. O mie şi mai bine.
52
AUR. Mefisto ştia – şi nu prea – ce însemna pentru el să-l sfătuiască pe împăratul sărac şi dornic să poarte războiul, să scoată prima bancnotă. Cu sfatul lui (acceptat în mare grabă) a facilitat izbucnirea războaielor, dar totodată a dat cea mai puternică lovitură avariţiei, ce-i asigura mare parte din combustibil pentru focul lui.
Oricui îi este mai uşor să se lipsească de un petic de hîrtie decît de un ineluş de aur.
53
POETUL, CÎINELE ŞI GĂINA. Poetul Sandro Penna se legase mult de o găină lăsată liberă prin casă (poate pentru ouă) de mama lui. După o vreme a avut şi o căţea mare; imediat s-a simţit deranjat de găină.
- Ce bine ar fi s-o mănînce căţeaua! zicea. Eu unul i-o dau. Dar, n-ai să crezi, nu o vrea. Îşi întoarce botul în altă parte.
Întorcea botul închipuindu-şi că Penna i-o întindea ca să o tenteze și în cazul în care ceda, avea să fie pedepsită. Împotriva poruncii stăpînului originar, inculcat de milenii, devenit autonom: TU N-AI SĂ OMORI CELELALTE ANIMALE DIN CASA MEA ŞI A TA, nu ajută la nimic invitaţia sau porunca actualului stăpîn. Iar dacă Penna voia cu adevărat să scape de o amică incomodă, trebuia să recurgă la alte mijloace.
54
DRAMĂ CU TREI PERSONAJE (prezente în fiecare din noi). Din profunzimi obscure, organice, încă neexplorate, INCONŞTIENTUL strigă:
- Dă lovitura!
- Dacă o faci, intervine prompt SUPRAEUL, te pedepsesc cîte zile vei avea; şi (nu se ştie niciodată), dacă o să pot, şi după aceea. Dar dacă nu o faci, eşti un laş.
Iar sărmanul Eu strigă precum Faust:
- De ce m-oi mai fi născut!
55
CĂRŢILE POLIŢISTE amintesc de interminabilele aventuri ale cavalerilor rătăcitori. În locul cavalerilor apare poliţistul. Dar cum în aceeaşi epocă toate se leagă între ele, el se simte atras (deşi în cu totul alt scop) de tehnica psihanalizei. Indiciul revelator se află întotdeauna acolo unde nimeni nu-l caută.
56
CĂRŢILE POLIŢISTE. Fiecare artă (fiecare activitate) are pentru un lung răstimp „climatul” ei, singurul în care poate atinge perfecţiunea. Bel canto este italian, cinematograful, american, romanul poliţist, englez.
Are la bază o dispoziţie legală: în Anglia nu poate fi arestat cineva dacă nu există o „dovadă” a vinovăţiei lui în măsură să convingă un juriu. Între timp, lăsat liber, asasinul continuă – spre bucuria „nevinovatului” cititor – seria omuciderilor. Este ceea ce s-a întîmplat sub ochii noştri uimiţi în Europa. Nazismul – un gigantic roman poliţist (repet: într-o epocă, totul se leagă) – a avut tot răgazul necesar pînă s-au hotărît englezii şi i-au împins şi pe alţii să intervină.
57
CĂRŢILE POLIŢISTE reprezintă singura literatură contemporană cu adevărat populară. Sînt pline de lucruri, fapte, episoade extrem de amuzante (oare nu aşa ar trebui să fie întotdeauna un roman?). Engleză pînă şi în asta: pentru că în nici o ţară din lume (bănuiesc) nu este de conceput un ataşament atît de adînc al populaţiei faţă de agenţii de la chestură; nici la aceştia, o mai mare amabilitate faţă de populaţie. Mi-aduc mereu aminte de un episod: o domnişoară goneşte neliniştită pe străzile Londrei. E noapte. Un policeman cît bradul se apropie de ea, îşi duce degetele la chipiu şi o întreabă timid:
- Ce se întîmplă domnişoară? E ceva în neregulă?
58
CĂRŢILE POLIŢISTE. Aşa cum romanele cavalereşti au dus la ORLANDO FURIOSO şi la DON QUIJOTE, e foarte posibil ca într-o bună zi un autor să scoată din imensul material cenuşiu al romanelor poliţiste o operă populară şi cu stil.
59
NIETZSCHE. Nietzsche al meu, bunul meu Nietzsche (nu celălalt şi al altora) este atît de fascinant pentru că vorbeşte sufletului şi despre lucruri ale sufletului, aşa cum Carmen îi vorbea despre iubire lui don José. „Cu o aşa o fată nu te plictiseai”, îi spunea acesta lui Merimée cînd era pe punctul de a muri pentru ea. Nici noi nu ne plictisim cu Nietzsche. Nietzsche nu a fost un filosof; a fost un caz extrem al completei sublimări a lui Eros.
A mai fost şi altceva; ştiu.
60
HEINE a ieşit din revoluţia franceză (şi din altceva) ca un trîmbiţaş al lui Napoleon. Ca şi veteranul Legrand – cu care se identificase (în copilărie, cînd asculta poveştile despre el) – credea că trîmbiţează pentru întreaga Europă o furibundă deşteptare la libertate … dar volumul BUCH DER LIEDER – a scris un francez antisemit – va fi citit cîtă vreme vor exista băieţi îndrăgostiţi de fete.
61
FREUD. Implacabil în probitate, prob pînă aproape de sadism. „Nu cazi la învoială cu adevărul; dacă nu se poate altfel, mai bine pieri cinstit”.
Aceste vorbe ale lui, ce mi-au fost relatate, sînt o maximă dură de igienă. I-ar fi plăcut mult unui precursor al său: lui Nietzsche.
62
SIMŢUL DE ORIENTARE. Pentru cine-l însoţea pe drum, prietenul meu Sergio Solmi era un drumeţ imposibil. Fie că nu putea să-şi întrerupă firul gîndurilor, fie că îşi pierduse în cine ştie ce explorare stîngace din copilărie simţul de orientare, cert e că, mergînd cu el, de fiecare dată întîrziai la întîlniri, la tramvai, la tren; în sfîrşit, întotdeauna o apucai pe drumul greşit. De cîte ori nu l-am certat pentru meteahna asta cînd mă duceam să-l vizitez în harnicul lui Milano!
S-a întîmplat să fie arestat de neofascişti (ce cuvînt!) şi dus de ei pe o stradă oarecare. După puţin a cerut să i se arate unde e toaleta. L-a însoţit o santinelă. Cînd a ieşit, santinela (poate plictisită să tot aştepte) dispăruse. A pornit singur spre celulă, dar – şi de data aceasta! – a apucat-o pe drumul greşit. Fără să vrea, s-a trezit la ieşirea din închisoare. Nu l-a văzut nici un neofascist.
Mai pot eu să-i spun ceva, acum, de cum voi putea să-l îmbrăţişez? Am să-i mai reproşez lipsa simţului de orientare? Sau îi voi spune că uneori defectele noastre ne duc de mînă ca nişte îngeri păzitori?
63
BACHUS, TUTUNUL, VENERA şi alte stupefiante prefac omul în cenuşă numai dacă se recurge la ele fără inocenţă, oscilînd între convingerea că sînt dăunătoare şi remuşcarea de a nu te putea abţine. Într-un anume fel este povestea ultimei ţigări a lui Svevo. Este povestea (nu mai puţin celebră, fiecare din noi a auzit-o cel puţin o dată) a alcoolicilor, morfinomanilor etc… care – deplorabil exemplu! – trăiesc sănătoşi tun pînă la optzeci, nouăzeci de ani, iar la vîrsta aceea mor într-un accident.
Medicii şi oamenii simpli spun „Era un organism de fier”. Nu e vorba de organism, ci de faptul că făceau fără ezitări ceea ce făceau, aşadar, cu bună-credinţă. Buna-credinţă îi ajută să elimine veninul.
64
ÎNTR-UN ORAŞ UNIVERSITAR circula deunăzi (poate mai circulă şi acum) printre tineri o teorie ciudată. Arta, toată arta – Dante, Petrarca (de fapt, ei spuneau Petrarca şi Dante), Michelangelo, Leopardi, Mozart, Beethoven – ţine numai de inteligenţă; de nimic altceva, numai de inteligenţă.
Pentru ca tinerii aceia, ce nu erau proşti (mulţi erau în posesia sau pe punctul de a poseda diploma în filosofie), să spună un lucru atît de puţin inteligent, trebuie ca „teoria” să le fi servit la ceva. Nu era greu de priceput. Dacă – să zicem – un adagiu de Beethoven (nu zic o melodie de Verdi pentru că pe el nu-l luau în considerare, cum făceam de altfel şi eu la vîrsta lor) putea să rezulte dintr-o fericită concentrare sau combinaţie intelectuală, ei, care erau inteligenţi …
Numai cu inteligenţa, dragii mei tineri florentini, nu faci nimic; nici măcar afaceri, cel mai simplu lucru din lume. Într-o întreprindere bună nu are nici măcar rolul calculatorului care, mînuit de o dactilografă, înregistrează şi scoate la lumină operaţiile făcute.
65
„Ah, SĂRMANII”, exclamă intransigenta Ichino de cum pricepu – şi a priceput de la primele vorbe – unde bătea SCURTĂTURA PRECEDENTĂ. Aşa încît, pentru ea, pentru mine, de dragul adevărului, adaug (deşi nu are nici o legătură) că în timpul ocupaţiei germane, tinerii ei amici (fanaticii inteligenţei) s-au purtat foarte bine. Cu riscul propriilor vieţi, i-au ajutat pe mulţi să fugă, să se ascundă; şi pe mine, pe care ei nu-l îndrăgeau şi nici nu puteau să-l îndrăgească.
66
UN AVOCAT foarte în vîrstă, foarte abil, foarte (şi în timpul fascismului) antifascist, ar mai putea încerca această APĂRARE A LUI MUSSOLINI.
„Voi nu ştiţi, ar putea să spună, voi nu puteţi să ştiţi ce era în Italia generaţia precedentă lui! Sînteţi prea tineri ca să ştiţi. Era o generaţie imposibilă, de bătrîni. Aveau o singură calitate. Erau imuabili; aveau o singură obligaţie: să-i împiedice pe tineri să ocupe şi cel mai modest (cum se zicea) locşor sub soare. De aici eu îl văd pe unul din bătrînii aceia (semănau toţi între ei); îl văd ca şi cum ar mai fi în viaţă şi de faţă. Stătea nemişcat într-un fotoliu enorm (Dieu, quel être!, ar fi exclamat Stendhal); fixîndu-te cu o privire ştearsă, ce părea de gheaţă din cauza imobilităţii, te lăsa să-ţi expui argumentele; lăsa impresia că deţinea cele mai profunde gînduri, numai lui accesibile, dar era stîpînit de un singur gînd şi voinţă: AICI UNDE STAU EU, NIMENI ALTCINEVA NU TREBUIE SĂ STEA, ÎN VECI.
67
ARTA nu se adresează viitorului, ci trecutului. Asemenea instinctului, este retrogradă. Trăieşte – chiar şi acolo unde nu lasă să se vadă – din lucruri interzise. Fără să-şi dezvăluie jocul – în acest caz ar fi pierdută – oferă o compensaţie iluzorie, dar pe potrivă, tuturor „pornirilor” la care omul, din cea mai fragedă copilărie (preistorie) a trebuit să renunţe ca să meargă nu în patru, ci în două picioare; ca să devină zi de zi (secol de secol) un om civilizat. Dar „premiul său de consolare” nu-i atrage pe delincvenţi (ce se lasă cu plăcere în voia acelor „porniri”, excepţie făcînd, pentru această categorie de oameni, muzica); nu-i atrage nici pe puţinii ce le-au depăşit aderînd cu totul la realitate (Cavour susţinea că nu-l înţelegea pe Leopardi, că Leopardi era prea greu pentru el); nici pe cei mai mulţi care nu le-au depăşit, ci le-au „inhibat” pînă la punctul de a nu le mai tolera – din exces de teamă – nici măcar sub forma sublimată a artei.
Prin natura ei intimă, profund asocială, pe căile-i specifice, arta se pune în slujba vieţii sociale. În acest sens, şi numai în acesta, toţi poeţii sînt poeţi civici.
68
ARTIŞTI. De ce artiştii şi cei ce au cea mai profundă, perfect justificată, conştiinţă a propriei valori, sînt atît de neconsolaţi în faţa insuccesului? „Nu ţi-ajunge, îl întreba o femeie, pe unul din aceşti neconsolaţi, nu-ţi ajunge că ştii ce ai realizat?”
Evident nu era de ajuns. Opera de artă este întotdeauna ca o spovedanie şi, ca orice spovedanie, are nevoie de binecuvîntare. Lipsa succesului echivalează cu refuzul binecuvîntării. Ceea ce urmează este lesne de închipuit.
69
ROMA – mi s-a spus – e ca o mamă negresă. Plină de defecte detestabile, dar mamele negrese – adaug eu – sînt cele mai drăgăstoase şi ca atare cele mai bune din lume.
70
CHESTIUNEA MERIDIONALĂ este atît de greu de soluţionat pentru că ţine structural de climă. Mai mult, nu e o chestiune; este un fel – ca oricare altul – de a fi. „Şi clima, răspunde înţepat amicul meu comunist, poate fi schimbată”.
71
PRIMĂVARA SICILIANĂ. Bianca – frumoasa mea gazdă – s-a născut la Messina. E toată o lumină. Nu are nici o umbră unde să se poată refugia oboseala mea.
72
SUFERINŢELE ANTIFASCIŞTILOR (lăsînd deoparte latura concretă) proveneau din aceasta: în marea lor majoritate erau oameni cu respect pentru autoritate. Or, autoritatea îndrăgită din fragedă copilărie, izvorîtă din nevoia infantilă de protecţie, le impunea să nu execute ceea ce fasciştii le ordonau să facă, ameninţîndu-i cu excluderi şi pedepse pe cei ce dădeau semne că le dezaprobă.
Atîta vreme cît antifasciştii au crezut că fascismul este un fenomen tranzitoriu, suferinţele lor erau suportabile. Ciomăgarii – gîndeau ei –, cei ce te obligă să bei ulei de ricin aveau să fie cît de curînd pedepsiţi sub ochii lor; pedeapsa ar fi dat dreptate autorităţii de ei îndrăgită. În acest caz, aceasta ar fi putut să-i strige (pe un ton de mare uşurare) fiecăruia în parte: „Ce ţi-am spus eu!” Numai că fascismul a durat douăzeci şi cinci de ani. La rîndul său, a devenit o autoritate solid instalată, care – neputînd să o reducă la tăcere pe prima, cu rădăcinile mult prea adînc înrădăcinate – s-a suprapus celeilalte, tot mai slabă şi mai marginalizată, tot mai incapabilă să-l protejeze pe cel ce crezuse şi, în ciuda atîtor deziluziii, mai credea în glasul dintotdeauna familiar. În felul acesta, sufletul nefericitului antifascist era sfîşiat între două autorităţi: amîndouă cereau, sub ameninţarea unor grave pedepse, lucruri contradictorii şi ireconciliabile.
73
PEDAGOGIE. Pentru ca maestrul şi elevul să fie – în relaţiile reciproce – desăvârșiţi, între ei ar trebui să aibă loc în continuu următorul dialog mut:
- De-aş mai fi copil ca tine!
- De-aş putea să ajung şi eu cîndva ca tine, bunule maestre!
De aceea femeile învaţă atît de uşor. Învaţă cu drag.
74
RACINE E CU ATÎT MAI FRUMOS, cu cît e mai francez. Iar Leopardi, cu cît e mai italian. Există un mare autor german de care să se spună la fel? Marii autori germani – Goethe, Heine, Nietsche şi alţii – mai mult decît cei aparţinînd oricărui alt popor, sînt plini de invective la adresa propriei patrii. Fără îndoilală şi ei o iubeau; dar, spre deosebire de italieni, de francezi – nu voiau să-i semene.
75
UN PROCES RASIAL. E aşa de plăcut să vorbeşti de bine despre ceea ce ţi-e drag, încît ţin să relatez – deşi nu e o SCURTĂTURĂ şi nu are pretenţia că duce undeva – cum s-a desfăşurat la noi, în sărmana, adorata noastră Italie, un proces rasial.
În urma presiunilor repetate ale nelipsitului (din păcate) delator, un tînăr ofiţer căsătorit (în 1942) cu o evreică a fost dat afară din armată şi trimis în judecată. După luni de chinuitoare aşteptare, procesul a durat cinci minute şi s-a desfăşurat în felul următor:
Preşedintele (un colonel, parcă) i-a cerut acuzatului datele generale şi l-a întrebat dacă recunoştea că purta vina de a se fi căsătorit contravenind articolului etc., etc… cu domnişoara X aparţinînd (şi aici făcuse o mică pauză) „rasei ebraice”. Fără să mai aştepte răspunsul, preşedintele în persoană s-a ridicat, l-a bătut pe umăr şi i-a zis:
- Nu te teme, n-ai făcut nimic rău. Mi s-a spus că soţia ta e foarte frumoasă. Acum dă fuga la ea; o să te chemăm în una din zilele următoare şi o să afli care-i noua ta destinaţie.
Spre deosebire de prietenul meu Giacomo Debenedetti – care, dintr-un punct al său de vedere, face foarte bine – vorbesc şi scriu anevoie despre aceste amărăciuni. Iar dacă, în cele din urmă, istorioara mea vrea să arate ceva, acest ceva este că noi, italienii, mai sîntem încă – excepţiile sînt cu atît mai ruşinoase, cu cît mai rare – unii dintre cei mai buni oameni de pe pămînt.
76
RIMĂ OBLIGATĂ. Încă zece ani de fascism, nazism, rasism şi regresam (literalmente) cu toţii la canibalism.
77
DE LA ÎNĂLŢIMEA megafonului său, doctorul Goebbels intoxică lumea cu propaganda lui. În limitele slabei mele puteri, încerc să o dezintoxic prin coloanele publicaţiei «NUOVA EUROPA» cu SCURTĂTURI.
Fiecare cu meseria lui.

(Roma, aprilie 1945)

(va urma)

Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 3, martie 2013, anul III)

NOTE

1. Saba nu i-a iertat lui Benedetto Croce (maximă autoritate culturală, în Italia acelor timpuri) că l-a ignorat ca scriitor. După ce i-a trimis un volum, Saba a primit de la acesta doar o scrisoare de confirmare a primirii. (n.tr.)
2. La Maidanek a funcționat un lagăr de exterminare nazist. (n.tr.)
3. Dante, Infernul, cîntul V. (n.tr.)
4. Pronumele de politeţe voi a fost impus în locul lui lei în timpul dictaturii fasciste. Cum rezultă din această scurtătură, el a mai fost folosit o vreme şi după căderea lui Mussolini. Ciudat este că pătrunzătorul Saba nu realiza că tinerii nu aveau de unde să știe că înainte de nașterea lor fusese impus politic voi. (n.tr.)