Laszlo-Pecican: Jaloane spirituale în purgatoriul dantesc

Publicăm partea a doua a dialogului dintre Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, pe marginea Purgatoriului dantesc.

Dante orgolios

O.P.: Există un loc, în Purgatoriu, în care Dante Alighieri are o reflecţie despre sine însuşi. Foarte interesantă. Zice la un moment dat: şi eu am fost invidios, dar parcă nu chiar aşa de tare. Nu risc să ajung cu ceilalţi invidioşi, aici, pe munte. Mai curînd, cu cei atinşi de trufie o să car bolovani.
L.A.: Aşa este.
O.P.: Ce părere ai despre autoportretul pe care poetul şi-l face? El socoteşte, în trufia lui, plină totuşi de umilinţă creştină, că locul lui poate nu-i chiar în bolgiile Infernului, în nici un caz în Paradis, ci cam pe-acolo, prin Purgatoriu. Îşi atribuie meritul, care e un defect totodată, paradoxal, de-a fi atins de orgoliu. Cred că are dreptate: în măsura în care doreşti să imiţi creaţia divină, chiar şi in nuce, într-o operă literară, în momentul în care eşti lucid că ceea ce încerci să faci este să creezi un cosmos literar, al discursului, nu te poţi califica altfel decît ca orgolios. Iar orgoliul, dacă nu-i vanitate, e pur şi simplu un motor, o ieşire din ordinea unei aurea mediocritas. Cred că Dante îşi atribuie o decoraţie şi în acelaşi timp se vede demn de penitenţă. Ce părere ai de acest autoportret, în maniera maeştrilor momentului, într-un colţ al vastei pînze pe care o pictează?
L.A.: Ai dreptate, momentul pe care l-ai evocat este din cîntul XIII. Dante se întîlneşte cu Sapìa, personajul feminin la care ne-am referit ieri în discuţiile noastre. Spiritul penitent îl întreabă: cine eşti tu, fiindcă îmi pari a fi viu. Se miră că un om în carne şi oase a putut ajunge pînă acolo. Dante îi răspunde: voi avea şi eu ochii lipiţi aici, dar pentru scurt timp, fiindcă n-am păcătuit astfel prea tare.
O.P.: Să spunem de ce se referă la ochii lipiţi: oamenii de-acolo aveau ochii cusuţi cu sîrmă.
L.A.: Păcătoşii de invidie, ca pedeapsă fizică, prin contrapondere, au pleoapele cusute cu sîrmă.
O.P.: Asta mi se pare o idee foarte interesantă: ce se pedepseşte de fapt? Nu atît alunecarea, glisarea, cît simţul, organul prin care se produce păcatul. Privirea, la propriu şi la figurat.
L.A.: Invidioşii au păcătuit fiindcă erau mereu cu ochii la succesele celorlalţi.
O.P.: I-am putea numi „comparatişti”... Mereu compară. Uite ce-are ăla şi eu n-am.
L.A.: Da, dar invidioşii de multe ori nu regretă că ei n-au, ci regretă că ceilalţi au.
O.P.: Aici intrăm în domeniul proverbului românesc: să moară şi capra vecinului.
L.A.: Este pedepsit organul cu care invidioşii păcătuiesc preponderent, adică ochii pe care şi-i azvîrlă în toate direcţiile. Dante, întîlnind-o pe această Sapìa, se autoapreciază ca nefiind totuşi un prea mare invidios. Şi continuă: mai tare mă apasă gîndul la bolovanii de dedesubt, care mă vor strivi. Se gîndeşte la cornişa precedentă, unde sînt pedepsiţi orgolioşii. El pe bună dreptate se consideră mai curînd vinovat de aroganţă, decît de invidie. De altminteri trebuie spus, din datele biografice care există despre Dante, că această judecată pare a fi corectă.
O.P.: El nu-şi făcea iluzii despre sine.
L.A.: Poetul se cunoştea destul de bine. Părea a fi un om plin de sine, chiar dacă acest mic orgoliu al lui putea avea şi motive de îndreptăţire.
O.P.: Vedem astăzi că e un mare creator. Dar asta nu înseamnă să fii antipatic.
L.A.: Pe de altă parte, îmi amintesc un demers analitic foarte interesant, făcut de Giovanni Papini în cartea lui despre Dante, unde examina păcatele contrastiv. El observa, de pildă, în acest caz punctual, că omul orgolios nu poate fi invidios. Cele două sînt păcate incompatibile. Arogantul e aşa plin de sine însuşi, încît n-are timp să-şi arunce privirile asupra celorlalţi. Se consideră pe sine mai presus de oricare altul. Şi invers, invidiosul are o insuficientă stimă de sine şi asta îl propulsează în a pizmui realizările semenilor.
O.P.: Papini nu-i rău deloc, cu modul în care pune în tensiune cele două păcate. Dar uite că la Dante ele apar, în mod cît se poate de clar, împreună. El zice: n-au aceeaşi valoare, cred că sînt mai curînd orgolios, decît invidios, dar nu exclud nici invidia din discuţie. Curios, nu? Aş insista puţin pe ideea unui Dante invidios. Avem argumente să-l găsim astfel în text? Mie mi se pare că l-am găsit acolo unde vorbeşte despre Giotto şi Cimabue, pe urmă se referă la Guido Cavalcanti şi poeţii care se credeau la vremea lor nemuritori, dar care se dovedesc perisabili. Trimite chiar la sine însuşi. Zice: au apărut deja alţi poeţi, care ar putea fi mai grozavi. Aici aş găsi nişte argumente, dar sigur că discuţia e mai amplă şi poate că exegeza s-a şi referit la acest aspect, al unui Dante invidios.


„Mecanismul psihologic al conştiinţei valorice de sine”

L.A.: Acolo e mai curînd orgolios decît invidios. În pasajul pe care-l evoci există o trecere în revistă a creatorilor prestigioşi...
O.P.: E o discuţie care merită să fie purtată, fiindcă ni se dezvăluie partea umană şi pernicioasă a unui mare poet. Care, prin natura lui, stăpînind o lume, pe care o descrie, un univers ficţional şi în acelaşi timp conform cu etica ecleziastică şi cu viziunea asupra lumii de dincolo, a timpului său, ai fi tentat să crezi că e deasupra patimilor lumeşti. Şi totuşi Dante găseşte, culmea, cu umilinţă, locul să spună: eu însumi am problemele acestea, nu sînt exemplar.
L.A.: Ideea este de fapt în felul următor. Stînd de vorbă cu unul dintre numeroşii artişti care se află în Purgatoriu, acela îi serveşte lui Dante tocmai o lecţie de umilinţă. Iată ce mare a fost Cimabue, şi între timp, după moartea lui, el nu mai contează, fiindcă a apărut Giotto. A existat un mare Guido (care era Guinizzelli, întemeietorul curentului „dolce stil novo”), dar după el a venit un alt Guido, care l-a detronat (Cavalcanti – prietenul lui Dante) şi se pare că s-a născut deja al treilea, care-i va goni pe ceilalţi doi din cuib. Aici mulţi au comentat – deşi aluzia este voalată – că Dante face trimitere la sine însuşi, ca fiind mai îndemînatic decît ceilalţi doi mari poeţi Guido.
O.P.: Crezi că interpretarea e eronată?
L.A.: Nu, e plauzibilă. Contextul este al lui „Vanitas vanitatum et omnia vanitas”, din Eclesiast.
O.P.: Totul e vînare de vînt. După unul bun, vine altul, şi mai bun.
L.A.: Primul reflex al unui mare artist este orgoliul, plinătatea de sine şi desconsiderarea celorlalţi. Fără această conştiinţă a propriei valori, el n-ar putea fi împins înainte. Asta duce şi la diversele exagerări în cîmpul vieţii artistice. Or iată că lecţia pe care i-o serveşte Oderisi da Gubbio este: frate, nu trebuie să te încrezi prea mult în propriile tale puteri. Eu sînt aici, deşi m-am considerat cel mai important la vremea mea, dar între timp au mai fost numeroşi alţii şi lumea a uitat demult faima mea. Toate trec, toate sînt depăşite.
O.P.: Mă consideram cel mai bun, pe cînd trăiam, dar acum pot să recunosc că celălalt era mai bun decît mine...
L.A.: Da.
O.P.: Mi-a plăcut interpretarea pe care ai propus-o adineaori, şi anume că în această alianţă interesantă, ciudată, la care nu ne-am fi gîndit poate, între orgoliu şi o invidie iniţială, se găseşte pînă la urmă mecanismul psihologic al autorlîcului, al conştiinţei valorice de sine şi al dorinţei de-a sublinia că artistul, creatorul în general, locuieşte un topos specific.
L.A.: În cîntul XI se află episodul pe care l-am rezumat anterior. Vorbeşte Oderisi da Gubbio, care este un important miniaturist, cel care picta iniţialele manuscriselor, începuturile capitolelor etc. Dante îl laudă cu admiraţie pentru îndemînarea sa extraordinară, iar Oderisi îi răspunde: o, frate, acum sînt mai zîmbitoare hîrtiile pictate de Franco Bolognese (un concurent al lui). Eu am trăit deja în trecut şi am fost uitat. Ispăşesc aici păcatul de aroganţă. Dar toate-s deşarte şi gloria repede se pierde, ca fumul. Apoi vine cu alte exemple. S-a crezut tare Cimabue în pictură, şi acum e Giotto la modă. Un Guido a smuls gloria altui Guido în poezie şi va veni al treilea, mai bun decît ceilalţi doi, pe care-i va alunga din cuib. Reputaţia e ca briza de vînt, care bate ba încoace, ba încolo, iute îşi schimbă direcţia.

82.       „«Frate», diss’elli, «più ridon le carte
che pennelleggia Franco Bolognese;
l’onore è tutto or suo, e mio in parte. (...)
94.       Credette Cimabue ne la pittura
tener lo campo, e ora ha Giotto il grido,
sì che la fama di colui è scura.
97.       Così ha tolto l’uno a l’altro Guido
la gloria de la lingua; e forse è nato
chi l’uno e l’altro caccerà del nido.
100.     Non è il mondan romore altro ch’un fiato
di vento, ch’or vien quinci e or vien quindi,
e muta nome perché muta lato”. (Purg. XI)

O.P.: Nu Dante o spune? Sigur că el e autorul. Dar vocea care se aude e a lui Oderisi?
L.A.: Da.
O.P.: E interesant ca rafinament al reflectării şi al oglindirii.
L.A.: Da, e un joc cu personaje, pînă la urmă, fiindcă este şi o operă dramatică. Dincolo de calităţile sale lirice şi de trăsăturile sale epice, aici vedem punerea în scenă şi talentul de dramaturg al lui Dante.
O.P.: Dialogurile au un loc însemnat în toată Divina Comedie şi cred că ele au rostul dintotdeauna, de a dinamiza, de-a da viaţă personajelor, de-a nu rămîne la narativitate, la descriere, sau doar la metaforă.


Solidaritatea cititorului cu autorul

L.A.: Să adaug că dialogurile se desfăşoară nu numai între personaje, ci, printr-un meşteşug ingenios, însuşi autorul dialoghează cu cititorul. Îi lansează apeluri directe. E o strategie retorică extrem de eficientă. La un moment dat, poetul îşi îndeamnă lectorul să parcurgă atent textul, ca un fel de lectură „în transmisiune directă”.

19.„Aguzza qui, lettor, ben li occhi al vero,
ché ‘l velo è ora ben tanto sottile,
certo che ‘l trapassar dentro è leggero”.  (Purg. VIII)

Ascute-ţi aici, cititorule, ochii spre adevăr, fiindcă vălul este acum atît de subţire, încît îţi e uşor să pătrunzi prin el, pentru a vedea mesajul.
O.P.: Aici se introduce o idee pe care Anca Vasiliu a dezbătut-o într-un volum întreg: cea de diafan şi de transparenţă spirituală, pe care o găsim în Evul Mediu, inclusiv la Dante. Ce frumos!
L.A.: În clipa în care eşti ostenit de multele sensuri încifrate, adînci, dificile, ale textului, vine autorul şi te îndeamnă, te încurajează: ştiu că e greu, dar hai să facem încă un pas în continuare. E acelaşi procedeu ca şi al magistrului la catedră, în faţa discipolului: de multe ori lecţia poate părea greoaie, obositoare, plictisitoare, dar mesajul este mai important decît o simplă distracţie, trebuie să ne concentrăm atenţia şi privirile pentru a ne îmbogăţi spiritual.
O.P.: Efortul cunoaşterii. Eu aici aş vrea să subliniez altceva, care merită a fi amintit. Anume că Dante, în versurile pe care le-ai citat, propune o solidaritate clară şi foarte strînsă între cel care citeşte şi autorul din spatele textului. Să fim împreună! Observăm că de la maeştrii suspiciunii încoace, de la Marx, de la Freud, de la Foucault şi tot secolul al XX-lea, suspiciunea este mai curînd caracteristica lecturii, se apelează la vigilenţă critică, şi nu la empatia care ar trebui să lege, printr-un pact neenunţat explicit, decît poate doar aici, pe cititor de autor.
L.A.: E mai mult decît un simplu pact de prietenie, este...
O.P.: ...un tutorat...
L.A.: ...o ascensiune comună către mîntuirea sufletului...
O.P.: ...un scop spiritual clar...


Lectura ca act de penitenţă

L.A.: Sigur. Ideea implicită este că, ţinînd pasul cu autorul, cu protagonistul care se înalţă spre mîntuire, şi cititorul îşi poate găsi, purificîndu-se (katharsis), calea cea dreaptă, într-un cu totul alt secol decît cel în care Dante a scris. Iată un nou apel către cititor să se gîndească la răsplata Domnului.
O.P.: Crezi că înţelege prin asta că lectura e un act de penitenţă?
L.A.: Desigur. Ne ajută să ne curăţăm sufletul.
O.P.: E o formă de meditaţie. O abstragere de la preocupările lumeşti.
L.A.: Şi pentru asta, dar şi pentru că învăţăm calea cea dreaptă. Ne deprindem cu ea din cazuistica prezentată. Spune Dante: „Non vo’ però, lettor, che tu ti smaghi / di buon proponimento”(Purg. X, 106-107). Nu vreau, cititorule, să renunţi la bunele tale intenţii de penitenţă, gîndeşte-te la răsplata care va veni apoi din partea Domnului. Să ţii seama că este o învăţătură curată, care îţi va folosi în propria existenţă. Nu e doar opera literară, pe care o savurăm şi de care ne bucurăm estetic, ci Dante şi-a asumat din start această misiune a explorării didactice şi a învăţăturii de viaţă pe care o transmite.
O.P.: E interesant că tocmai dobîndim astfel un nou argument pentru poziţia de orgolios a lui Dante. Dacă el socoteşte, conform interpretării tale, că cititorul trebuie să-l urmeze cu toată încrederea, pentru că el îl conduce pe o cale a izbăvirii, a salvării sufletului, atunci el consideră că scriitorul, prin însuşi faptul că participă la creaţie, care-i prin excelenţă divină, are un atu. Nu este un sfînt, dar are totuşi propria lui mediere înspre spaţiul sacru.
L.A.: Scriitorul este un clarvăzător. Nu oricine poate fi scriitor şi purtător de torţă.
O.P.: O zici în numele tău sau al lui Dante?
L.A.: Şi al meu, şi al lui. E cineva care vede mai bine şi le povesteşte şi celorlalţi ce au de făcut. Iar în ceea ce priveşte păcatul de aroganţă, într-adevăr, parţial, scriitorul şi-l recunoaşte cu umilinţă. Însă altminteri are o judecată biciuitoare şi sarcastică la adresa aroganţilor.


Aroganţii rămîn viermi neschimbaţi în fluturi

De pildă, în cîntul X construieşte o imagine poetică percutantă. El zice în felul următor. Noi, creştinii, sîntem ca viermii, născuţi pentru a deveni fluturi divini. Dar aroganţii sînt prea plini de sine şi se ridică de la pămînt mai devreme decît ar fi cazul. Ei stau tot timpul cu nasul pe sus, prin urmare rămîn nişte viermi, nu mai sînt în stare de metamorfoză. E o imagine percutantă.

121,     „O superbi cristian, miseri lassi,
che, de la vista de la mente infermi,
fidanza avete ne’ retrosi passi,
124.     non v’accorgete voi che noi siam vermi
nati a formar l’angelica farfalla,
che vola a la giustizia sanza schermi?
127.     Di che l’animo vostro in alto galla,
poi siete quasi antomata in difetto,
sì come vermo in cui formazion falla?”(Purg. X)

O.P.: Mă întreb dacă, atunci cînd vorbeau de aroganţă, oamenii din Evul Mediu, din zorii Umanismului includeau aici şi deviaţiile grave ale orgoliului, pe care noi le-am califica sub numele clinic de paranoia. Cine ştie? La Dante cred totuşi că orgoliul are o conotaţie benefică, în zona de păstrare a unei normalităţi.
L.A.: Nu avem încă partea maladivă. Dar e la fel de adevărat că puterea de-a te dezbăra de orgoliu poate fi mîntuitoare. Iată altă situaţie impresionantă. În cîntul XI avem un personaj pe nume Provenzan Salvani, care era un mare războinic, un condottier...
O.P.: ...un mercenar, am zice, nu?
L.A.: ...care şi-a cîştigat gloria pe cîmpul de luptă. Poate ar fi interesant de evocat că, în luptele numeroase care se desfăşurau, războiul era inclusiv un business...
O.P.: Încă de pe atunci!
L.A.: Adică cei săraci, ţăranii, pedestraşii, dacă erau prinşi, erau ucişi. În schimb bogaţii se răscumpărau pe sume colosale, care de multe ori le ruinau familia. Iar înainte de-a se strînge banii, stăteau în prizonierat cu anii sau cu deceniile. Ne gîndim la Charles d’Orléans, care de după gratii şi-a scris poeziile tînguitoare...
O.P.: ...care l-au făcut mare poet. Altfel l-am fi uitat, ca pe alţi nobili.
L.A.: El, la fel ca atîţia alţii, s-a dedicat cuvîntului scris, aşteptînd să vină banii de răscumpărare. O poveste asemănătoare avem şi cu Provenzan Salvani. Dacă nu i-ar fi ieşit această împrejurare în cale, probabil că n-ar fi ajuns în Purgatoriu. În plină glorie, dobîndită pe cîmpul de luptă, află că un bun prieten al său a căzut prizonier şi trebuie plătită o sumă colosală pentru răscumpărare, pe care el n-o avea şi n-o aveau nici rudele aceluia. Atunci recurge la o soluţie disperată, coboară de pe tronul pe care şedea şi merge în piaţa publică din Siena, în Piazza del Campo, îmbrăcat în straie umile, se aşază la cerşit, alături de toţi ceilalţi sărăntoci ai oraşului. După cum spune poetul: „si condusse a tremar per ogni venna”. Şi-a condus comportamentul să tremure din toate vinele, din toată fibra, de umilinţă, pentru a convinge trecătorii să-i ofere acei bani care nu lui îi trebuiau, ci prietenului, pentru a scăpa din prizonierat. Acest gest de impresionantă modestie a unui orgolios îi aduce răscumpărarea cu Purgatoriul, de care altfel nu s-ar fi bucurat.


„Omul umil este receptiv la universul înconjurător”

O.P.: În asta Evul Mediu rămîne o etapă admirabilă a dezvoltării omenirii. În lucruri care astăzi ne pot părea excesive, dar care cuceresc prin miza lor spirituală, prin acţiunea nobilă pe care o presupun şi, pînă la urmă, prin ineditul lor. Cînd îl vezi pe San Francesco cum îşi leapădă hainele, pe care le avea din familia lui bogată şi, în pielea goală, se duce şi începe o nouă viaţă, e fără îndoială un moment la fel de dramatic. Sau cînd un om, care a fost un ins care n-avea nici o problemă în a-şi ucide duşmanii, a extermina, se converteşte subit cu toată sinceritatea, îşi schimbă total viaţa, asta chiar te impresionează. Cred că astăzi am pierdut această dimensiune. Eu nu ştiu în viaţa publică, nu doar a României, ci a statelor în general contemporane, cazuri de asemenea exerciţii de umilinţă, o asemenea găsire public vizibilă a unui drum spiritual.
L.A.: Dante este aici foarte aproape de litera Bibliei, pe care o transpune în literatură. Poate fi citat pe bună dreptate pasajul din Evanghelia după Matei: „Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat”. Prima condiţie pentru a depăşi Infernul, fie pe calea mediată a Purgatoriului, fie în mod direct, spre Paradis, este smerenia, umilinţa. Ne amintim, din discuţia de ieri, replica îngerului gardian de la Poarta Purgatoriului, cu cele două chei primite de la Petru: am libertatea de-a deschide calea, dar numai dacă penitentul mi se azvîrle la picioare.

127.     „Da Pier le tegno; e dissemi ch’i’ erri
anzi ad aprir ch’a tenerla serrata,
pur che la gente a’ piedi mi s’atterri” (Purg. IX)

O.P.: Oare de ce? Ca vehicul al lepădării vanităţilor, al patimilor, al veşmintelor superficiale şi adeseori triviale cu care ne înfăţişăm? Ca o deschidere a unei porţi interioare, cred, pentru a accepta destinul aşa cum ni se arată?
L.A.: Şi asta. Dar poate că numai omul umil este receptiv la universul înconjurător şi la mesajul divin. Arogantul e prea plin de sine...
O.P. ...nu mai are loc în suflet pentru altceva...
L.A.: ...îşi coboară draperiile şi nu-i mai permite alterităţii să pătrundă pînă la el. Şi-atunci mîntuirea este blocată, fiindcă procesul de evoluţie personală e imposibil. Ne ameliorăm prin receptarea celuilalt. Şi a cuvîntului divin, desigur.
O.P.: În orice caz, din discuţia noastră s-ar putea eventual desprinde ideea că noi subordonăm acestui proiect spiritual, care există în Dante, tot demersul lui. Eu cred însă că, dincolo de asta, instinctul de poet autentic îl face să dorească să creeze o operă valoroasă în sine. Nu cred, aşa cum se spune despre filosofie că a fost, cîndva, ancilla theologiae, nu cred că este cazul lui Dante aici, nu l-aş anexa unui demers prin excelenţă religios, chiar dacă versantul religios al discursului său nu lipseşte. Eu cred că măreţia acestei extraordinare epopei care este Divina Comedie stă în excelenţa ei literară. În modul în care nişte idei altminteri abstracte şi înalte îşi găsesc o carnaţie, o vizibilitate, în imaginarul şi totodată în stilul care slujeşte acel imaginar, pe care, împreună, Dante le mînuieşte cu artă desăvîrşită.
L.A.: Fără îndoială. Există detalii de mare impact literar, în momentele cele mai neaşteptate, aparent comune, cînd am fi concentraţi să urmărim desfăşurarea acţiunii. De pildă, în cîntul III, Virgiliu stă de vorbă cu spiritele purgante ale celor excomunicaţi, care se mişcă foarte lent, sînt blocaţi acolo. Călăuza îi întreabă pe unde e drumul pentru a urca pe munte. E o situaţie banală, în care ceri o informaţie încotro să mergi. Dar poetul, chiar şi într-un asemenea context, ştie să învîrtă cuvintele cu percutanţă estetică.

76.„Ditene dove la montagna giace,
sì che possibil sia l’andare in suso;
ché perder tempo a chi più sa, più spiace” (Purg. III).

Spuneţi-ne încotro e drumul spre munte, astfel încît să putem merge în sus, fiindcă pierderea de vreme îi displace mai mult celui care cunoaşte mai multe. Cu cît ştii mai multe, cu atît eşti mai zorit, n-ai timp de pierdut. Într-o simplă întrebare, privind calea de urmat, se include o sentinţă, o meditaţie filosofică.
O.P.: Şi mai ales se descrie sintetic şi plastic ideea de nerăbdare, de frenezie.
L.A.: Omul care e preocupat să afle, să citească, să descopere, să studieze, este grăbit, n-are răgaz de pierdut cu fleacurile. Sau iată o altă situaţie de genul acesta, cînd într-un context banal e presărată o judecată filosofică de viaţă. Sufletele penitente se miră, de pildă, că Dante lasă umbră în urma sa. Ceea ce înseamnă că este viu, umblă prin ţinutul morţilor, iar aşa ceva este incredibil. Dante ezită în faţa stupefacţiei generalizate, cu care este înconjurat, şi atunci Virgiliu îl mustră şi îl îndeamnă la fermitate şi perseverenţă, în viaţă, în general.

13.       „Vien dietro a me, e lascia dir le genti:
sta come torre ferma, che non crolla
già mai la cima per soffiar di venti”. (Purg. V)

Vino în urma mea şi lasă lumea să vorbească: stai ca un turn ferm, care nu-şi prăbuşeşte vîrful la orice adiere de vînt. Nu te lăsa deturnat din drumul tău, copleşit de întrebările celor care te înconjoară, fiindcă avem lucruri mai importante de făcut. Iar frămîntările hamletiene (to be or not to be) sînt sfîşiate premonitoriu în aceste versuri medievale:

16.       „ché sempre l’omo in cui pensier rampolla
sovra pensier, da sé dilunga il segno,
perché la foga l’un de l’altro insolla”. (Purg. V)

Omul în care un gînd mijeşte din alt gînd îşi îndepărtează ţelul acţiunii, căci avîntul celui din urmă îl vlăguieşte pe cel dintîi. Succesiunea prea rapidă a ideilor, în gol, ne blochează gesturile.


Teme şi motive medievale

O.P.: Mi-am amintit acum un lucru, care probabil că e important de adăugat. Nici nu mai ştiu dacă l-am atins în primul set de convorbiri ale noastre. Dar merită să ne stea în atenţie. Coborîrea în Infern (prin asta înţelegînd lumea de dincolo, dacă dăm un sens mai vast şi antic totodată ideii), sau înălţarea la Cer sînt teme care au străbătut timpurile şi au migrat destul de rapid şi cu succes, dinspre lumea veche spre Evul Mediu. Avem şi noi, în literatura română, o serie de apocrife, Călătoria Maicii Domnului la Cer, cutare personaj exemplar coboară în Iad. În Alexăndria, viaţa romanţată în stil medieval şi sud-est european a lui Alexandru cel Mare, la un moment dat eroul coboară şi el, tot aşa cum o făcuse şi Ulise, să-şi întîlnească prietenii, părinţii, spiritele. E, cred, o chestiune care vine dinspre faptul că, în vechime, angoasele bîntuiau şi dominau viaţa cotidiană a omului: spaima de moarte, înfometarea, cavalcadele cavalerilor, care erau necruţători cu cei pe care îi întîlneau în cale, erau ciuma, holera, pesta neagră, epidemiile, faptul că nu se făceau recoltele, toate aceste lucruri erau o permanentă obsesie a omului. Îi aduceau, vrînd nevrînd, în faţă aproape în fiecare moment spectrul morţii, ce se întîmpla cu el. Asta cred că a făcut ca tema să se şi folclorizeze, să se răspîndească pe arealuri largi. Şi totodată ajută la o înţelegere mai bună a unei dimensiuni de universalitate, a uneia dintre ele, a operei lui Dante. Sigur că poetul italian aş putea spune că epuizează această tematică, după ce face catalogul subtemelor şi motivelor, ducînd-o pe spirala perfecţionării spirituale, pînă în Paradis, la întîlnirea cu divinitatea creştină. Dar aceste lucruri merită într-adevăr analizate, fiindcă de curînd, citind o monografie a lui Ion Taloş despre o baladă românească (una dintre cele patru mari balade extraordinare, dintre care unele au circulat în întregul sud-est european, iar altele ca Mioriţa s-au particularizat doar în spaţiul românesc), el remarcă faptul că sînt teme pe care le poţi găsi tratate, aproape în aceeaşi formulă, nu doar la Dante, ci şi la poetul anonim român. Asta m-a frapat, pentru că nu se pune problema unei emulaţii, nu cred că ciobănaşul, agricultorul sau chiar menestrelul care va fi existat în spaţiul românesc, aşa cum va fi fost atunci, la 1200 sau 1300, a mers la Firenze şi a aflat ce se întîmplă cu poezia lui Dante. Sînt lucruri care circulă şi care îmbogăţesc de fapt lectura dantescă, prin aceste asocieri şi alianţe.
L.A.: Da. Cu menţiunea că la Dante nu e vorba de simple punctări, sau de realităţi tematice. Ci, plecînd de la această coborîre în Infern, sau de la urcarea în Purgatoriu şi apoi în Paradis, povestea supranaturală este înţesată cu numeroase mesaje alegorice, care consolidează peregrinajul. Este vorba de un exploit, o aventură în ordine morală, o cale de curăţare de tendinţele păcătoase, care este urmărită în această trilogie şi posibilităţile prin care oamenii devin mai buni. Nu e vorba doar de un ţinut de-acolo, de departe, de dincolo, sau de nişte temeri ale noastre, subliminale, ori de vise ale noastre. Este şi o sumă de fapte istoric atestate care, puse cap la cap, construiesc un parcurs de învăţătură şi o călăuză pentru viaţa cotidiană, nu numai pentru Evul Mediu, ci chiar pentru contemporaneitate. Ce observă Dante în mod percutant şi stimulator este că, la baza sentimentelor de care ne lăsăm conduşi în viaţă se află, cu preponderenţă, iubirea. Cu toţii sîntem purtaţi de iubire.
O.P.: Bine, invenţia este a lui Isus: el zice că aduce legea iubirii.


Iubirea deturnată

L.A.: Da. Dar atunci cum se explică păcatele? Dante ne spune că sînt trei tipuri de infracţiuni care se comit astfel, din cauza iubirii deturnate. Avem o primă categorie, manifestată prin iubirea eşuată faţă de semenul nostru. Nu ştim să-l iubim în mod potrivit şi atunci alunecăm în aroganţă, sau invidie, sau mînie. Acestea sînt cele trei prime păcate pedepsite în Purgatoriu. O altă iubire nevirtuoasă este cea domoală, insuficientă, a lui Dumnezeu, care se manifestă prin „accidie”. Cei cuprinşi de torpoare...
O.P.: Faimosul demon al amiezii: acedia, plictisul, spleeenul, greaţa de-a face ceva.
L.A.: Da. Însă spleenul în viaţă este una. Spleenul în a urma virtutea divină este deja un păcat, care e purgat în acest spaţiu intermediar. Şi, în sfîrşit, a treia variantă de afecţiune deturnată este iubirea exagerată a bunurilor pămînteşti. Aici avem zgîrcenia, sau lăcomia, sau desfrînarea.
O.P.: Cînd te laşi prea sedus de materialitate.
L.A.: În funcţie de asta avem, aşadar, cele trei mari spaţii de purgaţie. La fel cum şi în Infern aveam trei mari ţinuturi de damnare. Observăm din nou simbolistica aceasta a cifrei trei, care vine să reia o atît de fecundă conotaţie biblică, a Sfintei Treimi.
O.P.: Repet, într-o altă formă, ceea ce am mai zis poate. Dante e universal pentru că e citit nu doar de oamenii pioşi, creştini, ci cu egale foloase şi de atei. Tocmai în frumuseţea versurilor, sau sub toate aceste aparenţe, care pot fi tratate şi ca aparenţe, în contextul dat, ale unui traseu susţinut, de natură spirituală. Mişcarea subversivă este că el, de fapt, învie o lume moartă. În opera lui, omenirea se împarte în două. Partea cea vizibilă: a contemporanilor lui, de pe străzile, din oraşele-state italiene, care se luptau între ele, foarte vii şi pasionale, iar el e unicul care ni le prezintă. El e singurul viu printre atîtea suflete care s-au dus deja. Şi alt aspect: omenirea de pe pămînt şi cea de sub pămînt. Ultima dobîndeşte o frumuseţe exemplară, prin evoluţiile ei, avem atîtea studii de caz. Avem perechea de îndrăgostiţi Paolo şi Francesca, îl avem pe contele Ugolino (ca să vorbesc numai de exemplele cele mai clare şi îndrăgite din istoria receptării lui Dante).
Sînt tot felul de asemenea cazuri. L-ai evocat pe acest condottier, care uită de mînia care-l purta pe el în luptă şi caută soluţia pentru a-şi răscumpăra un prieten. Mare lucru! Umanitatea lui Dante e foarte vie, chiar dacă a murit, ăsta-i paradoxul! Şi asta arată şi o forţă, un program al scriitorului. Mă întreb dacă nu intră la păcatul iubirii care alunecă un pic prea departe. Nu vrea să renunţe la ceea ce a fost odinioară, vrea să recupereze totul, cu detaliile sale, cu pasionalitatea pe care a purtat-o. Asta mi se pare înălţător şi admirabil. Fiindcă eşti om al Bisericii sau nu eşti, eşti om pios sau nu eşti, dar vezi cu cîtă pasiune îşi iubea mica lui umanitate. Pînă la urmă, nici nu mai e clar dacă Purgatoriul e al celor care se află în Purgatoriu, e al lui Dante, sau e al nostru. Noi acum parcurgem un purgatoriu în receptarea lui Dante, am ieşit din infernul lecturilor, am început să le metabolizăm şi mai ales să le punem în dialog, încercînd să asociem opinii venite din două direcţii diferite, opiniile unui dantolog şi ale unui medievist, fără prejudecăţi şi fără pariuri enorme. Pornim tocmai de la convingerea că Dante e contemporanul nostru, sau spus mai pe şleau, stă cu noi la masă, are replici proprii, suportă şi cuvintele pe care le spunem noi, interpretările pe care ni le furnizează experienţa noastră de lectură, dar şi de viaţă contemporană.
L.A.: Dante e medieval prin situaţiile istorice şi de viaţă pe care le prezintă, dar este universal prin învăţăturile etice şi concluziile morale pe care ne ajută să le tragem.
O.P.: Şi cînd zicem medieval, nu zicem depăşit. După cum am văzut, sînt elanuri pe care medievalitatea le avea şi pe care noi din păcate nu le mai avem azi.
L.A.: Da. El poate fi de-o mare prospeţime.
O.P.: Stabileşte jaloane spirituale pe care nu totdeauna şi nu toţi le avem în vedere.

Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican
(nr. 2, februarie 2013, anul III)


Laszlo-Pecican: Purgatoriul lui Dante între religie şi literatură (I)