Laszlo-Pecican: Purgatoriul lui Dante între religie şi literatură

Purgatoriul e contemporan cu Dante

O.P.: Dragă Alex, cu cîţiva ani în urmă, Tony Judt scria o carte intitulată Romania: Bottom of the Heap – România la fundul grămezii... (Trec peste faptul că a fost un profet: şi azi suntem la fundul grămezii). Dar la asta m-am gîndit retrospectiv, întorcîndu-mă cu fața spre primul ciclu de convorbiri ale noastre, care tratau în bună măsură problematica Infernului lui Dante. Cînd te gîndeşti la atîţia autori care au scris despre geografiile metafizice danteşti şi cînd te gîndeşti că Dante însuşi a imaginat Infernul ca pe o groapă cu mai multe cercuri concentrice, unde tot cobori, cobori şi nu se mai sfîrşesc chinurile şi bolgiile şi toate lucrurile teribile, iar apoi ajungi în sfîrşit la Purgatoriu şi constaţi că înaintea ta se înalţă un munte, îţi dai seama că Dante avea reprezentări geografice şi simbolice… radicale. De la groapă, direct înspre piscurile unui loc în care spiritul să se purgheze, să fie izbăvit, e o cale lungă, care a stîrnit imaginaţia multor comentatori. Şi totuşi: Florenţa nu e la munte! El nu venea dintr-o geografie de canioane, ca la americani, şi nici prin înălţimile Alpilor pe care Hanibal încerca, mult mai devreme, cu elefanţii lui, să-i traverseze. Ai vreo reflecţie în legătură cu acest spirit alpin al lui Dante, în al doilea volum al Divinei Comedii?
L.A.: Mă bucur să ne reluăm conversaţiile despre Dante, după mai bine de şase ani de la demararea acestui proiect. Am trecut în revistă situaţia traducerilor şi a receptării lui în cultura română. Am vorbit despre Infernul dantesc, în diversele sale aspecte, de la cele istorice, la cele mitologice şi ajungînd la strategiile literare, estetice, pe care poetul le foloseşte. Şi cu asta ne-am oprit în primul volum. Ajungem, fatalmente, la a doua carte din Divina Comedie. Trebuie spus că însăşi ideea de Purgatoriu, care acum e banală, sau această împărţire în trei zone, care e foarte obişnuită...
O.P.: E banală numai la catolici...
L.A.: Da, exact. Este deja mai uşor de înţeles. Însă pe vremea lui Dante era o mică revoluţie, pentru că ideea canonică de Purgatoriu a fost acceptată doar la Conciliul al II-lea de la Lyon, din 1274. Pe atunci viitorul poet avea doar 9 ani. Purgatoriul e aproape contemporan cu Dante! Înainte de asta, împărţirea era binară: binele şi răul, Hadesul şi Cîmpiile Elizee. Purgatoriul apare ca un spaţiu intermediar şi provizoriu, e locul unde sînt spălate păcatele, sînt iertaţi anumiţi păcătoşi, după anumite criterii. Lucrul surprinzător este că, deşi conceptul în sine are aceeaşi vîrstă cu Dante, poetul italian este cel care dă imaginea cea mai complexă şi mai completă a acestei idei. Adică îi construieşte o structură foarte precisă unui concept care abia se configurase, se rotunjise în gîndirea teologilor.
O.P.: De asta şi-a permis-o. Şi poate că tot din cauza asta nu a riscat nici o pedeapsă. Fiindcă pînă la urmă treaba teologilor era să rezolve o problemă concretă: ce facem cu cei care nu sînt sortiţi damnării perpetue şi, în acelaşi timp, nu sînt nici demni de-o absolvire totală? Adică ce facem cu 90% din populaţia propriei credinţe? Asta era problema. Dacă ar fi s-o văd în termeni de marketing, ceea ce cu siguranţă este inadecvat, aş zice că mulţi oameni care şi-au cîştigat prin crimă, delaţiune, teroare, un trai bun pe pămînt erau interesaţi în a obţine cumva, din partea Bisericii, o garanţie că nu vor fi arşi etern în focurile Gheenei. Cine ştie dacă nu era vorba de aşa ceva?
L.A.: Nu-i chiar atît de simplu, pentru că vedem categorii asemănătoare de păcătoşi atît în Infern, cît şi în Purgatoriu. Sînt zgîrciţi şi risipitori, invidioşi, lacomi, desfrînaţi etc. Era nevoie de un criteriu destul de serios, pentru a se face distincţiile necesare: care zgîrcit merge în Infern şi care zgîrcit merge în Purgatoriu? Explicaţia este de natură morală, dar nu numai, fiindcă apoi se răsfrînge şi asupra existenţelor cotidiene. Ea este formulabilă în felul următor, foarte simplu, pe înţelesul tuturor. Un zgîrcit care se complace în acest defect, beneficiază de pe urma lui şi moare astfel va merge în Infern. Un zgîrcit însă care, sub influenţa cuvîntului Evangheliei, a îndemnurilor Bisericii, se pocăieşte, îşi regretă faptele, ba poate că înainte de moarte apucă să facă şi unele gesturi de penitenţă, de generozitate faţă de ceilalţi muritori de rînd, ei bine acela, deşi păcătuise, dar pentru că a făcut cîţiva paşi pe calea cea bună, va fi demn de Purgatoriu. I se va da o şansă. Aşadar nu ajungi în Purgatoriu cu tot dinadinsul, dacă nu este vorba despre un impuls sincer, din interior.
O.P.: Mărturisesc că nu mă gîndeam să insistăm asupra ideii de Purgatoriu ca atare. Am avea nevoie, pe de o parte, de o cunoaştere teologică aprofundată, pe care eu recunosc că n-o am. Iar pe de altă parte ar fi poate necesar să fim înaintaşii, nu urmaşii lui Jacques Le Goff, care a făcut deja o istorie a Purgatoriului. Şi alţi oameni au studiat din diverse perspective această idee. Totuşi, mi-e foarte simpatică o reprezentare ptolemeică a lumii de dincolo. Adică o reprezentare simplă, simplistă chiar, care nu complică lucrurile prin infinite nuanţe, pînă la a le falsifica. Ideile de bine şi de rău au cunoscut iniţial reprezentări destul de rudimentare, dar în acelaşi timp foarte convingătoare, tocmai prin caracterul lor tranşant. Ele sînt de natură etică, morală, dar în acelaşi timp sînt reprezentări arhetipale. În momentul cînd venim cu grade de comparaţie, sigur că ne apropiem de realitatea unei lumi terestre şi nuanţăm foarte mult. E bine că facem asta. Lumea dintr-o dată dobîndeşte complexitate, volume. Dar totodată falsificăm caracterul tranşant, al relaţiei tensionale, radicale, dintre bine şi rău. Cred, în felul ăsta, că Purgatoriul rămîne prin excelenţă un teritoriu al negocierilor, o zonă pe care o putem numi „nici aşa – nici aşa”. Dacă respectăm această geografie sacră ce tinde să se diversifice și să se multiplice, totodată, prin Purgatoriu, nu văd de ce nu am putea inventa, tot așa, un Super-Paradis, sau un Paradis-Inferior etc. Infernul avea el însuşi o serie de straturi şi niveluri. Poate dacă am sta să ne gîndim, ne-am imagina şi un teritoriu al totalei amnezii, altele… Diverse utopii posibile. Dar noi lucrăm cu materialul clientului, un material pe care Dante însuşi, ca un bun catolic ce era, l-a preluat de la Biserica lui. Mi se pare importantă sublinierea ta că Purgatoriul este o evidenţiere, o inovaţie care aparţine celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea. N-are sens să intrăm în detaliile vieţii conciliare, ale tuturor problemelor care s-au discutat în concilii. Este clar că Biserica se ia foarte în serios din acel moment. Este clar că a pătruns suficient de mult în viaţa simplului supus, ca și a principilor, în planul puterii terestre, pentru a-i acorda importanţă şi pentru a discuta foarte temeinic, pe puncte: ce se întîmplă cu mine, dacă păcătuiesc? Pe fiecare îl interesa asta. Din acest punct de vedere, aş zice că însăşi opera lui Dante are un versant didactic foarte important. Cui i se adresează Dante? Tuturor iubitorilor de poezie? În primul rînd celor rafinaţi, care au o bună cunoaştere a poeziei timpului lor şi care frecventează operele literare? Începînd cu Boccaccio, după cum ştim, care a iniţiat Lectura Dantis, lucrurile se răsfiră şi mai mult: Dante devine un bun public, în viaţă, la îndemîna oricărui iubitor de poezie, dar şi a oricărui ins interesat, fie şi prin intermediul poeziei, dacă nu direct în proză, sau prin dialog, să afle ce se întîmplă cu sufletele celor care pleacă. E important, cred, de văzut în Divina Comedie o operă didactică, pentru că, aşa cum spui, ideea de Purgatoriu nici nu apucase prea bine să intre în profunzimile unei societăţi occidentale, medievale încă, pentru că era foarte nouă. Timpul vieţii lui Dante a fost timpul înfloririi treptate a ideii de Purgatoriu. Cred că pînă astăzi Purgatoriul dantesc rămîne opera literară fundamentală care pune în evidenţă ideea spălării păcatelor şi a acelui spaţiu metafizic.
L.A.: Da, asta subliniază şi Jacques Le Goff, pe care-l aminteai şi care are cel mai bun studiu în domeniu, Naşterea Purgatoriului. El urmăreşte procesul contorsionat respectiv, de-a lungul secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea. Ultimul capitol al cercetării lui se apleacă tocmai asupra imaginii celei mai complexe a Purgatoriului în cultura vremii, şi anume realizarea lui Dante.
O.P.: Dar nu zice nimeni că Purgatoriul trebuie să fie la munte! Asta mi se pare interesant. Şi cu asta te readuc la prima mea stupoare, pe care ţi-am supus-o atenţiei.
L.A.: Da. Dar pînă atunci să mai adaug ceva. Ne putem mira de existenţa Purgatoriului chiar şi acum.
O.P.: Dar mai există?

Situaţia la catolici, ortodocşi, musulmani

L.A.: Eu am rămas surprins aflînd că, de pildă, în religia ortodoxă, nu se acceptă existenţa Purgatoriului nici în ziua de azi.
O.P.: Cred că problema este că poţi confunda foarte uşor Purgatoriul cu viaţa terestră.
L.A.: Situaţia de la ortodocşi am încercat s-o pricep. Am cerut nişte îndrumări şi chiar o istorie a Bisericii, scrisă din perspectiva lor. Cred că explicaţia pe care am găsit-o ţine de circumstanţele istorice. Adică a apărut Marea Schismă dintre catolici şi ortodocşi, în 1054, cînd încă nici la catolici nu exista Purgatoriul.
O.P.: E adevărat că o pregăteau, schisma asta, încă din vremea lui Fotius.
L.A.: Da. Din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Dar Purgatoriul nu era admis instituţional şi teologic. Apoi a venit Marea Schismă, ortodocşii s-au desprins şi ulterior au respins, fireşte, orice venea dinspre catolici. Cînd aceştia din urmă au desfăcut concepţia polarizată într-una tripartită, a fost un mare pas înainte, s-o spunem, sau în orice caz o mare diversificare, faţă de conceptul lumii de apoi, văzut prin prisma pedepselor şi a recompenselor, a mentalului universal, în general. Ortodocşii n-au acceptat modificarea de paradigmă şi au rămas pe ceea ce era înainte de Marea Schismă. Astăzi, cînd stăm de vorbă, Purgatoriul nu există în religia ortodoxă. Iar, pe de altă parte, am încercat să văd şi cercetările legate de Islam. Ne-am referit deja la lucrarea clasică a lui Miguel Asín Palacios. El are cîteva paralele, de poveşti mitologice musulmane, unde geografia legendară aduce cu ceea ce propune Dante în Purgatoriu. Teza lui Asín Palacios este că Dante a fost un bun cunoscător al culturii islamice şi chiar s-a inspirat din ea pentru a-şi construi capodopera. A fost o ipoteză viu disputată, în orice caz este incitantă, chiar dacă trebuie luată cu multă prudenţă. Nici la Asín Palacios n-am găsit o afirmare insistentă a existenţei unui purgatoriu în cultura musulmană. Poate mă înşel eu. Aşadar Purgatoriul – pînă la urmă – se pare că ţine de cultura catolică, nu de cea ortodoxă şi nici de cea islamică.
O.P.: Altfel spus, de cultura latină occidentală. Mă gîndesc acum, fără a fi avut o meditaţie prealabilă asupra problemei, că avem cîteva căi interpretative ale originii ideii de Purgatoriu. Ea poate veni dintr-un imaginar specific, care a avut impact asupra unei lumi, poate cu mijloacele propagandei ecleziastice, sau pur şi simplu convingînd empatic (cum se întîmplă şi în literatură, şi în atîtea alte domenii ale artei). Ori avem în interiorul nostru – ca să vorbesc jungian – nişte structuri arhetipale, care pot conduce către o asemenea dezvoltare a aventurilor pneumei, ale sufletului, înspre un teritoriu în care, în anumite condiţii, puteai să dobîndeşti o ameliorare a destinului tău postum. Şi asta mi se pare foarte important pentru definirea lumii occidentale, aşa cum o ştim noi azi, o lume cutezătoare, a iniţiativei personale, a concurenţei, a competiţiei. Poţi să obţii ceva, dacă te străduieşti. Cam asta cred că e ideea Purgatoriului, dintr-un anume unghi. Nici măcar după viaţa terestră nu se încheie aventurile sufletului, în sensul în care ai încremenit aşa cum te-a prins moartea, izbăvit sau neizbăvit. Poţi să te izbăveşti şi ulterior. Mi se pare interesant. Înţelegem mai bine cum au putut să apară apoi schismele din Biserica Catolică, John Wyclif în Anglia, sau Luther şi pe urmă Calvin, Zwingli şi toţi ceilalţi. Noi ştim de la Max Weber că etica protestantismului a împins această trăsătură a lumii occidentale în faţă: achiziţionarea de merite terestre pentru izbăvirea sufletului. Dacă privim mai bine, o găsim deja în catolicism, într-o anume formă. Poate că nu asta e cel mai fascinant acolo, nici măcar grija pe care Biserica occidentală, mai mult decît Biserica creştină răsăriteană, a avut-o, de a elabora nişte instrumente de evaluare. Dacă mergi în Biserica Sfîntul Mihail din Cluj, poţi constata că într-una dintre lateralele altarului Îl vezi pe Mîntuitor purtîndu-şi crucea, şi pe cruce avem nici mai mult, nici mai puţin decît, frumos scrise în latină, păcatele fundamentale: avariţia, superbia etc. Romancierul Nicolae Breban mi-a atras atenţia că, în periplurile sale europene, doar într-o singură biserică germană a mai văzut modul cum sînt înfăţişate toate aceste poveri, pe care, în mod cristic, sufletul le are de purtat şi de combătut. E important faptul că mereu în Biserica Catolică găseşti nişte lucruri foarte bine reglementate. Exact ca la confesiune, cînd spui: părinte, am păcătuit, ce-ar trebui să fac pentru a ispăşi? Şi ţi se răspunde cu multă precizie adeseori. Cel puţin în cărţile pe care eu le-am citit. Cîte „Ave Maria”, cîte „Tatăl nostru” să spui. Dacă trebuie să faci penitenţe mai complexe, dacă e o chestiune de durată. Asta e impresionant! Să poţi gestiona pînă şi Lumea de Dincolo, în folosul sufletului, atîta cît se poate. Sigur că judecata divină este a Bunului Dumnezeu, nu a oamenilor de pe pămînt. Dar totuşi să o coordonezi într-o manieră cît mai precisă, asta ţine de cultura latină, occidentală, catolică şi cred că arată un mod vrednic de-a gîndi lucrurile, începînd cu Sfîntul Augustin şi continuînd cu marii doctori şi teologi ai Bisericii, de-a le gestiona în folosul individului şi – de fapt – ale sufletului său.

O abordare raţionalistă a transcendentului

L.A.: Da, e o abordare foarte raţionalistă a transcendentului.
O.P.: Şi gospodărească, nu? N-o spun deloc peiorativ, dimpotrivă.
L.A.: Sigur, nu e deloc o abordare bigotă şi fanatizată.
O.P.: Sau intuitivă, doar.
L.A.: Lucrurile sînt cîntărite cu toată seriozitatea, evaluate, se trag nişte concluzii.
O.P.: De aici şi ideea de măsură, care vine de la vechii greci.
L.A.: Da. Şi sînt căutate soluţiile. S-a întîmplat asta, cum putem s-o remediem, care sînt căile de ieşire?
O.P.: Se spune că cel mai trist păcat este acela al disperării. Cum restaurăm speranţa şi cum o întreţinem? Chiar şi în condiţiile cele mai grele. Asta mi se pare eroic.
L.A.: Da, şi de-acolo înainte, are chiar o pronunţată latură pedagogică. Din moment ce individul X, care a comis păcatul Y, este pedepsit în felul groaznic cutare (aşa cum e descris la Dante), noi, ceilalţi muritori, o să stăm puţin pe gînduri, dacă vom păşi pe aceeaşi cale, ca să suferim aceleaşi schingiuiri despre care citim.
O.P.: Pe de altă parte, să nu uităm că însuşi faptul că Virgiliu şi Dante vin şi-l trag de păr pe unul şi-i spun: vai, sărmane, te compătimim!, şi asta e o îndulcire a acelui destin. E un mic răgaz, o mică scînteie de compasiune, de solidaritate nu întru păcat, ci întru condiţia omului chinuit.
L.A.: Da, pe unii îi compătimesc, pe alţii îi dispreţuiesc sau îi urăsc.
O.P.: După caz.
L.A.: Sentimentele sînt împărţite pe lumea cealaltă, aşa cum o descrie poetul. Aspectul pedagogic e de remarcat, precum şi faptul că avem, aproape, un fel de business. E o chestiune acceptată de Biserica Catolică, acest îndemn: să ne rugăm pentru sufletele celor morţi. Adică există suflete în penitenţă, scufundate în chinuri şi torturi, pe o perioadă îndelungată, pe care noi, de-aici, cei vii, le putem atenua, le putem abrevia. Se constituie grupuri de rugăciune, confrerii, o solidarizare în virtute, pentru a-i întinde o mînă de ajutor păcătosului care se purghează pe lumea cealaltă.
O.P.: Te pomeneşti că sugestia îndepărtată pentru alcoolicii anonimi de-acolo vine.
L.A.: Păcatul unuia poate da naştere solidarizării întru curăţare, întru iertare a păcatelor multor altora. Se creează aproape nişte instituţii ale penitenţei, aici, în lumea asta, cu bătaie către lumea cealaltă, ceea ce nu-i puţin lucru.
O.P.: Din punctul ăsta de vedere, iarăşi o spun fără ironie, mi se pare foarte importantă această inovaţie (pe care lumea a criticat-o enorm şi care a stîrnit reacţiile pe care le ştim, odată cu apariţia protestantismului): eliberarea de indulgenţe. E o idee foarte modernă. Să semnezi o hîrtie, în numele Sanctităţii Sale, a Bisericii, contra unei sume, şi să arăţi că se pot da asemenea „asigurări”. Fireşte că poţi discuta despre moralitatea ei. Dar e o situaţie revoluţionară. Într-un fel e echivalentul, în metafizic, al ideii de asigurare pentru sănătate, pentru casă. Un salt similar celui care a dus la inventarea banilor de hârtie. Cumperi ce anume, de fapt? Un sentiment de mai bine, pentru scurtul interval terestru care îţi rămîne. Primeşti un soi de garanţie, o încurajare. Evident că nimeni nu poate judeca în locul Bunului Dumnezeu. Dar totuşi mie mi se pare revoluţionar, inclusiv ca instrument, adică e cu mult înaintea apariţiei asignatelor, moneda revoluţionară franceză, aşadar a bancnotei (a… notei bancare!), într-o vreme cînd asemenea instrumente de lucru erau abia folosite de cîţiva, precum bancherii Fugger care semnau nişte hîrtii la Nurenberg şi se eliberau bani, în contul acelor hîrtii, la Florenţa. E extraordinar! Aşa începe lumea modernă, de fapt. Aşa se universalizează un petec de hîrtie. Pornid de la cambie, dar și de la… indulgențe. Aşa ajungi la faimosul fragment din Cei trei muşchetari, în care un înalt personaj, Richelieu, semnează în alb un document, care spune: ceea ce face purtătorul acestei hîrtii este deplin aprobat şi nu încalcă nici o lege. (Redau aproximativ, din amintire, conţinutul). Sînt instrumente de lucru care funcţionează în diversele lor forme. Şi acum folosim bani de plastic. Mergem, cu sentimentul că participăm la un joc de la Las Vegas, vîrîm într-un zid, într-o fantă, un card, un mic „patrulater de plastic” şi primim în locul lui un… alt plastic, o sumă de bani pe care putem tranzacţiona diverse lucruri. Doar cele care se pot cumpăra cu bani. (Se spune că mai valoroase sînt cele pe care nu le poţi cumpăra).
L.A.: În ziua de azi cam totul se poate cumpăra: sănătatea, iubirea. Chiar şi viaţa poate fi lungită sau scurtată pe bani.
O.P.: E adevărat. Uite că atunci au început, în mod revoluţionar, să spună că şi mîntuirea o poţi cumpăra, o poţi îmblînzi. Sau poţi găsi o cale de mediere înspre ea, cu ajutorul banilor.
L.A.: Da, dar este o variantă pe care Dante o contestă şi chiar o pedepseşte. Pentru că această ipoteză a dat naştere numeroaselor abuzuri, încălcări. Era eronat să-şi închipuie cineva că îşi plăteşte în devans mîntuirea, cu banii din buzunar, şi asta-i dă apoi libertatea de-a comite orice nelegiuire.
O.P.: E adevărat. Dar dă-mi voie să fac pe avocatul diavolului. Noi îl iubim pe Alfred Nobel nu pentru că a comis inventarea unor explozibili, ci pentru că a alocat nişte bani premiilor care-i poartă numele, recunoscînd creativitatea omului, dorinţa lui de pace şi alte lucruri de genul ăsta. De altfel inventase dinamita nu pentru scopuri războinice, ci tot ca să-i slujească omului, în carierele de piatră etc. Faptul că ceva poate fi pervertit la un moment dat nu înseamnă că acel lucru e definitiv compromis.
L.A.: Aşa este. Dar această variantă de-a asigura mîntuirea pe cale financiară contravine învăţăturilor bisericeşti foarte stricte, care solicită o penitenţă...
O.P.: Trebuie să beneficieze şi săracul!
L.A.: Nu e doar asta. E nevoie de o convertire sinceră, din punct de vedere spiritual, indiferent dacă eşti sărac sau bogat...
O.P.: Să ai o şansă...
L.A.: ...pentru a te mîntui, trebuie să regreţi în mod sincer ceea ce ai greşit. Dar dacă ţi-ai cumpărat mîntuirea, nu mai apare penitenţa. Neapărînd penitenţa, nu se produce mîntuirea. Deci ai plătit degeaba, te păcăleşti! De altminteri Infernul are un loc special pentru simoniaci. Sînt papii care au avut această idee cu indulgenţele, au încercat să vîndă cuvîntul lui Dumnezeu – care este gratuit – să-l dea pe bani, în loc să-l dăruiască plini de generozitate, cum ar fi fost misiunea lor.
O.P.: Lăsăm deoparte că adeseori acei papi au investit banii în opere de artă nemuritoare... Lucrurile se răsucesc în mod ciudat....
L.A.: Da, dar şi înspre propria lor comoditate. Repet: doctrina teologică este una a sufletului penitent, care îşi regretă păcatele, dacă vrea să se mîntuiască. Pe acest lucru se mizează în capodopera lui Dante, este cum spuneam un model pedagogic, deschide o cale de urmat pentru cei care vor să evite Infernul. Păcătoşii au posibilitatea de-a face drumul îndărăt, în mod sincer, pe plan spiritual, nu financiar, să se căiască, în timpul vieţii sau în momentul morţii, de ceea ce au comis pentru a putea să fie izbăviţi. Dacă această căinţă, onestă, sufletească, nu neapărat financiară, nu se produce, ei sînt damnaţi.
O.P.: E o singură problemă cu chestiunea asta: e greu măsurabilă! În termenii în care Biserica măsoară de obicei. Uneori, după cum o ştim şi din Dante, şi din alte cazuri, izbăvirea se cere pe patul de moarte. Nu mai ai cum să măsori...
L.A.: Asta o măsoară Dumnezeu!
O.P.: Ah, întotdeauna. Noi vorbim aici însă de elementele aflate la dispoziția omului.
L.A.: El e arbitrul suprem, care a construit Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Va să zică El e cel care poate să pună în balanţă cît de sinceră sau nesinceră este penitenţa.
O.P.: Este singurul care poate face asta.
L.A.: Fireşte. Şi atunci degeaba dai o sumă de bani la biserică sau construieşti un azil pentru săraci: dacă tu continui să comiţi diverse nemernicii, asta nu-ţi va garanta mîntuirea sufletului.
O.P.: În paranteză fie spus, cred că explozia de biserici în România postcomunistă se datorează unei lecturi greşite de felul acesta: oamenii care cred că pot să înşele, să facă averi peste noapte, să abuzeze, socotesc că a construi în fundul curţii o capelă aduce izbăvirea sufletului lor. Personal mă îndoiesc, prin absenţa sincerei penitenţe.
L.A.: Poate fi şi asta. Dar eu cred că e şi o reacţie de compensaţie la 50 de ani de comunism, cînd credinţa a fost pusă sub obroc. În mod paradoxal, spre deosebire de alte orînduiri sociale, în comunism s-au dărîmat biserici în numele progresului! Au fost nişte situaţii absolut suprarealiste, de coşmar. În Bucureşti, de pildă, o mănăstire foarte veche a fost ridicată cu macaralele, pusă pe roţi şi trasă, ascunsă în spatele unor blocuri, pentru că nu dădea bine! Era de construit un drum acolo! Dacă nu putea fi dărîmată biserica, pentru că era prea veche, trebuia măcar mutată. Au fost nişte ciudăţenii ale comunismului, uluitoare, incredibile şi probabil că cei 20 de ani postcomunişti pe care i-am trăit au dat loc şi acestei compensaţii, au făcut loc unui come-back religios, care în anumită măsură poate fi sincer, de bună credinţă, iar în alte aspecte poate fi mercantil.
O.P.: Dumnezeu le va şti pe toate! Însă revenind puţin la Asín Palacios şi ipotezele lui de lucru: dacă am merge pe filiera interpretativă a lui Jung, atunci am putea socoti că eventualele asemănări dintre imaginarul arab, islamic, pe de o parte, şi cel catolic, occidental, pe de alta, provin din faptul că şi islamul, şi creştinismul au o rădăcină comună cu iudaismul. Sînt religiile avraamice. Sigur că poţi interpreta în multe alte feluri, a existat acel moment de după anul 1100, cînd învăţaţi evrei din Peninsula Iberică şi apoi din Italia şi Franţa au mediat între cultura arabă, foarte avansată atunci, şi cultura creştină, prin traducerile lor latineşti, prin nevoia afirmată de dialog între religii, cum se întîmplă în opera lui Raymundus Lullus, de pildă. Poţi găsi şi explicaţii istorice. În orice caz n-aş înlătura cu totul ipotezele susţinute de acest excelent hermeneut al lui Dante, Asín Palacios, măcar pentru motivul că dă imaginaţiei şi gîndirii motive de meditaţie suplimentară.
L.A.: Da. Tu mergi la izvoare şi în profunzime. Asín Palacios încerca un lucru mai de suprafaţă, surprinzînd diverşi topoi, în care remarca anumite spaţii de aşteptare, înainte de intrarea la tortura sau la mîntuirea musulmană. El compara acele spaţii cu ceea ce există în Divina Comedie. Savantul spaniol lucra la un nivel de suprafaţă, de asemănări topologice, nu neapărat de confluenţe profunde, demonstrate sau demonstrabile.
O.P.: Dacă tot am ajuns aici, înainte să escaladăm muntele, ce părere ai despre interpretările care fac din Dante un ins în dialog cu doctrinele ezoterice, cu Fedeli d’Amore, cu templierii sau cu alte asemenea mișcări spirituale?
L.A.: Da. Există numeroase scrieri pe această linie a unui Dante ezoteric, cu profunzimi abisale. Cred că depinde foarte mult de persoana şi de conformaţia comentatorului. Textul dantesc este unul, de cele mai multe ori acelaşi. Iar interpreţii sînt foarte diferiţi şi fiecare tinde să-l atragă în sfera sa de preocupări, de pasiuni, de interese. Ceea ce eu am constatat, fără dubiu, pe urma multor altora, este că Dante are o conformaţie raţională, extrem de precisă, cu o imagine aproape matematică în construirea spaţiilor de dincolo. Stăteam de vorbă cu un arhitect, care era surprins de minuţiozitatea şi toate detaliile acestor proiecţii. Aşadar eu nu prea văd – poate mă înşel – un tandem, un acord armonios între gîndirea exactă, raţională şi abordarea de tip ezoteric. Ezoterismul poate că este mai aproape de o anumită exaltare, de o ţesătură de ipoteze şi conjecturi, în faţa cărora judecata lucidă se opreşte. Însă Dante era un tip cu capul pe umeri. Şi de aceea eu personal nu îmbrăţişez un curent de interpretare a lui ca mare ezoteric. Dar există fireşte multe cărţi în direcţia cu pricina, de la aceea clasică a lui Luigi Valli, Il linguaggio segreto di Dante e dei Fedeli d’Amore, fără să-l uităm pe maestrul domeniului, René Guénon, care a scris despre Ezoterismul lui Dante. Mai pot fi amintite, într-o asemenea serie, lucrări semnate de Primo Contro, Dante templare e alchimista. La pietra filosofale nella „Divina Commedia”, sau mai recent Edi Minguzzi, La struttura occulta della „Divina Commedia”. Eu nu le împărtăşesc preocupările.
O.P.: Este una din liniile de valorizare a operei lui Dante şi ar fi păcat ca ea să fie respinsă integral, pentru că, pînă la urmă, într-o viziune de vultur, de la mare distanţă, de sus, cărțile de acest fel sînt inextricabil legate unele de altele, fiind inspirate de evidența că nu poți vorbi de transcendent cu echerul în mînă. (Filosofia a demonstrat că se poate și așa ceva, dar asta e altă problemă. Prolegomenele lui Kant sau, înainte de ele, Etica geometric concepută a lui Spinoza au argumentat, cu intenția de a o fundamenta cît mai strașnic, prin recursul la „științele tari”, posibilitatea unei înțelegeri metafizice a lumii). Pe de alte parte, Dante însuşi, ca ins reprezentativ şi pentru epoca, şi pentru biserica, şi pentru locul în care el creează, este dublu faţetat. Vorbeam puţin mai înainte despre acest dar al catolicismului, cum numim noi după 1054 ramura apuseană a bisericii creştine, de a fi totodată şi foarte profund ancorat în metafizică şi, de asemenea, foarte precis în intenţiile sale de-a căuta soluţii, de-a propune comportamente acceptabile, tot felul de rigori normative. Din acest punct de vedere, cred că lucrurile pot coexista, cum au demonstrat-o, de altfel, şi curente întregi de gîndire şi acţiune din cadrul Bisericii Catolice. Sînt notorii templierii, precum şi diverşii interpreţi ai doctrinei Bisericii, care stau la baza dezvoltării unor curente din interiorul ei (ordinul de la Cluny, apoi dominicanii, franciscanii, iezuiții). Şi asta e cu adevărat fascinant, catolicismul a fost, în acea epocă, dar şi mai tîrziu, proliferant în ceea ce priveşte interpretările socotite pînă la urmă canonice. (Altele au fost considerate necanonice, erezii, beneficiind de tratamente drastice). Ele i-au permis şi Sfîntului Bernard să activeze cu mult succes şi să întemeieze un ordin, i-au concedat şi faimosului Poverello (Sfîntul Francisc din Assisi) să apară, le-au îngăduit şi dominicanilor să fie nişte practicanţi de un tip special. Toate formulele acestea mendicante, cum li se spunea, datorită obiceiului sărăciei și a recursului la cerșit, toţi aceşti oameni care îndrăzneau, într-o lume de mare penurie, de altfel, să considere că Dumnezeu îi va absolvi şi le va satisface nevoile… Cerşeau pur şi simplu, primeau un codru de pîine, mîncau un fruct şi, mai mult decît atît, mergeau pe linia frontului, într-un război cruciat foarte dinamic și atroce, cel puţin pe la 1100-1200. Cred că, dacă temperamental şi prin formaţia noastră respingem aceste linii de cercetare a operei lui Dante, refuzul nostru trebuie asumat subiectiv, fiindcă pot apărea lucruri foarte interesante odată cu cercetările provenite din zona aceasta.
L.A.: Această complexitate, despre care vorbeai şi la care subscriu, fără îndoială, există şi în planul gîndirii. Însăşi tipologia de judecată pe care o deschide ideea de Purgatoriu devine mai complexă. Asta presupune că apar diverse tipuri de evaluare. Odată cea aplicată asupra individului, care la moartea lui poate fi orientat tripartit: ajunge direct în Infern, dacă nu şi-a regretat păcatele şi nu a făcut penitenţă, n-a bătut calea înapoi...
O.P.: Dacă a perseverat în greşeală.
L.A.: Exact. Şi chiar s-a complăcut în ea, a fost satisfăcut de propria ticăloşie. Sau există îndurarea şi i se deschide calea către o mîntuire viitoare, prin Purgatoriu. Sau cei puţini, morţi întru sfinţenie, sînt din start recompensaţi cu Paradisul. Iată o judecată provizorie şi individuală. Iar la sfîrşit vine evaluarea de la Judecata de Apoi, care este polarizată: cei buni în dreapta, cei răi în stînga, vorba Bibliei. Cei buni în Paradis, cei răi în Infern. Purgatoriul îşi încetează de jure şi de facto existenţa. Aşadar exista un loc de negociere.
O.P.: Negocierea ține de o viziune tranzacțională și este o idee capitalistă!
L.A.: Da. Şi Purgatoriul cred că are legătură cu ceea ce se întîmpla din punct de vedere social la Florenţa. Cu ascensiunea burgheziei, cu negocierea de contracte etc.
O.P.: Asta merită subliniat. Purgatoriul este rezultatul creativităţii incipiente a vieţii moderne.
L.A.: E foarte plauzibil.

Muntele Purgatoriului. La intersecţia dintre mitologie, geografie şi etică

O.P.: Dar de ce la munte? Observi că sînt perseverent...
L.A.: E o discuţie întreagă, în legătură cu configuraţia sa, cu variantele geometrice posibile.
O.P.: Mie mi se impune ideea ascensională... E vorba de ideea de-a se tinde spre înalt.
L.A.: La fel cum Infernul era constituit pe trei mari discipline şi moduri de gîndire, ele se regăsesc şi în structura Purgatoriului. Avem o combinaţie de mitologie, de geografie şi de etică. Să le luăm pe rînd aşadar. Avem mitul acela din Geneză, cu Lucifer care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a fost alungat din Paradis. Unde s-a prăbuşit? Dante continuă povestea în Divina Comedie şi prezumă căderea lui Lucifer pe pămînt, care se trage într-o parte, îngrozit de această apariţie monstruoasă şi se constituie astfel o pîlnie, pînă în străfundurile Terrei, unde zace înfipt diavolul suprem. Acesta va fi Infernul, pîlnia pe care a săpat-o Lucifer în prăbuşire. Însă lucrurile merg înainte...
O.P.: Remarc aici elemente de fizică. Atunci cînd cazi, faci o crăpătură, datorită gravitaţiei, a greutăţii...
L.A.: Şi mai mult decît atît. Dacă sapi o groapă, trebuie să pui pămîntul undeva. Şi atunci unde a dispărut acel pămînt, care a fost săpat prin căderea lui Lucifer?
O.P.: În muntele Purgatoriului!
L.A.: Sigur că da. El a fost împins, prin dislocarea respectivă, a ieşit pe partea cealaltă a Pămîntului. Forma aceea conică a Infernului „gol”, unde se coboară, este compensată prin protuberanţa, sub formă de munte, a Purgatoriului, la polul opus. În accepţiunea lui Dante, aşadar, Pămîntul are o emisferă nordică, cu continentele şi toată geografia cunoscută din Evul Mediu, şi emisfera sudică, meridională, care în imaginaţia dantescă este acoperită de ape. Acesta este tărîmul de apoi, unde merg sufletele, şi în centrul emisferei meridionale se înalţă muntele Purgatoriului, care s-a construit prin dislocarea şi împingerea pămîntului respectiv, provenit din căderea lui Lucifer. Iată, aşadar, o abordare mitologică, dar şi explicaţii de tip geografic. De multe ori munţii cum se constituie? Prin încreţirea solului, sau prin activitatea vulcanilor etc.
O.P.: Dragă Alex, îmi dai voie, într-o paranteză scurtă, dar poate utilă, în contextul a ceea ce spuneai, să-ţi mărturisesc sincera mea uimire, stîrnită, acum vreo trei ani, cînd am ajuns şi eu în Grecia să vizitez mănăstirile de la Meteora. Mănăstirile sînt fără îndoială frumoase, neașteptate, evocînd cu putere un aspect de viaţă medievală, ecleziastică şi, totodată, intelectuală care merită toată atenţia şi dragostea. Dar ceea ce m-a frapat cu adevărat era să văd munţii pe care erau clădite, pentru că ei sînt literalmente – după cum şi numele locului o spune – căzuţi din cer; meteoriţi străbătând odinioară spațiul cosmic, apoi atmosfera terestră, şi înfipţi, la mărimi gigantice, în pămînt. Acolo legătura cu cerul este vizibilă, în continuare, prin conformaţia locului și prin aspectul rocii. M-am gîndit şi atunci la geografia lui Dante. Face legătura cu ceea ce discutăm noi, într-un mediu care nu este dantesc, ci care este, dimpotrivă, legat de tradiţia ortodoxă, balcanică, dar care are o frumuseţe şi o stranietate care nu te pot lăsa indiferent şi te duc cu gîndul, dacă ai idee de Dante, chiar la muntele Purgatoriului. Asta era paranteza.
L.A.: Da, asta e fascinant pentru un intelectual în ziua de azi că viaţa este polimorfă, evoluează pe mici centre de putere, de interese, de afaceri, de preocupări. Policentrismul împinge înainte postmodernismul. Nu e situaţia Evului Mediu, unde toate confluiau, diversele discipline se construiau şi se condiţionau reciproc.
O.P.: Lumea era mai coerentă în reprezentările ei medievale.
L.A.: Se putea urmări un lanţ al cauzalităţii, în această confluenţă, care mergea de la mitologie la filosofie, astronomie, geografie, etică, politologie. Totul se lega, se ţinea strîns şi avea o coerenţă. Era cumva mai reconfortant să trăieşti – din punctul ăsta de vedere intelectual – în Evul Mediu.
O.P.: Era cam opresiv, parcă. Ideea era să te conformezi.
L.A.: E adevărat, din perspectivă strict socială, ca diviziune a ierarhiilor. Dar dacă prindeai urzeala, pricepeai sensurile lumii, stăteai mai liniştit. Astăzi e destul de greu să percepi urzeala, fiindcă este foarte diversificată.
O.P.: Am şi intrat într-o simultaneitate a comunicării, datorită noilor media. Totul vine asupra ta, într-o vălmăşeală. E greu să distingi lucrurile. Pe cînd în Evul Mediu pînă şi hainele semnalau exact condiţia pe care o aveai în societate.
L.A.: Azi este mult hazard, mult imprevizibil.
O.P.: Zici că am pierdut, n-am cîştigat?
L.A.: Nu – e altceva! Nu pot să spun că e mai rău acum, sau că ar fi o situaţie inferioară.
O.P.: E altă paradigmă.
L.A.: Exact. Dar ca să-l pricepem pe Dante, trebuie să pricepem paradigma lui şi a lumii în care evolua. Va să zică era mitologie, pe care am explicat-o, care a dus la geografie, apariţia muntelui respectiv, şi care apoi a influenţat direct etica. Aşadar Purgatoriul cum este structurat? La fel cum erau cercurile Infernului.
O.P.: Dar e un munte cam locuit... Frecventat în orice caz.
L.A.: Da. Se ajunge aici pe o plajă, fiindcă am spus că emisfera sudică e acoperită integral de ape. Se vine la o plajă, unde sufletele debarcă, aduse de un înger luntraş.
O.P.: Un înger psihopomp.
L.A.: Le vom lua pe rînd mai tîrziu, acum fac o proiecţie de ansamblu pentru a descrie în linii foarte mari decorul şi pe urmă vom avea răgazul să insistăm succesiv pe fiecare din aceste spaţii. După plaja pe care ajung sufletele aduse cu luntrea, apare un spaţiu intermediar, numit Antepurgatoriu. Aici se află cei care aşteaptă să intre, în funcţie de păcatul pe care l-au comis. Sînt excomunicaţii, leneşii, morţii de moarte violentă şi este Valea Principilor, înainte de-a se ajunge efectiv la Poarta Purgatoriului. După ce se trece de ea, practic se urcă pe munte, care este structurat pe cornişe, se merge roată. Iarăşi sînt legile fizice, care nu permit ascensiunea directă. Se avansează în cercuri.
O.P.: E aproape o ascensiune turistică. Dacă n-ar fi atît de serioasă...
L.A.: Da. Există şi-acolo nişte legi, care sînt invers faţă de cele din realitate, unde începem să urcăm pe-un munte şi la început ne e foarte uşor. Dar cum înaintăm, traseul devine mai abrupt, astfel încît puţini mai ajung în vîrf. Doar alpiniştii de mare clasă. Aici este invers. Primii paşi sînt cel mai greu de făcut. Pe măsură ce urcă, spiritul purgant este tot mai curat, şi-a ispăşit deja din pedepse, ascensiunea e tot mai uşoară. Sufletul îşi pierde greutatea. Astfel încît, spre final, se va desprinde în zbor.
O.P.: În logica absolvirii acestor succesiuni de ispăşiri e firesc să se întîmple astfel. Scopul este de-a se ajunge la ascensiunea paradisiacă.
L.A.: După ce se trece de poartă se ajunge la nişte cornişe. Ce sînt ele? Sînt nişte poteci în jur de 5 metri lăţime (pe laturi măsurau „de trei ori corpul uman”, din evaluările protagonistului), săpate în stîncă şi care înconjoară muntele. La capătul fiecăreia apare o scară, ce permite trecerea spre cercul succesiv. Păcătoşii sînt dispuşi pe aceste cornişe în următoarea ordine: aroganţii, invidioşii, mînioşii, accidioşii, zgîrciţii şi risipitorii, lacomii, luxurioşii.
O.P.: Fiecare are nişa lui, în funcţie de păcatele pe care le-a comis.
L.A.: Sînt cele şapte păcate capitale pedepsite aici. În vîrful muntelui se află Paradisul Pămîntesc. Asta este împărţirea geografico-etico-cosmologică a spaţiului. Există un şir de reguli care trebuie urmate.
O.P.: Dacă nu, îngerii sînt acolo şi te sancţionează. De astă dată nu mai sînt divinităţile infernale.
L.A.: E foarte bună remarca ta. A fost o întreagă discuţie teologică, pe vremea lui Dante, dacă Purgatoriul – fiind la jumătatea drumului – este sub custodia diavolilor sau a îngerilor. Dante a tranşat această dilemă, şi e printre primii care au făcut asta, lăsînd pe seama îngerilor gardieni misiunea purgatorială.
O.P.: E lucru ştiut: diavolii nu se ocupă cu izbăvirea.
L.A.: Dar nu era foarte limpede perspectiva pe vremea aceea. Practic fiecare dintre cornişe e păzită de un înger gardian, care deschide calea către spaţiul succesiv, sau nu-l deschide, în funcţie de izbăvirea de păcatul cu pricina. Există nişte reguli stricte în Purgatoriu. Doar luntraşul te poate aduce.
O.P.: De altfel, modelul este cel al lui Caron.
L.A.: Sigur că da. Avem un şir de corespondenţe între Infern şi Purgatoriu. Dincolo era Caron, aici e îngerul. Cum se avansează? Există o alternanţă zi-noapte. Urcuşul se poate realiza doar ziua. Noaptea se doarme şi se visează. Sînt vise alegorice, unde apare înfruntarea dintre bine şi rău.
O.P.: Asta e foarte interesant. Rolul pe care Dante îl rezervă visului.
L.A.: Vom vedea că sînt trei vise, în trei momente cruciale ale călătoriei, fiecare deschizînd accesul către spaţiul succesiv. Fiindcă sînt trei mari spaţii divizate în Purgatoriu, la fel cum erau trei mari spaţii în Infern. Avem şi o componentă simbolică aici: mîntuirea nu e posibilă cînd spiritul doarme, cînd sufletul păcătuieşte. Trebuie să fim treji şi să ne asumăm calea cea dreaptă cu bună ştiinţă.
O.P.: E adevărat. Dar vorbim acolo de suflete care au adormit în lumea fizică, terestră. E un paradox.
L.A.: Da, însă somnul nu te ajută la izbăvire, trebuie să acţionezi în mod conştient, pe calea virtuţii, dacă vrei să îţi speli păcatele şi să te mîntuieşti.
O.P.: Ce zic eu este că, oricum, toţi locuitorii Purgatoriului au adormit întru Domnul, fiindcă sînt morţi.
L.A.: Da. Întregul drum prin Purgatoriu durează patru zile. Sînt nişte indicaţii foarte precise, de natură astronomică. Soarele este ba într-o parte, ba în alta. S-a calculat cu precizie intervalul întregii călătorii.
O.P.: Tu crezi în calculele astea? Eu ştiu că şi cu Eminescu, marele nostru poet naţional, s-a încercat matematizarea. Cred că poeziei trebuie să i se lase totuşi libertatea de-a manevra cu elementele ei.
L.A.: Poţi să faci abstracţie de această diviziune.
O.P.: Te întrebam dacă tu acorzi un credit acestor calcule.
L.A.: Cronologic este scandat cu foarte mare precizie traseul. Poate fi refăcut calendaristic.
O.P.: Precizia e probabil cea medievală: timpul muncii, timpul odihnei, vecernia, timpul rugăciunii, etc.
L.A.: Şi asta, dar şi în latura sa simbolică. Întreaga expediţie a lui Dante a fost începută în săptămîna sfîntă a Paştelui din 1300. Coborîrea în Infern a durat trei zile, din noaptea de joi, 7 aprilie, pînă sîmbătă, 9 aprilie. Ascensiunea în Purgatoriu s-a întins de duminică, 10 aprilie, pînă miercuri, 13 aprilie. În funcţie de dispunerea soarelui, de explicaţiile poetului şi momentele cînd protagonistul doarme, comparativ cu cele în care e treaz şi parcurge distanţa. Zborul din Paradisul Pămîntesc a avut loc în joia din 14 aprilie, iar sublimarea din Empireu s-a petrecut vineri, în 15 aprilie.
O.P.: M-aş mira să nu fi făcut trimitere şi la Drumul Crucii.
L.A.: Posibil.
O.P.: Ştii cu ce polemizez eu? Cu tentativa unor oameni de a „fizicaliza” prea mult lucrurile. Chiar şi în cultura noastră există o lectură din perspectiva fizicii. Mi se pare un pic exagerat ca în Dante să se vadă un soi de mare astronom.
L.A.: Latura aceasta raţională l-a determinat probabil pe Dante să-şi înalţe fantezia pe nişte schele foarte precise, care ţin seama şi de această cadenţă cronologică. Nu greşesc cei care identifică diversele momente ale zilei în poemul dantesc, după cum nu greşesc cei care i-au pictat sau i-au desenat voiajul.
O.P.: Trebuie să-l citim oare pe Dante prin matematicieni ca Riemann şi prin tot felul de mari fizicieni ai secolului al XX-lea?
L.A.: Trebuie să nu exagerăm cu fizica post-newtoniană, spre care se năpustesc diverşi simpatizanţi. Nu e nevoie să-i atribuim mai mult decît voia sau putea...
O.P.: El e genial ca poet, nu trebuie să-l validăm neapărat prin intermediul ştiinţelor fundamentale.
L.A.: Nu trebuie să-l facem un predecesor al lui Einstein, al lui Heisenberg sau al lui Riemann.
O.P.: Era departe şi de Newton în acel moment.
L.A.: E suficient să-i recunoaştem calităţile de gînditor precis, care îşi construieşte fantezia pe o bază foarte concretă şi geografic limpede prestabilită. O altă regulă: spuneam că fiecare cornişă e străjuită de un înger. Primul înger gardian, cel de la Poarta Purgatoriului, atunci cînd Dante ajunge în dreptul lui, îi trasează pe frunte, cu spada, 7 P-uri, litera respectivă, simbolul celor şapte păcate.

Îngerul de la poarta Purgatoriului

O.P.: Desigur. Are şi două chei.
L.A.: Sigur că da. Cu ambele trebuie să descuie poarta. Dacă una nu se potriveşte, cealaltă este insuficientă. Dacă spiritul nu e cu adevărat penitent, nu are acces.
O.P.: Că e a penitenţei, am înţeles. Dar cînd am citit pentru prima oară că a doua cheie este a inteligenţei, am tresăltat un pic, pentru că mi s-a părut că rimează cu ceea ce spunea Sfîntul Augustin, că Dumnezeu stă în Cerul intelectului. Că trebuie înţeles, zic eu, nu doar acceptat empatic. Credinţa presupune şi un mod de-a înţelege. Asta mi se pare mie că se leagă şi de faimoasele ziceri ale Sfîntului Pavel, în legătură cu înţelepţii acestei lumi, care sînt nişte bieţi nebuni şi adevărata înţelegere e rezervată altor spaţii şi altei condiţii decît celei terestru-umane. M-am bucurat să văd acest racord, care duce foarte departe în cultura occidentală. M-am bucurat pentru că e o cale pe care cititorul merită să o aprofundeze.
L.A.: Da. Legat de cheile pe care le are îngerul...
O.P.: El zice că le-a primit de la Sfîntul Petru.
L.A.: Aşa este. Care i-a spus: mai bine să greşeşti deschizînd, decît nedeschizînd poarta. Adică mai bine să fii indulgent, decît prea exigent.
O.P.: Nu m-aş fi gîndit la asta, dar se leagă parcă de parabola În faţa legii a lui Franz Kafka. Acolo, un biet om stă toată viaţa în fața porții Legii; cînd e pe punctul de-a muri, păzitorul îi spune: pentru tine era poarta asta, acum am să o închid definitiv.
L.A.: Cele două chei pe care le aminteai, ale îngerului, sînt una de aur şi cealaltă de argint. Dacă una dintre chei nu se potriveşte, poarta nu se deschide. Cea de aur e mai preţioasă, este semnul autorităţii. Cea de argint pretinde însă mai multă iscusinţă, spune Dante. Fiindcă ea desface nodul păcatului şi este semnul înţelepciunii şi al dibăciei. De fapt, în explicaţia comentatorilor, e vorba acolo de-o parabolă a confesiunii. Cînd păcătosul merge la preot şi îşi mărturiseşte faptele, duhovnicul trebuie să ştie să îmbine cu mare înţelepciune autoritatea şi comprehensiunea, să nu fie excesiv cu păcătosul, să nu-l timoreze, să nu-l înspăimînte.
O.P.: Să fie ferm, inteligent, suplu, dar să nu-l blocheze. Asta este o interpretare ecleziastică. Însă mie mi se pare foarte important să o putem interpreta şi în largul vieţii laice, nelegate strict de un exerciţiu religios. Această îmbinare între ce înseamnă să ai autoritate, chiar şi în viaţa culturală, şi ce înseamnă să ai dibăcie. Dacă autoritatea este întemeiată pe un exerciţiu al iscusinţei, al supleţii, al inteligenţei străpungătoare, atunci ea este cu temei, e legitimă. Dacă nu, dacă rămîne doar o autoritate în virtutea unei semnături, a unei numiri, lucrurile nu sînt la fel de substanţiale.
L.A.: Aşa este. Aş mai insista o secundă pe momentul cu îngerul de la poartă. El îi spune lui Dante: de la Petru am cheile acestea şi mi-a zis ca mai bine să greşesc deschizînd poarta, decît s-o ţin încuiată, cu condiţia ca păcătosul să mi se azvîrle la picioare. Adică umilinţa este precondiţia intrării în Purgatoriu!

                        „«Da Pier le tegno; e dissemi ch’i’ erri
            anzi ad aprir ch’a tenerla serrata,
            pur che la gente a’ piedi mi s’atterri».” (Purg. IX, 127-129)

O.P.: Şi participarea: să arăţi în mod ferm că eşti total dăruit ideii că vrei să pătrunzi.
L.A.: Sigur. Refăcînd discuţia noastră din prima parte a acestui dialog: nu e suficient să-ţi cumperi indulgenţele cu bani, după care să nu-ţi pese, să fii trufaş, fiindcă atunci îngerul nu-ţi permite accesul. El zice: prima condiţie este să mi se azvîrle credinciosul la picioare. Dacă mergi acolo şi spui: te rog să mă laşi să trec, fiindcă eu am plătit deja la Papă, sau la popă, n-ai ce căuta acolo. Aşadar penitenţa şi umilinţa sînt precondiţia absolut obligatorie.
O.P.: Asta apropo de faimoasele versuri „Pape Satàn”, pe care le pronunţă un monstru din Infern, ca pe o mantra pe care lumea exegeților a stăruit să o expliciteze.
L.A.: „Pape Satàn, Pape Satàn, aleppe!”
O.P.: Oricum ai lua-o, e o asociere, poate ilicită, între Papa şi Satan, probabil că e o critică anume încifrată la adresa Papalităţii venale, corupte, simoniace, pe care am mai criticat-o şi în alte locuri, fără a fi doar atît.
L.A.: Există într-adevăr o corespondenţă răsturnată între anumite pasaje şi puncte obligatorii de trecere din Infern şi Purgatoriu. Ele sînt construite prin antiteză. Aşa cum era luntraşul Caron, sau diavolul Minos, cel care evalua păcătoşii în Infern şi îi trimitea jos, în funcţie de numărul de răsuciri ale cozii în jurul trupului, aici există îngerul barcagiu, care transportă spiritele penitente pînă la plajă, sau îngerul gardian de la poartă, care le cîntăreşte gradul de penitenţă.
O.P.: Ce emoţionant e să vezi această idee a cîntarului în viaţa de dincolo, care e prezentă încă din cărţile morţilor egiptene. Osiris asta face în reprezentările din piramide: stă cu balanţa şi cîntăreşte sufletul Ka (sau Kha), după cum a fost transcris el cu litere latine. Acest K(h)a dă, pînă la urmă, măsura destinului său. Dacă e plin de merite, atîrnă în balanţă astfel încît Osiris îl răsplăteşte. Dacă nu, lucrurile stau altfel.
L.A.: Mai e încă un detaliu interesant, în cuvintele îngerului, care descuie sau nu poarta. El spune: intraţi, după ce Dante face penitenţă şi îşi mărturiseşte păcatele. Intraţi, dar să nu priviţi înapoi. Fiindcă cel care priveşte înapoi pierde mîntuirea.
O.P.: Asta e o altă idee care vine de la Orfeu şi Euridice. Pe mine mă fascinează că în lumea Mediteranei, iată, Egiptul, apoi Elada antică, Tracia, Italia florentină îşi trimit semnale, habar n-avem cum, dar într-un fel conturează un ethos comun. Tot aşa cum există și cel scandinav, nordic, chiar dacă acela e cu totul altceva.
L.A.: Dante era un foarte bun cunoscător al mitologiilor antice, pe care le foloseşte aici, le valorifică în edificarea lumii de dincolo, care este rezultatul confluenţelor diverselor culturi, nu doar creştină, ci şi musulmană, greco-latină etc.
O.P.: Ai impresia că e un receptacol imens.
L.A.: Dar este şi un simbolism teologic acolo: dacă priveşti înapoi, dacă îţi compromiţi penitenţa, făptuind din nou păcatul, ţi-ai şters autenticitatea regretului şi a purificării. Transformi totul într-o ipocrizie. Avertismentul îngerului e perfect întemeiat şi în ordinea unei simbolistici etice.
O.P.: Şi a eticii într-un înţeles foarte larg. Dar ideea asta e bună chiar şi acum. Ai acces în anumite locuri, fie şi atopice, dacă ai un angajament interior ferm. Cred că putem spune asta chiar şi astăzi, în orice condiţie. Altminteri poţi să fii invitat la cele mai mari curţi şi palate, şi să nu fii demn de ele. Sau pur şi simplu să nu realizezi contactul. De asta cred că e foarte important cum procesăm întreaga experienţă.
L.A.: Vorbeam de regulile geografice. Dar încet am alunecat şi către regulile etice. Iată aceasta, a căinţei, a smereniei păcătosului, ca primă condiţie a depăşirii porţii şi a înaintării.
O.P.: Este ca în materie de circulaţie modernă pe autostradă sau pe orice drum al lumii. Nu e suficient să ai maşină, trebuie să ştii şi regulile de circulaţie şi să ştii conduce.
L.A.: Sigur, sînt reguli, totul este foarte clar prevăzut şi edificat. Nimic nu e haotic. O altă situaţie este căinţa prin intermediari. Poţi să te umileşti înainte de moarte, să-ţi regreţi păcatele, ca să te apropii de Purgatoriu. Dar perioada de penitenţă îţi poate fi scurtată prin aceste grupuri de rugăciune, de care vorbeam. Rugăciunea celor vii, sau intervenţia sfinţilor sau a Bunului Dumnezeu. Păcătoşii de-acolo se roagă lui Dumnezeu sau sfinţilor să intermedieze, pentru a le fi abreviate perioadele de penitenţă.
O.P.: Lobbying, am zice astăzi! Iată ce origine îndepărtată are ideea asta: intermediarul care poate ajuta.
L.A.: Cei vii le pot veni în ajutor morţilor. Avem şi un exemplu foarte concret. În cîntul XIII, unde sînt pedepsiţi invidioşii, există un personaj Sapìa, o femeie foarte nesuferită, rea de gură, care îşi detesta contemporanii, s-a bucurat cînd concetăţenii ei au fost învinşi într-o bătălie, au fost masacraţi. I-a tocat din gură şi din bîrfe. Ei bine, ea, în pragul morţii, s-a pocăit şi astfel s-a făcut că n-a ajuns ca invidioasă în Infern, ci în Purgatoriu. Dante se miră cum de-a urcat deja în acest cerc şi nu a rămas în Antepurgatoriu. Trebuie adăugat că ea, înainte de moarte, şi-a donat o mare parte din avere, a construit nişte aziluri pentru oamenii nevoiaşi. Dar tot n-ar fi ajuns într-o fază aşa de avansată pe calea pocăinţei, dacă nu exista un concitadin al ei, Pier Pettinaio, un sfînt, un om iubit de toţi, care s-a rugat intens pentru sufletului ei. Astfel a smuls-o din Antepurgatoriu, unde ar fi trebuit să stea cîteva secole, şi a aruncat-o mult în faţă pe poteca mîntuirii. Iată, există ca mecanism de avansare şi acest vehicul al rugăciunii celor vii, care scurtează perioada de chinuri. Pe urmă, ca tipuri de ispăşire în Purgatoriu, întîlnim, după cum o remarca Jacques Le Goff în cartea la care ne-am referit, pedeapsa fizică prin contrapondere. Tipul păcatului este reflectat în tipul torturii. Un alt mod de ispăşire este prin meditaţie la păcatul ce trebuie spălat şi la virtutea opusă. Avem numeroase pilde ale morţilor iluştri, care sînt evocate. Sufletele penitente au sub ochi aceste pilde de virtute şi se consolidează, văzînd exemplele pozitive. Pe de-o parte sînt torturaţi fizic, pe de altă parte meditează la învăţăturile reconfortante. Nu în ultimul rînd: prin rugăciune. Pe fiecare cornişă există diverse tipuri de rugăciuni, de cîntece liturgice, fie în limba italiană, fie în limba latină, preluate din Biblie, sau din ceremonia missei creştine. Aşadar pedeapsa fizică, meditaţia prin pilde ilustre şi rugăciunea sînt cele trei modalităţi de ispăşire în Purgatoriu. Am rezumat aici analiza pertinentă pe care o face Jacques Le Goff în cartea lui despre Purgatoriu.
O.P.: A trebuit să treacă ceva timp pînă cînd Purgatoriul să binemerite de la posteritate o asemenea analiză.
L.A.: Da, e cea mai ascuţită abordare şi găsim acolo cele mai detaliate observaţii asupra temei.
O.P.: De altfel şi ideea de Infern s-a bucurat de-o tratare atentă în istoriografia universală, mai ales în cea franceză. Şi cea paradisiacă.

Infernul şi Purgatoriul, două spaţii în oglindă

L.A.: Spuneam că putem percepe în oglindă cele două spaţii, Infernul şi Purgatoriu. Ele au fost construite în mod limpede în baza unei scheme. Avem un bun arhitect, care întîi îşi desenează schiţele şi caută simetriile, chiar dacă ele sînt răsturnate.
O.P.: Deci tu bănuieşti că realmente Dante a stat mai întîi cu pana în mînă şi şi-a sistematizat un pic, în prealabil, ideile?
L.A.: Fără îndoială. În Infern, de pildă, se coboară spre stînga (care e „sinistra”, inclusiv simbolic are o accepţiune negativă). În Purgatoriu se urcă spre dreapta, pe munte.
O.P.: Dreapta de la „drept”, de la „just”.
L.A.: Da, şi asta, dar şi ca antonim al lui „sinistru”. Ambele spaţii se îngustează treptat: Infernul ca o pîlnie, Purgatoriul ca un con. În Infern există o progresie spre păcatul cel mai grav, trădarea. În Purgatoriu există o progresie către inocenţă. De-a lungul ascensiunii, cele mai grele sînt primele momente. Pe măsură ce le depăşeşti şi îţi speli păcatele, sufletul devine tot mai imaterial.
O.P.: Din acest punct de vedere Dante pare, cel puţin în materie de Purgatoriu, conform cu reprezentarea ierarhică a societăţii medievale după un model divin, pe care o încearcă necunoscutul bizantin pe care-l desemnăm de o vreme încoace cu numele de Pseudo-Dionisie Areopagitul. Şi acolo faptul că în fruntea societăţii ierarhice, piramidale, medievale stă alesul Domnului, pentru ca din el să descindă încrengăturile de vasali, şi apoi la bază să fie lumea obscură a supuşilor, derivă din structura similară a ierarhiei divine. După acelaşi principiu şi la Dante, în Purgatoriu, adică la vîrf, în top, stau cei cu păcatele cele mai mici, gata să-şi ia zborul spre Paradis.
L.A.: Ceea ce spui tu a inspirat şi o carte interesantă, referitoare însă la Paradis. Diego Sbacchi a scris un volum despre La presenza di Dionigi Areopagita nel „Paradiso” di Dante.
O.P.: Fireşte, o întâlnire ca aceasta nu putea să scape observației critice.
L.A.: Autorul pune în lumină felul în care Dante a folosit ierarhia lui Dionisie pentru a-şi construi Paradisul. Această scară valorică era prezentă în mentalul medieval, fără îndoială. Spuneam că în Infern coborîrea e tot mai anevoioasă, în Purgatoriu urcuşul e tot mai lesnicios. O diferenţă apare în faptul că în Infern sînt pedepsite păcatele ca atare. De asta sînt zece bolgii, nouă cercuri, numeroase spaţii şi cotloane în care păcătosul, după moarte, se duce şi îşi caută locul care i se cuvine. Există o observaţie foarte interesantă a unui comentator, Manfredi Porena, care notează că în Purgatoriu nu sînt pedepsite erorile ca atare. Cele şapte păcate, pe cele şapte cornişe, reflectă tendinţele greşite, care au condus la păcatele respective. De asta Purgatoriul se poate limita doar la şapte spaţii, nu e nevoie de cîteva zeci, ca în Infern. Explică acel observator după cum urmează. Dacă cineva a comis o crimă, dar nu s-a pocăit, ajunge în Infern, printre ucigaşi. Dacă a comis o crimă, dar a apucat să se căiască, să regrete, să îşi spele înainte de moarte o parte din păcat, ajunge în Purgatoriu. Dar acolo nu există un loc al criminalilor. Şi atunci se evaluează din ce motiv a comis crima: din invidie? Merge printre invidioşi. Pentru a-şi stimula o satisfacţie de natură trupească? Merge printre desfrînaţi. Şi aşa mai departe.
O.P.: Psihologic vorbind, asta este foarte util pentru a vedea cauzalitatea faptelor şi pentru a da un îndrumar în confesional. Se spune: „- Părinte, am ucis.” „- Dar de ce ai ucis?” „- Mi-am prins iubita cu altul.” Sau: „- Am fost invidios.” Sau: „- Am dorit averea semenului meu”.
L.A.: Purgatoriul nu e chiar atît de diversificat ca primul tărîm. Fiindcă Infernul era blocat, era staţionar. Se intra şi nu se mai ieşea.
O.P.: Poate fiindcă dincolo era vorba de cazuistica pură. Se insista pe ce anume s-a întîmplat de fiecare dată. Pe cînd aici se merge la analiza cauzelor.
L.A.: Sigur că da! Fiindcă dacă elimini cauza, ajungi la iertarea efectului. Dar cele două nu sînt independente. Există o relaţie dinamică între cele două spaţii, care poate fi refăcută în mod incitant. Din toate aceste elemente se vede limpede că Dante nu s-a aşezat pur şi simplu să scrie nişte versuri. Ci a pus cap la cap un evantai de strategii, care fac din el un constructor inteligent, un arhitect de primă mînă care, după ce şi-a trasat căile pe care urma să le parcurgă, a trecut la aşternerea cuvintelor pe hîrtie, în baza unor strategii de natură poetică.
O.P.: Altfel spus, nu-l poţi acuza pe Dante că a fost prea umil. Dimpotrivă, era conştient de propria valoare, şi-a propus obiective de mare anvergură. Cred că a cutezat să se ia în piept cu marea poezie latină, cu predecesorii, visa la epopei de tipul homeric, pe care le-a şi depăşit, inclusiv cantitativ şi prin proiectul coerent, în trei părţi. Iată că, de pildă, triada faimoasă pentru gîndirea hegeliană (teză – antiteză – sinteză) poţi să spui că aproape a fost inventată de Dante. El calcă în pasul acesta de trei: Infernul – Purgatoriul – Paradisul. Cred că ghicind că Dante a gîndit în felul acesta, îl poţi simţi mai aproape de noi. Trăim într-o epocă de mari elanuri, în care s-au configurat adevărate ştiinţe, aproape peste noapte (mă gîndesc la genetică, la clonare, la alte performanţe), şi totuşi literatura nu ştiu dacă înregistrează lucruri similare. Cînd spun acest fapt, nu ţin neapărat să cad în clişeul romantic al genialităţii. Va fi fost sau nu va fi fost un geniu nu ştiu, fiindcă n-am o definiţie satisfăcătoare pentru mine a genialităţii. Spun doar că Dante a fost un om ca noi, dar a avut ambiţii foarte mari, probabil compensate de faptul că el le punea cu toată sinceritatea în slujba ideii divine şi a omenirii, pe care încerca să le servească. Ambiţiile lui, programatice, au întîlnit şi o uşurinţă – nouă ne pare azi aşa –, sau în orice caz rezultatul vădeşte o excelenţă în materie de versificaţie şi în plan general estetic. Vom mai reveni asupra figurii lui Dante, cum am făcut-o şi în primul volum, fiindcă din spatele versului şi a tuturor acestor vaste reprezentări vorbeşte vocea poetului, asta e clar. Îmi vine în minte acum să-ţi cer o opinie. De ce crezi că Infernul e mai prizat de cititori? În general lumea se opreşte mai mult asupra Infernului. Și totuși Purgatoriul are toate datele pentru a fi, în sine, fără nici o altă completare, ignorînd Infernul şi Paradisul, o capodoperă.
L.A.: Da, părerile sînt împărţite. Există o discuţie, unii preferă prima parte a poemului, alţii a treia parte. În acest context, pot să-mi amintesc că, de pildă, lecţiile de Lectura Dantis pe care le făcea Umberto Cianciolo, profesorul italian, pe vremea cînd se afla în România, s-au aplecat asupra Purgatoriului. Eta Boeriu, studenta lui din vremea aceea, a făcut o pasiune pentru această parte a poemului.
O.P.: Fascinant!
L.A.: Da. Ei i-a plăcut cel mai mult Purgatoriul, pentru că aceea a fost calea sa de acces către Divina Comedie, cu ajutorul viitorului ei soţ, Umberto Cianciolo. Ca atare, cînd ea a început să traducă în limba română poemul dantesc, a pornit tocmai de-acolo.
O.P.: A început de la mijloc!
L.A.: Da. Fiindcă a iubit acea carte. Însă e adevărat că multă lume preferă Infernul. Eu însumi mă număr printre aceştia. E vorba şi de temperamentul cititorului.
O.P.: Ai un temperament… infernal?
L.A.: Firile mai tumultuoase, mai dinamice, mai frămîntate poate că...
O.P.: ...se regăsesc mai uşor în această geografie umană...
L.A.: Da. Pe cînd firile mai lirice...
O.P.: ...mai eterate, mai evanescente...
L.A.: ...da, ar tinde către Paradis. Dar sigur că pînă la urmă sînt nişte taxonomii subiective, nişte ipoteze. Şi iată că avem şi situaţia Etei Boeriu, importanta traducătoare a Divinei Comedii în română, care a pornit la drum cu Purgatoriul. Datorită unei conjuncturi autobiografice. Aşadar lucrurile sînt împărţite.
O.P.: Ce frumos! Se pare că a fost o mişcătoare poveste de dragoste acolo. Dante a fost oare doar rezultatul, ori medierea acelei iubiri?
L.A.: Amîndouă!

Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican
(nr. 10, octombrie 2012, anul II)