Legături culturale între Timişoara şi Italia în Evul Mediu

Stabilirea, chiar dacă temporară, a curţii regale a lui Caroberto sau Carol Robert (Carol I), primul rege din dinastia angevină pe tronul Ungariei, la Timişoara între 1316-1323, a însemnat fără dubiu crearea unor legături culturale cu ţara de origine a regelui de origine napoletană [1]. Instalarea descendentului familiei regale napoletane de Anjou la Timişoara a avut ca impact şi menţionarea localităţii (la această dată Timişoara nu atinsese încă statutul de târg) de către Angelino Dulcerto pe harta de navigaţie realizată de acesta în 1339.
Începând cu primii istorici monografi ai Timişoarei s-a lansat ipoteza conform căreia castelul regal de la Timişoara a fost construit de către meşteri italieni, aduşi din zona Adriaticii, aşa cum formulează Jenő Szentkláray [2]. Activitatea constructorilor de origine italiană la Timişoara a fost presupusă pe baza tehnicii de construcţie a zidurilor pe piloni de lemn, aşa cum s-a observat încă la începutul secolului al XX-lea cu ocazia unor lucrări de consolidare a actualului Castel Huniade, sediul Muzeului Banatului, care se suprapune pe castelul medieval al Timişoarei. În realitate, date certe nu avem cu privire la acest lucru. Prezenţa unor personaje de origine italiană în anturajul regelui este mai mult ca sigură, fără să putem vorbi însă de grupuri numeroase de colonişti şi cu atât mai puţin despre meşteri care să fi participat la lucrările de construcţie a noii reşedinţe într-o perioadă în care poziţia regelui nu era tocmai stabilă [3].
Odată cu mutarea reşedinţei regale la Visegrád (Ungaria), Timişoara a devenit probabil mai puţin atractivă pentru politica şi economia străină, legăturile cu peninsula italică continuând însă să existe până târziu în perioada medievală. Cel mai adesea, datorită cunoştinţelor dobândite în ţara natală, italienii ocupau funcţii diferite legate de activităţile economice şi financiare desfăşurate în cadrul regatului Ungariei. Dintre aceştia unii au devenit personalităţi marcante ale istoriei medievale, precum Filippo Scolari (1369-1426), a cărui prezenţă şi activitate la Timişoara este binecunoscută. În imaginea de mai sus apare Filippo Scolari într-o frescă realizată de Andrea del Castagno, cca 1450.
Negustorii de origine italiană erau şi ei un element important în viaţa comercială desfăşurată la Timişoara, putând fi recunoscuţi în sursele scrise şi sub denumirea de raguzani, alături de comercianţii croaţi şi slavi [4], bucurându-se de privilegii comerciale acordate de regi. Astfel, în 1349, regele Ludovic I, fiul lui Carol Robert, acorda negustorilor genovezi dreptul de a traversa ruta comercială dinspre Dunăre până la Buda prin Timişoara, fără să fie nevoiţi la plata vreunei vămi sau taxe. De privilegii asemănătoare au beneficiat pe teritoriul Ungariei şi veneţienii şi florentinii încă din timpul lui Carol Robert [5]. Prin intermediul acestor negustori diferite mărfuri din categoria de lux destinate elitelor au ajuns şi în zona noastră. Este vorba, de exemplu, despre vesela de sticlă provenită din centre de producţie şi ateliere specializate de pe teritoriul Italiei, precum Veneţia. Murano a fost un important centru de producţie a sticlei, mărfurile fiind distribuite pe o scară largă de la începutul secolului al XIV-lea [6]. Mărfurile de sticlă de origine italiană au ajuns până în Anglia. Sunt cunoscute atât vase pictate manual, cât şi exemplare mai simple. Datorită fragilităţii, vasele de sticlă se păstrează în stare deosebit de fragmentară. Doar graţie unei cercetări minuţioase şi atenţiei sporite ele pot fi recuperate, furnizând, chiar şi în starea lor de conservare precară, informaţii valoroase privind viaţa cotidiană în Evul Mediu. Asemenea fragmente de vase de sticlă au fost descoperite şi la Castelul Huniade din Timişoara, ele putând fi datate mai ales în secolul al XIV-lea. S-au descoperit în special fragmente de pahare pictate sau decorate în relief, dar şi butelii folosite la servirea băuturilor. Sticla veneţiană se remarcă prin calitatea materialului şi a execuţiei, precum şi prin eleganţa formelor paharelor, ornate de multe ori cu elemente decorative plastice extrem de fine. În pictura renascentistă adeseori apare reprezentată şi această veselă de sticlă.

Influenţe în viaţa religioasă şi culturală

Influenţele se manifestau şi în alte sfere, cum ar fi viaţa religioasă. În Timişoara medievală a existat o biserică închinată Sf. Eligiu. Deşi lăcaşul apare pentru prima dată în documentele medievale abia în 1394, cel mai probabil ea a fost înfiinţată cândva în perioada domniei lui Carol Robert de Anjou sau a lui Ludovic I. Acest sfânt s-a bucurat de o mare popularitate în Europa de vest, în special în Franţa, însă şi la Napoli, unde a funcţionat un spital aflat sub protecţia aceluiaşi sfânt [7]. Biserica din Timişoara este, de altfel, singurul lăcaş de cult medieval de pe teritoriul regatului Ungariei care purta hramul Sf. Eligiu. Răspândirea cultului se leagă de reformele monetare şi din domeniul mineritului, introduse de Carol Robert, care au adus cu sine înmulţirea numărului de orfevrari şi a altor meşteri care îl recunoşteau pe Eligiu ca patronul lor sfânt.
Marile universităţi străine reprezentau şi în Evul Mediu o atracţie pentru tinerii ambiţioşi, acestea erau însă de cele mai multe ori inaccesibile din cauza costurilor ridicate. Cele mai frecventate universităţi de către studenţii timişoreni erau, datorită distanţei reduse, Viena şi Cracovia. Avem însă date şi despre câteva personaje care şi-au urmat studiile în renumite universităţi italiene precum Padova, Napoli şi Bologna [8]. Se presupune că Csanád Telegdi, descendent al neamului Cenad, episcop de Cenad şi arhiepiscop de Esztergom, şi-a urmat studiile între 1296-1299, bucurându-se în timpul vieţii sale de sprijinul permanent al lui Carol Robert de Anjou, în cadrul unei universităţi din Italia. Mult mai târziu, în 1468, Ladislau Socol, fiul comitelui  de Timiş, Petru Socol, îşi dobândea titlul de doctor în arte la Ferrara, după ce îşi încheiase studiile obţinând bacalaureatul tot în domeniul artelor la Viena [9].
Zăbovind tot în domeniul ştiinţelor şi al culturii trebuie să-l amintim şi pe Paulus Sanctinus Ducensis (originar din Duccio, după cum trădează şi numele), tehnician militar italian aflat în slujba regelui Sigismund de Luxemburg. Acesta a elaborat un tratat de tehnică militară şi maşini de război (Codex Latinus Parisinus) la sfârşitul secolului al XIV-lea, se pare tocmai în perioada în care suita regală se afla la Timişoara pentru a pregăti cruciada antiotomană. Lucrarea conţine şi o hartă cu spaţiul carpatic şi balcanic, fiind reprezentate cetăţile importante din zonă, printre care probabil şi Timişoara, punctul de pornire al campaniei militare. Pe Sanctinus îl vom regăsi mai târziu şi în slujba lui Ioan de Hunedoara care, la rândul lui, a petrecut mult timp în Italia în perioada tinereţii, printre altele şi la curtea principelui milanez Filippo Maria Visconti. De numele lui Sanctinus este legată în istoriografie şi reconstrucţia castelului de la Timişoara sub Ioan de Hunedoara, care ar fi fost grav afectat în 1443 de un cutremur menţionat de cronicarii vremii. Din nou, nu avem date precise, istorice sau arheologice pentru susţinerea acestei afirmaţii. Date privind asemenea activităţi de reconstrucţie a cetăţii şi a castelului de la Timişoara avem însă în ceea ce-l priveşte pe Filippo Scolari, comite de Timiş şi comite al cămării de sare. Pippo Spano, cum îl numeau italienii, provenea dintr-o familie de negustori florentini şi, ajuns în slujba regelui Sigismund de Luxemburg, a urmat o carieră excepţională în cadrul administraţiei regatului. Evităm, pentru a nu ne lungi prea mult, să intrăm în detalii cu privire la probabil cea mai marcantă personalitate de origine italiană care şi-a pus amprenta prin activitatea desfăşurată nu doar asupra Timişoarei, ci şi a întregii zone bănăţene, fiind cunoscute eforturile sale concentrate asupra fortificării liniei Dunării în vederea apărării graniţei sud-estice a regatului împotriva otomanilor [10].
De asemenea, este foarte cunoscută contribuţia regelui Matia în răspândirea culturii umaniste în regatul său, evident după modelul Renaşterii italiene. Biograful său a fost tocmai un poet şi umanist italian, Antonio Bonfinius, care în cronica sa Rerum Hungaricum Decades menţionează despre Timişoara că „este un oraş plăcut, frumos, cu o cetate puternică, împodobit cu edificii alese şi palate pompoase”.
La mijlocul secolului al XVI-lea, în ajunul atacurilor otomane pentru cucerirea Timişoarei şi a zonei înconjurătoare, s-a apelat la serviciile mai multor meşteri constructori militari care au participat la fortificarea Timişoarei. Se pare că Martino de Spazio şi Francesco Puteo erau deja prezenţi la Timişoara în 1548. În 1551, încă înainte de primul asediu otoman din octombrie, Sigismondo de Pretta de Pisa lucra la întărirea suburbiilor, pentru ca apoi regele Ferdinand să-l trimită la Timişoara pe Andrea de Treviso, meşterul responsabil de toţi meşterii constructori şi pietrari din Transilvania, aşa cum îl numesc documentele vremii, cu scopul de a inspecta distrugerile cauzate de asediu [11]. Din nefericire, apărătorilor Timişoarei nu le-a mai rămas mult timp la dispoziţie pentru refacerea fortificaţiilor, căci în vara anului 1552, după o luptă înverşunată, otomanii au reuşit să cucerească Timişoara, transformând oraşul în centrul vilayetului.
Legăturile culturale nu doar ale Timişoarei, dar şi ale întregii regiuni, cu zona Italiei au oscilat mereu în funcţie de evoluţia raporturilor politico-diplomatice ale suveranilor. Au fost momente de intensă „absorbţie” a influenţelor artistice şi culturale în general, dar şi de preluare a anumitor cunoştinţe din domeniul tehnologic şi militar, aşa cum am văzut că s-a întâmplat şi în cazul Timişoarei mai ales în secolele XIV-XV. Apariţia pe scena istorică a unor personalităţi carismatice de origine străină a însemnat mereu şi o interferenţă culturală. Negustorii, de asemenea, au jucat un rol important în răspândirea informaţiilor, schimbul de mărfuri reprezentând totodată şi un act de schimb cultural.

Zsuzsanna Kopeczny
(nr. 4, aprilie 2013, anul III)

NOTE

1. De fapt, Carol Robert este, pe linia tatălui, de asemenea descendent şi al dinastiei arpadiene (nepot al regelui Ştefan al V-lea), iar prin mama lui, Clementia de Habsburg, este urmaşul şi al acestei familii dinastice.
2. Jenő Szentkláray, Temesvár város története. În Borovszky Samu, Magyarország vármegyéi és városai. Temes vármegye és Temesvár, Budapesta f. a., p. 9.
3. István Petrovics, A középkori Temesvár. Fejezetek a Bega-parti város 1552 előtti történetéből, Szeged 2008, 48.
4. Petrovics 2008, 48.
5. Gusztáv Wenczel, Magyarország bányászatának kritikai története, Budapesta 1880, 157-158.
6. H. Gyürki Katalin, Üvegek a középkori Magyarországon, Budapesta, 1991, 13, 16.
7. Petrovics, A középkori Temesvár, 71, 75.
8. Tóth Péter, A csanádi székeskáptalan kanonokjainak egyetemjárása a későközépkorban. În Magyar Egyháztörténeti Vázlatok (Essays in Church History in Hungary) 2007, 1-2, 37-58.
9. Ioan Haţegan, Timişoara medievală, Timişoara 2008, 57.
10. Celor interesaţi le stă la dispoziţie cartea scrisă de binecunoscutul istoric timişorean Ioan Haţegan, Filippo Scolari. Un condotier italian pe meleaguri dunărene, Timişoara 1997, cu textul integral disponibil şi pe internet.
11. Marosi Endre, Itáliai hadiépitészek részvétele a magyar végvárrendszer kiépitésében 1541-1592 között. În Hadtörténeti Közlemények XXI, 1974.