Italienistica din Bucureşti. Contribuţia lui Alexandru Marcu

Alexandru Marcu – date bio-bibliografice

Alexandru Marcu este unul dintre cei mai mari şi multivalenţi italienişti români. S-a afirmat atât în domeniul istoriei şi al istoriei literaturii, cât şi în cel literar prin numeroasele sale traduceri din italiană în română şi din română în italiană. Datorită funcţiilor deţinute (în mod special celei de ministru al Propagandei Naţionale în anii 1941-1944), a fost unul dintre cei mai asidui promotori ai culturii italiene din România.
Alexandru Marcu s-a născut la 30 decembrie 1894 la Burdujeni [1], în judeţul Botoşani. Era fiul lui Dumitru Marcu şi al Agripinei Marcu [2]. Familia tatălui, de meserie lucrător feroviar, era de veche tradiţie moldovenească. Acest lucru şi-l va aminti şi îl va face public, mai târziu, pomenindu-l pe bunicul Constantin Marcu, ctitorul unei bisericuţe din Borolea vasluiană [3]. Amintirile frumoaselor regiuni ale Moldovei îl vor urmări pe tânărul plecat la studii la Florenţa, mai ales în zilele de sărbătoare, când, ducând dorul casei, se gândea cu drag la tatăl său şi la istorisirile acestuia despre Borolea părintească.
Marcu a urmat studiile gimnaziale şi liceale la Craiova, încheiate în anul 1914. În anii Primului Război Mondial a urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, apropiindu-se de profesorul italian Ramiro Ortiz, iar după război a studiat la Universitatea de la Florenţa, unde a obţinut doctoratul în Litere în anul 1922 cu o teză despre Ippolito Nievo. În perioada 1922-24 s-a numărat printre primii membri ai Şcolii Române din Roma, care şi-a deschis porţile în 1922 datorită contribuţiei academicianului Vasile Pârvan. Alexandru Marcu a redactat acolo şi a publicat studiile Riflessi di storia rumena in opere italiane dei secoli XIV e XV (1923), Un pittore rumeno all'Accademia di S. Luca. Giorgio Tatarescu (1923), I romantici italiani ed i romeni (1924) şi La Spagna ed il Portogallo nella visione dei romantici italiani (1924).
În anul 1926, Alexandru Marcu a devenit conferenţiar de Limba şi literatura italiană la Universitatea din Bucureşti, unde şi-a desfăşurat activitatea până în 1933 sub directa conducere a profesorului Ramiro Ortiz. A publicat numeroase studii şi traduceri – printre care contribuţia Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii politice a României 1848-1877 (1930) şi s-a dedicat traducerii Divinei Comedii, publicată între 1932 şi 1934.

Numirea ca profesor titular de limba şi literatura italiană la Universitatea din Bucureşti

Asemenea celor zece ani anteriori, perioada 1933-1944 a reprezentat o etapă distinctă în activitatea ştiinţifică a lui Alexandru Marcu. Momentul 1933 a marcat îndeosebi cariera sa didactică, fiind anul în care a devenit titular al Catedrei de Limba şi literatura italiană a Universităţii din Bucureşti. Numirea sa ca profesor universitar a fost făcută la 1 decembrie 1933 [4], în contextul plecării la Padova, la începutul toamnei aceluiaşi an, a profesorului Ramiro Ortiz, acesta din urmă fiind solicitat să preia Catedra de limbi şi literaturi neolatine a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Padova, rămasă vacantă în urma morţii reputatului filolog care a fost profesorul Vincenzo Crescini [5]. De la această dată şi până în toamna anului 1944, când a fost epurat din Universitate pe motive politice, Al. Marcu a marcat, prin persoana şi activitatea sa didactică şi ştiinţifică, istoria acestei catedre şi, implicit, evoluţia italienisticii româneşti.
Legat de împrejurările plecării lui Ramiro Ortiz de la catedră şi din ţară, au existat voci, la vremea respectivă sau după aceea, care l-au acuzat pe Marcu de oportunism şi chiar de presupuse intrigi menite să îl îndepărteze pe maestrul său de la Universitatea din capitala României. În memoriile sale, Alexandru Ciorănescu descrie acest eveniment în culori sumbre:
„Ortiz a plecat în Italia, în împrejurări foarte neplăcute pentru el. Catedra lui de italiană dispunea, afară de un asistent, de un post de conferenţiar, ocupat de Alexandru Marcu, om foarte bine pregătit, fost elev al Şcolii din Roma, autor de studii serioase şi interesante, bun traducător al lui Dante şi al lui Papini, dar dotat cu un caracter execrabil. Cum era şi ambiţios, a făcut tot ce a putut ca să-l oblige pe Ortiz să plece, şi în cele din urmă a reuşit. Când am ştiut că plecarea lui Ortiz era iminentă, m-am dus să-mi iau rămas bun de la el [...]. Pleca la Padova, unde i se oferise un loc ca profesor de filologie romanică, cred că prin mijlocirea lui Tagliavini. Nu mai era omul vioi şi rotund pe care credeam că-l cunosc. Am vorbit cu el, dar nu mi s-a plâns de nimeni şi de nimic. Mi-a spus doar că regretă schimbarea de cadru şi de viaţă” [6].
De asemenea, legat tot de această împrejurare, Ciorănescu face un portret defavorabil lui Marcu:
„Nu pot să-i reproşez nimic, n-am avut să mă plâng niciodată de el; mai mult, l-am apreciat sincer la adevărata lui valoare ca italienist, dar nu m-am împăcat niciodată cu felul lui de a fi, orgolios şi sforar, binevoitor şi atent ca de pe înălţimi, condescendent şi taler cu două feţe, florentin şi machiavelic, din cap până în tălpile picioarelor” [7].
Considerăm, dincolo de o firească aspiraţie a lui Marcu de a ajunge, în perspectivă, în fruntea catedrei pe care o va reprezenta remarcabil, prin întreaga sa activitate didactică şi ştiinţifică, că acuzele aduse sunt nefondate, mai ales dacă ţinem seama de faptul că obţinerea unei catedre în Italia, la o Universitate prestigioasă ca cea din Padova, era o înaltă recunoaştere a activităţii şi operei ştiinţifice de o viaţă a profesorului Ortiz.
De fapt, o scrisoare din 11 februarie 1923 pe care Ramiro Ortiz a trimis-o lui Giuseppe Lugli – cunoscut filoromân, arheolog şi istoric al antichităţii, docent de topografie antică la Universitatea din Roma, care a fost implicat de academicianul Vasile Pârvan în proiectul fondării Şcolii Române din Roma – indică faptul că profesorul de italiană de la Universitatea din Bucureşti dorea foarte mult să se întoarcă acasă, fiind dispus chiar să funcţioneze ca profesor secundar la un liceu italian [8]. De asemenea, deşi au existat anumite momente uşor tensionate între Ortiz şi Marcu, poate în contextul preferinţelor profesorului pentru unul dintre discipolii săi, alteori pentru altul, sau poate din motive ştiinţifice (aici să nu uităm părerile diferite ale celor doi privind oportunitatea unei anumite variante a Divinei Comedii a lui Dante în limba română), respectul pentru cel care l-a iniţiat în domeniul italienisticii a rămas constant la Al. Marcu. Asemenea tensiuni, generate adesea de dispute ştiinţifice sau, uneori, de excesul de orgoliu personal, au fost destul de frecvente în lumea universitară antebelică şi interbelică. De multe ori, „vina” de a te apropia de o anumită personalitate aducea după sine o atitudine rece din partea altei personalităţi, un exemplu în acest sens fiind chiar atitudinea lui Nicolae Iorga faţă de Alexandru Marcu. Iorga l-a apreciat ştiinţific foarte mult pe Al. Marcu, dovadă fiind recenziile ample consacrate primelor lucrări ale acestuia, apărute în „Revista Istorică”. Apoi, legat de respectul devenit aproape cult al membrilor Şcolii din Roma, şi implicit al lui Al. Marcu, faţă de personalitatea lui Vasile Pârvan, considerat de aceştia fondatorul de necontestat al instituţiei, atitudinea lui Iorga suferă o sensibilă modificare. După ce, în 1930, face o recenzie polemică la articolul lui Marcu despre Şcoala Română din Roma, insistând asupra rolului minor pe care l-ar fi avut Pârvan în fondarea instituţiei, operă pe care în întregime şi-o arogă el însuşi [9], Iorga se mărgineşte să semnaleze doar fugar scrierile lui Marcu, e drept că între cele mai bune şi temeinice, şi devine brusc zgârcit în cuvinte de laudă, atitudine care se va modifica doar târziu, spre anul 1940. Aceste situaţii, de aparentă tensiune, devenite generoase surse de colportaj, au stat, nu rareori, la baza prezentării unui eveniment dintr-un anume unghi şi adesea în mod partizan. Foarte probabil a contribuit la aceasta şi personalitatea hotărâtă şi ambiţioasă a lui Alexandru Marcu. Pentru că, în ceea ce priveşte relaţiile cu profesorul Ortiz, să nu uităm că Marcu s-a numărat între principalii iniţiatori ai volumului omagial închinat lui Ramiro Ortiz de colaboratorii săi în 1929, la împlinirea a douăzeci de ani de activitate în România, fiind cel care a îngrijit volumul, de la sosirea manuscriselor până la tipărire [10], rostind o caldă cuvântare la sărbătorirea festivă a profesorului [11].

Legat de atitudinea profesorului Ortiz faţă de Alexandru Marcu am mai dori să amintim un moment al raporturilor dintre cei doi, de data aceasta din primăvara anului 1940. Cu ocazia câştigării premiului italian „San Remo” destinat autorilor străini care au cultivat şi răspândit în ţările lor cultura italiană, Alexandru Marcu a întreprins cu soţia o călătorie în Italia, pornind din ţară prin 18-20 martie, oprindu-se la Veneţia şi Milano, prezentându-se la San Remo la 30 martie 1940 pentru decernarea distincţiei şi coborând apoi spre Roma, unde vor ajunge la începutul lunii aprilie pentru a-şi petrece acolo întreaga vacanţă de Paşte. Cu această ocazie se pare că Alexandru Marcu a dorit să îl viziteze pe Ramiro Ortiz, ale cărui merite în propagarea culturii italiene în România tocmai fuseseră recunoscute de Academia Italiană, dar profesorul a refuzat să îl primească. Într-o scrisoare trimisă din Roma, la 25 aprilie 1940, de filologul Claudiu Isopescu şi adresată lui Liviu Rebreanu, acesta scria:
„Am auzit la radio aici că a sosit un grup mare românesc împreună cu gazetari la Milano şi că vor vizita mai multe oraşe. Vei fi venit poate şi d-ta? Nu-mi vine a crede! [...] L-am văzut pe Ortiz, care a avut «o laudă solemnă» din partea Academiei Italiei pentru munca depusă la noi, în favoarea culturii italiene. Era mulţumit, dar a considerat un gest normal, fiind vorba de neamul lui care apreciază în cel mai înalt grad munca în folosul Italiei peste hotare. [...] Marcu s-a dus să-i facă o vizită lui Ortiz, dar acesta n-a voit să-l primească” [12].
Informaţia, sau cel puţin nuanţele acesteia, trebuie privite cu deosebită cautelă, fiind cunoscută atitudinea lui Claudiu Isopescu faţă de Alexandru Marcu în anii respectivi, o opinie puternic influenţată de gelozia academică faţă de succesul celui din urmă. Ilustrativă în acest sens este o scrisoare a lui Claudiu Isopescu, adresată tot lui Liviu Rebreanu şi datând din 13 aprilie 1940, o epistolă lungă în care îşi expunea amărăciunea faţă de nerecunoaşterea meritelor sale în Italia:
„Te vei convinge şi d-ta cât este de greu să munceşti aici pentru o ţară mică într-o ţară mare. Uşor e să lucrezi la noi pentru o cultură mare, căci toate au tradiţii lungi, fie prin traduceri (din sec. XVI, cum e cea italiană), fie prin învăţământ. Aici, traduceri din nou s-au făcut abia în sec. XX, iar învăţământul de româneşte a existat câte un an, doi, la 1864 la Turin şi la 1883 la Veneţia, apoi basta. Eu n-am găsit tradiţie pentru cultura noastră aici, am trebuit să înfiinţez învăţământ de româneşte aici la Roma, unde nu existase înainte acest învăţământ, l-am înfiinţat apoi la Turin, la Milano, la Florenţa şi la Neapole. Am publicat peste 35 volume de traduceri din literatura noastră, am publicat mii de articole; în schimb, care a fost mulţumirea mea: am fost mereu lovit !! Premiatul de la S. Remo, despre care s-a publicat aici că «e una din cele mai luminoase figuri ale literaturii române» (are probabil romane, poezii, drame ce nu le cunosc eu), n-a făcut decât să lovească în traduceri în ale sale studii italiene, care au doar meritul că nu prea sunt citite. Marcu l-a tradus pe Papini, căruia anul trecut i s-a propus un elogiu din partea Academiei Italiei pentru propaganda culturii italiene la noi; cu toate că personalităţi mari italiene recunosc că munca mea a fost extrem de grea aici, trebuind să croiesc drumuri noi şi să creez totul, negăsind nici o tradiţie, am avut cea mai mică atenţie din partea Societăţii Scriitorilor Români sau a Academiei Române?” [13].
Din această perspectivă, a unei naturale invidii ştiinţifice, trebuie privite şi frecventele critici pe care Isopescu le făcea activităţii lui Alexandru Marcu, inclusiv activităţii pe care acesta o va desfăşura din 1941 în fruntea Propagandei Naţionale [14].

Pe de altă parte, un schimb de scrisori şi telegrame între noul ministru al Italiei la Bucureşti, Ugo Sola, şi ministrul Pietro Parini [15], însărcinat cu Direcţia Şcolilor din Ministerul Afacerilor Externe italian, corespondenţă care datează din primele luni ale lui 1933, indică nehotărârea profesorului Ortiz în privinţa plecării la Padova. Profesorul se gândea să rămână la Bucureşti în fruntea Institutului de Cultură Italiană reorganizat de la începutul lui aprilie al aceluiaşi an ca instituţie de stat cu clare scopuri propagandistice, pertinente celui de-al doilea deceniu al Epocii fasciste [16]. De fapt, din aceeaşi corespondenţă diplomatică emerge faptul că autorităţile italiene, mai ales ministrul Sola, au dorit reîntoarcerea lui Ramiro Ortiz în Italia şi au influenţat urgenta angajare a profesorului la Catedra de Literatură romanică de la Padova. Profesorul Ortiz era considerat de Sola o persoană „cu o mentalitate prea învechită şi un om care nu mai are mare priză în vreun mediu”, adică nepotrivit cu noile exigenţe ale propagandei fasciste. În schimb, Sola îl dorea pe Marcu – „om activ, inteligent şi care a făcut din propaganda italiană un veritabil crez personal” [17] – la conducerea Institutului de Cultură Italiană şi probabil că acesta a fost adevăratul motiv pentru care în anumite cercuri politice şi culturale bucureştene s-a vorbit despre o îndepărtare a lui Ramiro Ortiz din viaţa culturală a capitalei româneşti, mărul discordiei fiind de fapt direcţiunea Institutului de Cultură Italiană şi politica promovată de acesta şi nu Catedra de Italiană [18]. 

Activitatea didactică şi ştiinţifică în anii 1933-1944. „Laboratorul”: cursuri, seminarii, bibliotecă

De la catedra pe care a patronat-o un deceniu întreg, Alexandru Marcu a încercat să fie un demn continuator al lui Ramiro Ortiz în sfera studiului limbii şi literaturii italiene în România şi a cercetărilor de literatură comparată. A ţinut în faţa studenţilor săi prelegeri despre Cultura italiană în Settecento (1933-1934), despre Evul Mediu Italian (1934-1935), Dante şi Petrarca (1935-1936 şi 1940-1941); le-a prezentat lumea fascinantă a Renaşterii italiene (Figuri din Renaşterea Italiană în anul universitar 1936-1937, Epica Renaşterii în 1937-1938, Viaţa de curte în Renaştere în anul academic 1938-1939, curs alternat săptămânal cu cel despre Originile Literaturii Italiene, acesta din urmă fiind reluat în 1943-1944, Renaşterea la Ferrara în 1939-1940, curs alternat săptămânal cu cel referitor la Ugo Foscolo, despre a cărui personalitate şi operă a vorbit studenţilor săi şi în anul universitar 1942-1943 şi, în fine, Valoarea Artei în Renaştere, în anul 1941-1942). [19]
Pentru a oferi materialul de bază necesar activităţii Seminarului de italiană, a pregătit o serie de manuale didactice, conţinând fragmente reprezentative din opera marilor scriitori italieni, însoţite pentru fiecare autor de indicaţii bio-bibliografice sau chiar de un scurt profil. Aceste Letture Scelte aveau marele avantaj de a oferi studenţilor, în original, referinţele cele mai importante ale literaturii italiene, constituind materialul fundamental pentru orele de seminar (lecturi din limba italiană, interpretări de texte). Seria de culegeri de texte, purtând titlul generic Corso di letteratura italiana, a apărut începând din 1934 până în 1939, acoperind perioada secolelor XVI-XIX [20], pentru ca în 1943 Al. Marcu să publice sub auspiciile Editurii „Cartea Românească” un volum de Letture scelte dalle origini ai giorni nostri, care reunea fragmentele literare deja publicate, completate cu altele care lipseau, alcătuind un manual folositor cu texte din opera a 74 de autori, grupaţi pe perioade istorice (Duecento e Trecento, Quattrocento e Cinquecento, Seicento, Settecento, Ottocento şi Novecento), oferind o panoramă a literaturii italiene, de la San Francesco d'Assisi şi Jacopone da Todi la Marinetti, Sofici sau Papini [21]. De asemenea, cursurile sale universitare au apărut în formă litografiată sub egida Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, fiind astfel puse la dispoziţia studenţilor.
Cunoscător al literaturii italiene a secolelor XVI-XVIII şi având experienţa unui specialist în literatură comparată, profesorul Alexandru Marcu era deseori consultat de ceilalţi colegi filologi când apăreau nelămuriri legate de texte italiene vechi. De exemplu, filologul şi istoricul literar Nicolae Cartojan, titularul Catedrei de Istoria literaturii române vechi a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, l-a consultat frecvent în legătură cu texte de literatură italiană de secol XVII, luând opinia lui Marcu drept punct de reper [22]. De asemenea, în virtutea obligaţiei primordiale a unui cercetător de a fi informat cu ultimele noutăţi în domeniu şi de a îmbrăţişa un câmp bibliografic cât mai amplu cu putinţă, Alexandru Marcu a fost printre primii în ţară care s-a abonat la „Revue de littérature comparée”, publicată de editura Boivin&Co prin grija lui Ch. Henri Leduc [23]. În fond, din lucrările lui Al. Marcu asupra raporturilor culturale italo-române emerge cunoaşterea optimă a evoluţiei ideilor pertinente comparatismului european. Opera sa în domeniu a fost marcată la început de conceptele promovate de „Revue de littérature comparée”. În anii '30 Marcu a depăşit principiile rigide susţinute de Şcoala de la Sorbona, identificând în scrierile sale nu doar probleme ale influenţei literare şi agenţilor acesteia, dar şi ale paralelismelor şi coincidenţelor tematice. De fapt, aceeaşi evoluţie este observabilă în ceea ce priveşte stilul, de la cel al începuturilor, considerat prezumţios academic, la cel al ultimelor lucrări, care se bucură de o formulă exterioară mai atrăgătoare, sobră şi clară [24].
O altă contribuţie notabilă a lui Marcu la activitatea Seminarului de literatură italiană a fost reprezentată de creşterea numerică a volumelor bibliotecii de specialitate, care cuprindea peste 5.000 de cărţi, importante pentru cunoaşterea culturii italiene. Nu lipseau nici principalele instrumente ale muncii ştiinţifice: marea Enciclopedie Treccani (printre ai cărei colaboratori se număra şi profesorul Marcu), diverse dicţionare şi monografii, biografii şi bibliografii, cele mai importante istorii ale literaturii italiene (Francesco de Sanctis, Luigi Settembrini, Giuseppe Zonta, Francesco Flora, Benedetto Croce), extraordinara Istorie Vallardi, ieşită în opt volume, istoriile literare ale lui Eugenio Donadoni, Paul Hazard, Giovanni Papini, Galletti-Alterocca, tradiţionala Storia della letteratura a lui Girolamo Tiraboschi sau colecţia completă a clasicilor literaturii italiene publicată de Editura „La Terza” din Bari. Viitorii italienişti români aveau posibilitatea de a consulta seria completă a celor mai cunoscute periodice italiene ale epocii („Giornale storico della letteratura italiana”, „La Critica”, „Rassegna storica del Risorgimento”, „L'Italia che scrive”, „Leonardo”, „Il Frontespizio”, „Belfagor”, „Marzocco” ş. a.) [25].
Întreaga activitate didactică a profesorului Alexandru Marcu a stat însă, întotdeauna, sub semnul cercetărilor şi acribiei ştiinţifice a omului de ştiinţă. A fost o permanentă încercare de a oferi studenţilor săi contactul direct cu marea literatură italiană, străduindu-se să le dezvolte un adevărat cult al originalului, al sursei la care e necesar să se apeleze pentru a se evita inexactitatea şi posibilele erori ale preluărilor. Călăuzit de aceste principii, care l-au determinat să dea o variantă a Divinei Comedii cât mai apropiată şi respectând originalul, Alexandru Marcu a încercat să îl dezvăluie studenţilor săi pe Dante în forma cea mai directă, consacrând în fiecare săptămână o oră lecturii operei fundamentale a poetului:
„Ecco perché – afirma Marcu în 1943 – da più di un decennio, invece di un corso generico su Dante, in cui era forse più sbrigativo far prevalere l'elemento biografico, esso pure suggestivo, o quello critico, ricco di tanti problemi interpretativi, ho consacrato ogni settimana un'ora alla lettura diretta della «Divina»” [26].
Alături de Lectura Dantis, profesorul Marcu se ocupa în mod direct de studenţii săi în cadrul orelor de seminar, consacrate unor exerciţii practice de conversaţie pentru începătorii anului I şi traducerilor şi interpretărilor literare pentru cei din ultimii ani de facultate. De asemenea, o oră pe săptămână, profesorul se punea la dispoziţia studenţilor pentru a da îndrumări bibliografice şi lămuriri în tot ceea ce era legat de studiul lor şi eventualele dificultăţi întâmpinate. Şi-a orientat studenţii spre teme interesante de literatură italiană în vederea alcătuirii lucrărilor de licenţă, cele mai reuşite dintre acestea fiind publicate în revista „Studii Italiene”.

În toţi aceşti ani, împreună cu restul colaboratorilor săi de la catedră (docenta şi apoi conferenţiara Anita Belciugăţeanu, lectorii Bruno Manzone, Umberto Cianciòlo şi Paolo Soldati, asistenţii L. Diculescu şi C. H. Niculescu) a reuşit să impună definitiv şcoala de italienistică din Bucureşti, din succesivele promoţii de studenţi făcând parte nume cunoscute în domeniu: Maria Elena Coandă, Alexandru Balaci, George Lăzărescu etc. A încercat să dea o personalitate aparte acestei şcoli nu doar prin remarcabila activitate didactică a catedrei pe care o conducea, dar şi printr-o iniţiativă menită să îi apropie pe tinerii italienişti: a propus studenţilor săi constituirea unei societăţi a lor, ale cărei principale scopuri să fie atât întărirea spiritului de camaraderie în rândul actualilor şi foştilor studenţi ai cursului de italiană şi organizarea de excursii în ţară şi în străinătate, cu predilecţie în Italia, cât şi completarea în mod plăcut a activităţii universitare prin şezători literare şi artistice şi instituirea de premii pentru cele mai bune traduceri din limba italiană. Iniţiativa profesorului a fost preluată de un grup de studenţi ai Seminarului de italiană (Elisabeta Grecescu, Viorica Adamiu, Iuliana Beda, Constantin Stănescu, C. H. Niculescu şi Alfred Victor), la 3 februarie 1934 constituindu-se „Societatea «Leonardo» a studenţilor Seminarului de limba şi literatura italiană” de pe lângă Facultatea de Litere din Bucureşti; Rectoratul Universităţii a aprobat statutele asociaţiei la 27 martie 1934,  eliberându-i autorizaţie de funcţionare la 22 iunie 1937. [27]
Denumirea societăţii era sugestivă, amintind de marele spirit al Renaşterii italiene, Leonardo da Vinci. De-a lungul anilor, avându-i în frunte pe cei mai buni studenţi şi ca preşedinte de onoare pe Alexandru Marcu, asociaţia şi-a menţinut activitatea pe direcţiile trasate de statutele ei. S-a instituit, încă din primul an de existenţă, un premiu de 500 de lei pentru cea mai bună traducere de poezie şi proză, pe teme fixate; societatea a organizat şezători şi a patronat conferinţe (la 22 martie şi 5 aprilie 1935, la Institutul de Cultură Italiană din Bucureşti două şezători închinate lui Pirandello; şi tot acolo, în data de 8 decembrie 1935 o alta închinată lui Carducci; în februarie 1936, în sala Institutului de Cultură Italiană, un ciclu de şezători Italia văzută de câţiva studenţi români şi în martie acelaşi an, la Academia Comercială, o conferinţă a lui Nicolae Iorga dedicată Italiei – Cele dintâi drumuri ale mele în Italia; la 25 ianuarie 1937, la Facultatea de Litere, o comemorare a lui Pirandello, cuvântul introductiv ţinându-l profesorul Marcu; la 21 martie 1938 o acţiune de comemorare a lui Gabriele D'Annunzio şi Angiolo Silvio Novaro, iar în 22 mai 1939 o şezătoare comemorativă închinată patronului asociaţiei, Leonardo da Vinci, acţiuni prefaţate întotdeauna de cuvântările profesorului).

Relaţiile internaţionale ale Catedrei de italiană de la Universitatea din Bucureşti. Raporturile cu Peninsula

Alexandru Marcu a sprijinit, mai ales în colaborare cu Institutul de Cultură Italiană, participarea studenţilor Seminarului la cursurile de vară ale Universităţilor italiene, oferind acestora burse de studiu (aceste burse constau, în genere, în banii necesari acoperirii biletului de tren până în Italia şi înapoi şi în cheltuielile de întreţinere pe perioada cursurilor de vară) [28]. În mod special se avea în vedere susţinerea participării studenţilor la cursurile de vară ale Universităţii pentru străini din Perugia. Fondată în 1926 sub forma unui Institut Superior de Cultură Italiană pentru străinii care ar dori să cunoască, odată cu limba, arta, literatura, gândirea, istoria, ştiinţa şi instituţiile politice şi economice ale Italiei, instituţia s-a bucurat de participarea unora dintre cei mai buni profesori italieni în diferitele domenii avute în vedere, acordând diplome celor care îşi susţineau cu rezultate favorabile examenele [29].
Totodată Universitatea avea contacte cu mediul academic din fiecare ţară, în special prin Institutele de Cultură Italiană, având reprezentanţii săi. În România, până în 1933, profesorul Ortiz a sprijinit participarea unor studenţi din Seminarul său de italiană la cursurile care se desfăşurau la Perugia în lunile iulie-septembrie ale fiecărui an. După această dată, Alexandru Marcu devine reprezentant pentru România al Universităţii pentru străini din Perugia, facilitând participarea anuală a unui grup de studenţi la cursurile de vară ale instituţiei (găzduire gratuită a tinerilor la trecerea lor prin Veneţia, în Casa Romena, prin bunăvoinţa lui Nicolae Iorga, reducerea taxelor universitare, chiar acordarea de burse din partea italiană) [30]. Contactul acesta direct al studenţilor cu limba şi cultura italiană le-a oferit posibilitatea remarcabilă de a-şi aprofunda cunoştinţele în domeniu şi, nu în ultimul rând, de a admira frumuseţile Italiei. Legătura cu mediul literar şi universitar italian s-a realizat şi prin vizitarea României de către o serie de personalităţi ale culturii italiene, care erau interesate şi de activitatea catedrei condusă de Marcu; prin mijlocirea acestuia, studenţii puteau dialoga direct cu mari profesori sau scriitori italieni, le puteau asculta, în cadrul seminarului lor, prelegerile şi conferinţele.

Raporturile cu studenţii şi cu alte instituţii ale şefului de catedră Alexandru Marcu

Din dorinţa de a continua tot o iniţiativă mai veche a profesorului Ortiz, Marcu a patronat fondarea unui Cerc de Studii al Studenţilor Seminarului de literatură italiană de la Facultatea de Litere din Bucureşti, şedinţa de deschidere având loc la 7 noiembrie 1940. Activitatea cercului s-a desfăşurat la început în şedinţe săptămânale, fiind prezentate şi dezbătute lucrări pe teme de literatură italiană, organizându-se comemorări ale unor mari personalităţi ale scrisului italian, dar şi acţiuni studenţeşti (ceaiuri dansante, excursii tradiţionale de primăvară la Snagov sau Comana etc.). [31]
În acest deceniu (1934-1944), profesorul Alexandru Marcu a ilustrat cu personalitatea sa ştiinţifică nu doar activitatea Catedrei de Limba şi literatura italiană a Universităţii bucureştene, ci şi cea a Facultăţii de Filosofie şi Litere, reprezentând-o, în calitate de decan, în perioada 9 octombrie 1940 - 4 decembrie 1941 (dată la care devine Ministru Subsecretar de Stat al Propagandei Naţionale), în lumea universitară românească şi internaţională [32]. După 4 decembrie 1941 funcţia de decan al Facultăţii de Filosofie şi Litere va fi încredinţată lui Gh. I. Brătianu, care o va deţine până la 1 octombrie 1943 [33]. Figura lui Alexandru Marcu în această funcţie universitară este evocată în cuvinte frumoase de Alexandru Balaci, cu ocazia reeditării în 1984 a opus-ului fundamental al profesorului, Valoarea artei în Renaştere. Dincolo de o încercare de reabilitare a lui Marcu, făcută desigur în spiritul vremii, rămâne un fapt menit să confirme poziţia profesorului în perioada frământată şi plină de excese a României legionare: în calitatea sa de decan a îndrăznit să arboreze steagul negru, de doliu, la asasinarea lui Nicolae Iorga, deasupra intrării Facultăţii, aducând prin acest gest un ultim omagiu uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii româneşti, într-un moment în care mizeria vieţii politice o condamna la o moarte criminală [34] Poziţia sa antilegionară, dar şi filoantonesciană, reiese şi din faptul că a semnat, în calitate de decan, scrisoarea colectivă adresată generalului Antonescu de profesorii Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti prin care era exprimată gratitudinea pentru restabilirea ordinii în ţară după reprimarea rebeliunii legionare de la 21-23 ianuarie 1941 [35]. De asemenea, a permis în anii respectivi frecventele întruniri, în cadrul bibliotecii Facultăţii (al cărei custode era atunci tânărul Alexandru Balaci), ale colectivului redacţional al unei reviste care milita pentru condamnarea fascismului, publicaţia „Cadran” [36].
Cunoscut pentru meritul său de a fi creator de şcoală şi de a fi introdus un spirit novator în domeniul filologiei comparate şi al italienisticii, profesorul Marcu a fost solicitat, în calitate de decan, în sprijinirea unor iniţiative înnoitoare în domeniul cercetării filologice şi istorice. Astfel, în octombrie 1941, Gh. Brătianu îi solicita susţinerea transferului Institutului de Turcologie din Iaşi în capitală [37].    
În anii universitari 1936-1937, respectiv 1937-1938, Alexandru Marcu va ţine, împreună cu profesorul titular Carlo Perussi, cursul de limbă şi literatură italiană de pe lângă Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti [38].

„Cea mai scumpă dintre străduinţele universitare” – proiectul„Studii Italiene”

Un alt aspect important al activităţii lui Alexandru Marcu a fost organizarea pe principii noi a revistei „Roma”, publicaţie rămasă sub îndrumarea sa odată cu plecarea din ţară a profesorului Ramiro Ortiz. Şi în acest domeniu şi-a spus cuvântul spiritul critic şi riguros al lui Marcu, care dorea transformarea vechii reviste de „popularizare” a culturii italiene în România într-o publicaţie de înalt nivel ştiinţific, destinată specialiştilor, necesară în condiţiile impunerii unei şcoli de italienistică. De aceea i-a şi schimbat numele în „Studii Italiene”, păstrând însă şi vechea denumire (subtitlul de „Roma”, Noua Serie), ca semn de respect pentru tradiţia începuturilor („Cu timpul însă – şi acesta este unul din cele mai sigure merite ale revistei «Roma» – şi-a ajuns scopul, astfel că a căpătat înfăţişarea unor «caete» trimestriale, publicând, pe lângă traduceri şi articole informative, studii propriu-zise, datorite în mare parte studenţilor cursului de limbă şi literatură italiană de la Bucureşti [...]. Pentru ceea ce a fost preocupare ştiinţifică în programul «Romei» şi pentru ceea ce este deferenţă faţă de străduinţele înaintaşilor în bunele gânduri ale celui care ia astăzi iniţiativa publicării acestor «Studii», ele vor purta sub-titlul de «Roma», noua serie”) [39].
Revista, în modul în care era concepută de Al. Marcu, avea drept punct esenţial al programului ei publicarea cercetărilor de literatură comparată, legate în primul rând de influenţa culturii italiene asupra celei româneşti, adresându-se unui cerc restrâns de cititori (de aceea urma să apară un număr pe an), specialiştilor români, dar şi străini, în primul rând italieni (studiile urmau să fie redactate în limba italiană, iar în cazul în care erau publicate în româneşte se prevedea redactarea unui rezumat analitic în italiană); în acelaşi timp, revista urma să răspundă şi nevoii de a crea cadrul publicării celor mai valoroase materiale ale studenţilor cursului de italiană.
Alături de articolele de istorie literară, urmau să fie destinate spaţii, în cadrul revistei, unor contribuţii de mai mică întindere: însemnări (la rubrica „Miscellanea”), recenzii, note bibliografice; o importanţă deosebită o va avea rubrica intitulată „Cultura italiană în România”, o amplă dare de seamă anuală asupra tuturor evenimentelor culturale italiene, de la activitatea catedrelor de italiană şi a şcolilor italiene, a Institutului de Cultură Italiană din România, la evenimentele editoriale în domeniu, precum şi la conferinţele cu tematică specifică, manifestările teatrale, simfonice, fiind o adevărată radiografie a raporturilor culturale româno-italiene din anul respectiv.
„Studiile Italiene” şi-au început apariţia în 1934, fiind tipărite în total 10 numere, până în anul 1943. Conţinutul lor a respectat programul trasat de directorul revistei în prefaţa primului număr, fiind publicate articole ştiinţifice datorate lui Alexandru Marcu şi colaboratorilor săi de la catedră (Anita Belciugăţeanu, Umberto Cianciòlo, C. H. Niculescu, Leon Diculescu) precum şi ale unor cunoscuţi italienişti sau cercetători care s-au ocupat de anumite momente ale raporturilor culturale româno-italiene, mulţi dintre ei foşti membri ai Şcolii Române din Roma (Ninette Façon, Titu Pârvulescu, Alexandru Busuioceanu, Dumitru Găzdaru, Alexandrina Mititelu, Dumitru Bodin, Mihail Berza, Francisc Pall, Alexandru Ciorănescu etc.). De asemenea, erau incluse studii aparţinând unor filologi şi istorici italieni care s-au preocupat de spaţiul românesc (Carlo Tagliavini, Lilio Cialdea, Giandomenico Serra, Giovanni Alessio) şi, nu în ultimul rând, lucrările pe care profesorul le considera merituoase, aparţinând studenţilor săi, unii dintre aceştia deveniţi după absolvire colaboratori ai lui Marcu la catedră şi nume cunoscute în italienistica românească (precum C. H. Niculescu, Radu Silvestru, Ştefan Crudu, Alexandru Balaci ş. a.).
Contribuţiile erau publicate atât în limba română, cât şi în italiană sau franceză, axându-se, după cum am mai subliniat, pe teme de literatură italiană şi literatură comparată, de filologie italiană şi filologie romanică, pe problematica relaţiilor culturale româno-italiene. Urmărind până la un punct modelul „Revistei Istorice” a lui Nicolae Iorga, Al. Marcu deschidea revista pe care o conducea cu studiile sale şi dădea anumite note de completare la urma unor studii semnate de alţi autori; în câţiva ani a realizat singur rubrica „Miscellanea”, semna marea parte a însemnărilor bibliografice şi o serie de recenzii (să ne amintim de „Dări de samă”, „Cronica” şi „Notiţe” din „Revista Istorică”, în care îşi găseau loc consideraţiile lui Nicolae Iorga asupra principalelor evenimente editoriale şi asupra unor probleme istorice încă neelucidate), şi redacta, în colaborare cu studenţii săi, darea de seamă privitoare la manifestările culturale italiene din România în anul respectiv.
Astfel, în toţi anii de apariţie, „Studiile Italiene” au fost legate indisolubil de personalitatea şi contribuţiile ştiinţifice ale lui Al. Marcu; că revista a fost unul dintre cele mai dragi proiecte ale sale ne mărturiseşte chiar el în prefaţa celui de-al zecelea număr (scrisă la sfârşitul lunii ianuarie 1944):
„De la aceeaşi masă de lucru [...] la care am scris acum zece ani prefaţa primului volum de Studii Italiene, scriu acum acest epilog al întâiului deceniu, care este tot atât de valabil, prologul celui care urmează [...]; mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit de această împlinire a unui deceniu de apariţie neîntreruptă şi nedecăzută a Studiilor Italiene: cea mai scumpă dintre străduinţele mele universitare.[...] Eu atâta ştiu: că nu m-am abătut de la programul fixat atunci, deoarece el nu era o improvizaţie, sau un loc comun al dezideratelor universitare, ci o convingere şi de Pedagogie academică şi de Cultură românească” [40].
Prevestind parcă tragedia ultimilor zece ani ai vieţii sale, Alexandru Marcu lasă prin această prefaţă un veritabil testament intelectual tinerilor italienişti creaţi la şcoala sa:
„Îmi doresc, drept răsplată pentru aceşti zece ani, neputând întrevedea capătul celorlalţi următori pe atâţia, ca un grup al celor mai buni tineri colaboratori şi foşti elevi, oricare mi-ar fi drumul în viaţă şi, prin ea, dincolo, să ducă mai departe aceste Studii Italiene, strânşi într-un comitet de conducere, adică de muncă voioasă, neostenită şi severă, ca în atâtea rânduri, pentru ele, la mine acasă” [41].
Cuvintele maestrului nu vor fi uitate peste timp; şi chiar dacă numele său a trecut mulţi ani într-un con de umbră, dintr-o nemeritată discriminare politică, tentativa de a păstra tradiţia „Studiilor Italiene” a existat (Alexandru Balaci, de pildă, a publicat între anii 1958-1968 patru volume, de autor, de „Studii Italiene”, cuprinzând o largă paletă de contribuţii în sfera culturii şi a istoriei italiene, de la Francesco D'Assisi şi Jacopone da Todi la Palmiro Togliatti şi Antonio Gramsci).

Destinul tragic şi moştenirea culturală

În ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică a lui Alexandru Marcu în perioada 1933-1944, se poate remarca existenţa a patru domenii frecventate: istoria raporturilor politico-culturale româno-italiene, cu accent deosebit pe secolul al XIX-lea; problematica Renaşterii italiene; sfera criticii şi a teoriei literare, legată desigur de literatura italiană în principal şi de ansamblul literaturilor neolatine în general; şi, nu în ultimul rând, domeniul descrierilor de călătorie în spaţiul italic, valorificat prin raportarea permanentă la istoria şi cultura italiană. În directă legătură cu descrierile diferitelor regiuni sau monumente ale Italiei, Alexandru Marcu va publica în această perioadă o serie de studii (multe dintre ele reprezentând texte ale unor conferinţe ţinute la Radio Bucureşti sau în cadrul unor manifestări culturale) având ca temă prezentarea Italiei mussoliniene şi a realizărilor regimului. Aceste articole, favorabile, chiar laudative la adresa Ducelui şi a înfăptuirilor conducerii sale, şi, în primul rând, participarea sa la guvernarea ţării în perioada regimului Mareşalului Antonescu vor fi principalele capete de acuzare şi motive ale condamnării lui Alexandru Marcu, după 1945, la ani grei de închisoare, care i-au curmat viaţa la 27 februarie 1955. [42]
Moştenirea culturală lăsată de Alexandru Marcu în domeniul italienisticii bucureştene constituie fără îndoială un punct nodal al evoluţiei catedrei fondată la începutul secolului al XX-lea de profesorul Ortiz. De fapt, contribuţia lui Alexandru Marcu la dezvoltarea mai sus menţionatei catedre – atât de complexă încât poate fi reliefată la nivelul organizării instituţionale, al augmentării constante a patrimoniului de carte al bibliotecii, al activităţii ştiinţifice şi didactice, al ghidării studenţilor, al publicării revistei de specialitate, al formării unei ilustre şcoli de italienistică în capitală – îi conferă statutul de al doilea fondator al direcţiei de studiu dedicate cultivării limbii, literaturii şi culturii italiene în România.

NOTE

[1]. Pentru detalii asupra aşezării vezi Elena Costache Găinariu, Monografia comunei Burdujeni, plasa Bosancea, judeţul Suceava. Cu o hartă şi 16 fotografii, Bucureşti, Tip. Seminarului monahal Cernica, Ilfov, 1936, 128 p. În organizarea administrativă a României întregite (noua împărţire administrativă din 1926), localitatea a trecut de la judeţul Botoşani, plasa Bucecea, în cuprinsul judeţului Suceava. Tradiţia învăţământului românesc în localitate era bine reprezentată, şcoala primară locală datând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Ibidem, p. 5-29. Ar mai fi de reţinut că Burdujeniul este şi locul de baştină al lui Jean Bart (Eugeniu P. Botez), născut aici la 28 noiembrie 1874. Vezi Constantin Mohanu, Jean Bart (Eugeniu Botez). Viaţa şi opera, Bucureşti, Biblioteca Bucureştilor, 2001, 436 p. 
[2]. În conformitate cu matricula şcolară din clasa I de liceu aflată în Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Dolj, Craiova, fond „Liceul Carol I”, an 1906-1907. Ziua naşterii sale apare uneori consemnată ca fiind 31 decembrie 1894 (în unele Anuare ale Universităţii din Bucureşti sau în Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc, oameni şi înfăptuiri, Bucureşti, Ed. Cugetarea, 1939/1940, p. 521).
[3]. Acuzat de o ipotetică origine evreiască de Al. Popescu-Telega cu care s-a aflat în polemică, Al. Marcu îi dă acestuia următorul răspuns: „Când se va fi pornit din Telega-i prahoveană să înveţe carte la oraş, idealul pe care i-l îngăduia orizontul copilăriei era să se vadă seminarist. Destinul, imprudent, i-a îndreptat şovăelnica devenire spre un indulgent liceu. De n-ar fi voit astfel Destinul, cine ştie dacă seminaristul din părţile Telegii nu şi-ar fi descoperit adevărata-i chemare în bisericuţa din Borolea vasluiană, ctitorită de bunicul Constantin Marcu”. Vezi „Viaţa Literară. Revistă de informaţie, critică literară şi artistică”, Bucureşti, a. IV, nr. 104, 2-16 mart. 1929, p. 2 şi „Ramuri. Revistă literară”, Craiova, a. XXIII, nr. 2-3, febr.-mart. 1929, p. 102-103.
[4]. „Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1933-1934”, p. 73.
[5]. Ramiro Ortiz, Despărţire, „Roma. Revistă de cultură italiană”, Bucureşti, a. XIII, nr. 3, iul.-sept. 1933, p. 3-4 (scrisoare adresată ziarului „Universul” publicată în respectivul ziar din 26 august).
[6]. Alexandru Ciorănescu, Amintiri fără memorie. I. 1911-1934, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 104-105.
[7]. Ibidem.
[8]. Documentul se păstrează la Biblioteca Academiei di San Luca la Roma, în Fondul Giuseppe Lugli şi face parte din volumul în pregătire Accademia di Romania. Documente. Corespondenţa directorilor şi elevilor Şcolii Române din Roma, lucrare care prezintă tot materialul arhivistic pe tema dată din Fondul Lugli. Scrisoarea se găseşte în amintitul fond, coll. Corrispondenza, Corrispondenza varia, cartella 04, foglio 190. Pentru date în plus vezi V. Turcuş, Intorno alla biografia di Ramiro Ortiz: elementi inediti, studiu care urmează să apară în „Revue Roumaine d'Histoire”, tome L, 2011, nos. 3-4.
[9].  [N.Iorga], [„Boabe de Grâu”, I, 3], „Revista Istorică. Dări de samă, documente şi notiţe”, Vălenii de Munte, a. XVI, nr. 4-6, apr.-iun. 1930, p. 121.
[10]. Volumul se intitulează Omagiu lui Ramiro Ortiz cu prilejul a douăzeci de ani de învăţământ în România apărut la Bucureşti în 1929; relativ la aceeaşi problemă G. Călinescu şi contemporanii săi. (Corespondenţă primită), ediţie îngrijită, note şi indici de Nicolae Mecu, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1987, p. 148-149.
[11]. Vezi cuvântarea lui Al. Marcu rostită cu prilejul sărbătoririi profesorului Ortiz, publicată în „Roma”, a. X, nr. 2, apr.-iun. 1930, p. 31-33.
[12].  Claudiu  Isopescu, mesager al spiritualităţii româneşti în Italia. I. Corespondenţă (1926-1942), ediţie, prefaţă şi studiu introductiv de D. Vatamaniuc, notă asupra ediţiei de Elena Pascaniuc, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2006, p. 215-216.
[13]. Ibidem, p. 213
[14]. În scrisoarea lui Isopescu către Liviu Rebreanu din 6 aprilie 1942 apar voalate critici la activitatea de traducător al literaturii italiene desfăşurată de Alexandru Marcu: „În «Meridiano di Roma» a publicat un român un articol despre Dante în rom. [articolul lui Dragoş Vrânceanu, La traduzione romena della «Divina  Commedia», apărut în nr. 14 din 1942 al revistei, la p. 4], în care se afirmă că traducerea lui Marcu e mai bună decât a lui Coşbuc. [Cornelio] Di Marzio [preşedintele Confederaţiei profesorilor şi artiştilor şi redactorul revistei «Meridiano di Roma»] îmi spunea că dacă s-ar şti face propagandă, acest articol trebuia scris de un italian, «aşa se miroase că articolul e cerut»”. Iar într-o altă epistolă, din 31 iulie 1942, adresată tot lui Rebreanu, Claudiu Isopescu se plângea de activitatea ministerului condus de Marcu: „În ce priveşte propaganda, îţi pot declara că, cu toate că avem zece propagandişti cu lefuri între 6500-20000 lire lunar, nu s-a răspuns nimic la o broşură a lui Galdi, la cele 4 volume apărute în contra noastră, că biroul cultural n-a publicat absolut nici un articol şi nici n-a provocat vreunul. De când sunt în Italia, niciodată nu s-au publicat mai puţine  articole în reviste şi ziare italiene. [...] Văzând toată lipsa de interes a Ministerului Propagandei pentru cultură aici, d-na Silvestri mi-a declarat că de acum nu mai traduce din româneşte; i-am spus că ai noştri vor să se îmbogăţească, iar nu să lucreze pentru ţară”. Ibidem, p. 221, 225.
[15]. Pietro Parini (1894-1993) a fost numit, în 1929, secretar general al Organizaţiilor Fasciste Italiene din afara Italiei, în 1930 director general al Italienilor din Exterior şi al Şcolilor şi consul general de prima clasă, în timp ce în 1932 a fost numit ministru plenipotenţiar şi director general al Muncii Italiene în Exterior.
[16]. În aprilie 1924 a fost fondat Institutul de Cultură Italiană din Bucureşti prin contribuţia profesorului Ortiz, apărut ca o iniţiativă personală şi finanţat de statul italian doar din 1933, când a devenit unul dintre organele oficiale ale acestuia. Ramiro Ortiz, Institutul de Cultură Italiană, „Roma”, a. VII, nr. 1, 1927, p. 42-45.
[17]. Anamaria Gebăilă, Documente din arhive italiene, în Un secol de italienistică la Bucureşti I. Ctitorii, coord. Doina Condrea Derer, Hanibal Stănciulescu, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2009, p. 34-38.
[18]. În cele din urmă, direcţiunea a fost încredinţată unui italian, Bruno Manzone, iar Parini a insistat foarte mult, în vara anului 1933, pentru o candidatură italiană la Catedra de Limba şi literatura italiană a Universităţii din Bucureşti, în fond un contract de tipul celui avut de Universitatea din Cluj cu profesorul Giandomenico Serra. Ibidem, p. 38.
[19]. Referinţele în „Anuarul Universităţii din Bucureşti” pe anii 1933-1943 şi în rubrica intitulată Cultura italiană în România din finalul fiecărui număr din revista „Studii Italiene”.
[20]. Al. Marcu, Corso di letteratura italiana. Letture scelte del secolo XIX, Bucureşti, Tip. „Bucovina”, 1934, 112 p.; Idem, Corso di letteratura italiana. Letture scelte del secolo XVIII, Bucureşti, Tip. „Bucovina”, 1936, 109 p.; Idem, Corso di letteratura italiana. Letture scelte dei secoli XVI-XVII, Bucureşti, Tip. „Bucovina”, 1939, 128 p.
[21]. Idem, Corso di letteratura italiana. Letture scelte dalle origini ai giorni nostri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1943, 572 p.
[22]. În vara anului 1936, N. Cartojan pregătea pentru publicare în „Revue de littérature comparée” studiul Le modèle français de L'«Erotokritos», poème crétois du XVII-e siècle, care va apărea în numărul pe aprilie-iunie al revistei. S-a consultat cu Marcu în legătură cu transcrierea corectă a titlului operei lui Angelo Albani Orvietano, Innamoramento di due fedelissimi amanti, ediţia din 1626 şi a adoptat varianta propusă de acesta. Vezi scrisoarea lui N. Cartojan către Basil Munteanu din 7 august 1936 în Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris, Ethos, 1979, p. 275.
[23]. Vezi scrisoarea lui N. Cartojan către Basil Munteanu din 3 august 1936. Ibidem, p. 274.
[24]. D. G. [Dan Grigorescu], Marcu, Alexandru, în Dicţionarul general al literaturii române. L/O, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, p. 221-223.
[25]. Alexandru Balaci, Cuvânt despre Alexandru Marcu, în Alexandru Balaci, În fluxul spiritualităţii, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987, p. 195-196.
[26]. A. Marcu, op. cit, p. 7-8.
[27]. Vezi „Studii Italiene. «Roma» N.S.”, Bucureşti, I, 1934, p. 189; IV, 1937, p. 204.
[28]. „Studii Italiene”, I, 1934, p. 189; II, 1935, p. 259-261; III, 1936, p. 247-251; IV, 1937, p. 203-204; V, 1938, p. 207-208; VI, 1939, p. 206-207.
[29]. Un Institut de Înaltă Cultură Italiană pentru streini la Perugia, „Roma”, a. VI, nr. 4, apr. 1926, p. 16.
[30]. Vezi „Studii Italiene”, I, 1934, p. 189; II, 1935, p. 261; III, 1936, p. 251; IV, 1937, p. 204; V, 1938, p. 208; VI, 1939, p. 207.
[31]. „Studii Italiene”, VII, 1940, p. 256-257; VIII, 1941, p. 238; IX, 1942, p. 239; X, 1943, p. 322.
[32]. „Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1940-1941, 1941-1942”, p. 188.
[33]. Victor Spinei, Reprezentanţi de seamă ai istoriografiei şi filologiei româneşti şi mondiale, Brăila, Muzeul Brăilei – Editura Istros, 1996, p. 211.
[34]. Alexandru Balaci, Cuvânt despre autor în reeditarea din 1984 a volumului A. Marcu, Valoarea artei în Renaştere, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1984, p. 8.
[35[. Printre semnatarii documentului se numărau I. Andrieşescu, Gh. Brătianu, Al. Busuioceanu, N. Cartojan, Şt. Ciobanu, C. C. Giurescu, D. Gusti, I. Nistor, I. Petrovici, D. Pippidi, Al. Rosetti, T. Vianu etc. V. Spinei, op. cit., p. 205-206.
[36]. Nicolae Andrei, Voievozi ai spiritului, Craiova, Ed. Alma, 2000, p. 198; A. Balaci, Cuvânt despre Alexandru Marcu, în A. Balaci, În fluxul spiritualităţii, p. 197.
[37]. Prin demersurile făcute în toamna anului 1937 de Gh. Brătianu la decanatul Facultăţii de Litere din Iaşi, cunoscutul orientalist Franz Babinger – care funcţionase o perioadă la Bucureşti, pe lângă Institutul de Studii Sud-Est Europene al lui Iorga – a fost încadrat la Universitatea din Iaşi pentru un curs axat pe turcologie. Prezenţa lui Babinger acolo a determinat înfiinţarea, la începutul anului 1940, a unui Institut de Turcologie în respectivul centru academic, instituţie pusă sub conducerea savantului german. Ca asistent al acestuia a fost cooptat Mihail Guboglu. După ce Brătianu s-a transferat la Bucureşti, la 1 octombrie 1940, a intervenit în octombrie 1941 pe lângă decanatul Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti pentru strămutarea Institutului de Turcologie în capitală. Ştefan S. Gorovei, Petre Ţurlea, Lucian Nastasă, „Şcoala nouă” de istorie. Mărturii documentare (I), „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, Iaşi, a. XXII, nr. 1, 1985, p. 339, 373-374; V. Spinei, op. cit., p. 191-192. 
[38]. „Studii Italiene”, IV, 1937, p. 194; V, 1938, p. 197.
[39]. A. Marcu, [Prefaţă], „Studii Italiene”, I, 1934, p. V-VI.
[40]. Idem, Acum zece ani, „Studii Italiene”, X, 1943, p. 5.
[41]. Ibidem, p. 6.
[42]. Despre destinul profesional şi personal al lui Alexandru Marcu vezi şi Tatiana Slama-Cazacu, Alexandru Marcu, cărturar şi profesor cu vocaţie. Evocare, în Un secol de italienistică la Bucureşti I. Ctitorii, p. 111-133 (pentru ultimii ani ai vieţii, p. 129-133).