Sugestii ale poeziei bacoviene: negrul şi palidul

Motto: „În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată.[...] Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţa colorată. Întâi am făcut muzica şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţa până azi. Am făcut şi compoziţie pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul Scântei galbene. Roşu e sângele, e viaţa zgomotoasă [...]. În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben [...]. Plumbul ars e galben. (I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia)

Dacă vei diseca poezia bacoviană, cu gândul de a pătrunde în tainicul cod simbolist al dăinuirii fiindului în lumea umbrită, vei sesiza elecţiunea spectrului ca salt uniform al existenţei unei lumi dejucate la hotarul dintre viaţă şi moarte. Palidul este atras de cenuşiu şi târât în cavouri ale căror cripte vor despărţi fostul „eu” de lumină, zădărnicindu-l în obscur. Aparent, „nefiindul”: „Pe zări argintii / În vastul cavou...” (Amurg) încearcă să se rupă de egoul său care, în realitatea eternă, se va zbate hăituit de nelinişti a căror critică rămâne drumul neînţeles. Perpetuumul lucind al ideii ţâşnite din obscur, din interiorul căreia crepusculul zvâcneşte: „Cu pene albe, pene negre” (Decor), va aburiza [1] cu bătăile nevăzute ale aripilor sale priveliştea, care lasă fantomele să apară: „Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare” (Sonet). În liniştea serii „adâncii”, substantivizarea adjectivului este voită şi nu întâmplătoare, omul devine umbră a fiindului său, iar pământul îşi schimbă culoarea, negrul confundându-se cu noaptea care apasă grea, ca plumbul, destinele pierdute în visele ce, cândva, au mai fost visate însă puţine trecute în fapta materială a existenţei fiindului. Eul este viaţa din idei ce se zbate ca un muribund între ceea ce ştie şi ceea ce se pierde în Univers. Bacovia, omul din adâncurile cenuşii, a urcat prin umbră şi a rămas aşa toată viaţa câtă i-a fost dată în palidul amurg al timpului teluric luminat discret de unda celestă, îngreunat însă de boală şi ţintuit în sicriul de plumb al fiindului său. Şi trupul îi era ca de plumb şi reci îi erau zilele înecate: „Da, plouă... şi sună umil / Ca tot ce-i iubire şi ură - / Cu-o muzică tristă, de gură, / Pe-aproape s-aude-un copil”. Chiar dacă plumbul este apăsător, un aducător de sfârşit existenţial prin tot ceea ce constituie el chimic, ca metal, poate despărţi fantastic de miraculos fiindul de nefiind, pentru că masa lui materială poate să sufoce viaţa telurică cu care dispare umbra, nefiindul intrând într-o stare activă de meditaţie: „Stam singur în cavou... şi era vânt...” (Plumb). Simţirile acestui nefiind al existenţei unei alte lumi Bacovia le trăieşte intens încă din viaţa de de-asupra, pentru că el, iniţiat al tainelor lumii de dincolo, se detaşează complet de profan: „Stam singur lângă mort... şi era frig...” (Plumb). Simţirile sale fizice îl ţin totuşi aproape de cei care mişună palizi pe trotuarele nopţii, acele fiinţe pe care el le vede continuu în descompunere.

Pentru Bacovia, negrul înseamnă pământul, spaţiul provizoriu de observaţie, pentru că adevărata lui meditaţie are loc în încăperile umede ale dedesubtului teluric: „Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie - / Şi tot mai mult m-apasă / O grea mizantropie” (Ego), ce altceva decât singurătatea străfunzimilor, de unde vocile răguşite ale celor trecuţi într-o altă stare de existenţă aşteaptă rânduirea spre celest.

Apocalipsa apare ca o ars poetica încă din poezia sa de geniu Plumb, pentru că el păşea deja în lumea aceea neînţeleasă de fiindurile telurice, trăind paralel cu o lume care îl aştepta şi pe care el o simţea ca aparţinându-i. Palidul, cenuşiul, negrul pământului sunt doar coduri ale unui spaţiu iniţiatic al poetului, el cunoaşte greutatea plumbului care este mult mai apăsătoare chiar decât cea a pământului pe care încă mai calcă până la revelaţie: „Vestminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru” (Negru). Durerea fizică este cea care îi aminteşte de viul din el: „E un secol de-al binelea bolnav / Că-s bolnav şi eu nu mă mir; / Deschide clavirul şi cântă-mi / Să cad în delir” (Trudit) [2], instrumentul muzical constituind de fiecare dată în creaţia sa poetică pasul magic al sunetului în diez care îl înalţă şi, departe de lumea profană, creează angelic cuvântul poeziei.

Versurile sale, cu care creează atmosfera apocaliptică de după departajarea energetică a viului de nefiind, din poezia Amurg: „O zi fără anotimp şi ordine militară / Şi prin vecini s-aud mici pregătiri de masă, / însă produsele au început să dispară - / Şi mulţi au plecat, şi noaptea se lasă” sugerează începutul sfârşitului existenţial de după alinierea fiindurilor şi detaşării înţelesului de neînţeles. Venise ziua când anotimpul se dezintegrase în timp iar ordinea umană dispăruse, apărând o altă formă a pregătirilor sugestive şi aparent existente prin hrană materială ce făcea ca oamenii să dispară în noapte pentru că noul început aştepta „... că un geniu se va naşte - / Iar studiul creşte cu tactul tăcut... / O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte” (Amurg). Bacovia observă şi ajunge la concluzia că omenirea a fost un studiu care parţial s-a dovedit greşit pentru că omul dăruit nu a putut prin tot ceea ce a creat să ajungă la perfecţiune, ci s-a lăsat învins de vicii, neiubire de sine. Literatul conştientizează la un moment dat că poetul numai în singurătate poate trăi alături de „fiinţa supremă” care trăieşte printre noi: „Te pierzi în golul singurătăţii / O, suflet, mereu de lume fugar” şi continuă ca un adevărat cunoscător, trăitor în lumea aceea şi prevestitor al tuturor acestor dezastre care ne stăpânesc fiindul: „E ora când Petru plânge amar - / Ascultă... e ora laşităţii...” (Nocturnă). De ce oare Bacovia numeşte acea clipă fatidică, pentru că în timpul celest viaţa omului este egală cu o oră telurică, „e ora laşităţii”? Şi ne mai roagă să o şi ascultăm cu multă atenţie, putând fi chiar ultima ascultare pe care omul dual să o mai poată auzi şi în conştiinţa sa să o recepteze ca pe o iertare a păcatului de a fi constituit ca om: „Blestemată mai fie şi toamna, / Şi frunza ce pică pe noi” (Aiurea). Criticul literar Dumitru Micu spunea într-una dintre lucrările sale: „Bacovia este creatorul unei atmosfere lirice inedite”, înţelegând din aceasta atmosfera specifică în care s-a dorit să creeze şi continuă spunând: „E poetul toamnei reci şi umede, al iernii aspre, cu amurguri sumbre de metal, al verii toride, de a cărei căldură: încet, cadavrele se descompun, poetul monotoniei târgului vechi, prăpădit [...]. Poezia lui Bacovia e plină de parcuri solitare, cu copaci desfrunziţi, de grădini devastate, mâncate de: cancer si ftizie, de ploi, de ninsori, de vânturi nimicitoare, de corbi, de figuri palide, spectrale. Prin astfel de reprezentări poetul dă relief deznădejdii tenace, sentimentului de a trăi într-o lume absurdă, de a fi închis într-un cerc blestemat”. Putem considera cercul ca parte existenţială: tristă, plină de humor, pentru că viaţa este definită ca un umor al celor de sus, „despre care vorbeşte cu amărăciune, cu o disperare neputincioasă, în poezia Cu voi, din care voi cita versurile sugestive în împlinirea idealului creativ prin singurătate: „Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător…”  Putem înţelege de ce Bacovia s-a retras să creeze într-o lume de noapte, o lume care nu îl vedea pentru că el însuşi se dorea neobservat, profanul îi lezase puternic fiindul, iar eul lui nu mai putea accepta compromisul existenţial, intrând sub greutatea unui destin al durerii morale dar şi fizice.

Metaforic, plumbul bacovian inspiră: „Fereastra e-o poemă de plumb şi de scântei...” (Dialog de iarnă), materializează ideea în versuri şi tot ceea ce îl înconjoară e „... o vreme de plumb” (Toamna) şi „Iarbă de plumb şi aer tare...” (Nervi de toamnă) care îi sufocă fiindul până la palidul ce „În culori închise, şi ameţit la pas, - / Dus de frumos, de mai bine / Demult, într-o toamnă, s-a stins un glas” (Nervi de toamnă). Plumbul sugerează sfârşitul însă nu asuprirea eului prin înveşnicirea greutăţii sale, pentru că eul se detaşează de materia ce se descompune, pornind o cale a meditaţiei profunde. Universul este întunecat de egoul materializat, pentru suflet el este o lumină a creaţiei, a meditaţiei profunde doar prin idei. Cuvintele dispar, doar zâmbetul şi seninul ochilor vorbesc în lumea pe care Bacovia o vede în palidul amurg al omenirii. Pământul dă viaţă şi poetul preţuieşte ceea ce pământul dăruieşte, însă cugetul său zdruncină de la amurg şi până în zorii dimineţii precum un vârcolac prevestitor în care eul şi egoul, fiindul şi nefiindul teluric, îşi schimbă statutul de trăitor într-o lume care nu ştie ceea ce o aşteaptă când noaptea eternă se va aşterne, dezintegrând materia.

Negrul creează deziluzia existenţială, teama întreruperii unui circuit de viaţă, o suprapunere cu nostalgia care-i cuprinde pe cei rămaşi până le vine rândul la perpetua dezintegrare şi revelaţia pe care numai cei iniţiaţi o simt că va veni. Teama de negru creează panica, sporeşte tainicul, palidul îngreunează ca un plumb trupul fără de viaţă, iar viaţa... ce este viaţa telurică? Tumult, egoism, lumire preluată de la un fiind la altul şi pogorâtă în „negrul pământ”, cripta grea ca plumbul ce stăvileşte pentru totdeauna răul viu însă nu fiindul fără umbră. Bacovia a fost un căutător şi un clarvăzător al morbidului, un cercetător al labirintului nopţii de la fereastra căruia şi, rareori pe drum, observa clipele încă vii ale timpului teluric. Număra ceasurile, cântărea minutele şi ştergea secundele care i se păreau lipsite de importanţă în lumea udă a nopţii: „Acolo, unde nu-i nimeni, / Şi nu mai trebuie / Niciun cuvânt” (Sic transit). Şi criticul literar Alexandru Piru vorbeşte despre „capacitatea” lui Bacovia privind trăirile intense, profund simbolizate, ale „senzaţiilor, emoţiilor, neliniştilor, angoaselor şi teroarei de necunoscut”, capacitate care, spune el, „este excepţională şi, chiar când i se găsesc modele, de o originalitate din sfera literaturii române, incontestabilă. Inedite sunt îndeosebi imaginile copleşitoare ale înăbuşirii într-un potop de cărbune: Carbonizate flori, noian de negru... / Sicrie negre, arse, de metal, / veştminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru... sau printr-un diluviu adevărat, văzut ca o regresiune pe scara antropologică până în epoca preistorică...:” Chinul apăsător al trupului i-a măcinat existenţa, i-a schimbat ciclul lumină/întuneric, ziuă/noapte, făcând din înălţările lui un prevestitor al sfârşitului, un iniţiat al interpretării viului în obscur, al exigenţei ideii geniale de a se alătura celei lumeşti şi mediocre, al simţirii greutăţii repercusiunilor palidului în trup şi galbenului prin plumb.   

Plumbul este atât de obsedant încât îl întâlneşti, în poezia bacoviană, sugerat ca metal împovărător de greu şi sufocant pentru trupul inert, ascuns de lumină, între pereţii vreunui cavou sau sicriu, locuri reci precum nefiindul palid, amorţit şi aşteptător de chemări, fără umbră şi fără dorinţă. Când spun „fără dorinţă” îmi asum răspunderea elogiind moartea ca ceva de care niciunul dintre cei vii nu este uitat să rămână de-a pururea trup pe Pământ: „Şi iată, din toate, nimicul - / Un înger, apoi, s-a născut... / - Acestea erau, deci, nimicul, / Şi-ndată, orice a tăcut! (Controversă), stare la care, cu înfrigurare, şi Marin Sorescu medita în poezia sa Gând: „Că vine moartea / şi atunci această încordare / îmi trece”. Literatul se simte eliberat, despovărat de lumesc în clipa detaşării, lumea lui adevărată din momentul acela se uneşte cu eul lui purificat într-un fiind superior. Întoarcerea la Geneză sugerează începutul şi o cu totul altă dominare a conştiinţei noastre mult mai profundă şi mai apropiată de existenţele angelice şi, de ce nu, mai pură. Bacovia ascultă şi aude în singurătatea lui interioară dorinţele lumii de noapte: „Un cântec trist din liră / Aş vrea să-ţi mai arunc, / Din viaţa mea în noapte / De ne-nţeles adânc” (Versuri), chiar dacă pe stradă sau în încăperile trăinde ale fiindului său bolnav se află o altă entitate, pentru că, aşa cum sunt prezentate vieţile în creaţia sa poetică. sunt departe de a fi semeni ai lumii de ziuă: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat; / E miros de cadavre, iubito, / Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat” (Cuptor). Imaginile sunt apocaliptice şi, într-un astfel de mediu, ce poate fi mai expresiv decât negrul, ca taină, şi palidul/galben ca loc izolat de zbatere încă a viului. Bacovia este pătrunzător şi pătrunsul generează conştientizarea că până şi în obscur actualul este dominat de profan. Iubirea lui este o manifestare nepământeană, ruptă de faptul real însă afectivă, pătrunzătoare şi scrutată: „E o vibrare de violete, / Trece şi Ea; / Aş vrea, / Dar nu pot s-o salut: / Oh, şi cum a trecut, / Într-o vibrare de violete”, am putea spune excesiv de sentimentală şi dureroasă în faţa neputinţei de a şi-o îndeplini. Acel „oh” rostit cu atâta durere exprimă părerea de rău pentru că în omul din el sentimentele sunt mult superioare faţă de cele ale profanului. Respectul faţă de entitatea-femeie, exprimată şi notată în creaţia sa cu majusculă, „Ea”, justifică ceea ce de fapt cu peste o jumătate de veac înainte Eminescu arătase în poezia sa, Lacul, angelizarea femeii, apropierea acesteia de zeiţa protectoare a iubirii desăvârşite, unicitatea ei şi neputinţa bărbatului de a însuma în caracterul său sensibilităţile pe care femeia le nutreşte încă de la naştere. Dacă la clasici modelul cuplului Adam şi Eva imagina fericirea familială într-o corelaţie perfectă cu ritmurile lumii şi ale universului, la Eminescu, romantic prin excepţie, apare asocierea iubirii cu eternitatea universului, cu toate trăirile naturii. Bacovia însă vede iubirea sub o altă formă, unind dragostea cu moartea. Moartea considerată ca o binefacere a tuturor împlinirilor. Pentru el, şi pentru toţi moderniştii care au atribuit realului iubirea, nu ca o proiecţie în absolut, ci ca o trăire, ca un sentiment bolnăvicios şi condamnat eşecului, unde natura neparticipativă nu mai era un complice, o ocrotitoare, ci un gol existenţial, iubirea devine un gest mai mult grotesc decât liniştitor: „Ea plânge, şi-a căzut pe clape, / Şi geme greu ca în delir... / În dezacord clavirul moare, / Şi ninge ca-ntr-un cimitir” (Nevroză).

Cum aş putea încerca desecretizarea trăirilor bacoviene decât lăsându-l să-şi destăinuie singur crezul: „Şi toamna, şi iarna / Coboară-amândouă; / Şi plouă, şi ninge, - / Şi ninge, şi plouă” (Moină), stări atmosferice care nu fac altceva decât să dezintegreze materia eliberând eul fără umbră, lăsat să-şi parcurgă drumul în singurătatea sumbră şi palidă: „Veşnic, veşnic, veşnic..., / Rătăciri de-acuma / N-or să mă mai cheme - / Peste vise bruma, / Veşnic, veşnic, veşnic...” (Rar). Veşnicia fiindului va rămâne codul bacovian încrustat în pereţii de plumb ai spaţiului timp, ai unei culori neînţelese de profanul îmbujorat pe faţa umbrei palide care păşeşte pe lângă el spre locul meditaţiei profunde. Din întuneric Bacovia a eliberat ideea ce s-a îndreptat fără întoarcere spre matricea celestă ce îi va găzdui veşnic eul detaşat de nefiindul teluric. Versul poeziei sale simboliste, pe care aş cădea în ridicol să o mai amintesc, când a făcut atâta vâlvă în lumea criticii literare şi s-a păstrat ca o ars poetica în magia încă nedesluşită a cuvântului „galben” bacovian sinonim plumbului: „Stam singur în cavou... (care era din plumb) şi era vânt...”, stare a naturii ce    se iveşte din senin şi care poate avea urmări neprevăzute, uneori nefaste, fereşte trupul de magica dezintegrare, însă „eul viu” al poetului nădăjduieşte într-o magnifică lucire a ideii pe care o înalţă celestului deusian lipsindu-se de umbră. Din starea de visare a nefiindului, iniţiatul literat trece în starea de veghere în cel de-al doilea catren al creaţiei bacoviene, simţind, de astă dată, frigul: „Stam singur lângă mort... şi era frig...”. Se detaşează ideea vieţii de după moarte pe care scrierile biblice o consemnează ca un adevăr, ca un fapt împlinit acelora ce dăruiţi mirajului pătrund adânc în meditaţie, descifrând codurile cuvântului din idee.
Căutările şi descifrările adevăratului înţeles al temelor lirismului bacovian continuă şi vor continua, găsindu-se chei cu care exegeţii vor pătrunde în adânca filosofie a palidului şi a cenuşiului apocaliptic.