Amnarul şi amarul gânditorului perpetuu

Două concepte care au definit şi vor determina de-a lungul timpului starea de fapt a omului perpetuu, a literatului şi a ideilor, a profanului şi a termenilor, se vor distinge în acest studiu ca fascicule unduitoare ale unor energii matriciale. Două elemente cu totul diferite, care au strălucit, unul prin lumină, celălalt prin înţelepciune, au susţinut perpetuu două popoare, român şi italian, înrudite prin limbă şi fapte. Singure, fără interpuşi, aceste două constituente ale existenţei în istorie a omenescului au fasciculat fiinţare ca nefiindă în timp. Ambele au adus un plus luminii, reflectând în timp inteligenţa. Raţiunea fiind ea însăşi lumină din întuneric, iradiantă şi perturbantă a fasciculelor în dispersie. Paronimia lor a deschis drumul spre iniţierea omului, a cărui fiinţă zăcuse în timpul istoric şi a făcut să le putem întâlni în Universul sacru al vieţii: „Semantic vorbind – spune Gilbert Durand – se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce contrariul nu e valabil, noaptea având o existenţă simbolică autonomă. Regimul diurn al imaginii se defineşte aşadar la modul general ca regim al antitezei” [1]. Imaginarul s-a născut din întuneric, dar el nu a putut fi văzut acolo, pentru a-l înălţa spre lumină, decât de cel iniţiat în ale imaginaţiei şi care a dat valoare umbrelor petrecătoare de nevoi sumbre, tainice şi devoratoare de idei. Întunericul nu face decât să înspăimânte profanul şi să-l facă să îngenuncheze neluminii, pentru că purul şi umbra sunt doar două componente care definesc existenţa imaginaţiei literatului, poet sau prozator, în drumul pe care îl parcurge definindu-şi arta: În peisajul orbitor, / cu privirile goale căutam pista / şi orizontul ca să străpungem furtuna. / Eram copleşiţi de viziuni fantastice / şi de teama de necunoscut (Maurizio Cucchi,poet italian contemporan, în Ultima călătorie a lui Glenn – fragmente).
Revenind la titlul eseului, întreb: ce sunt acele două elemente şi de ce în al doilea cuvânt, timpul folosirii termenilor a făcut să fie eludată o singură consoană, care, în fapt, este simbolul energiei electrice în fizică? Care dintre ele a fost primul rostit, amnarul, sacra unealtă a scânteii şi aprinderii focului, sau amarul, starea funebră a simţurilor şi a inimii deznădăjduite? Litera n a dispărut sau a apărut schimbând sensul unui cuvânt mitic, pe care mintea l-a săgetat spre matricea originală a sufletului? O energie a străfulgerat cugetarea şi s-a adăugat unui termen ce în veacuri avea să denumească obiectul dătător de schimbări, în civilizaţia profundă şi încă nepătrunsă a omului. O candelă uriaşă s-a aprins în faţa celui căzut cu faţa la pământ şi l-a ajutat să vadă pe cel care i-a produs amarul: Uneori mi se pare că văd totul şi înţeleg / că adevărul e ceea ce se face făcând. / Dar cine mă asigură că asta-i de-ajuns? (Antonio Riccardi, Argonaut cu sirenă). În versurile poetului italian contemporan Antonio Riccardi, contrapunerea celor două lumi e netă şi nu se constată nicio posibilitate de conciliere, lumea rurală reprezentând amarul, iar cea industrială amnarul şi, în comun, doar dificultăţile existenţei, diferite tocmai prin faptul că fabrica a dezrădăcinat individul din acea condiţie de viaţă naturală care, în ciuda vicisitudinilor, îi conferea, totuşi, sens, unitate şi armonie, luminându-l spre un ton al viciilor burgheze.
Şi, mă întreb, cu ce l-a ajutat că l-a văzut când el era atât de neînsemnat? Însă, din tot ceea ce a fost lut, cel ales de puterea celestă a fi iniţiat s-a dezvoltat ca o creaţie a specificităţii lumii sale, eul său fiind autorul propriului personaj, totodată, împrumutat şi opus altuia: Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, / Şi, din contră cea aievea ne părea cu neputinţă. / Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este / Ceea ce poate să convie unei inime oneste; / Iar în lumea cea comună a visa e un pericol, / Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol [2].Actualitatea gândirii entităţii noastre este uimitoare şi coborâtoare în miile de ani trecuţi peste ceea ce suntem acum, cu o existenţă de care ne bucurăm ca oameni ai unui timp nou, modern! Comportamentul entităţii om, definit ca o expresie a unei relaţii a organismului cu mediul înconjurător, este direct proporţional cu un alt comportament determinat de necesitatea unui răspuns la o incitare endogenă sau exogenă sau de ambele feluri. Şi, tocmai de aceea mă plec şi cuget: Trova il tempo per riflettere: è fonte di energia / Trova il tempo per il gioco: è il fiorire della giovinezza / Trova il tempo per i libri: è fondamento del sapere / Trova il tempo di essere amabile: è una via della felicità / Trova il tempo per sognare: salirai verso le stelle / Trova il tempo per amare: godrai la gioia della vita / Trova il tempo per pregare: è la musica dell`anima (veche baladă irlandeză comentată de cardinalul Gianfranco Ravasi).
De ce ne temem când teama suntem noi prin tot ceea ce facem nechibzuit? Al cui ajutor îl vrem de ne prosternăm voit răului nostru, cerând apoi duioşie din partea spaţiului deusian, care se depărtează lăsându-ne în jocul tensiunilor energetice, pe care noi, ca sumă de energii, le sorbim cu toate elementele din trupurile noastre, în special ale minţii, care ne ameţeşte poziţia bipedă, lăsându-ne să cădem, la greu, în genunchi, după ajutor? Şi atunci strigăm că amară-i viaţa pe care o trăim în teritoriul dăltuit, încă de la naştere, spaţiului nostru vital. Întunericul domină atât amnarul cât şi amarul când neputinţa omului, de a vedea cu ochiul minţii, este învăluită de cenuşiul întunecat al suspinului: Dacă eşti tu însuţi, înainte de toate tu însuţi, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viaţă, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata [3]. Pentru Univers, omul a fost o grea încercare deusiană de a echilibra tensiunile energetice ale matricei de unde a desprins această entitate şi a depus-o, pentru existenţă, în elementul teluric al organismului, pe care îl avem atât de complicat, însă miraculos de bine structurat. Ceva mai frumos ca acest templu uman nu cred că se mai poate întâlni undeva în timpul istoric al existenţei. Păcatul este însă tocmai faptul că acestui lăcaş i s-a dat aşteptarea ca interes de viaţă tumultuoasă: Aşteptarea era echivalentul psihic al unui proces de eroziune a substanţei nervoase. Moara sufletului lucra fără grăunţe, îşi măcina doar pietrele [4]. Gânditorul vieţii rostuite a profanului îndestulat în graţiile nevolniciei huzurului suspină pentru ideea nepreţuită în cuvintele sărăcite de valoare, rostite în pauza râgâită şi schimonosită a celui care toacă elementul luciferic al schimbului şi al valorii lui neînsemnate, banul. Schimb al nimicniciei şi al nonvalorii, tronează peste cei bântuiţi de întuneric; mulţi, foarte mulţi, pentru că în rândul acestora intră şi cei doritori de cerşeală, de hoţii mărunte, de vicii, sodomii; sărăcia voită a cerşetorului este egală cu păcatul îmbogăţirii dorite a profanului: La infinit se naşte lumina din miezul cosmic, / auriu, de nufăr / Numai ciocănitoarea vesteşte rana copacului. / Dar nu mai sufăr [5]. Suferinţa este mana neocolitoare a sufletului gânditor, rezultat al unor experienţe peste care iniţiaţii trec: Pe drum cărunt, cu capătul aproape, / Şi chiar dac-am oftat, sau mi-a plâns inima / Prin stinse nopţi [6],el a iubit tăcut, că prin iubire a învins greul scriindu-l pe cenuşia pagină celestă a Universului vizibil îndurerat. Prin Univers înţelegând toată lumea materială şi imaterială, nemărginită în timp şi spaţiu, infinit diversificată şi caracterizată printr-o multitudine de forme aflate în diverse stadii evolutive. Universul există în mod obiectiv, independent de voinţa noastră, dar legat de entitatea om prin matricea ce se află sus, undeva, iar atunci când vom pleca de pe Pământ ne vom rândui ideile în ea: Tumultul mişcării risipit, încolţit în freamăt / Protecţia îngerilor izbăvitoare de geamăt / Anulează singurătăţi, încununează împărat / Omul cu sufletul reînfrunzit, despovărat [7].


Amnar şi amar, simbolistică şi semnificaţii

Amnarul l-a ajutat pe om ca sursă de aprindere a focului, pentru încălzirea trupului în vreme rece, a pregătirii hranei pentru vigoarea de a înţelege că răul e mai puternic decât binele, el fiind, totodată, şi sclipirea literatului, poet sau prozator, într-o lume definită fără inspiraţie, pentru că inspiraţia este divină şi nu dăruită tuturor; amarul l-a învăţat pe om să mediteze asupra situaţiei sale existenţiale, să cântărească vorbele şi faptele, să audă prin vuietul vremii paşii îndepărtaţi şi respiraţiile duşmanilor, care îi căutau fiinţa să îi distrugă năzuinţele: Sfârşit, îmi văd umbra căzută pe mal, / Vine un câine-nfiorat şi grăbit / Şi sângele-mi linge-n delirul carnal, / Muşcă din mine flămând şi scârbit…[8].
Amnarul loveşte cremenea pentru a scoate scântei aşa cum vuietul celest izvorăşte prin lumină ideea gânditorului, care aşteaptă îngenuncheat sclipirea: Am văzut lucrurile ca toată lumea, spunea cu modestie despre creaţia sa Alessandro Ceni, poet, pictor şi traducător florentin contemporan; o atitudine singulară, care îl prezintă pe poet ca pe „vizionarul”, „hoţul focului”, „vates”, acela care vede ceea ce alţii nu văd, aude ceea ce alţii nu ascultă, cum spunea şi Giovanni Pascoli. Dar tocmai această dimensiune eliberatoare va permite literatului să aspire la a deveni o voce comună, bucurându-se, totuşi, de un comportament nuanţat, metaforic şi reflectat.
Cremenea este mintea geniului creat să se aprindă când fasciculul de idei îi străpunge cu mii de săgeţi creierul. Atunci, literatul se ridică, prinde, tremurând la început, pana cu care scrijeleşte pe piatra de granit şi lasă, apoi, să se rostogolească în cuvinte cerneala din creierul lui ce macerează continuu idei: Şi-a strămoşilor credinţe, mii de gesturi rituale / E o muzică divină, energii universale…./ Declanşate şi-n străfunduri, plânge apa în adâncuri. / Dans, balans, focul planetei se revarsă prin pământuri / Şi ironic propulsează în afară… Universul… [9]. În gândirea italiană, poetul contemporan Guido Zavanone pare că priveşte în versul său realitatea, cotidianul, cu un aer oarecum detaşat, în acelaşi timp observând şi observându-se pe sine, sentimentele sale ca pe nişte tablouri de pe o simeză, într-un limbaj mai curând direct, în care metafora este aidoma nuanţelor, aşezate cu atenţie, acolo unde trebuie să dea umbra dorită. Uneori detaşarea lasă loc apăsării, melancoliei, (re)desenării clipelor din amintire, chiar unei uşoare revolte împotriva inexorabilului, destinului. S-ar putea vorbi de mai multe teme favorite, predilectă fiind curgerea timpului, înlănţuirea clipelor în vuietul lor continuu dinspre copilărie spre senectute. Uneori, timpul se joacă cu noi şi copilăria ne desenează pentru totdeauna în amintire culorile / mirosurile / clipele ei. Timpul pare că duce de mână fiece clipă pe care o avem într-un perpetuu ieri devenit, cum spunea Augustin, un alt fel de prezent pentru noi: Era plăcut să-ntâlneşti lumea, imaginile în fugă, prezentul şi viitorul, amestecate într-un dans ameţitor; dar: mai apoi…/ mă dărâma despărţirea rapidă în clipa / întâlnirii, faptul că de-abia apucam / câte o fâşie zdrenţuită din lucruri şi nu le cunoşteam / cu adevărat niciodată (Din tren).
La urma urmei, scrie Guido Zavanone, poate că socoteala poetului este aceasta: timpurile / deviate ale istoriei sale: să evoce din nou / trecutul, să trăiască prezentul / pentru o viitoare aducere aminte. Geniul sfinţeşte, se roteşte în jurul axei vieţii şi îi dă nădejdea că sufletul lui, îmbrăcat în creaţia sa, se ridică spre înaltul cerului, căutându-i mai întâi matricea fiinţei sale celeste, ca după aceea să revină în mediul teluric al trupului său şi să dea trăire artei sale. Amnarul aflat în mâna doritorului de lumină loveşte cu putere cremenea, şi atunci, scântei de erudiţie pornesc un joc măiestru.  
Amarul a fost cântecul greu al durerii ce încă apasă fiinţa omului, acea durere fizică şi sufletească ce îl răpună pe cel neiniţiat. Amarul este greu ca un plumb răsturnat din cuva topitoriei sorţii, ce caută, prin întinderea lui în spaţiu şi timp, să distrugă frumuseţea morală: Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort…şi era frig…/ Şi-i atârnau aripele de plumb [10]. Literatul modelează durerea, o încântă cu slovele lui, o apropie de obrazul chinuit de gânduri şi aşteaptă liniştit să-i smulgă derma care îi acoperă suferinţa tăcândă.


Despre artă şi creator

Paronime ale luminii şi ale suferinţei, ale iniţierii şi ale aşteptării fuziunii sufletului cu un timp mai bun. Tot ce este suferinţă vine de la nepriceperea noastră de a nu şti să alegem energiile benefice, care ne înconjoară şi care se limitează atunci când negativismul vampiric ne vlăguieşte aplecându-ne în faţa răului. Amarul este o şcoală de meditaţie profundă a minţii, a durerii, dar şi a puterii de a ne înţelege existenţa: Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce [11]. Am putea oare defini această fiinţare telurică a noastră, sau este numai o plăsmuire a creierului şi a imaginaţiei pure a minţii, ce ne lasă să ne pierdem vremea cu toate nimicurile care ne distrug? Să nu uităm că avem puterea dată de a discerne singuri, în tot ceea ce facem. Şi iar ne înşelăm când afirmăm că pe pământ suntem singuri şi neajutoraţi. Trăim din impresii şi unii dintre noi se hrănesc cu lumina oarbă a închipuirii. E un joc al fantasmelor albastre, al adâncirii omului profan în neştiut. Literatul mimează neînţelegerea jocului pentru că el este un dat al lumii acesteia, în lumea profană a pământului rămâne un exaltat, un vehement al facerii fiinţei prin fiinţă: Creatorii au identitate accentuată. Ei se particularizează ca personalităţi prin raportare la comunitate şi dovedesc o vitalitate specifică [12]. Creează, dau strălucire cuvântului şi îl aşează acolo unde îi este cu adevărat locul, nu unde profanul îl aruncă umplându-l de abjecţii, de neintitulări mestecate în criza de timp a afacerii, a minimalizării importanţei cuvântului şi aducerii acestuia în nesclipiri.  
Suntem născuţi din mama-om pe care pruncul o cunoaşte încă din pântece. Unii plâng când se nasc, lăcrimând încă din primele clipe ale vieţii pentru ceea ce nădăjduiesc, alţii aşteaptă palma celui care îi pune în dreptul vieţii, fiind necunoscătorii amarului fiinţei telurice. Literatul este lumina celestului universal valabil existenţei pe Pământ, este Universul însuşi pentru că lui i s-a dat prin naştere descifrarea tăcută a verbului existenţial: Literatul adevărat sădeşte slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emană culturalismul incandescent [13]. Creierul lui este brăzdat de energii ce pot schimba cu ajutorul celor două viziuni, deusian şi luciferic, esenţa cuvântului. Cuvântul fiind idee, ideea – Dumnezeu. Poezia şi proza sunt elemente angelice când spiritul cunoaşte în totalitatea lui esenţa creaţiei, desăvârşirea ei ca desluşire nedesluşită în tainica sferă a imaginaţiei, idei în devenire în care imaginarul joacă pueril conştiinţa. Umbra este dublul entităţii în obscur, te însoţeşte şi se tulbură când deviaţiile energetice ale corpului întâlnesc opusul magnetic al altor energii. Divinul tresaltă cu neînţelegerile, tainicele ascunzişuri ale memoriei în perpetua mişcare a dansului angelic al ideilor. Arta este o îndeletnicire dăruită de puterea celestă celui născut să fie artist, amnarul dându-i puterea de a lumina obscurul, însă nu a-l dezvălui în faţa profanului pentru că nici aşa nu ar înţelege taina luminii, iar amarul este gustul stării produs de cel care, din spatele creatorului, nu a înţeles-o, în schimb, i-a pătat-o cu dorinţa snoabă de a o avea. A sădi, în întunericul lumii căzute, acea verticală a geniului artei luminii, prin ruga unei prezenţe slăvitoare, este vocaţia nestăpânită de idei şi gânduri a oricărui literat, poet sau prozator, român sau italian, ce merg spre nemurire.