Români nord-dunăreni în Istria, la începutul secolului XX

Despre existenţa unor comunităţi româneşti, chiar temporare, la Fiume, Pola, Bocche del Cattaro, Ragusa şi în alte porturi adriatice se cunosc îndeobşte puţine lucruri, nefiind făcute, până în prezent, cercetări sistematice în arhivele locale şi în presa publicată în zonă. Datele statistice şi istorice referitoare la ei lipsesc, ei fiind îndeobşte încadraţi la „şi alţii”. De aceea, chiar şi puţinele informaţii avute sunt de dată relativ recentă – din anii premergători Marii conflagraţii mondiale – dacă nu luăm în considerare comunităţile de istroromâni (cici, ţinţiri, ţinţari, rumeri, vlahi etc.) din zonă şi despre care s-a scris în lucrări apărute în Trieste, ca şi în literatura de specialitate românească şi străină, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea.
De cele mai multe ori, când se vorbeşte despre românii trăitori atunci în monarhia austriacă sau, după dualism, în cea austro-ungară, este vorba în special despre militarii care au aparţinut Marinei imperial-regeşti: ei proveneau din toate ţinuturile aparţinătoare Imperiului, începând cu Bucovina, Maramureşul, Transilvania, Părţile Ungurene (Partium) şi terminând cu Banatul. Mai puţin se ştie că şi din România Mică au fost emigranţi care s-au stabilit pentru un timp în frumoasele oraşe adriatice multietnice, găsindu-şi acolo un rost, sau că mulţi au fost doar în vilegiatură sau în trecere, pentru scurte intervale de timp. Înşişi suveranii României Mici, regele Carol I şi regina Elisabeta, s-au oprit la Abbazia (astăzi Opatjia, în Croaţia) şi în alte locuri şi trecerea lor nu a rămas ascunsă în uitare: câteva străzi le poartă şi acum numele.


Jurnalul lui Titu Iuliu Victor Stoicovici

De curând, prin bunăvoinţa doamnei Corina Marilena Gorcea din Cluj am intrat în posesia unui jurnal redactat de bunicul domniei sale, Titu Iuliu Victor Stoicovici, în vara anului 1944 la Arad şi reluat, prin adăugirea câtorva note, la Cluj, în ianuarie 1948.
Aşa cum ne informează autorul jurnalului, s-a născut la Pecica, Arad, în 10 iulie 1875, din părinţii George Stoicovici, fost prim-avocat al bunurilor de Coroană, şi al Mariei Stoicovici, născută Popovici. Familia Stoicovici, din Pecica Română, îşi cunoştea originile din 1720, când se năştea Mihai Stoicovici, căsătorit cu Marta, străbunicii autorului. Părinţi i-au fost Arsenie Stoicovici (născut la 1823), preot ortodox, şi Elena Popescu. În afara viitorului memorialist, părinţii au mai avut patru copii: Maria, George, Aurel, Cornelia, care s-au bucurat de o educaţie îngrijită, părinţii fiind oameni cu o stare materială bună: câteva case în Pecica, pământ arător îndestul, prunişte la Ciala, în marginea Aradului, vie, animale...
După terminarea şcolii primare, Titu Iuliu Victor Stoicovici a urmat cursurile unui liceu din Arad, iar după terminarea acestuia a dorit să îmbrăţişeze meseria de farmacist, pregătindu-se în acest sens în farmacia lui Vojtec Kalman din Pecica (în 1893), de unde a fost repartizat la farmacia cea nouă, a unui român, Ioan Roxin, din aceeaşi localitate, şi a urmat o altă perioadă de practică în farmacia lui Foldes Kelemen din Arad. Aici îl cunoaşte pe dr. Sida, fiul notarului din Şiria, care îl sfătuieşte să-şi aleagă o altă meserie, mai practică şi, având acceptul tatălui, s-a îndreptat spre meseria de notar. Citind într-un ziar local că se căuta un practicant la notariatul din Sânnicolaul Mic, condus de şvabul Harold, la 1 aprilie 1894 şi-a luat postul în primire. În scurt timp a învăţat ceea ce trebuia să ştie, aşa încât putea lua asupra sa toate grijile lui Harold, care putea merge liniştit la Arad, cu trăsura, să stea la cafenea şi de unde se întorcea numai seara. Munca era intensă, dar şi bine remunerată, florinul având putere mare de cumpărare. Localitatea, curat românească, se afla lângă Aradul Nou; dar, apune autorul, „petrecerile luxoase ale românilor din Banat, dar şi lenea şi nepăsarea” au făcut în aşa fel încât parte dintre pământurile lor fertile să fie vândute şvabilor, care fiind oameni harnici, cultivau zarzavaturi şi le vindeau pe piaţa Aradului, de la care le cumpărau româncele din jurul oraşului, în loc să-şi cultive pământul mănos.
Localitatea număra o seamă de intelectuali români: Vasile Adamovici, funcţionar la judecătoria rurală Aradul Nou, preotul George Romanul, viitor protopop de Deva, şi familiile lor care se manifestau ca buni români şi organizau coruri şcolare şi coruri ţărăneşti.
În aceşti ani s-au căsătorit cele două surori Maria (Marica) cu dr. George Roşca, medic în Sarafola (jud. Torontal), şi Cornelia (cu August de Herbay, notar cercual în Veţel, jud. Hunedoara, aparţinând unei vechi familii nobiliare româneşti). La nunta celei de-a doua au luat parte Ştefan Cicio-Pop[1] cu familia, fraţii şi surorile mirelui: Iuliu, director de bancă, Silviu, „pe atunci maior, mai târziu general”, Demetru, căpitan, mort ca maior pe câmpul de luptă în Primul război mondial, Alexandru, comerciant, Emil, cadet, şi sora lor, Mina, căsătorită cu inginerul Răzvan.
De la Sânnicolaul Mic, Titu Iuliu Victor Stoicovici s-a mutat pentru 3 luni la notarul Hartman din Felnac (pe atunci Fenlak), pe linia Mureşului, la circa 15 km mai jos de Arad, „într-o comună românească, dar mulţi locuitori erau sârbi fără să cunoască limba românească şi fără să aibă biserică sârbească”!
La rugămintea fratelui său Aurel, notar la Câinelul de Jos (Hunedoara), a părăsit Felnacul şi pe Adela, frumoasa fiică a notarului, şi s-a dus să îl ajute pe fratele său, nu fără să regrete „Banatul drăguţ şi bogat” şi părinţii care au rămas în grija fratelui George. Acolo  se mutase şi Cornelia cu Gusti de Herbay (la câţiva km, la Vetel), aşa încât cei trei fraţi se puteau vizita adesea, mai ales la sfârşit de săptămână, când „Cornelia ne cânta la pian, iar noi, bărbaţii, discutam şi cântam cu Cornelia, care de dragul nostru a pregătit torturi, prăjituri, ne servea cu mere şi pere, cu compoturi etc. Gusti era cu stare bună, avea case mari sub coasta dealului, cu grădină mare, avea cai, vaci, boi, pământuri, dar având un notariat care stătea din 8 comune avea un venit bun şi plătea regulat datoriile”.
La solicitările cumnatului, notarul Herbay, (care avea la Leşnic un secui, Peter Josef, care făcea mereu denunţuri împotriva sa, iar în cancelarie pe ungurul Kerestes, beţiv) consimte să-l ajute pe acesta şi nu pe fratele său Aurel; de aceea la 1 februarie 1896 ocupă, ca practicant, postul de la Veţel, iar în decembrie a fost admis la examenul de notar, obţinând diploma mult dorită, câştigând dreptul de „conducere a tuturor agendelor în limba română şi maghiară”. Pe baza examenului devine cel mai tânăr sub-notar din judeţul Hunedoara (la 22 ani), fiind apreciat de superiori, dar şi de populaţia comunelor care ţineau de Veţel: Mintia, Herepea, Cain, Vulcez, Leşnic, Boiabarz, Merişor: „Aceste comune trebuia să le vizitez de două ori pe săptămână, să ascult dorinţele şi păsurile populaţiei, să rezolv chestiunile oficiale, să încasez impozitele, să fac pace între cei ce se pârau, să ţin evidenţa militară despre toate mişcările ce se făceau, a celor chemaţi în armată, a celor lăsaţi la vatră. Acestea erau trimise la autorităţile militare, la linie, adică la armata comună a austriecilor şi a honvezilor. Într-un cuvânt, toată administraţia comunelor, culturală, sanitară, militară”.
În afara lefii de stat şi de la comune, Victor Stoicovici mai primea atenţii din partea locuitorilor: „caş, brânză, ouă” în aşa fel încât cumnatul de Herbay devenea câteodată gelos, dar avea întotdeauna cu comportament corect faţă de el. În sfârşit, şi al patrulea frate, George, va ocupa un post de practicant şi scriitor la pretura din Ilia, aşa că, în afara surorii Maria (Marica), toţi fraţii se mutaseră în Ardeal.
În această perioadă, doliul nu iartă numeroasa familie: mai întâi moare de apoplexie doctorul Roşca, cumnatul lor, apoi Aurel, înmormântat în cimitirul de lângă biserica ortodoxă din Vulcez şi, în 1898, tatăl lor, la Pecica, la vârsta de 75-76 ani.
Notariatul din Veţel avea 8 comune, cam 200-300 numere de casă. Acolo exista şi mai există încă un castru roman, Vitelium, care îşi dovedea existenţa prin numeroase monede, piese ceramice, statuete de bronz, iar populaţia, greco-catolică le aduna mai ales primăvara şi le dona Muzeului din Deva. Veţelenii se ocupau cu comerţul cu lemn de foc. „Băştinaşii sunt nobili având nume ungureşti, se ţineau de regimentul husarilor secui de la Dobra, dar în pofida acestor nume ungureşti pe care le aveau, erau cei mai înfocaţi patrioţi români, să nu le fi spus că-s unguri că se supărau tare mult...”, observă Stoicovici cu nedisimulată mândrie.
Aici cunoaşte viaţa sătenilor, ia parte la grijile şi bucuriile lor, este acceptat atât în familiile ortodoxe cât şi în cele greco-catolice. La Mintia, fiul primarului Lupşa Iosif (el însuşi fiu al preotului greco-catolic), de aceeaşi vârstă cu autorul memorialului, lipseşte de acasă de vreo şapte ani, fiind student la Roma la De Propaganda Fide (mai târziu va ajunge episcop militar) şi părinţii îşi şterg pe furiş câte o lacrimă când Victor le calcă pragul!
După moartea neaşteptată a lui Aurel, a preluat postul de notar (cu dispensă, fiindcă nu împlinise 24 ani!) în Câinelul de Jos, unde populaţia era extrem de needucată şi, la beţie, îi bătea pe preoţi, alungându-i din satele Câinel, Fornadia şi Sulighetea. Dar cu el s-a comportat exemplar, câţiva locuitori spunându-i încă de la început: „Nu-ţi fie frică de noi, că deşi suntem bătăuşi în crâşmă, cu d-ta, d-şorule Victor, vom fi buni, ca şi cu Aurel, fiindcă am auzit că şi d-ta eşti bun cu oamenii, că doar numai Mureşul ne desparte de Veţeleni!”
La împlinirea vârstei de 24 ani (conform legii) la Câinel s-au organizat alegeri pentru numirea „deplină” a notarului: s-a înscris vreo 7-8 candidaţi. Fiecare comună avea 12 membri şi 3 supleanţi şi aceştia alegeau notarul (şi primarul, de altfel). La alegerea notarului, preşedinte al comisiei era prim-pretorul plasei: alegerea se făcea cu majoritate de voturi, apoi „Primea jurământul din mâna prim-pretorului, se întocmea cuvenitul proces verbal care apoi se înainta la Prefectură şi la Ministerul de Interne pentru a se stabili leafa şi pentru a fi luat în evidenţă şi la fondul de pensii”.
Prim-pretorul Csulay Lajos, „un om foarte bun şi corect”, îl simpatizează pentru calităţile dovedite şi îl susţine atrăgându-i atenţia să-i „dovedească poporului prin munca corectă şi nepărtinitoare” că a meritat încrederea. Şi el va face tot ce-i stă în putinţă să dovedească acest lucru şi, oamenilor, şi prim-pretorului, de care va rămâne ataşat tot restul vieţii.
După puţină vreme un alt doliu se va abate asupra familiei: Cornelia va muri în urma unui avort, lăsându-l pe Gusti de Herbay şi cei doi copii în pragul disperării. Dar viaţa merge înainte, şi mama sa, împreună cu Minodora Candrea, soţia pretorului din Brad (cunoscută la Câinel), pun la cale însurătoarea lui Victor, după găsirea unei fete potrivite! Este vorba de o nepoată a Minodorei, Elena Macaveiu din Bucium Saşa, de vreo douăzeci de ani, tocmai bună de măritat! Mai ales că şi mirele împlinise 26 de ani, făcuse 8 luni de armată la Regimentul 33 Infanterie Arad (fiind susţinător de familie) şi, împreună cu fratele său George, notar în Burjuc, însoţiţi de o altă trăsură plină cu rude, a plecat să ceară mâna fetei, la casa socrului, unde erau aşteptaţi de o familie numeroasă. „Fidanţarea” s-a făcut  la biserica greco-catolică din Bucium Saşa, iar nunta la biserica ortodoxă din Bucium-Poieni, la 24 august 1901; urmează apoi primele îmbogăţiri ale familiei prin naşterea fetiţei Aurora – Cornelia (năşită de notarul Simion Dragomir şi Reghina, părinţii lui Silviu Dragomir, membru al Academiei Române, decedată prematur), Victor-Aurel, Eugen-Enea şi Lucian-George, decesul mamei, nunţi şi botezuri, cumpărări de proprietăţi şi griji în administrarea lor şi a comunelor de care răspundea.
Dar „În anul 1907 s-au întâmplat lucruri mari în Ardeal, în Banat. Românii au rupt pasivitatea şi au intrat în luptele electorale, candidând deputaţi români, care intrând apoi în Dieta (Camera) maghiară din Budapesta să apere drepturile bieţilor români prea rău trataţi de unguri. La Dobra a candidat dr. Aurel Vlad[2], contra ungurului Lazar. Eu, ca notar, eram împărţit şi cu notariatul de lângă Deva, din Vălişoara, la circumscripţia electorală Dobra, aşa că trebuia să facem o cale destul de lungă până la Dobra. Bucuria tuturor românilor şi însufleţirea lor era atât de mare de i-a surprins şi pe unguri, încât nu au mai putut lua măsuri mai drastice decât de obicei. Mai târziu l-au ales pe dr. Vlad cu o majoritate zdrobitoare de voturi, el fiind primul deputat naţionalist român în camera maghiară, apoi au venit alţii ca: Cicio Pop, Goldiş[3], Maniu[4], Vaida Voivod[5] etc.” Dintre candidaţii români (vreo 30-40), au fost aleşi doar 11. Dar dr. Vlad a candidat şi la Reşiţa, unde a fost ales iar, şi locul de deputat de la Dobra a rămas vacant. În vederea alegerilor pentru postul devenit vacant „Ungurii i-au ameninţat pe bieţii români alegători. Am venit şi eu la rând ca şi conducătorul notariatului şi al alegătorilor din comunele acestui notariat, mă ameninţau că mă dau afară din slujbă, îmi spuneau că va fi un domn mare contra candidatului dr. Rozvan[6], un evreu bogat şi consilier la Ministerul de Interne, cu numele de dr. Moscovics”. Alegătorii români au fost ameninţaţi, tentaţi cu bani de la evreii bogaţi (câte 100 coroane pentru fiecare alegător!) pentru a-i acorda votul lui Moscovics. Neputându-se împotrivi, împreună cu învăţătorul din Ioan Aslan din Câinel şi din Bejan i-au sfătuit pe ţărani să primească banii şi să-i doneze bisericii! Pretura a făcut un plan: în preziua alegerilor, alegătorii să fie aduşi la Deva cu trăsurile, „la restaurantul Corvana, unde le vor da să mănânce şi să bea, apoi, în ziua următoare, tot cu trăsurile, îi vor duce la Dobra, la alegere”. Până a doua zi, aceşti votanţi aveau să fie batjocura altor români, care îi considerau vânduţi evreilor şi ungurilor. „La ora 8 dim. s-a început alegerea (votul era verbal). Preşedinte era un evreu, dr. Halass Akos, notar în Ilia, aşa că în comisie în afară de 3 oameni de încredere desemnaţi de dr. Rozvan, toţi erau evrei şi unguri”. Notariatul lui Victor Stoicovici, cel din Alsa - Kajanel (Cîinelul de Jos) a fost primul la vot: „Din comisie făcea parte şi prim-pretorul meu din Deva; iar când mi-au pus întrebarea cu cine votez, eu am răspuns că votez cu dr. Rozvan, toţi cei din comisie au rămas înmărmuriţi şi nici dacă ar fi căzut trăznetul n-ar fi fost mai încremeniţi şi mai surprinşi”.
Apoi toţi ceilalţi alegători au votat pentru dr. Ştefan Rozvan.
La terminarea alegerilor „mai mulţi evrei se îmbulzeau spre sala de alegeri, făcându-şi loc cu forţa, susţinuţi de jandarmi, au pus mâna pe acte şi cu furie le-au rupt (...) Totul s-a muşamalizat, preşedintele spunând că au pătruns acolo oameni necunoscuţi şi au distrus actele, alegerile fiind declarate nule şi spunând că se va stabili altă dată”. La a doua votare, peste două săptămâni, în prezenţa unui regiment de husari unguri, românii nu s-au mai prezentat la vot „pentru că li s-a spus că-i vor călca în picioarele cailor, dacă se vor duce, aşa că cu câteva voturi evreieşti a fost ales dr. Moscovics”.
A doua zi, întâlnindu-l pe prim-pretorul Csulay Janos, acesta i-a spus că îi apreciază gestul şi l-a avertizat că Moscovics avea să se răzbune, deci să fie pregătit pentru o luptă grea. Care nu a întârziat să apară: vreo 6-7 luni a fost căutat zilnic de funcţionari care voiau să-i verifice cancelaria, iar prim-pretorul a fost avansat ca sub-prefect, locul lui fiind luat „de un armean viclean, dr. Boer Gabor, care deşi avea nume românesc nu ştia româneşte şi nu era prietenul românilor”. Autorităţile încercau să-l prindă „cu ceva nereguli”, fără să reuşească. Până la urmă prim-pretorul i-a propus pensionarea (la 32 ani!), găsirea unui cumpărător pentru casă şi avere (în persoana baronului Kemeny Jozsef din Mintia) şi numirea ca şi casier la banca Kozgazdasagy din Deva. După ce a discutat propunerile cu soţia, a acceptat. Însă nici aici nu a rămas prea mult: s-au mutat la Sibiu (în mai 1909) unde şi-au cumpărat altă casă (schimbată cu o alta, de pe strada Franciscanilor) şi îşi căuta un loc de muncă. Mergea des pe la Mitropolie, unde i-a cunoscut pe „căpitanul Lucuţa, colonelul Munteanu, care erau oameni de încredere ai mitropolitului Meţianu”. La Sibiu se pregătea înfiinţarea unei bănci româneşti, care să preia acţiunile românilor de la banca „Transylvania”, încăpută printr-un putch în mâna şvabilor, după moartea directorului Brate, şi Victor a fost unul dintre cei care îi lămurea pe preoţii şi pe învăţătorii români de la sate ce trebuiau să facă. Dar atunci s-a îmbolnăvit soţia sa, Elena: „tuşea şi avea dureri (...) nu era altceva de făcut decât să plecăm”. Temându-se ca răceala să nu degenereze în tuberculoză, doctorul Oth din Sibiu l-a sfătuit să o trimită într-un loc cu ierni uşoare, „la mare, la Abbazia sau la Czirkveniţa”.


La Fiume, pe ţărmul Adriaticii

Familia se hotărăşte aşadar să plece pe ţărmul Adriaticii, la Fiume, spre părerea de rău a Sofiei (soră a Elenei) şi a familiei Popovici, notarul din Sadu, de lângă Sibiu. Dar şi acesta trebuia să-şi trimită fata bolnavă de catar cronic tot pe ţărmul Adriaticii, însă nu dispunea de banii necesari. La Fiume Stoicovici avea un cunoscut, pe August Degan, băiatul învăţătorului confesional din Veţel, pe care îl întâlnise la Deva, „care făcea comerţ cu cafea, ceai, fructe, brânzeturi, făcând reclamă prin foile româneşti din Ardeal, din Vechiul Regat”. Acesta nu avea însă capitalul necesar pentru a concura cu străinii. Degan l-a sfătuit să-şi vândă casa şi mobilele din Sibiu şi să se mute la Fiume, unde avea să-i găsească o locuinţă potrivită. Totodată: „M-a rugat să-i găsesc şi o fată, o româncă, cu un capital cât de modest, măcar 3-5.000 coroane, să poată apuca la «creanga verde» cumpărând cafeaua în mare, ar avea câştig dublu”.
Au dat urmare sfatului lui August Degan; în plus, Elena i-a propus familiei Popovici să o lase şi pe Valeria cu ei la Fiume, ca să o mărite cu Degan. Până la urmă, notarul Popovici a făcut rost de 3.000 coroane şi Valeria a plecat la Fiume, prin Budapesta, împreună cu familia Stoicovici. La şapte dimineaţa părăsesc gara din Budapesta, şi după ce trec Sava şi Drava, ajung după masa la Zagreb, „apoi trenul a început să urce pe Carst. Pe stâncile goale, ici colo se vedea câte o comună frumoasă. Mai toate casele cu etaj şi albe ca zăpada, cu biserici frumoase rom.-catolice, străzi drepte, dar toate com. sunt mici, cam 50-100 case. (...) Aici şi apa lipseşte, nu sunt izvoare, iar locuitorii acestor locuri fac căi lungi după apă, dar zilnic vin trenuri cu cisterne cu apă pe care o împart după numărul membrilor de familie. Văzând sărăcia acestor oameni, nu poţi să nu mulţumeşti la Dumnezeu că nouă ne-a dat o ţară atât de bogată”.
După o lungă aşteptare, întâlnirea cu marea este tulburătoare nu numai pentru copii, ci şi pentru adulţi: „Marea Adriatică, perla mărilor, se vedea tot mai frumos, regretam că se lasă seara cu vălul său negru, acoperind toate aceste frumuseţi atât de curând”.
Fiume în schimb este „splendid iluminat”: aici îi aştepta Degan, care i-a condus la hotelul Deac, pe Corso, lângă gară. Seara, la cină, au povestit „multe, de toate”, iar Sabina, sora lui Degan, care era cu acesta, le-a spus că le-au făcut rost de o locuinţă comodă, de trei camere şi bucătărie, în casa „fabricantului de mobile care se numea Giuseppe Conte”, din Via dei Cappuccini no. 6, paralelă cu Corso. Locuinţa era mai ieftină decât la Sibiu, ferestrele dădeau spre mare şi putea fi cumpărată, dacă erau interesaţi să aibă acolo o proprietate.
Vizita în oraş este un minunat prilej pentru a-i observa frumuseţile şi specificul: „În port furnicau o mulţime de oameni, de toate naţiile, în deosebite costume. (...) Erau atâtea lucruri noi cum n-am mai văzut, încât aveam senzaţia că visam un vis frumos şi nu trăim în realitate lucrurile văzute”.
A doua zi, în magazinul lui Degan, care i-a găsit plimbându-se prin port, au mâncat curmale, portocale, apoi s-au dus la proprietar şi au plătit chiria pentru apartament „care era bagatel, parcă 7 coroane sau lire lunar”. Tot de la proprietarul Giuseppe Conte şi-au ales mobilele, şi-au aranjat locuinţa şi admirau marea care nu era mai departe de 150 metri, şi şi-au luat ca servitoare o unguroaică din Kaposvar, venită la Fiume să emigreze în America, dar pe care autorităţile au împiedicat-o să plece. Dimineţile luau vaporaşul şi plecau la Abbazia unde „stăteam puţin în parc, apoi făceam plimbare pe malul mării, printre cactuşi uriaşi, pe iarba verde cu flori”. După ce se odihneau şi luau masa mergeau „mai departe, sau spre port, la vaporaşe, care circulau mai multe între Fiume şi Abbazia, tot la ½ oră, până seara la ora 11 ţineau cursele”.
Într-o zi, la Abbazia, a avut parte de o întâmplare norocoasă: încă de la plecarea din Sibiu adusese cu el o scrisoare de la directorul Băncii de Asigurare Hazai Bistosito Trasasag, (care colabora cu viitoarea bancă românească), pentru vărul acestuia, dr. Pazmandy Peter, care, italienizat, era avocat şi consilier la municipiul Fiume. Stând pe o bancă din parc, l-a auzit pe un domn adresându-i-se lui „signor Pazmandy”; atunci Victor Stoicovici s-a ridicat, s-a apropiat de el şi i-a spus pe ungureşte că este purtătorul unei scrisori; Pazmandy s-a scuzat, a citit scrisoarea, s-a dus la banca pe care stăteau românii, invitându-l ca a doua zi să treacă pe la el, pe la birou. Ceea ce s-a şi întâmplat; aici i-a povestit întâmplarea de la Dobra, iar Pazmandy a încheiat, mişcat: „Vezi, d.le, ăştia-s ungurii noştri cei făloşi, toţi sunt în punga evreilor, începând de la magnaţi şi miniştri până la ultimul funcţionar. Am fost şi eu ungur, dar moderat, am scris şi am făcut propagandă cu mulţi prieteni să fim moderaţi, să dăm toate drepturile cuvenite naţionalităţilor din Ungaria, ca şi Elveţia, ca şi Elveţia care este compusă din 3 naţionalităţi, având fiecare drepturi egale. (...) Nebunii de unguri m-au luat în râs şi pe mine şi pe prietenii mei care luptau pentru această idee justă şi frumoasă, ba m-au şi persecutat, au zis că-s rău patriot sau că-s nebun şi s-au înfrăţit cu evreii. (...) I-am lăsat şi am venit la Fiume, unde lupt cu mai multă dârzenie pentru drepturile italienilor, apărându-le autonomia în contra puterilor evreieşti. Pe mine mă atinge sincer şi mă doare păţania d-tale, că ai ajuns persecutat pe nedrept apărându-ţi limba şi naţia la care aparţii”.
Cu ajutorul lui Pazmandy ocupă postul de statistician la societatea Ganz-Danubius, condusă de inginerul Karpathy, care organiza şantierele necesare construirii unui vapor de război, Dreagunth. Lucrările se făceau la marginea oraşului, lângă Cantrida, unde erau „fabrica de petrol” şi „fabrica de submarine”. Acolo trebuia retezat un deal, anrocamentele aruncate în mare, obţinându-se astfel „o platformă de vreo 800-1000 metri. Acolo lucrau câteva societăţi, italiene, germane, croate şi ungureşti. Mii de brazi erau bătuţi în mare cu berbecii grei, din fier, care cădeau peste trunchiuri de la 10-15 metri înălţime, trunchiuri ale căror vârfuri erau întărite cu „suliţi puternice de oţel ca să poată străpunge uşor pământul din fundul mării, fie că era moale, fie că era pietros”. Dealul era minat, apoi roca era transportată cu vagoneţii direct în mare. Victor Stoicovici trebuia să ştie în fiecare dimineaţă la „ora 8 şi 10 minute fix” câte vagoane a deşertat în mare fiecare societate, câtă ekrazită a fost folosită pentru detunări. La ora şaisprezece aceste date trebuiau trimise „cu trenul accelerat la ministrul de război din Viena”. Exploziile se făceau dimineaţa la ora 8 fix şi seara la 17, când se oprea şi circulaţia de pe şosea, la o depărtare de 2 km, şi până la ora 8,10 nimeni nu avea voie să se apropie de birou, minerii rămânând în adăposturile săpate în deal, de unde făceau detunările cu ajutorul curentului electric.


Familiile româneşti din Fiume

În orele libere familia lui se întâlnea cu alte familii româneşti din Fiume. Acolo se găsea „profesorul Nicoară, căsătorit cu o italiancă” şi avea copii la liceul de stat; mai era un alt profesor, la şcoala comercială, un funcţionar la vamă, necăsătorit, trei factori poştali. „Pe unul îl chema Moise, altul Ardeleanu, iar pe al treilea l-am uitat, apoi era la marină un ofiţer-căpitan Sandor din Viştea, care era şi profesor la Academia de Marină Regală”. La magazinul lui Degan aceştia aveau un fel de Casino, unde primeau ziare româneşti, se citeau informaţii din ţară şi din Vechiul Regat. „La Degan se întâlneau toţi românii, care veneau fie din Ardeal, fie din Vechiul Regat, deoarece îl cunoşteau din ziarele româneşti, care cu drag îi publicau reclamele sale”. Degan le oferea, prin reclama cafelei, şi servicii celor care călătoreau spre Italia, ori în alte locuri, trecând prin Fiume. „Îi călăuzea prin Fiume, Abbazia, fără nici un interes material, şi veneau mulţi români, foarte mulţi, apoi Degan îi conducea la port, le procura bilete de călătorie şi era un bun «cicerone», apoi la el la magazin întâlneam români cu care petreceam ore plăcute. Veneau şi marinari români, care aveau trecere prin Fiume”.
Între timp, Degan se căsătorise cu Valeria. Într-o zi ploioasă a dat, în magazinul lui Degan, de mai mulţi români din Fiume, care vorbeau chiar despre el fiindcă „eram singurul capitalist, cu 6.000 de lire la Banca Comercială”. De la aceştia a aflat că a trecut pe la Degan un român, chelner în port, George Stanciu, care vorbea vreo 12 limbi şi care i se plângea lui Degan şi „domnilor profesori” că nu avea banii necesari – vreo 4.000-5.000 lire – pentru că berăria „Apollo”, vis-a-vis de gară, era de vânzare, deoarece proprietarul,  evreul Grunfeld „a falsificat ceva paşapoarte pentru mai mulţi evrei din Budapesta, care au fraudat sume importante de la bănci şi le-a dat o mână de ajutor să treacă în America. Acum îl urmăresc şi se grăbea să vândă cu orice preţ restaurantul, care era ca o farmacie” şi îi adusese în doar 5 ani sute de mii de coroane-aur. Între timp a venit şi Elena cu Valeria, şi Stanciu a făcut iar apologia restaurantului, pentru care Grunfeld primise doar cu câteva luni mai înainte 50.000 coroane, dar atunci nu era de vânzare, fiindcă nu trebuia să fugă din ţară.
Familia Stoicovici cumpără restaurantul de pe Corso, de lângă Fabrica de tutun, Academia Maritimă Militară şi parc, unde „era un vad bun” fiindcă vindea bere „Kobanya”, de reclamă („dopel maltz”), care nu se mai găsea decât la ei şi la berăria „Gambrinus” din port. Era o afacere bună: restaurantul era pe numele Elenei, iar şef al localului a fost numit George Stanciu, care „lucra cu o repeziciune nemaipomenită” şi îi plătea proprietarului ceea ce i se cuvenea, conform contractului. În afară de bere vindeau vin italian, dalmatin, grec, din Ungaria, din localităţi din jurul oraşului Fiume. Butoaiele cu vin, după ce se plătea vama, erau sigilate, în aşa fel încât băutura să nu poată fi falsificată. Sigiliile se controlau tot a doua zi şi atunci butoaielor li se puneau alte sigilii. La rândul ei, berea i se încredinţa numai proprietarului restaurantului, aşa cum era ordinul de la magazinul „Solgari sorfozde”, care avea în Fiume un mare depozit. Din Fiume se exportau zilnic 10-20 vagoane de bere, în Italia, Grecia, Turcia, Spania, Egipt. Doar în prima lună, datorită vânzărilor bune, „am scos jumătate din preţul restaurantului”; atunci a avut o bună ofertă de a-l vinde unui croat pe 25.000 coroane (care valorau cam cât o casă cu etaj cu 6-7 apartamente!), dar Elena s-a împotrivit.
Pe când se părea că lucrurile mergeau cât se poate de bine, autorul povesteşte că a primit un telefon de la societatea Ganz-Danubius şi chemat urgent acasă: în faţa restaurantului era multă lume, iar George era beat, „bolborosea pe un scaun”, pierduse vreo 500 lire! Un adevărat scandal! Seara George s-a trezit şi „s-a pus în genunchi şi s-a rugat să-l iertăm. N-am avut încotro, neavând alt om de încredere la îndemână şi a trebuit să-l iert”. Dar „comedia” s-a repetat, iar după vreo 2-3 săptămâni, acesta a dispărut două zile, după care s-a întors şi a spus: „D-le Stoicovici, îmi pare rău de purtarea mea (...) Vă rog alungaţi-mă ca pe un câine, că altă soartă nu merit. (...) Am avut în Bucureşti, în Sinaia şi Braşov localurile mele proprii, o nevastă bună şi harnică, cu avere, dar am prădat-o şi pe ea şi la urmă m-a părăsit. Am fost chelner şef la vagon-lit, dar şi de acolo m-au alungat din pricina beţiei, am fost chelner pe vapoare franceze, engleze, m-au apreciat (...) dar când mă îmbăt, apoi 2-3 zile nu mă mai las de patima urâtă ce-o am. (...) Cerându-vă iertare, plec pe un vapor să uit murdăria ce v-am cauzat-o”.
Înlocuirea acestuia cu un neamţ „obraznic”, care „tăia buzunarele clienţilor”, a dus la pierderea prestigiului şi la nevoia de a vinde restaurantul, după ce a încercat să-l gestioneze împreună cu soţia, timp de mai bine de un an. Au trecut pe acolo „toţi românii din Ardeal sau din Vechiul Regat, am făcut multe cunoştinţe, ba au trecut pe acolo şi vreo câteva licee cu elevi care făceau excursii prin Italia. I-am găzduit bine şi i-am ocrotit să nu fie prădaţi de hamali şi de alte persoane dubioase. Îi conduceam la Terzato la castelul în ruine, care e pe un vârf de deal în Susak”. Unul dintre cei mai asidui vizitatori era un român din Viena, Roşca (stabilit ulterior la Cluj), care era comis-voiajorul unei fabrici de armament din Tirolul atunci în întregime austriac şi călătorea de 6-7 ori pe an prin Dalmaţia, Grecia, Muntenegru, Italia.
Tot acolo, în vara anului 1910 avea să îi cunoască şi pe trei tineri din Vechiul Regat, Athanasiu[7], viitorul diplomat Antohi, şi pe Mateescu[8], care au insistat să vândă localul şi să viziteze Italia, şi, mai ales, Milano, unde aceştia studiau. Dar, pe moment, lucrul acesta era destul de greu de realizat fiindcă băiatul cel mare, Victor-Aurel (zis Lelu), trebuia să meargă la şcoală. De aceea l-a înscris la Şcoala Primară Italiană, la domnişoara Gothardi pe care a şi frecventat-o timp de doi ani.
Tot la Fiume erau căutaţi adesea de o profesoară italiană, doamna Pascu, împreună cu cele două fetiţe (avute de la Pascu, acesta fusese funcţionar superior la Poşta din Fiume şi era fratele mamei lui August Degan. Era originar din  Dobra, judeţul Hunedoara), şi încă două fete din Ardeal Eugenia (Jeni) Cherea (reîntâlnită apoi în Arad) şi M. Popovici (fiica preotului din Cernei) care locuiau în gazdă la doamna Pascu. Destul de des veneau la ei sora lui Degan, apoi mama Valeriei (care între timp a avut 2 copii) şi sora ei, Mathilda. O dată au avut-o în vizită pe Sofia, sora Elenei.
Dar nu toate cunoştinţele erau de calitate: la un moment dat, unul dintre frecventatorii localului, un tânăr din Sibiu, „care era contabil la o bancă dintr-o comună mai mărişoară”, se plângea că nu-i ajungeau banii, aşa că l-a angajat la local. Dar, peste vreo 2 luni aveau să afle de la alţii că noaptea, după ce se închidea localul, acesta „îşi aducea amanta şi toată noaptea se plimba cu aceste fete în trăsură, frecventând alte localuri pe banii mei”.
„Scârbit” peste măsură, s-a hotărât să vândă berăria pentru 7.000 coroane, unui cumpărător sârb; la fel a făcut şi cu mobila (vândută cu preţul de cumpărare tot prin intermediul lui Giuseppe Conte) şi au aşteptat data de 20 iunie pentru ca Lelu să termine şcoala; apoi, la insistenţa cunoscuţilor „mai ales a unui pictor, artist din Vechiul Regat, Bazovan” s-au hotărât să viziteze Italia. Bazovan (care studiase la Roma) i-a scris imediat doamnei şi dlui Castelli (avocat în Roma), la care locuise, şi pe care i-a rugat să-i găzduiască şi pe ardelenii hotărâţi să părăsească Fiume, spre a ajunge cu vaporul la Ancona.

Ştefan Damian
(nr. 11, noiembrie 2012, anul II)

NOTE

1. Ştefan Cicio-Pop (1865-1934), avocat, om politic, deputat în Parlamentul de la Budapesta, membru al Consiliului Dirigent din Transilvania, ministru, preşedinte al Camerei Deputaţilor din Bucureşti (1928-1931 şi 1932-1933).
2. Aurel Vlad (1875-1953), avocat, deputat român în Parlamentul de la Budapesta din partea Partidului Naţional Român, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, unul dintre fondatorii P.N.Ţ., fost ministru al Finanţelor, al Cultelor la Bucureşti.
3. Vasile Goldiş (1872-1934), absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie al Universităţii din Budapesta şi Viena, deputat de Radna în Parlamentul budapestan, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, preşedinte al P.N.Ţ.
4. Iuliu Maniu (1853-1953),  avocat în Blaj, deputat în Parlamentul de la Budapesta, membru al Marelui Sfat Naţional Român ales la Alba Iulia, deputat, ministru şi în mai multe rânduri prim-ministru la Bucureşti, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc
5. Al. Vaida - Voievod (1872-1950), membru al Partidului Naţional Român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, preşedinte al al P.N.Ţ., ministru şi prim-ministru al României.
6. Ştefan Rozvan, avocat în Blaj, deputat la Budapesta, membru al Marelui Sfat Naţional Român ales la Alba Iulia la 1 decembrie 1918.
7. Viitor solist la Opera Română din Bucureşti, mort în 1938.
8. Poate G.G. Mateescu, viitorul director al Şcolii Române din Roma între anii 1927-1929.