Liviu Rebreanu, Italia şi italienii - Orizonturi culturale italo-române

Liviu Rebreanu, Italia şi italienii

Unul dintre aspectele vieţii lui Liviu Rebreanu, cel de călător prin spaţiul geografic şi spiritual al Italiei, al civilizaţiei şi al culturii ei, nu a atras atenţia deosebită a cercetătorilor vieţii şi operei sale, chiar dacă spiritualitatea peninsulară a avut un loc însemnat în viaţa şi activitatea romancierului român. În Metropole, dar şi în Jurnal [1], Alte Jurnale [2], În lumina lămpii şi foarte arareori în Caiete [3], avem posibilitatea să urmărim îndeaproape ceea ce credea Rebreanu despre Italia şi italieni şi să observăm interesul constant acordat acestora. Rebreanu trăise împreună cu locuitorii anumitor provincii italiene în acelaşi Imperiu multinaţional Austro-Ungar şi face referinţă încă de timpuriu nu la aceştia, ci la anumiţi scriitori italieni [4]. Dar, transferul la Bucureşti şi demnităţile pe care le-a obţinut la începutul deceniului trei şi în cel următor, l-au pus în situaţia fie de a avea oaspeţi italieni, invitaţi ai Societăţii Scriitorilor Români (este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români în 1925), ai Teatrului Naţional Bucureşti la a cărei direcţie s-a aflat, fie în cea de director general al teatrelor din România (noiembrie 1929), de director al „Educaţiei Poporului” (1930, de unde demisionează în 9 ianuarie 1931) din cadrul Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, ori în legătură cu funcţia de cenzor în Comisia de filme ş.a., fie să călătorească în spaţiile italiene, cu familia sau în fruntea unor delegaţii de scriitori români, ocazie cu care i s-au luat interviuri (mai ales după publicarea primelor traduceri din opera sa în Peninsulă [5]).

Despre călătoria la Roma din 1927

Iată-l, aşadar, amintindu-şi cum călătorise la Roma în ultima parte a lunii mai 1927, într-una dintre cele trei mari metropole ale epocii care îl interesau şi care i se ofereau cunoaşterii, alături de Berlin şi de Paris[6], împreună cu alţi scriitori români, pentru un Congres internaţional al PEN Clubului. Oraşul îi atrăsese atenţia, fiindcă Roma nu putea să nu îl impresioneze pe cel care trăise în cultul lui Coşbuc (la rândul său îndrăgostit de peninsulă şi, mai ales, de poezia lui Dante şi Carducci), convins, totuşi, că mai important decât ceea ce îi oferea priveliştea, oricât de interesantă şi râvnită era aceasta, era omul, cu vitalitatea şi abnegaţia sa: „Natura în sine nu e nici frumoasă, nici urâtă, nici măcar interesantă. Numai sufletul omului îi împrumută viaţă” [7]. Spre deosebire de celelalte două capitale europene, Roma i se pare de o vervă şi o vitalitate extraordinară, peste tot se simte un suflu înnoitor, abil dirijat spre împlinirea unor idealuri ale fascismului, care i se relevă ca având în ele ceva demiurgic. De altfel, întreaga ţară i se prezintă şi este percepută astfel, mai ales că după o călătorie obositoare prin noua Iugoslavie (pe care nu o percepe decât în negativ), ajunge în Triestul care i se pare un port al salvării, aparţinând unei lumi noi, pe care „O respiri, o simţi, o trăieşti”. (p. 108). Întâlnirea cu noile realităţi italiene, reprezentate de primul miliţian fascist, i se pare benefică, eliberatoare, după marasmul orelor petrecute în noul stat sârbesc: „Primul contact, prima victorie. Ai sentimentul ocrotirei, al siguranţei. E primul şi cel mai important lucru ce trebuie să ţi-l ofere o organizaţie de stat”. (p. 109).
Peisajul italian armonios din Emilia Romagna îi trezeşte încântarea şi îi aminteşte de Goethe şi de călătoria acestuia pe aceleaşi meleaguri, la a cărei „perfecţionare” au luat parte nu doar muritorii, „ci însuşi Dumnezeu atotputernicul” (p. 114). Armonia desăvârşită, care nu se mai găseşte nicăieri în lume, îi trezeşte sentimentul eternităţii şi al civilizaţiei desăvârşite, lucrare a spiritului latin într-o atare măsură încât influenţa acestuia se poate compara cu influenţa exercitată de creştinism asupra lumii civilizate. Asemenea spiritului latin care s-a impus în Italia, şi pe tărâmurile noastre s-a impus tot spiritul latin, care, „împotriva tuturor vicisitudinilor istoriei, s-a putut desvolta necontenit” (p. 115) şi îşi demonstrează puterile în urmaşii actuali ai latinilor răsăriteni. Este, totuşi, deplâns faptul că „La noi n-a putut fi vorba despre continuitate creatoare latină. Sămânţa spirituală a Romei nici n-a apucat bine să rodească şi colonia a rămas în voia soartei. Peste opera de civilizaţie latină s-au năpustit distrugerile barbare în valuri atât de dese încât n-a mai fost răgaz de refacere, nici măcar de respiraţie. (…) Nimic trainic nu s-a putut ridica; ruinele aşezărilor latine au fost înmormântate în straturi groase de bălării. S-a uitat, după multe veacuri de sălbăticie, până şi amintirea Romei. Şi totuşi, îndată ce vânturile vremilor s-au potolit puţin, spiritul etern latin s-a înălţat din amorţeală, pornind la o viaţă nouă, entuziastă, ca şi când ar fi încercat să răscumpere ce a pierdut în lungul timp de întuneric”. (p. 115-116). Cu această credinţă de care se simte pătruns la fiecare pas şi pe fiecare pagină, Rebreanu străbate nu doar spaţiul geografic, ci, mai ales, noul spaţiu spiritual şi încearcă să îl raporteze la realităţile româneşti, când cu orgoliu, când cu amărăciune; este conştient că trebuie să facă acest lucru pentru că prin mâna scriitorului, a artei sale, se pot trezi din amorţire energiile aţipite de multă vreme, reprezentate tocmai de spiritul latin care, în Italia, „s-a întrupat şi nu mai are decât să urmeze o linie ascendentă demult trasată”, în timp ce noi „de-abia începem să construim pentru eternitate”. (p. 117).
În Roma, călătorul-reporter atent la tot ceea ce se prezintă interesului său din punct de vedere istoric, arhitectonic, uman, descoperă „capitala lumii”, „Oraşul Etern”, care de trei mii de ani este „centrul civilizaţiei”, fiindcă „Fără Roma nu mai poate fi cultură, nici ştiinţă, nici religie” (p. 120). Roma, pentru români, afirmă autorul, este Roma antică: „Ne ducem la Roma ca acasă, la casa părintească. Parcă de la Traian până azi nimic nu s-a schimbat.” (p. 143). Pornind la drum după ce a aflat „atâtea orori despre Italia fascistă”, este surprins acum că „Pământul italian a avut un răgaz mai mult decât milenar să-şi regenereze puterile creatoare” şi se întreabă, retoric, dacă „poporul italian altoitu-s'a cu destul sânge nou spre a putea renaşte la o nouă viaţă, spre a putea întemeia un nou imperiu, spre a putea relua conducerea lumii?” (p. 121). Este, desigur, o întrebare retorică dar care implică şi o aşteptare plină de nerăbdare.
Obişnuinţa cu Roma se realizează treptat, multitudinea de imagini suprapunându-se sau completându-se fără încetare. De fapt, este vorba despre mai multe dimensiuni ale oraşului – arhitectonica lui este mereu dublată de prezenţa unor persoane fizice şi, chiar, personalităţi care reţin atenţia scriitorului-reporter, căruia însoţitorul său roman îi comunică ştiri devenite deja un bun public, şi care contribuie la răspândirea mitului Ducelui, investit cu o aură aproape legendară: „- Uite, vezi hotelul cela mic, la dreapta?... Fereastra deschisă, la etajul al doilea?... Acolo au fost arestaţi conspiratorii care au vrut să suprime pe Duce deunăzi! Din fereastra deschisă aveau să tragă cu arma militară asupra lui în clipa când să iasă pe poarta palatului… Cincizeci de metri! Îl omorau cu siguranţă dacă n'ar fi fost împiedicaţi la timp!” (p. 123-124). Poziţia însoţitorului este foarte apropiată de cea a celor care îl urmează pe Duce în aventura în care începea să se implice. Înseşi restricţiile de circulaţie în zona în care este reşedinţa lui Mussolini („Pietoni [sic!] a sinistra”) i se par fireşti şi le justifică altfel decât printr-o explicaţie logică; mai degrabă ele s-ar datora salvării unui oraş plin de monumente istorice de cea mai mare importanţă, pe care autorul le descrie în puţine cuvinte, dar esenţiale, spre a servi drept ghid stradal şi, în acelaşi timp, cultural. Peste tot aude „imnul fascismului” care înflăcărează poporul lucrător: Giovinezza, giovinezza! Acesta are „o putere de fascinaţie care cucereşte chiar pe un străin. Exprimă parcă tinereţe şi biruinţă, – biruinţa tinereţei” (p. 125-126). Sub semnul acestei tinereţi i se pare călătorului nostru că trăieşte toată Italia, fiindcă „Fascismul a pus pretutindeni în frunte tinereţea, în toate posturile de luptă, de muncă şi de onoare”; este un imn care, fiind cântat de toată lumea, „începui să fredonez şi eu, în neştire: Giovinezza, giovinezza” (p. 127).

Despre propaganda pentru promovarea României în Italia

Şi aici, în oraşul de Tibru, patriotului Rebreanu i se pare că propaganda naţională face destul de puţin şi cu mijloace deloc adecvate pentru mai buna cunoaştere a ţării noastre, care, de când din mică a devenit mare, „e fatal să fie ţinta tuturor injuriilor” (p. 131). Propaganda se mărgineşte, în opinia lui, atunci când nu se referă la fapte politice, să convingă lumea cu bogăţiile ţării, dar lucrul acesta nu este relevant, fiindcă bogăţii au „mai toate coloniile”. O ţară şi valoarea ei se măsoară „după elementul omenesc, şi deci sufletesc, nu după numărul sondelor petrolifere în funcţiune” (p. 131). În acest context, determinat de calitatea umană şi de dimensiunea implicării fiecăruia în efortul colectiv, „un Titulescu, un Enescu sau un Iorga, numai prin cuprinsul sufletesc al personalităţii lor, înseamnă pentru România cea mai preţioasă propagandă”. (p. 131). Aşadar, pentru a se cunoaşte mai bine o ţară, un popor, se impune un contact personal permanent între locuitorii ei şi cei ai altor naţiuni, fiindcă: „Omul e dispus să-şi generalizeze părerile. Ungurii mai cu seamă au ştiut totdeauna să tragă mari foloase de pe urma acestui fel de propagandă. Din nenorocire noi tocmai în privinţa aceasta sântem într'o inferioritate dureroasă. Românul pare a nu fi în stare să-şi lase acasă certurile, bârfelile, rufele murdare” (p. 131-132).
În acelaşi timp susţine ideea că întru o mai adecvată reprezentare a importanţei României trebuie să colaboreze toate forţele sale, lucru care nu este încă rezolvat: „Iată de ce se poate repeta întrebarea: ce face armata de consilieri, secretari, ataşaţi, cancelari, miniştri şi cum se vor mai fi numind reprezentanţii foarte diverşi ai statului român în străinătate? Organizează numai intrigile cu cei de la centru? Iau oare numai lecţii de dansuri moderne sau se perfecţionează în bridge şi mah-jong? Umblă poate să se însoare cu vre-o străină bogată şi nobilă? Sau se mulţumesc să mânjească hârtii cu multe rapoarte stereotipice şi la date fixe?...” (p. 133). Pentru Rebreanu este evident că nici aceste activităţi mondene, nici altele, precum participările la ceaiuri, banchete, serate, nu aduc foloase ţării. Nu le aduc fiindcă aceşti reprezentanţi oficiali se remarcă printr-un „vid sufletesc”, „un vid atât de cumplit că omului nu-i rămâne decât neîncredere faţă de o ţară producătoare de asemenea reprezentanţi” (p. 134).
Poate în contrast cu ceea ce fac reprezentanţii ministerelor româneşti în străinătate, într-un alt episod Rebreanu ne relatează ceea ce a văzut şi trăit la o recepţie oferită de guvernatorul Romei, în sala dei Capitani din Palazzo dei Conservatori, unde au fost întâmpinaţi de către oficialităţile italiene care i-au invitat imediat în sala Oraţiilor şi Curiaţilor unde au fost ascultate două discursuri, după care s-a vizitat Muzeul din acelaşi palat unde, în cele şapte săli dedicate muzeului, le-au fost prezentate nişte „rămăşiţe de artă din grădinile lui Mecena” (p. 141), blocuri de piatră din templul lui Jupiter de pe Capitoliu, s-a contemplat planul Romei antice şi, apoi, în Sala della Lupa vederii lor li s-a înfăţişat faimoasa statuie a lupoaicei etrusce… Pe o terasă, „cu o privelişte încântătoare asupra oraşului etern” (p. 141) se oferă o gustare, pe nişte mese ascunse printre boschete, în timp ce o orchestră interpretează cântece, iar vizitatorii savurează… pauzele.
Drumurile romane, în tovărăşia profesorului roman, îl conduc de la templele antice, la Coloseum, la cele şapte biserici sfinte ale Romei, unde poate medita asupra creştinismului, care „a înfrumuseţat viaţa omului cu speranţa nemuririi care a egalizat sufleteşte pe toţi. Acum speranţa nu mai ajunge omenirei. Visuri noui se ridică la orizont anunţând o omenire nouă într'o lume nouă cu idealuri noui”. (p. 151). Aceste idealuri îl împing pe romanul secolului XX să petreacă şi să-i împrumute oraşului „o înfăţişare de febrilitate, de vioiciune, de intensitate” (p. 159) şi să se refuze „viţiului” şi „risipei”, chefului public „care scandalizează şi degradează”. Lipsind libertatea „absolută” de la Berlin, la Roma nu deranjează decât „sgomotul infernal pe care-l fac automobiliştii. Numai şoferii bucureşteni sânt atât de gălăgioşi ca romanii. Ca şi la noi, clacsoanele şi trompetele scoală noaptea din somn pe cetăţenii paşnici, iar ambalarea motoarelor constituie o întrecere sportivă nocturnă de mare favoare în standurile de taxiuri la Roma, întocmai ca la Bucureşti” (p. 160).

Consideraţii asupra fascismului

Peste tot se simte prezenţa unei structuri de putere care canalizează eforturile naţiunii, aşa încât conceptul de dolce farniente, devenit un atribut peiorativ până de curând mai ales datorită poeţilor romantici care nu vedeau acolo decât ruine iar în poporul italian „un fel de paznic” al trecutului („Mi s-a părut totdeauna o injurie pentru poporul italian, să fie privit aşa, şi o aspră nedreptate” – p. 163), a devenit „un articol de export, strict interzis pentru consumul intern” (p. 166). Înnoirea sufletească la care se referă scriitorul român se datorează, evident, fascismului, care „pare un fluid mistic care pluteşte în văzduhul Italiei, care respiră din pământul italian, o energie nouă, atotputernică, atotcuceritoare” (p. 167). Rebreanu este încântat de faptul că fascismul nu poate avea duşmani totali nici în „proscrişi” pentru că „nu pot exista duşmani ai aerului sau ai apei fără de care nu e viaţă” (p. 167). I se conferă fascismului identitatea de „formidabil elan creator”, care prin sublinieri energice „poate construi opere viguroase” şi nu poate fi considerat drept un „sistem alcătuit savant, rigid, implacabil, ca comunismul de pildă” (p. 168). „Libertatea disciplinată” impusă de fascism este o trăsătură a democraţiei, realizată doar în Anglia şi, bineînţeles, în Italia, şi ea presupune o supunere în faţa legilor şi a ordinelor, dar nu din constrângere, ci din convingere, pentru a contribui la propăşirea ţării şi a naţiunii, reînviind conştiinţa naţională, „mândria italianului de a fi italian”, oferind tinerilor posibilitatea să se afirme prin muncă şi dedicaţie. Fascismul, constată el, rămâne „un articol de consumaţie internă” (p. 171). fiind o emanaţie a spiritului italian, care spirit izvorăşte direct din specific „atunci când apare geniul capabil să-l exprime, să-i dea aripi, să-l îndrumeze” (p. 171). Evident, acest geniu care a făcut „minunea” este Ducele însuşi, a cărui figură este arhicunoscută în lumea întreagă: „În Italia ochii lui energici te urmăresc pretutindeni, obsedanţi, poruncitori şi scrutători ca ai unui zeu adorat şi temut”. (p. 173).

Despre întâlnirea cu Mussolini

Pe regele Italiei, Rebreanu avea să-l vadă într-una din zilele petrecute la Roma, împreună cu doar jumătate dintre congresişti (ceilalţi nu s-au arătat la primire), dar, tot el le caută scuza că „un rege e ceva mai mult sau mai puţin normal” (p. 175). Dar la primirea la Mussolini, la Palazzo Chigi, nu a lipsit nimeni, chiar dacă aşteptarea s-a prelungit peste ora stabilită şi adversarii Ducelui şi ai regimului său au avut prilejul să-l ia în zeflemea, în timp ce gazdele îi apărau reputaţia cu cuvinte meşteşugite şi zâmbete de circumstanţă. În sfârşit, Mussolini a apărut şi congresiştii i-au fost prezentaţi de „Un scriitor italian, prieten personal al Ducelui”, care şi-a încheiat misiunea cu salutul roman. Robert de Flers, reprezentantul congresiştilor, l-a salutat pe Mussolini în numele scriitorilor: acesta i s-a părut lui Rebreanu „când o fiinţă supranaturală, când un actor care joacă superb un rol ce-i merge ca mănuşa, când o simplă păpuşă măiastră zămislită miraculos din acumularea energiei şi voinţei a patruzeci de milioane de oameni” (p. 177). În răspunsul său, Mussolini „nu spune lucruri mari, desigur nici nu vrea. Un răspuns amabil la un omagiu amabil. Dar acest om, orice ar spune, farmecă, convinge şi cucereşte”. (p. 179). Îi sunt prezentate delegaţiile. Pe urmă scriitorul român A. de Herz îi solicită un autograf: „Şi Ducele iscăleşte mereu, resemnat”, sub privirile iscoditoare ale autorului nostru care, la final, observă, fără să mai expliciteze că: „Pe masa de lucru acum se poate vedea bine singura ei podoabă, fotografia. E a generalului Averescu”. (p. 180).
În Villa Borghese, la un banchet oferit congresiştilor, află de la un tânăr scriitor italian că viaţa lui Mussolini „e comoara noastră cea mai scumpă” (p. 191), fiindcă „revoluţia noastră e personificată în Ducele nostru” (p. 191), şi ascultă o mulţime de alte cuvinte de apreciere ale acestuia pentru Conducătorul statului, care a reuşit să impună ca „Peste atotputernicia eului” să se „ridice imperativul colectivului noi” (p. 193), fiindcă individul este un mijloc prin care se împlineşte colectivitatea, naţiunea. Văzându-l vorbind atât de pătimaş, scriitorul român, încă nesigur, aşteaptă un răspuns mai liniştitor pentru frământările care îl încearcă mereu şi, într-un târziu, are convingerea că: „Cu Ducele e siguranţa în victorie. Fără el ar fi numai speranţa” (p.194).
Şi astfel, cu această convingere, delegaţia de scriitori români părăseşte Roma, dar „Duhul Omului de la Roma însă merge cu noi, pretutindeni. Ochiul lui e peste tot. Trenul trece cu precizie matematică prin gări, întâmpinat de funcţionari corecţi şi zeloşi. Ordinea domneşte suverană, ocrotitoare, liniştitoare”. (p. 195).
Ajunşi la Veneţia, pe o zi ploioasă, românii vor descoperi o altă faţetă a Italiei: „Barca înaintează în apa murdară, leşiatică a canalului, în care mereu ies la iveală resturi de bucătărie, mortăciuni, gunoaie. Dosul caselor arată de asemenea numai ziduri mucigăite, sfori cu rufe zdrenţoase, oameni mohorâţi…” (p. 196). De-abia pe la amiază, când se mai înseninează, vor avea posibilitatea, în San Marco, să revadă „înfăţişarea visată” a Veneţiei şi să regăsească, la gară, „feţele vesele, în haine de sărbătoare” ale unei procesiuni de elevi, „cu drapelul desfăşurat. Sutele de glasuri tinere cântă şi cântecul umple uriaşa boltă: Giovinezza, giovinezza / Primavera di bellezza…”.

Personalităţi italiene descrise în Jurnal

Relaţiile cu Italia se vor întări în anii următori. Convins de nevoia unei mai bune propagande româneşti peste hotare, Rebreanu a ajutat şi la înfiinţarea Casei române de la Veneţia, după cum afirmă el însuşi: „Chestia Casei române din Veneţia, cu complicaţiile ei. Trebuie să văd pe Maniu pentru salvare Iorga”[8].
Iniţiat în mai multe etape „cu gândul să-mi spun aici tot ce am pe inimă şi-n suflet – o spovedanie pentru mine însumi care altfel n-ar fi posibilă”[9], Jurnalul, sau, mai degrabă, Jurnalele în stilul adeseori extrem de lapidar, caracteristic numai aici autorului – cuprinde informaţii utile despre personalităţi şi locuri italiene, reflecţii despre cultura peninsulară mai veche sau contemporană, interesul nedeghizat al autorului pentru multitudinea de feţe ale culturii şi civilizaţiei italiene fiind extrem de elocvent. La aceasta au contribuit şi alianţele politice de moment ale României sau ale altor ţări, interesele pe care conducerea statului român le avea pe lângă conducătorii italieni în epoca dintre cele două războaie mondiale, interese în care erau implicate, pentru o bună propagandă, marile forţe intelectuale ale României de atunci.
Încă din 1923, Alexandru Marcu şi Giovanni Cecchini publicau în revista „Il Concilio”, schiţa lui Rebreanu Il disertore; în postura de director la „Mişcarea literară”, Rebreanu publică articolul lui Marcu intitulat Schiţă fugară a vieţii lui Dante în anul 1925.
La Bucureşti, în anii pe care îi aminteam, ani extrem de agitaţi fiindcă de-abia se terminase Primul război mondial care acaparase interesul lui Rebreanu inclusiv prin prisma suferinţelor propriei familii, determinându-l să-l reconstituie epic: („Dar pentru mine P.[ădurea].S.[pînzuraţilor] nu e o carte de război, ci de suflet”.[10]) şi se pregătea deja o nouă conflagraţie odată cu ciuntirea ţării. La Bucureşti, aşadar, funcţiona Institutul de Cultură Italiană, cu care Rebreanu colaborase, prin directorii acestuia, profesorul şi fondatorul lui, Ramiro Ortiz (profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române, apoi profesor la Universitatea din Padova) cu diferite prilejuri, cum ar fi cel din 31 august 1933, când, cu ocazia plecării definitive a acestuia în Italia, oficialităţile române au organizat în cinstea lui o masă, la „Eldorado”, masă la care Liviu Rebreanu a luat parte: a fost o masă pe care a considerat-o că „a reuşit foarte bine”, apoi cu succesorul acestuia, Bruno Manzoni. De altfel, încă din 1923, Rebreanu primise pentru Pădurea Spânzuraţilor: „Felicitări mari de la Ramiro Ortiz” [11], pe care îl întâlnise la Capşa. Era, de asemenea, invitat la Legaţia italiană, în cadrul diferitelor primiri. Un asemenea lucru va nota, lapidar, în data de 12 mai 1930: „Ieri am fost la Legaţia italiană, recepţia pentru Marinetti”. Filippo Tommaso Marinetti, fondatorul futurismului încă din 1909 (1876-1944), venise în România la invitaţia Asociaţiei culturale italo-române şi făcuse o călătorie în mai multe localităţi din ţară. Oficialităţile se manifestaseră foarte culante cu el, ştiindu-l apropiat de „ducele” Mussolini, căruia putea să-i povestească lucruri sensibile despre noi. Prin ţară, Marinetti fusese însoţit de Alexandru Marcu (1894-1955), unul dintre italieniştii cei mai interesaţi la adâncirea relaţiilor dintre cele două culturi, şi care publicase, împreună cu Rebreanu, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga ş.a. în volumul omagial Latinitas, cu ocazia Congresului Presei Latine care s-a ţinut la Bucureşti în octombrie 1927. Aici, Liviu Rebreanu va publica articolul Două latinităţi, un fragment din articolul Roma (ulterior inclus în vol. Metropole, 1931), în care turnase amintiri din vizita făcută în capitala Italiei cu un grup de scriitori de nu multă vreme. Dar italieni de renume avea să întâlnească în numeroase ocazii: astfel, la Oslo, cu ocazia centenarului Ibsen, unde Italia era reprezentată de criticul şi istoricul dramatic Silvio d'Amico (profesor la Universitatea din Roma, 1887-1955), Dino Rocca (preşedinte al Societăţii Scriitorilor Italieni) şi Renato Simoni (ziarist la „Corriere della Sera” – Milano), precum şi în timpul vizitei la Madrid, în mai 1929, pentru Congresul scriitorilor care se ţinea în capitala Spaniei, când îl întâlneşte pe compozitorul Pietro Mascagni (1863-1945) sau pe ziaristul şi omul de teatru Luigi Chiarelli (1884-1945). Cu Mascagni avea să se mai întâlnească, simpatia fiind reciprocă.
În calitate de director al Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu a pus la punct drama istorică O sută de zile de Benito Mussolini (1883-1945) şi Gioacchino Forzano (1884-1970), pe care i-o dăduse gazetarul de la „Viitorul”, apoi director al Teatrului Naţional, Alexandru Mavrodi (1881-1934), dramă care va vedea lumina rampei în stagiunea 1933-1934, cu titlul Napoleon. În 16 mai 1931 notează: „Aseară am avut o masă la «Cina» cu Angioletti[12], directorul revistei «Italia letteraria» [13], în al cărei ultim număr a apărut un mic studiu asupra mea, cu fotografie. E un om tînăr, simpatic, modest. A ţinut o conferinţă, şi va mai ţine una. Au participat vreo 12 inşi”.
Frământările din Europa şi Africa din 1936 au fost urmărite îndeaproape de Rebreanu. Deşi ferm convins, la împlinirea vârstei de 50 ani, că generaţia sa nu va mai cunoaşte un alt război mondial (lucru de care fostul ofiţer se înşela amarnic), priveşte „cu toată atenţia la conflictul dintre Germania şi Abisinia. Ca orice român – spune într-un interviu acordat lui Liviu Floda, publicat în «Adevărul», XLIX, nr. 15910, 28 nov. 1935, p. 3, nu pot, desigur, să mă ridic în contra Italiei şi s-o condamn în întregime. Pot spune chiar că simpatia mea pentru Italia şi italieni n-a diminuat cu nimic de cînd cu războiul, tot aşa după cum nu mă pot opri de-a spune că teza şi argumentele italiene sunt catastrofale. Chestia cu „civilizarea sălbatecilor” este cât se poate de dăunătoare şi nu cred să existe un singur spirit luminat care să o aprobe. Or fi avînd dreptul italienii la noi teritorii. Nimeni nu-i poate opri din socotelile lor, dar îi poate opri din a mai invoca argumente pe cât de copilăreşti, pe atît de periculoase pentru tot restul lumii”. [14]
Evenimentele politice deosebite, cum a fost izbucnirea celui de-al doilea război prin atacarea Poloniei (1 septembrie 1939, moment consemnat pasager în Jurnalul de la vie) [15] şi, peste câteva zile, intrarea în luptă a Franţei şi Angliei, îl face să reflecteze asupra rolului Italiei şi a rostului său mediatic, ei revenindu-i rolul de a organiza o conferinţă „care să reglementeze pe baze drepte o pace care să fie acceptată realmente de toţi. (…) O asemenea conferinţă, adică fără învinşi şi învingători, la care să participe toate marile puteri, fără ură şi părtinire, chiar dacă n-au participat la război, ar putea face o operă acceptabilă pentru toţi. Evident ar trebui să se redea coloniile Germaniei, ca să poată avea spaţiu de viaţă şi să nu mai tulbure Europa, de asemenea Italiei…”[16].
Conferinţele şi congresele erau şi atunci un bun prilej de propagandă a propriei culturi, de socializare dar şi de bârfe şi observaţii răutăcioase. O astfel de conferinţă îi va scăpa lui Rebreanu, deşi era ţinută de o persoană pe care o cunoscuse deja şi voise să participe la ea. Iată ce consemnează în 6 decembrie 1934: „În acest răstimp mi-a telefonat Chefner că vrea să mă vază mâine dim. şi Manzoni, directorul Institutului italian de cultură, care mă invită la conferinţa lui Silvio D'Amico”, pentru ca peste o zi să afirme: „La 6,3/4 plec la Institutul italian pentru conferinţa lui Silvio d'Amico. Am ajuns prea târziu şi sala fiind prea plină am renunţat, lăsând o carte de vizită”. [17]
La Weimar, în 25 martie 1942 avea să-l întâlnească, printre alţii, pe Giovanni Papini, autorul romanului Gog, şi al celebrului Un om sfârşit: „La 7 seara a fost adevărata masă de cunoaştere. Într-un salon special s-a servit o masă bună. Între alţii erau de faţă Papini, interesant, foarte miop, abia vede, mi-a vorbit cu drag despre România, şi Al. Marcu [, - n.n.] mi-a dat adresa, ca să-i trimit exemplare din Gog în româneşte; a venit cu ginerele său care-i serveşte de călăuză şi interpret, căci nu vorbeşte nemţeşte; are 62 ani, 2 fete măritate, 5 nepoţi: se plânge că o duce greu: îmi spune că lucrează la o operă importantă, despre care nu vrea să dea amănunte: ca academician primeşte 3.000, cu reduceri 2.500 lire lunar, plus gratuitate pe trenuri şi 600 lire de şedinţă. Ginerele său, un fel de Radu, poliglot şi simpatic (…)”.[18] Atmosfera de cordialitate instaurată în cadrul întâlnirii care trebuia să stabilească şi să adopte statutul unei Societăţi a scriitorilor europeni, diferită de Pen-Club, s-a păstrat şi în ziua următoare, înainte de despărţire: „Papini trebuie să plece. O cuvântare scurtă, simpatică, pentru despărţire. (…) La despărţire şi el, şi ginerele său, mă poftesc să-i vizitez când voi merge în Italia: Papini aşteaptă să vie la noi şi salută pe Marcu” [19]. Desigur, peste câtva timp, după marile cedări teritoriale ale României din 1940, Liviu Rebreanu avea să facă adesea afirmaţia: „Ardealul nu se discută. E jalea noastră cea mare, care s-a închis sub lacăt greu în inimile noastre”. [20]
În acelaşi spirit sunt şi amintirile din Croaţia, înregistrate sub sigla „Sâmbătă, 21 martie [1942 Zagreb]: „Situaţia din Croaţia nu pare deloc consolidată. (…) Mai ales în Bosnia e gravă situaţia. Italienii au în ţară 200.000 soldaţi, care ar avea menirea să cureţe pe revoluţionari (cetnici şi comunişti - n.n.) şi rămăşiţele armatelor sârbeşti ascunse prin munţi şi sprijinite de anume populaţie. Italienii însă se cruţă şi paradează prin oraşe”. [21]

Despre călătoria în Italia din 1942: Veneţia, Milano, Genova, Livorno

Între 10 octombrie – 1 noiembrie 1942, Rebreanu întreprinde cu un grup de scriitori români, printre care se afla şi George Sbârcea[22], o călătorie pentru a susţine conferinţe, la Berlin-Weimar şi în Italia. În ziua de 11 octombrie se afla la Veneţia: „Aici, la Veneţia, vizităm azi la 10 dim(ineaţa) Şcoala prenavală Gil, apoi la 11 Casa Română, unde ni se oferă un aperitiv de către dra Potop împreună cu Munteanu-Râmnic venit anume de la Milano. (…) Casa Română merită tot interesul şi va trebui să vorbesc la Bucureşti pentru ea. La întoarcere de la Casa Română - unde am primit scrisoare de la Isopescu - ne-am abătut pe la expoziţia croată, care se deschisese ieri: folclor şi propagandă”. [23] Vizita în Veneţia, la Palatul Dogilor, la cafeneaua „Florian”, masa la restaurantul „La Fenice” împreună cu un grup de ziarişti italieni locali sunt tot atâtea prilejuri de a face cunoscută atitudinea culturii române faţă de curentele literare din epocă, dar şi atitudinea intelectualului român faţă de momentele istorice dificile parcurse de continentul european în epocă. Pe de o parte, delegaţia fiind oficială, trebuie să ia parte la întâlniri cu felurite autorităţi politice şi statale (aşa cum se întâmplase peste tot, inclusiv în Croaţia unde Rebreanu fusese primit de Ante Pavelic cu care a avut o interesantă discuţie chiar şi despre felul în care croaţii vedeau România, dar şi alte ţări din jur), ori să aducă omagiul lor unor personalităţi marcante ale vieţii literare care au aderat la fascism.
În drum spre Milano, după vizita la Verona, se va vizita mormântul lui D'Annunzio şi Vittoriale. Cu această ocazie Rebreanu mărturiseşte tranşant: „Niciodată nu mi-a plăcut d'Annunzio, dar după ce am văzut aici îmi dau seama c-am avut dreptate”. [24]
În cadrul vizitei la Milano s-a vizitat „fosta redacţie a ziarului «Popolo d'Italia» cu Mussolini, de unde s-a dus lupta fascismului începător. Interesante lucruri. Am fost primiţi de tânărul baron, cu mistica fascistă, care m-a vizitat la Bucureşti”[25], s-a făcut o vizită oficială la Primărie („Fiindcă podestatul e pe front în Rusia, ne-au primit doi ajutori de primari” – p. 79), la centrala unităţii industriale Montecatini, iar seara s-a vizionat un Hamlet „mediocru” cu Enzo Ricci la Teatrul „Odeon”. În ziua următoare se vor vizita uzinele Alfa-Romeo, se va lua masa la restaurantul „Tantalo” unde iau parte mai mulţi ziarişti italieni printre care şi „şef-redactorul” de la „Corriere”, se fac toasturi – răspunde Sadoveanu în româneşte, fiind exonerat de sarcina traducerii Solacolu. Se mai vizitează „Scala”, „noul local al lui «Giornale d'Italia», proprietatea ducelui”, „Corriere della sera” ş.a. La ceaiul de la consulul general român Georgescu, participă Tito Schipa [tenor italian], Marinuzzi, editorul Garinzani ş.a. Tot la Milano va lua masa în compania academicianului Bachelli, apoi la Teatro Nuovo se va viziona piesa lui O'Neill, Dorinţa casei dintre plopi, care n-a plăcut deloc publicului…
În 16 octombrie la Torino, unde sunt aşteptaţi de directorul ziarului „La Stampa”, Signoretti şi de „mulţi ziarişti italieni” (p. 80). se vizitează uzinele FIAT – Mirafiori, apoi redacţiile „Stampa” şi „Gazzetta del Popolo”.
Tot în grabă se va face şi turul litoralului ligur, de la Genova, la Riviera Nervi, Montefino, Santa Margarita, Rappallo, iar la teatrul „Margarita” din Genova se va viziona „primul act dintr-o revistă proastă” (p. 81). Ziua următoare (luni, 19 octombrie 1942) este dedicată vizitării portului vechi şi nou. „În port linişte. Doar un vapor, cu multe cruci roşii, care va merge să ia femei şi copii italieni expulzaţi din Etiopia de englezi”. (p. 81). Vizita la uzinele Ansaldo este urmată de altele la prefect, la primar, la „şeful organizaţiei locale fasciste”, de masa de la restaurantul „Righi”, de recepţia la consulul român Tomellini, apoi se dau interviuri, iar seara uzinele Ansaldo oferă o masă la hotelul „Colombia” unde este cazată delegaţia română.
La Livorno, în 20 octombrie, este vizitată Academia Navală, iar seara are loc o altă masă „simpatică” la care iau parte ofiţeri şi Ansaldo, „directorul de la «Telegrafo», ziarul lui Ciano. Foarte inteligent. L-am invitat la Bucureşti pentru o conferinţă” (p. 82). De la Livorno delegaţia română se va abate pe la Pisa, unde se vizitează „turnul plecat”, Domul şi batisterul, apoi, la Tirrenia, studioul cinematografic Forzano. Reveniţi la Livorno, la „2,20' am plecat la Roma, unde am sosit la 7,1/4 seara. Ne aşteptau ambii miniştrii noştri. Rocco de la Propagandă şi alţii, Guglielmotte şi mulţi alţi ziarişti, Lumbino [poate Scarlat Lambrino, directorul Şcolii Române din Roma la acea dată] şi Sever Pop”.

Roma şi vizita făcută Papei

Audienţa la Papa se suprapune peste ora la care sunt aşteptaţi pentru primire la Guvernul italian şi, după lungi tratative directe şi telefonice, se amână, cu ajutorul secretarului general Montini. Şi la Roma, în 22 octombrie 1942, se fac vizite protocolare, „în haine negre” la mormântul Eroului Necunoscut, la altarul fasciştilor căzuţi, se vizitează noile săpături arheologice de pe Capitoliu, sunt primiţi de prinţul Borghese, guvernatorul Romei, este vizitat „ambasadorul Rocco, şeful presei externe care ne-a primit foarte simpatic” (p. 83) şi care, în cadrul conferinţei cotidiene cu ziariştii străini le-a adresat salutări „cu căldură”. Nu este exclusă nici măcar vizita la ministrul Propagandei, Pavolini, care „ne-a ţinut un discurs cald, lăudând ţara, armata, eroismul nostru” (p. 84) şi căruia Rebreanu i-a răspuns, pe româneşte „că de la jertfele noastre pe câmpurile de bătaie aşteptăm împlinirea aspiraţiilor noastre. Solacolu a tradus bine”. (p. 84). La banchetul oferit în aceeaşi zi de Legaţia română, Rebreanu a aranjat „chestia Răscoalei cu Mezzosorne, directorul presei interne” (p. 84). Este vizitat şi Forul Mussolini, iar seara la 6 Borghese îi invită „să vedem localul Operei (absolut zadarnic şi fără sens)” (p. 84).
Programul va fi supraîncărcat şi în zilele următoare: se vizitează sanatoriul Forlarinni condus de Morelli „bun prieten al nostru”, Cinecittà unde se lucrează filmul Escadrila albă cu actorul român Ion Sava, iar seara la 7,1/2 vor fi primiţi de „Vidussoni, secretarul general al partidului. Un tânăr simpatic. Ne-a ţinut un discurs simpatic, la care am răspuns româneşte scurt, tradus de Solacolu”. (p. 84).
În ziua de sâmbătă, 24 octombrie, a avut loc banchetul oferit de ministrul Pavolini la hotelul Ambasador. „Aici Pavolini a avut un discurs foarte cald, în care a spus unele lucruri deosebit de prieteneşti. Eu am fost aplaudat când m-am ridicat, iar discursul meu – mai anodin – a fost totuşi foarte gustat şi aplaudat.” (p. 85). În apropiere de clădirea Şcolii Române, se vizitează Muzeul etrusc iar apoi, a doua zi, oraşele Littoria şi Aprilia, unde sunt primiţi. La Littoria sunt invitaţi să ia parte la adunarea „cu prilejul aniversării de 20 ani de la marşul asupra Romei” şi li se vor da onoruri, fiind aclamaţi de mulţime. În aceeaşi după amiază îl va vizita, împreună cu Sadoveanu şi Sever Pop, pe profesorul Alfredo Schiaffini iar apoi se vor duce la recepţia de la Şcoala Română, „o recepţie foarte reuşită, cu serviciu bun etc.” (p. 85).
Merită să fie reproduse cuvintele lui Rebreanu referitoare la vizita făcută Papei, după ce fusese obţinută prin intervenţii sus-puse, graţie şi implicării ministrului Italiei la Vatican, prieten cu Rocco: „La 9 dimineaţa a venit Papp şi la 9,1/4 am plecat. Am trecut prin numeroase porţi, am urcat cu ascensorul la etaj, apoi prin multe săli cu din ce în ce mai mulţi ofiţeri etc. În sfârşit, într-un salon cu tron ne-am rânduit. La 9,1/2 o sonerie s-a auzit, un cardinal s-a repezit înăuntru, apoi a revenit anunţând intrarea Papei. Am căzut toţi în genunchi. El a strâns mâna ministrului, apoi a început o cuvântare foarte bună în franţuzeşte, făcându-ne semn să ne sculăm. Pe urmă ne-a binecuvântat în bloc. Apoi, ministrul ne-a prezentat pe rând, căzând fiecare în genunchi şi sărutându-i inelul. Pe urmă am ţinut eu în franceză un mic răspuns, pentru care mi-a mulţumit din nou. În sfârşit ne-a mai dat o blagoslovire, am căzut în genunchi şi am ieşit. Foarte impresionant”. (p. 86).

Alte etape din periplul italian: Assisi, Perugia, Firenze, Siena, Padova

După această primire, ardent dorită de delegaţia de scriitori români, aceştia vor vizita Assisi, San Damiano, Santa Chiara şi Catedrala, Porziuncola (nu Puzolina, cum este transcris de îngrijitor în Alte Jurnale!), apoi oraşul Perugia cu Universitatea pentru Străini, operele lui Perugino, catedrala. La întoarcere spre Terontola (important nod de cale ferată, pentru schimbarea trenului) sunt invitaţi la marchizul Sorbello, pe malul lacului Trasimeno, de unde vor pleca la Firenze cu un „aerodinamic cu 110 km pe oră”.
Şi în capitala Toscanei se fac vizite protocolare, obligatorii, se întâlnesc persoane importante din cadrul structurii statale, al universităţii (lectorul de limbă română de aici, Corrazzati, N. Petrescu-Comnen), se va vizita Palazzo Vecchio. După care, „La 11 am mers singur la Papini, care m-a primit cald, mi-a cerut autograf pe Ion şi Pădurea, mi-a dat două cărţi ale lui cu autograf etc”. (p. 87). În aceeaşi zi este vizitat profesorul Rebora, preşedintele societăţii Dante Alighieri, apoi, împreună cu Sadoveanu, se vor duce la familia ex ambasadorului şi fost ministru de externe al României Comnen, în vila Machiavelli, care era trist „c-a fost scos la pensie” (p. 87).
Se va vizita apoi Siena, se va lua masa împreună cu Gugliemotti şi alţi doi jurnalişti, iar a doua zi oaspeţii români vor fi la Padova, să-i facă o vizită profesorului Ortiz. Asistenta acestuia i-a aşteptat la gară şi i-a condus la Universitate, unde au fost salutaţi de prorector, au asistat la o comisie de doctorat, li s-a ţinut de preşedintele acesteia un discurs patetic, li s-a acordat o medalie. De aici, seara, au ajuns iar la Veneţia unde la „La Fenice” a avut loc o masă cu jurnalişti locali pentru ca, mai târziu, în cameră, Rebreanu să se ocupe de telegramele de salut de despărţire pentru Pavolini şi Rocco. În ziua de 1 noiembrie, „pe ploaie şi vânt” se îndreptau spre Tarvisio, unde va avea loc „ultima masă oferită de amfitrionii extrem de amabili…” (p. 89).
În timpul acestei vizite, Rebreanu va aprecia în mod deosebit toate realizările fascismului, aşa cum mai făcuse în anul 1927; de asemenea aprecieri şi sentimente se detaşase în anii războiului italo-abisinian, când „civilizarea sălbaticilor” africani i se păruse o monstruozitate care nu putea fi apărată, ca şi teză, de „nici un spirit luminat”. Dar nu se îndepărtase deloc de iubirea pe care o nutrea pentru Italia, chiar dacă argumentele pe care propaganda italiană le întreţinea pentru a o justifica în faţa opiniei publice mondiale i se păreau „catastrofale”.
Înaintea acestei lungi călătorii, la 5 aprilie 1940 notase că N. I. Herescu îl anunţă „că la sfârşitul lunii va fi plecarea la Roma pentru conferinţă”[26] şi tot în Jurnal, la data de 21 mai, găsim o altă însemnare, care o completează pe prima: aceea că la Roma, îi spunea Rebreanu lui Dupront, directorul Institutului Francez din Bucureşti, a fost invitat „pentru o conferinţă similară, pe care, însă, am amânat-o din cauza evenimentelor pentru la toamnă sau pe când se va putea: acolo era vorba să prezint epica română contimporană” şi că, dacă va merge în Franţa, ar dori să vorbească nu numai la Radio, ci şi în altă parte, la Sorbona sau la Societatea scriitorilor…

Cunoaşterea Italiei şi a valorilor sale reflectată în interviuri

Vizitele împreună cu alte grupuri de scriitori îi prilejuiseră deja posibilitatea să ia contact cu arhitectura de tip italian: de exemplu cu unii membri ai Pen-Clubul, la întrunirea din mai 1933, când vizitase câteva foste oraşe veneţiene de pe coasta Dalmaţiei: Fiume, Abbazia, Ragusa, Bocche di Cattaro, Spalato, prilej cu care observase cu interes nu numai priveliştile unice, ci şi ceea ce a lăsat, ca amprentă, geniul locuitorilor de odinioară. De altfel, Rebreanu avea încredere în meşteşugarii italieni: la valea Mare avusese un meşter pietrar, italian din România, care îi făcuse unele lucrări şi de care (după apostrofări) fusese mulţumit.
Şi traducerile unor opere de-ale sale în italiană i-au permis să intre în contact cu traducători, editori, scriitori şi jurnalişti. Astfel, în 1929 în Italia se traducea Servilia, iar La foresta degli impiccati vede lumina tiparului la Perugia-Veneţia, 1930.
Cunoaşterea Italiei şi a valorilor sale revin pe buzele autorului lui Ion şi în cadrul unor interviuri: de exemplu De vorbă cu Liviu Rebreanu despre romanele poliţiste şi de aventuri, la subtitlul Cum ar construi Liviu Rebreanu un roman pentru copii[27]:afirmă. „Un roman bun pentru copii este necesar. Când mă gîndesc la lucrarea lui E. de Amicis[28] sau la Robinson Crusoe (…) înţeleg că este greu să scrii o carte pentru tineret”.
La fel, meditând despre artist şi artă în societăţile dictatoriale, Rebreanu, împlinind 50 ani, afirma în cadrul unui interviu acordat lui Lascăr Sebastian pentru „Dimineaţa” (XXXI, nr. 10402, 9 dec. 1935, p. 3: „Mă gândesc (…) la scriitorii care trăiesc actualmente sub regimurile dictatoriale şi care sunt obligaţi să facă politică şi când nu vor. E atât de palidă arta lor! Indiferent dacă dictatura este a lui Stalin, Mussolini sau Hitler, ea este cu desăvârşire neprielnică creaţiunii artistice”.
Giancarlo Vigorelli avea să publice în „Il Tempo”, în 1943, relatarea unei întâlniri cu Rebreanu (reluată apoi în „Viaţa”, III, nr. 750, 20 mai 1943) [29]. Vigorelli îl consideră pe Rebreanu, venit în fruntea unui alt grup de scriitori şi jurnalişti „unul dintre cei mai puternici scriitori români din zilele noastre”, cunoscut cititorilor italieni prin Ion şi Pădurea Spânzuraţilor, romane care îl prezintă în postura de scriitor naturalist. „Am spus 'naturalist' dar nu în vechiul sens al şcolii vechi”. Nu este vorba despre un interviu adevărat: Vigorelli, care îl preia pe Marcello Cammiluci, îi trasează un portret de popularizare arătând că cel care i l-a prezentat „a fost prietenul Dragoş Vrânceanu” (1907-1977), deja cunoscut italienilor pentru că, studiind la Florenţa, este cel care i-a prezentat în româneşte pe Montale (1896-1981), Giuseppe Ungaretti (1888-1970), Aldo Palazzeschi (1885-1974). Vigorelli este interesat să afle părerea confratelui român despre anumiţi autori italieni („mi-a făcut, însă, plăcere să-l întreb şi să-l ascult asupra unor chestiuni ale culturii noastre; şi dacă e adevărat că prefera să nu se oprească asupra unor anumite nume, pe care ştiu că nu le ignora şi înspre care îl stimulam, tot ceea ce spune era o mărturie a încrederii sale în valorile europene ale literaturii noastre actuale”. Şi mai află ceva: că Rebreanu admiră cultura italiană care „în ultimii zece ani mai ales, printr-o evoluţie sănătoasă a literaturii italiene care s-a apropiat pe o cale subtilă de tradiţie – după primele experienţe modernisto-futuriste-, motivaţiile succesului său s-au înmulţit. Epoca noastră atât de frământată, dedicată tehnicismului şi vieţii interioare intense, a fost exprimată prin noi mijloace. Un cuvânt important este de spus asupra rolului important al criticei italiene, care a ştiut să sprijinească în ascensiunea lor valorile literare”.
Rebreanu, în calitate şi de director general al teatrelor din România, îi aminteşte lui Vigorelli şi despre rolul teatrului italian, despre succesele lui D'Annunzio, Pirandello, Bontempelli (1878-1960) (despre Minnie la candida), dar şi despre Mirra lui Alfieri, care crede că va fi primită în mod „foarte favorabil”, întrucât „teatrul lui Alfieri este foarte apreciat încă din vremea înfiinţării teatrului românesc”.
Într-un interviu acordat lui Vasile Netea[30] remarca, însă, cu furia sa caracteristică: „În Germania şi Italia literatura noastră este aproape necunoscută. Eminescu, datorită traducerilor mediocre prin care a fost cunoscut, e considerat de-abia ca o valoare de a patra mână. La o reputaţie meritată n-a ajuns nici măcar Sadoveanu. Aceasta nu face decât să descopere marile deficienţe ale sistemelor noastre culturale şi politice de până acum şi o accentuată lipsă de seriozitate. Noi luăm lucrurile prea puţin în serios. Ceea ce facem în lucrurile din toate zilele facem şi în literatură. Alţii privesc lucrurile cu totul altfel. În jurul nostru se munceşte din răsputeri şi cu o extremă seriozitate. Noi ne încredem prea mult în inteligenţă, acordăm prea multă atenţie acestei însuşiri sufleteşti. Inteligenţa, însă, oricât ar fi ea de seducătoare, nu poate substitui spiritul organizator. (…) Din punct de vedere al metodei ce trebuie urmată pentru o mai bună difuzare a culturii şi a artei noastre, trebuie să plecăm de la ideea că nu totul trebuie lăsat în grija Ministerului Propagandei şi în grija statului. Cea mai eficace propagandă e cea care se face direct prin oameni, prin scriitori, prin artişti, prin pictori, prin muzicanţi. De altfel, acesta e şi sistemul de propagandă al unor vecini, al căror artişti au umplut lumea şi a căror prezenţă am găsit-o foarte activă atât în Germania, cât şi în Italia”.[31]

Ştefan Damian
(nr. 3, martie 2012, anul II)

NOTE

1. Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, în îngrijirea Puiei Florica Rebreanu (text ales şi îngrijit de aceasta), cu Addenda, note şi comentarii de Niculae Gheran.
2. L. Rebreanu, Opere, 18, Ediţie critică de Niculae Gheran. Alte Jurnale 1928-1943, Bucureşti, ed. Minerva, 1998.
3. Idem, Caiete, prezentate de Niculae Gheran, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974.
4. Cfr. Liviu Rebreanu, Caiete, cit., p. 15, 145.
5. În italiană s-a tradus: Pădurea Spânzuraţilor (La foresta degli impiccati), Ion, Răscoala (La rivolta).
6. Liviu Rebreanu, Metropole, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1931.
7. Ibidem, p. 9.
8. Idem, Jurnal, vol. I, p. 125.
9. Ibidem, p. 1.
10. Ibidem, p. 121.
11. Ibidem, p. 354.
12. Giovanni Battista Angioletti (1896-1961), prozator, eseist, jurnalist.
13. „L'Italia letteraria” (1926-1936), săptămânal de literatură, sub direcţia lui Angioletti şi Curzio Malaparte (1898-1957) şi, apoi Corrado Pavolini (1898-1980).
14. Liviu Rebreanu, Jurnal, II, pp. 257-258.
15. Idem, Opere, 18, Ediţie critică de Niculae Gheran. Alte Jurnale 1928-1943, cit.
16. Liviu Rebreanu, Jurnal, II, cit., p. 192.
17. Idem, Jurnal, I, cit., p. 267 şi 268.
18. Idem, Opere, 18, Ediţie critică de Niculae Gheran. Alte Jurnale 1928-1943, cit.
19. Ibidem, p. 71.
20. Idem, Jurnal, II, cit., p. cit., p. 336.
21. Idem, Opere, 18, Călătoria la Zagreb şi Weimar (1942 martie), p. 64.
22. Vezi George Sbârcea, Amintiri despre Liviu Rebreanu, în „Gazeta literară”, XI, nr. 11, 12 martie 1964, p. 1, 7.
23. Liviu Rebreanu, Opere 18. Ediţie critică de Niculae Gheran. Alte Jurnale 1928-1943, cit., p. 77.
24. Ibidem, p. 78.
25. Ibidem, pp. 78-79.
26. Idem, Jurnal, II, cit., p. 231.
27. Rampa, XVIII, nr. 5252, 19 iulie 1935, p. 1-2, reluat în Jurnal, I, p.. 493-496.
28. E. de Amicis (1846-1908), autorul romanului Cuore.
29. Reluate în Liviu Rebreanu, Jurnal, II, cit., pp. 371-373.
30. În „Vremea”, XIV, nr. 679, 25 dec. 1942, p. 11, reluat în Vasile Neţea, Interviuri literare, Ed. Minerva, 1972.
31. Liviu Rebreanu, Jurnal, II, cit., pp. 366-367.