In memoriam Antonio Tabucchi

În memoria renumitului scriitor Antonio Tabucchi, originar din Pisa (n. 1943), care s-a stins din viaţă în 25 martie 2012, la Lisabona, la vârsta de 68 de ani, publicăm portretul pe care i l-a dedicat un mare profesor şi prieten al acestuia, Silvio Guarnieri, cel care i-a condus lucrarea de licenţă, alături de Luciana Stegagno Picchio, cu titlul Surrealismo in Portogallo (Suprarealismul în Portugalia), susţinută în 1969 la Universitatea din Pisa.

Doina Condrea Derer ne prezintă volumul Corrispondenze (Afinităţi) – 1996, Lupetti Editori di Comunicazione, Lecce-Milano – semnat de Silvio Guarnieri, apărut postum sub îngrijirea fiicei acestuia, Antonia, care cuprinde zece medalioane (fiecare având drept titlu un prenume) din care se desprind nu zece, ci unsprezece portrete (unul conţine două) ale unor persoane pe care Silvio Guarnieri le-a simţit aproape, pentru un interval mai lung sau mai scurt, s-au care i s-au impus atenţiei prin ceva anume. Menţionăm că Silvio Guarnieri (1910–1993) a trăit zece ani în România (1938–1948), perioadă în care a fost directorul Institutului Italian de Cultură, secţia din Timişoara, implicându-se activ şi în viaţa culturală a timpului.

Printre cei patru scriitori evocaţi de Silvio Guarnieri în Corrispondenze (Afinităţi), alături de Elio Vittorini, Niccolò Gallo şi Mario Tobino, se numără şi Antonio Tabucchi, scriitorul italian care a avut o a doua patrie: Portugalia, fiind deopotrivă traducător şi specialist în opera unuia dintre cei mai mari autori portughezi, poetul Fernando Pessoa.

Dintre operele celebrului scriitor, în România Editura Polirom a publicat următoarele titluri: romanele Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro (2002, 216 p., traducere şi postfaţă de Mihai Minculescu), Se face tot mai târziu (2003, 276 p., traducere de Mihai Minculescu, postfaţă de Doina Derer); Tristano moare (2009, 216 p., traducere din limba italiană şi note de Vasile Mitu) şi volumul de povestiri Timpul îmbătrâneşte în pripă (2010, 208 p., traducere din limba italiană de Liviu Ornea).

Silvio Guarnieri despre Antonio Tabucchi

Coprotagonist, alături de Guarnieri însuşi, în florilegiul amiciţiilor şi prieteniilor, Antonio Tabucchi ne este înfăţişat cu multe amănunte biografice, probabil necunoscute celor mulţi, dar şi cu o schiţă de portret atentă la detalii. Nu puteau lipsi notaţiile criticului literar Guarnieri, în voită coerenţă cu cele ale universitarului şi omului interesat de contingent. După lectura făcută, de parcă îi fusese „părtaş la redactare” (idem, p. 262), înainte de publicare, a primului roman al lui Tabucchi (Piazza Italia, Bompiani, 1975), profesorul reţinuse „desfăşurarea dezinvoltă, exuberantă; povestirea îşi trăgea seva din întâmplări şi fapte bine ancorate într-o anume realitate, într-un anumit mediu, strămutate însă într-o dimensiune închipuită, animată de plăcerea descoperirii şi chiar a invenţiei […]. Dar am găsit imediat că anumite părţi erau nefericite, lipsite de un substrat asemănător, incluse doar pentru a justifica unele înlănţuiri (idem, p. 263)”.

Reacţia celui interesat, de a nu ceda primului impuls, de orgoliu, fiind mai puternică dorinţa de a obţine cel mai bun rezultat, era pentru Guarnieri confirmarea nu doar a unei identităţi de vederi, ci şi a unei autentice prietenii (ibidem). Cu atât mai mult cu cât, la rându-i, îi solicita părerea despre ceea ce scrisese sau redacta, „ştiind de acum cât de atent şi pătrunzător era…” (ibidem). Iar atunci când, din gentileţe, Tabucchi îi făcea profesorului corecturile de tipar, nu se limita la depistarea erorilor de grafie, ci îi semnala formulările greoaie, repetiţiile, cu riscul de a se ajunge la dispute îndârjite. De recenzat, romancierul i-a recenzat profesorului doar scrierile „care corespundeau intereselor lui” (idem, p. 64).

Deşi departe de propriile-i interese, cariera de universitar şi specialist în studii lusitane a lui Tabucchi ocupă spaţiul şi elogiile cuvenite în economia portretului pe care Guarnieri i l-a făcut cu tuşe îngroşate în Corrispondenze. Cu atât mai mult cu cât au ţinut conferinţe în tandem în Portugalia, în perioada fastă a prieteniei lor.

Atenţia dispersivă, dar nu superficială a lui Guarnieri ne surprinde plăcut şi de data aceasta. Dincolo de tema principală – cronica şi hronicul ultimei lui mari prietenii, cu suişul şi declinul ei –, se ramifică şi altele. Sensibilizat de experienţa ultimelor prefaceri istorice de la noi, cititorul român poate fi interesat să afle care au fost impresiile lui Guarnieri despre starea de spirit a portughezilor imediat după schimbarea de regim, la căderea lui Salazar – de încredere şi exuberanţă – şi, ulterior, după un an, când fervoarea, atmosfera sărbătorească şi iniţiativele păreau aproape „stinse şi îndepărtate” (idem, p. 277).