Artă românească modernă, o nouă expoziție permanentă la Timişoara

Repertoriul colecției de artă românească modernă de la Muzeul de Artă Timișoara începe cu lucrări din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ale unor mari artişti neoclasici precum Constantin Lecca, Sava Henţia, Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman. Continuă cu Ion Andreescu şi Nicolae Grigorescu, artişti care au introdus în spaţiile creatoare ale artei autohtone o pictură mai liberă, mai luminoasă, adaptând artei româneşti influenţele impresionismului. Astfel, ei au pregătit calea pentru o nouă generaţie de artişti ai începutului de secol XX, ale căror lucrări ilustrează un modernism mult mai accentuat, cu o pictură plină de energie şi culoare. Această perioadă este în mod strălucit reprezentată de unele nume precum Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser, Francisc Şirato, Camil Ressu, Ştefan Dimitrescu, J.A. Steriadi, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Alexandru Ciucurencu și Ion Țuculescu.Aceşti artişti au cultivat, fiecare în maniera lui unică şi distinctă, manifestările modernismului european și semnele artei tradiționale. În 1969, Secţia de Artă din cadrul Muzeului Banatului a primit un spaţiu propriu, în clădirea Centrului Cultural Francez de azi. În acea perioadă colecţia de pictură românească modernă a beneficiat de o expunere permanentă, în care s-au regăsit şi câteva lucrări de pictură bănăţeană. În 1976, Secţia de Artă a pierdut sediul de pe bulevardul C.D. Loga, iar lucrările au fost transportate în 24 de ore înapoi în depozit. De aici au fost scoase doar pentru a figura la diferite expoziţii temporare la Muzeul Banatului sau la alte muzee din țară.  
Expoziția permanentă de artă românească modernă este alcătuită dintr-un număr generos de lucrări de pictură și sculptură dispuse în ordine cronologică pentru a oferi vizitatorului o incursiune în istoria artei naționale. Fiecare din cele opt săli de expunere ilustrează câte o pagină din capitolul captivant al artei românești moderne, din veacul cinci al secolului al XIX-lea, până în pragul artei contemporane.  
Arta românească se organizează sub semnul modernității începând cu secolul al XIX-lea, când se înregistrează schimbări pe toate planurile societății românești. La sfârșitul veacului al XVIII-lea s-a clarificat diferența dintre zugravii obișnuiți (vopsitori „de gros”) și zugravii „de subțire”, adică pictorii, al căror repertoriu se limita aproape exclusiv la pictarea bisericilor (zugravi de biserici) și icoanelor religioase, în tradiție bizantină. În primele decenii ale secolului următor, pictura românească modernă începe să se contureze după modelul occidental prin eforturile unor pictori care au studiat în unele dintre cele mai importante centre artistice europene, devenind apoi la rândul lor profesori și întemeietori de școli. Primele forme de învățământ artistic apar din initiativa unor artiști și oameni de cultură, printre care și Gheorghe Tattarescu și Theodor Aman care pun bazele Școlii de Arte Frumoase din  București în 1964. După Revoluția de la 1848, care a declanșat și o dezvoltare a orizontului artistic, tema portretului se bucură de tot mai multă apreciere și răspândire.     

Constantin Lecca (1807-1887) a fost un foarte important portretist al vremii și un artist cu merite deosebite în arta românească: a fost primul profesor de desen din Oltenia și primul pictor de biserici în manieră occidentală. A fost, de asemenea, principalul furnizor de portrete pentru protipendada română. Portretul Atinei Racotă din expoziție o reprezintă pe soția moșierului Vasile Racotă, pentru care Constantin Lecca a executat mai multe portrete, iar Portretul Doamnei Sotir și Portretul domnului Sotir din 1850 dezvăluie două personaje din înalta societate a Brașovului. Aceste trei picturi se subordonează principiilor de reprezentare convenționale de la începutul secolului al XIX-lea: personajul care pozează într-o ipostază solemnă, fundalul auster sau cu un fragment de peisaj în planul îndepărtat, redarea minuțioasă, fotografică a figurilor, fără cercetări  de ordin psihologic.                 

Gheorghe Tattarescu (1820-1894) debutează ca zugrav de biserici, însă manifestă o deschidere pentru diversele tematici apărute în pictură printre care și pictura de portret. Putem admira în expoziție lucrarea Portret de femeie, executată în spiritul neoclasic al vremii. Este un portret de o acuratețe  fotografică ce dezvăluie privitorului un desenator de excepție. Dantelăria gulerului și a mânecilor, coloritul viu al eșarfei și accentele luminoase ale bijuteriilor diluează tonul de sobrietate al portretului.     
                   
Theodor Aman (1831-1894) a fost exponentul cel mai reprezentativ al stilului neoclasic românesc. Studiază desenul sub îndrumarea pictorului Constantin Lecca la școala din Craiova și apoi pleacă la Paris, unde se formează în spiritul rigorilor academice din primele decenii ale secolului al XIX-lea. În pictura sa de factură academică, noutatea ține mai mult de receptivitatea sa la transformările sociale și politice din perioada formării statului român și implicit a identității naționale. Portretul Fată cu breton se înscrie în tipologia așa-numitelor „portrete de aparat” care au devenit populare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ca o fotografie, portretul este executat foarte minuțios pe un fundal roșu, fără detalii, pentru a evidenția imaginea personajului.
Tematica satului românesc apare în a doua parte a carierei marelui artist. Horele și dansurile românești sunt ilustrate din perspectivă idealizantă, romantică, cum este și cazul petrecerilor bucureștene pe care Theodor Aman le execută în paralel. Hora la țară este un aspect de viață cotidiană extras din contextul realităților de zi cu zi, este un episod care prezintă acele elemente  ale satului românesc pe care artistul le îndrăgește: costumul popular și tradiția în zi de sărbătoare.

Nicolae Grigorescu (1838 -1907) este artistul care a transportat arta românească în actualitate, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin interesul său pentru noutățile pe care le-a adus impresionismul francez și practica picturii în aer liber. La început exersează zugrăvia de biserici sub îndrumarea pictorului Anton Chladek (1794-1882) și se supune unei educații artistice tradiționale în spirit academic. După plecarea la Paris, se desprinde treptat de rigorile academismului pe care îl găsește prea restrictiv și se alătură grupului de pictori non-conformiști de la Barbizon în compania cărora se dedică picturii de peisaj.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea frământările și tensiunile artistice europene anunță o rupere cu tradiția clasică, iar apariția impresionismului în Franța recompune pictura într-o nouă formă, alcătuită din lumină și culoare. În acest mediu efervescent, Nicolae Grigorescu își găsește locul și petrece câțiva ani buni în Franța colindând drumurile de țară în căutarea peisajului. Un loc apropiat de sufletul său este și va rămâne pentru mult timp Vitré, un orășel medieval din Bretania cu străduțe înguste și case uitate de timp, căruia artistul îi închină foarte multe pânze. Lucrarea Stradă în Vitré din expoziție este una din multele imagini care înfățișează un loc plin de liniște și poezie pe care artistul l-a îndrăgit atât de mult încât ar fi dorit cumva să îl păstreze intact, neschimbat de trecerea timpului. A reușit aceasta, prin pânzele sale.                                              
Întors pe meleagurile natale, continuă peregrinările prin natură și străbate toate drumurile de țară posibile pentru a surprinde lumina schimbătoare și pitorescul peisajului românesc. Lucrările Peisaj și Cireadă de vite înfățișează o pictură eliberată de convenționalismul tradiției academice, o surprindere sinceră și adevărată a naturii, căreia artistul îi închină întreaga carieră. În grădina casei Davila este o pânză care ilustrează o amiază petrecută în grădina casei doctrorului Carol Davila, binecunoscutul reformator al sistemului medical românesc în timpul domniei lui Carol I (1866-1914). Carol Davila devine doctorul personal al lui Nicolae Grigorescu, pe care îl cunoaște în anturajul Casei Regale și pe care îl apreciază foarte mult invitându-l deseori în mijlocul familiei sale.          

Ștefan Luchian (1868-1916) se remarcă în mod deosebit prin finețea și rafinamentul expresiei plastice continuând tradiția grigoresciană (sub semnul căreia se desfășoară primele decenii ale secolului XX) în manieră unică, personală, inovatoare. A pictat și peisaj (Lunca Ialomiței), dar este renumit mai ales pentru naturile statice cu flori pe care a început să le picteze cu precădere când deplasarea la peisaj nu a mai fost posibilă.
Lucrarea Flori poartă cu sine una din inovațiile lui Ștefan Luchian în ceea ce privește tematica naturii statice: așezarea florilor în vasul cu motive decorative specifice artei populare. Prin acest gest contribuie la crearea acelui „stil național” format din împletirea modernismului cu arta populară, ajungându-se la o formulă artistică singulară.

În anul 1925 ia ființă mișcarea artistică „Grupul celor patru”, cu Nicolae Tonitza (1886-1940), Ştefan Dimitrescu (1886-1933), Francisc Şirato (1877-1953) și Oscar Han (1891-1976). Inițial aceștia au făcut parte din gruparea „Arta Română” formată în 1918 din artiști mobilizați pe front ca și corespondenți de război. Fiindcă au expus în mod sistematic împreună în cadrul acestei grupări, au constatat că lucrările lor „vorbesc” același limbaj artistic și se prezintă foarte bine una lângă cealaltă. Astfel s-au dezlipit de „Arta Română” și au pus bazele unei noi grupări. A contat desigur și faptul că au avut valori comune și au împărtășit aceeași viziune artistică, după cum povestește Nicolae Tonitza în anul 1933, după trista dispariție a lui Ștefan Dimitrescu: „Ne-am legat mult dintr-un sentiment de demnitate. Destinul a vrut însă ca şi conceptele noastre despre artă să coincidă”. După stingerea lui Ștefan Dimitrescu, ceilalți trei membri au continuat să mai expună împreună, însă nu la fel de des. Dispariția din 1940 a lui Nicolae Tonitza a pus capăt întâlnirilor și expozițiilor comune, care erau oricum din ce în ce mai rare. În expoziția din colecția Muzeului de Artă Timișoara putem admira câteva din temele reprezentative pentru cei patru artiști.
Tema care a ajuns emblematică pentru creația lui Nicolae Tonitza este cea a copiilor, evidențiindu-se în mod special între celelalte subiecte spre care artistul și-a îndreptat atenția. Imaginile ce înfățișează micile personaje în diferite ipostaze ale copilăriei sunt inspirate în mare parte de copiii săi, Catrina, Irina și Petru, cărora le dedică multe picturi și desene de-a lungul anilor.                                                                                                                                        
În cele două portrete de fetițe din expoziție se observă gingășia cu care artistul le zugrăvește chipurile cu acei ochi deosebit de expresivi, simboluri ale unei lumi interioare pline de curățenie și puritate, dar și nedumerire. Detaliile din fundal de obicei sunt nesemnficative sau lipsesc, întreaga atenție se îndreaptă spre ochii personajelor în care se concentrează de fapt esența întregii imagini.                                                                                        
Femeie în șezlong de Francisc Sirato o înfățișează pe nepoata artistului, Lila, modelul preferat în perioada anilor 1920, care apare în numeroase compoziții, în ipostaze similare. În Colibe la Mangalia, în schimb, nu apare figura umană deoarece artistul urmărește exercițiul de lumină și culoare în peisaj, iar Mangalia este un loc pe care Francisc Șirato, dar și ceilalți doi pictori din „Grupul celor patru”, îl exploatează la maxim din acest considerent. Și lucrările Peisaj din Mangalia și Peisaj cu geamie de Ștefan Dimitrescu dovedesc faptul că acest loc a fost frecvent vizitat de acești artiști care în șederile lor au colindat și pictat mai toate aspectele orășelului de la malul mării: cafenelele, străduțele înguste, casele și locurile preferate.                                      
Oscar Han a fost sculptor și scriitor, elev al lui Dimitrie Paciurea (1873-1932), și asemenea profesorului său,  unul din reperele sculpturii românești din perioada interbelică. În expoziție sunt patru sculpturi cu teme reprezentative pentru activitatea artistului: Doi soldați, Țărancă, Nud de bărbat și Nud de femeie. Prima lucrare a fost realizată în cadrul asociației „Arta Română”  când artistul ilustrează aspecte de pe front. Portretul de țărancă se înscrie în registrul tematic specific modernismului, cu aspecte din cotidianul oamenilor obișnuiți și reprezentări ale țăranilor români. Cele două nuduri realizate în perioada anilor 1930 sunt parte dintr-o serie de mai multe astfel de reprezentări și se disting prin eleganța liniei și modelarea desăvârșită a volumetriilor.

Gheorghe Petrașcu (1872-1949) își îndreaptă atenția de-a lungul carierei asupra unor  preocupări tematice care se regăsesc și în expoziție: pictura de peisaj, portretul, scenele de interior și natura statică. De obicei, artistul alege locuri sau personaje de care este legat într-un anume fel. De exemplu, când pictează peisaj, alege să redea pe pânză locurile sale preferate pe care le vizitează sau în care locuiește; când pictează portret modelele preferate sunt soția și copiii, iar scenele de interior sunt realizate fie în atelierul său fie în una din camerele caselor sale, pe care le decorează cu numeroase obiecte de artă colecționate de-a lungul anilor.
Deși pictura de peisaj este încă puternic stăpânită de experiența impresionistă la începutul secolului XX, Gheorghe Petrașcu ajunge destul de repede la o formulă proprie și se dezice de apartenența exclusivă la acest stil. Unul din locurile preferate este Veneția, sursă de inspirație pentru majoritatea artiștilor din toate timpurile. Gheorghe Petrașcu redă o Veneție monumentală prin construcția viguroasă a clădirilor și linia de contur solidă care îngrădește spațiul cromatic oferind stabilitate compoziției. Roșul stins combinat cu variațiile de albastru amplifică atmosfera dramatică, iar suprapunerea straturilor cromatice, consistența păstoasă a suprafeței oferă un aspect sculptural elementelor din imagine, care par ușor redate în relief. Toate aceste observații pot fi cercetate în lucrarea Peisaj venețian din expoziție.
Casă la Târgoviște este una din multele pânze pe care artistul începe să le picteze odată cu construirea unei case-atelier în Târgoviște în 1922. El revine constant în această localitate pentru a picta fie imaginea propriei sale case, fie clădirea mănăstirii din mai multe unghiuri, de cele mai multe ori cu accent pe clopotniță. Ceea ce urmărește artistul în repetatele rânduri în care ilustrează mănăstirea este redarea monumentalității prin construcția impozantă a formei.       Imaginile din Camera artistului la Nicorești și Atelierul artistului ne introduc în mediul intim al pictorului și prezintă atmosfera și cadrul în care își trăiește viața și în care lucrează.  Gheorghe Petrașcu abordează tema clasică a interiorului începând cu deceniul doi al secolului XX, însă interpretarea lui provine dintr-o viziune nouă, originală, prin introducerea obiectelor cu specific românesc (scoarțele, covoarele, obiectele de ceramică) și prin felul în care așterne culoarea pe pânză. Aceste imagini atestă și faptul că artistul era un pasionat colecționar de obiecte de artă pe care le așeza ca într-o expunere în casele sale din București, Nicorești sau în conacul de la Târgoviște.                         
Coana Lucreția este unul din numeroasele portrete ale soției artistului, pictat în anul 1923. Deși se apropie de maniera de redare clasică prin monumentalitate, atitudinea solemnă a personajului și fundalul auster, felul în care este așezată culoarea pe pânză, dinamismul cromatic și vibrația trăsăturilor de penel îi oferă o prospețime modernă.

Theodor Pallady (1871-1950) este unul din cei mai prestigioși artiști moderni, drept mărturie stă opera sa de un rafinament deosebit, construit pe frumusețea formei pure și interesul pentru spiritualitatea care se revarsă în toate genurile pe care artistul le lucrează. Principala preocupare a lui Theodor Pallady a fost aceea de a construi un cadru spiritual care să reflecte trăirile sale lăuntrice și viziunea sa personală asupra lumii, în toate lucrările sale.                              
În momentul în care potrivește obiectele pentru a compune o natură statică urmărește echilibrul armonios și ordinea spirituală, elemente pe care le caută și în lumea în care trăiește. Și în cazul lucrării Floarea soarelui, elementele care alcătuiesc natura statică își pierd identitatea lor naturală devenind niște mijloace de care artistul se folosește pentru a compune armonia și echilibrul. Armonia formei prin construcție și armonia spirituală prin acordurile cromatice.          
Femeie în interior este o compoziție în care artistul urmărește armoniile cromatice prin contrastele de culori. Reprezentarea precisă a modelului și obiectelor din interior este mai puțin importantă, aici artistul urmărește în primul rând construirea unei imagini armonioase prin forme simple însuflețite de  culoare, care în opera lui Theodor Pallady reprezintă dimensiunea spirituală.

Camil Ressu (1880-1962) a lăsat în urma sa o operă reprezentativă pentru pictura de tip realist, atât prin tematica aleasă cât și prin modalitatea obiectivă de redare a subiectului. La invitația colecționarului Alexandru Bogdan Pitești, Camil Ressu ajunge să picteze la Vlaici, unde intră în contact cu imaginea reală a țăranilor români. Astfel începe marea serie de picturi pe tema satului românesc, o temă des încercată de predecesorii lui Camil Ressu. Ceea ce îl diferențiază pe artist de încercările anterioare este modul de redare, simplificarea formelor prin stilizarea desenului,  compoziția solidă în care formele, zonele luminoase și cele întunecate sunt delimitate și bine conturate. Finețea armoniilor cromatice sporeşte caracterul înclinat spre decorativ. Curte la țară, Peisaj cu figură și Căruță cu coviltir sunt mărturii ale unei opere în care tradiția și modernimsmul se împletesc pentru a forma cele mai rafinate expresii plastice. Terasa Oteteleșanu face parte din seria de lucrări realizate în cursul anului 1912, având drept subiect grupul de personalități care frecventau celebra cafenea, denumită și „Academia Terasa” (de către protipendada culturală a Bucureștiului). Este de fapt un portret colectiv, cu șapte personalități din cultura românească: pictorii Iosif Iser, J.Al. Steriadi și Alexandru Szathmari, poeții Ion Minulescu și Tudor Arghezi, scriitorul Corneliu Moldovan și compozitorul Alfonso Castaldi. Înainte de a picta această compoziție, Camil Ressu a organizat în atelierul său ședințe pentru portretizarea individuală a fiecăruia din aceste personaje. Este o lucrare de o semnificaţie artistică dar și documentară deosebită, datorită importanței personajelor portretizate.

Octav Băncilă (1872-1944) a fost unul dintre puținii pictori de la începutul secolului XX care s-a apropiat de tema vieții țăranului român cu obiectivitate și nu în mod idilic, așa cum au făcut mulți dintre înaintașii dar și contemporanii săi. Interesul său pentru temele sociale și în special pentru țăranul român este ceea ce i-a consacrat opera artistică. Fie că pictează portret (Moș Neculae), fie că integrează personajele în peisaj realizând diverse activități (Întoarcerea de la câmp), artistul se dedică unei redări cât mai oneste a personajelor sale folosindu-se de elementele de compunere a formelor și de felul în care așterne culoarea pe pânză pentru a le oferi expresivitate.

Nicolae Dărăscu (1883-1959), pictor călător, aflat în căutarea celor mai fine armonii de culoare și lumină, a rămas în istoria artei românești ca fiind un colorist de primă clasă, explorator tenace și adevărat virtuoz al peisajului modern.       Veneția este locul în care, începând cu 1910, pictura lui Nicolae Dărăscu se modelează și se perfecționează sub semnul culorii. Privește canalele, piețele, podurile acestui „oraș plutitor” și le transpune într-o pictură solară, luminoasă și plină de culoare. Drept exemple, sunt lucrările din expoziție: Bărci la Veneția, Pod peste apă și Piață din Veneția.      Atras de frumusețea Balcicului, Nicolae Dărăscu închină un număr semnificativ de vederi acestui loc scăldat în lumina soarelui de vară. După cum se poate vedea și în cele două peisaje din expoziție, artistul pictează căsuțele înșiruite de-a lungul golfului, geamia, dealurile într-o simfonie de culori așezate cu o pensulație spontană astfel încât imaginea vibrează, trăiește într-un ritm dinamic.                
                                                                                                                                                 
Marius Bunescu (1881-1971) a fost nu numai artist, ci și fondator și director de muzee în București, deci aportul adus vieții artistice românești este unul cât se poate de complex. În pictură este cunoscut ca un participant de seamă la dezvoltarea temei peisajului și naturilor statice. Portul Hammerfest și Cârciumi în Herăstrău sunt două peisaje citadine în care se remarcă armonioasa împletire a diferitelor tonalități reci (albastru, verde, violet). Inserarea figurii umane în aceste scene însuflețește atmosfera compozițiilor.
Cele două naturi statice cu mere și gutui sunt rezultatele multor încercări și studii atente pe care artistul le-a desfășurat în atelierul său. După exemplul marelui maestru francez Paul Cezanne (1839-1906), Marius Bunescu reduce formele fructelor la cele mai simple expresii geometrice pe care apoi le „îmbracă” potrivit propriei sale viziuni stilistice și cromatice.

Iosif Iser (1881 -1958) a adus, de asemenea, un aport semnificativ la construirea modernismului românesc cu lucrările sale care se disting prin monumentalitate, expresivitate și rafinament cromatic. A pictat cu mult interes personaje și scene din lumea spectacolului, peisaje din Dobrogea, vederi și personaje din lumea Orientului Apropiat. În cazul temei din urmă, paleta artistului devine mai luminoasă și mai colorată față de cum era la începuturi, când pictura sa tindea spre expresionism și folosea tonuri mai întunecate, pământii. În lucrarea Hamal turc din Bosfor este de remarcat dialogul strălucit al brunurilor din planul principal cu pastelurile ușoare, delicate din planul îndepărtat.
În perioada anilor 1920 și o parte din anii 1930 balerinele, dansatoarele, personajele din lumea spectacolului populează în mod predominant pânzele lui Iosif Iser. Lucrarea Balerină din expoziție înfățișează personajul în timpul repetițiilor, când exersează mișcările pe care le va executa ulterior pe scenă. Fondul întunecat, sobru, animat de câteva accente scânteietoare de roșu și tonuri de albatru și galben, pune în evidență siluetă masivă, monumentală a balerinei care domină suprafața tabloului.                                                                                                          
Lucrarea Nud aparține seriei „Odaliscă”, femeia din haremul turcesc, un subiect asupra căruia Iosif Iser stăruie un timp îndelungat în intervalul 1921-1945. Deși în cazul acestei teme nu întâlnim specificul românesc, ansamblul de odalisce pictate de Iosif Iser alcătuieşte o tematică de referință în pictura românească. În diferite ipostaze, cu atitudini și expresii diverse, femeia orientală a oferit artistului prilejul de cercetare și descifrare a enigmelor sufletului omenesc și a felului în care acestea se reflectă în exterior prin gesturi și mimică.

Micaela Eleutheriade (1900-1982), descendentă a marelui pictor Gheorghe Tattarescu, este autoarea unei opere cosmopolite, care s-a consolidat în freamătul modernității europene. Cariera sa se dezvoltă în special în zona picturii de peisaj care dobândește trăsături caracteristice, originale sub penelul artistei. Marină cu măgăruș și Bănci în Grădina Icoanei se încadrează în preferințele tematice ale artiștilor din perioada interbelică (vederi marine, peisaje citadine), dar sunt în același timp subordonate unei viziuni proprii. La recompunerea peisajului pe pânză artista se debarasează de elementele formei precise și redă prin mijloace plastice „abreviate” ideea de bază, esența imaginii. 

Elena Popea (1879-1941) simbolizează spiritul liber, călător, dublat de o înaltă pregătire și sensibilitate artistică. Opera sa este o interpretare originală a efervescenței lumii artistice europene din primele decenii ale secolului XX. Spălătoreasă din Bretagne care apare în expoziția noastră ilustrează personajele pe care artista a căutat să le zugrăvească în această regiune pe care a vizitat-o începând cu 1920. Peisajul în care își desfășoară activitatea personajul feminin este compus din planuri geometrizate, semn al influenței cubiste pe care artista a valorificat-o în această perioadă. Tonurile senine, pastelate luminează întreg peisajul, iar pensulația spontană dinamizează întreaga compoziție.   
                                                                                                                                                 
Vasile Popescu (1891-1944) oferă un spațiu generos picturii de peisaje citadine în opera sa. În general atenția artistului se îndreaptă nu atât spre redarea fidelă a peisajul, cât spre transmiterea unei stări din interiorul său. Pe măsură ce avansează pe drumul experienței artistice renunță la volum și aplatizează formele oferind operei sale un caracter decorativ. Această tranziție se poate urmări în cele trei lucrări expuse, Vedere din București, Havuz și Vedere din parc.                
                         
Gheorghe Vânătoru (1908-1983) este supranumit și „pictorul cobaltului” pentru faptul că aproape întotdeauna întâlnim în pânzele sale albastrul de cobalt, aflat în corespondență armonioasă cu celelalte componente cromatice. În lucrarea Natură statică, perspectiva și volumele nu sunt dezvoltate în concordanță cu realitatea, componentele imaginii servesc mai degrabă ca suport pentru exercițiul cromatic materializat prin tușe păstoase, expresive. 
                
Max Herman Maxy (1895-1971) a fost unul dintre cei mai reprezentativi artiști ai modernismului românesc, un simbol al avangardei din perioada interbelică, a fost pictor, scenograf, director de muzeu și profesor universitar. După epuizarea etapelor marcate de curentele artistice ale momentului (cubism, constructivism și apoi integralism), opera lui M.H. Maxy staționează în zona stilului realist-socialist pentru o vreme, începând cu anul 1944. În expoziție se poate observa o vedere asupra unui peisaj industrial care prin geometrizarea elementelor componente dovedește faptul că artistul nu s-a îndepărtat foarte mult de influența stilului cubist.                                                

Dimitrie Ghiață (1888-1972) ocupă un loc deosebit în arta modernă românească, a creat o  operă dincolo de materialitate, o spiritualitate a cărei sursă este în principal acel specific național care sub penelul său a ajuns la cele mai frumoase expresii.                                                
Biserica din Cernești și Târg sunt o parte din seria de scene și târguri de la țară pe care le execută, atras fiind de frumusețea simplă a portului tradițional românesc și de demnitatea celor care îl reprezintă. Obiceiurile, costumele și fragmentele cotidiene din viețile țăranilor români sunt consemnate în pânzele artistului care cutreieră multe din aceste locuri pitorești pentru a le valorifica. Nuanțele cromatice folosite în aceste compoziții amintesc și ele de coloritul vaselor de lut, al broderiilor de pe veșmintele populare și al modelelor de pe covoarele țărănești.           
Peisajele bucureștene reprezintă un alt reper important în creația artistică a lui Dimitrie Ghiață. La fel ca în cazul temei târgurilor, peisajul citadin a reprezentat o preocupare a întregii sale activităţi artistice. Nu de puține ori artistul zugrăvește orașul pe timp de iarnă, cu lumină ușor estompată și elemente compoziționale simplificate. Acestea sunt componentele esteticii lui Dimitrie Ghiața când pictează vederi din oraș. Le întâlnim și în expoziție prin intermediul  lucrărilor Iarna și Frizerie. Artistul alege să ilustreze locuri obișnuite, reprezentative pentru cotidianul vieții din oraș.

Alexandru Ciucurencu (1903-1977) se remarcă îndeosebi prin scenele de interior și naturile statice pe care le pictează. Inițial urmărește problemele de compoziție, perspectivă și construcție. Treptat, însă, se îndreaptă spre o accentuare e expresivității cromatice și o formă simplificată, geometrizată.                           
La oglindă și Femeia cu papuci albaști sunt două lucrări pictate pe parcursul anilor 1930 în care artistul urmărește nu atât reproducerea modelului, ci mai degrabă redarea elementelor de ordin stilistic și raporturile cromatice. Este perioada în care Alexandru Ciucurencu folosește mult tonalitățile de albastru, iar în aceste două scene de interior caută să redea armonia cromatică prin combinații cu alte nuanțe.
Natura statică este un capitol semnificativ al creației lui Alexandru Ciucurencu, iar în perioada anilor 1940 obiectele care compun aceste naturi statice devin simple pretexte pentru exercițiile cromatice deosebit de rafinate. Semn al evoluției creatoare, natura statică din această etapă subliniază echilibrul compozițional și mai ales elocvența discursului cromatic. Vas cu garoafe și mere, ca și Natură statică, sunt specifice acestei etape creative din cariera artistului.

Ion Ţuculescu (1910-1962) a fost o personalitate singulară în istoria picturii românești. Ca artist, a fost autodidact, dedicându-se din punct de vedere al profesiei celor două domenii care l-au interesat la fel de mult ca și pictura: medicina și științele naturii. 
Începând cu 1935, influențat de manifestările modernismului din pictura românească și mai ales de realizările unor pictori de seamă precum Ștefan Luchian și Gheorghe Petrașcu, Ion Țuculescu începe să picteze din nou după o perioadă de abandonare a penelului, fiind atras în special de studiul peisajului. În scurt timp însă, tânărul artist se află în postura de a căuta noi soluții plastice, epuizând puținele variante pe care pictura figurativă le oferă.
Între anii 1938-1947 pictura sa, caracterizată drept expresionistă, se îndepărtează treptat de figurativ și convențional prin simplificarea și deformarea elementelor compoziționale și accentuarea gamei cromatice.
Următoarea etapă, denumită folclorică (1947-1956) este caracterizată prin introducerea în pictură a motivelor decorative populare pe care Ion Ţuculescu le împrumută din modelul scoarţelor olteneşti. Treptat, acestea ajung să inunde pictura, devenind simboluri pentru formele întâlnite în natură.
În perioada totemică sau abstractă (1957-1962), Ion Țuculescu practică o epurare a formei plastice, elementele care alcătuiesc imaginea fiind reduse la cele mai simple sugestii ale existenței. În această etapă, trei elemente simbolice îi domină pictura: troița, ochiul și totemul. Peisaj cu floarea soarelui este realizat în perioada 1940-1943 în care creația artistului este plasată în zona de influență expresionistă. Câmpul cu vegetație și floarea soarelui este modelat din pastă groasă cu trăsături de penel aspre deosebit de expresive. Cerul compus din albastru ultramarin așezat cu tușe mari, neuniforme, sugerează dramatismul, intensitatea trăirilor și tensiunile lăuntrice.
Drum spre țărm, realizat în intervalul 1945-1950, ne înfățișează un peisaj marin în care regăsim motivele decorative de pe covorul oltenesc. Partea inferioară a peisajului (drumul) este delimitată clar de partea superioară (cerul) printr-o linie orizontală compusă din motivul stilizat al florii-fluture. Cerul și pământul sunt disociate, dar motivul frunzei-ochi cu care artistul decorează ambele spații sugerează contopirea celor despărțite inițial prin transformarea elementului pământesc, trecerea lui în altă dimensiune. În lucrările Cimitir și Ochii te privesc de pretutindeni integrate în intervalul 1950-1960, este subliniată legătura, corespondența dintre cer și pământ prin intermediul simbolurilor stilizate ale frunzei, florii și ochiului.

Fotografii: Liviu Tulbure