Experienţa unui italian în România în anii comunismului

Am ajuns la Iași într-o seară de octombrie în a doua jumătate a anilor ’70; m-am bucurat de o primire călduroasă și instantaneu s-a instaurat o atmosferă de prietenie și simpatie însoțită de un intens dialog intelectual, pentru mine, o adevărată mină de idei și învățăminte într-un cadru amplu ce depășea Catedra de limbi romanice. Mă formasem în acei ani formidabili ai unei perioade unice și de nerepetat și am sosit la Iași că-mi zbrîrnîiau încă în cap Eros și civilizație, Istorie și conștiință de clasă, Sufletul și formele și Grundisse citită în mare, și ca mulți din generația mea, cu convingerea că imaginația ar trebui și ar putea să ajungă la putere. Nu a fost nevoie de mult timp pentru a înţelege, însă, că a guverna, a administra oameni şi lucruri în ţară era raţiunea şi imaginaţia puterii. Colaboram atunci cu două valoroase colege în predarea limbii şi literaturii italiene unor tineri care păreau să aibă idei clare asupra a ceea ce înseamnă literatura, alături de o mare predispoziţie la învăţarea limbii. De cele mai multe ori felul nostru de a concepe literatura nu coincidea, dar din punct de vedere didactic era incitant, căci ne angajam în discuții aprinse în care mă uimea tenacitatea cu care își apărau propriile idei.
Era surprinzător că deși la nivel oficial materialismul istoric și dialectic era recunoscut ca singura „știință” capabilă de a înțelege conflictele sociale și a le rezolva, constituind în același timp și o paradigmă etică și intelectuală, atât în practica didactică cât și în critica literară nu exista nici măcar urmă de marxism și materialism istoric și dialectic; orizontul psihologic și existențial, formarea individului, „ingineria sufletului”, toate păreau că se dezvoltă urmând alte direcții.  Îmi amintesc frescele la care tocmai se lucra în holul intrării principale monumentale a Universității, Sala pașilor pierduți; o pictură splendidă într-un rafinat stil de pictură metafizică care mie mi se părea uimitoare în locul respectiv și în acel context.
Textele clasice referitoare la raportul între marxism și critica literară erau ignorate sau chiar absente; așa numitul „marxism occidental”, care genera în restul Europei nenumărate discuții, era bruiat; Lukacs nu exercita nici o influență, fiind tradus parțial și, bineînțeles, lipsind Sufletul și formele sau Istorie și conștiință de clasă; școala de la Frankfurt era necunoscută; Gramsci era prezentat prin  varianta național-populară suportând și o ulterioară exasperare tot mai banală, evitându-se prezentarea analizei  grupurilor intelectuale și a contextelor istorice. Existau însă, pe ici pe colo, unele lozinci ale catehezei staliniene şi formule preluate din Dialectica naturii de Engels, supravieţuite tuturor schimbărilor, dar bine interiorizate, dezarticulate şi fără nici o conexiune programatică; un fel de refren repetitiv, folosit deseori ca passepartout pentru a putea în mod discret spune şi mărturisi altceva decât ceea ce se voia să se spună şi să se întâmple.
M-am simţit în centrul unei situaţii extrem de complexe şi în plin ferment care trăda imaginea monolitică şi unidirecţională a ceea ce se pretindea a fi o societate diferită şi cu noi raporturi între oameni. Pentru mine era o lume stimulantă mai ales pe plan intelectual, pentru că mă obliga să mă confrunt cu intenţii culturale bine ascunse, linii metodologice şi modalităţi de transmitere a cunoaşterii care în parte îmi erau străine şi care la primul impact păreau deviante în intenţii, dar care în cele din urmă îmi deschideau noi orizonturi critice faţă de cultură, punând în discuție rolul şi semnificaţia acesteia în cadrul ţării.

O analiză critică a tranziției

Să ne oprim aici cu relatarea acestor prime impresii și să cităm un eseu despre acei ani, apărut în 2004, o lucrare deosebit de interesantă și probabil unică în felul ei în ceea ce privește sinceritatea și corectitudinea intelectuală, O analiză critică a tranziției a lui Cătălin Zamfir.
În jurul anilor ’70, susține autorul, începe a se forma, a se închega şi a se propune cu propriile interese acea clasă socială care la sfârşitul anilor ’80 va fi decisivă mai mult decât orice alt lucru, după părerea noastră, pentru sfârşitul experienţei comuniste: Tehnocraţia. Aceasta din urmă, chiar având caracteristici şi obiective strategice diferite de cea din ţările cu capitalism matur, un aspect cu importante consecinţe pe plan politic şi nu numai, se găsea pe aceeași lungime de undă cu ele şi cu un proces care deja în acei ani influenţa sensul politicii şi al modului de considerare a societăţii şi a conflictelor sale.

„Un rol special l-au avut specialiştii care ocupau poziţii-cheie în administrarea societăţii. Aceştia căpătaseră o anumită autoritate şi independenţă în construcţia societăţii socialiste moderne. Pentru a se pune la adăpost de suspiciunile politice, specialiştii au dezvoltat un fel de ideologie a apolitismului şi tehnocratismului. Tot din raţiuni de protecţie politică, problemele structurale critice ale societăţii comuniste au fost trecute într-un plan secundar, atenţia concentrându-se pe schimbarea componentelor sectoriale în raport cu care regimul prezenta o anumită toleranţă. În acest context, specialiştii au tins să se constituie într-o nouă clasă socială, cu un program specific: tehnocraţia.
Un punct esenţial al proiectului reformist tehnocrat era promovarea principiului autonomiei sferelor de activitate, scoaterea lor de sub tutela politicului. Promovarea logicii proprii a sectoarelor de activitate reprezenta un instrument important de izolare a politicului, care până atunci îşi impusese logica în toate sferele vieţii sociale.
Din punct de vedere politic, reforma treptată nu se putea realiza decât prin lărgirea cadrului democratic. În condiţiile în care regimul comunist punea în centrul sistemului politic principiul nediscutabil al partidului unic, singura posibilitate de lărgire a democraţiei era cea a principiului democraţiei participative: nu participare politică la vârf, ci nonpolitică, la toate nivelurile organizării sociale, în mod special în sfera organizaţiilor economice şi sociale. Nu este întâmplător că abordarea occidentală a democratizării întreprinderilor a devenit o tematică extrem de populară”. [1]
[…]
„Artizani ai unui sistem modern, în multe puncte similar cu cel existent în ţările occidentale, tehnocraţii români prezentau o orientare distinctă de cea a clasei politice, tot mai mult chiar opusă acesteia […]. Autonomizarea sectoarelor componente ale societăţii româneşti s-a accentuat în raport cu politica globală. Prioritatea valorilor tehnice specifice fiecărui sector devine o sursă importantă a rezistenţei tehnicului faţă de politic.
Niciodată regimul comunist din România nu a reuşit să obţină o loialitate politică a tehnocraţiei. […]  La rândul său, sistemul politic era forţat să asimileze o parte din valorile tehnocraţiei pentru a putea administra o societate tot mai complexă, dar intrată într-o criză profundă. În mod inevitabil, pentru a asigura funcţionarea sistemului, politicienii au fost forţaţi de logica lucrurilor să asimileze tehnocraţi în funcţii de conducere pe criterii de competenţă, mai degrabă decât pe criterii politice”. [2]

În anii ’70 cotitura parsoniană sistemico-funcțională era deja consolidată în societățile cu capitalism matur, în timp ce „game-teory” constituia pe de o parte paradigma cea mai răspândită în vederea asigurării controlului conflictelor în întreprinderi, iar pe de altă parte teoria comportamentului rațional într-un mediu social. A fost rectorul de atunci al Universității din Iași, un economist stimat, în timpul uneia din conversațiile noastre avute în biroul său mare și primitor, cel care m-a făcut să descopăr „game teory” prezentându-mi-o ca pe un nou model avansat pentru guvernarea societăților complexe. Vorbea ca specialist, ca expert și nu ca politic; nu renega trecutul, ci chiar stabilea o continuitate vorbind despre necesitatea creării de noi instrumente tehnice și neutre pentru a înțelege situația complexă care se crease chiar în pofida voinței oamenilor.
Din discursul său dispărea tradiționalul concept al conflictului ca factor de instabilitate și discontinuitate al societății, ca stare patologică a organismului social pe care politica trebuia din când în când să-l învingă și să-l rezolve. Politica, politica specifică a țării, gândită ca etapă concluzivă a modernității, rezolvase problema; s-a ajuns, însă, la o obiectivitate complexă în care atenția trebuia orientată spre conflictul înțeles, în sfârșit, ca element constitutiv al realității sociale înseși, al societății concepute ca sistem și care trebuia studiat pentru a interveni în direcția optimizării mijloacelor de guvernare ale societății înseși în vederea instaurării unor echilibre mai avansate. Nu e o întâmplare că în acei ani erau invitați tot mai mulți experți în raționalizarea întreprinderii capitaliste; experți provenind din lumea capitalismului avansat țineau conferințe și seminarii la Academia Ștefan Gheorghiu, templul sacru al regimului politic.
Impresiona diferența culturală faţă de Italia acelor ani; o țară cufundată în conflicte dureroase, în căutarea unor raţionalizări, sistematic falimentare, în care se apela la mijloace, idei şi modele derivate din dezbaterea de la începutul secolului XX. În acelaşi timp, nu se putea să nu surprindă faptul că în timp ce politica oficială declara un lucru, imaginându-și că se realizează ceva glorios şi unic, societatea reală, în punctele sale nevralgice de funcţionare, se construia în direcţii opuse într-o complexă şi ambivalentă legătură cu politica însăşi, aşa cum va analiza mai târziu Cătălin Zamfir. Subiectul activ, individul făuritor al destinelor individuale şi colective, se pierdea în obiectul unic şi nediferenţiat al unei realităţi care sfârşea prin a fi, în cele din urmă, asumată ca „naturală”; acest lucru părea să nu displacă proiectului politic, care în acest fel elimina posibilitatea afirmării unei adevărate atitudini antagoniste și își asigura susținerea necondiționată a ideii de științificitate, care devenea tot mai abstractă şi nedialectică, atât de îndepărtată de afirmațiile inițiale profesate stângaci și superficial.
Şi oamenii de litere? Pentru aceştia discursul era complex şi neunivoc. Rolul lor în construirea disensiunii sau a consensului era enorm. În absenţa unei confruntări libere, în prezența unei societăţi de imagini sever controlate, şi ca o consecinţă a inexistenței unei pieţe interne de desfacere, singurul loc de exerciţiu pentru imaginar era literatura; în acest fel teoriile literaturii, divulgate şi practicate în şcoli şi în media, erau singurul instrument de codificare şi de reglementare a imaginarului privat şi colectiv, menit să definească o poziţie existenţială în lume şi în societate.

Omniprezenţa poeziei

Prezența aproape obsesivă a poeziei a fost pentru mine o descoperire uimitoare, aproape destabilizantă; depășind clasificările în bună sau proastă, adevărată sau neadevărată, poezia, genul poetic, era stăpână absolută. Ziarele cu tirajele cele mai mari publicau mereu, sau aproape mereu, pe prima pagină, versuri; până și gazeta sindicatului căilor ferate publica poezii. Prin poezie se introduceau și se subliniau succesele politicii și economiei. Poezia aduna mii de tineri pe stadioane, intrând, la un moment dat, în competiție cu cel care concepuse poezia ca punct forte al ideii de progres și dezvoltare. Existau poeți pretutindeni; cred că nu am cunoscut și întâlnit niciodată atâția poeți. Pentru mine, care veneam dintr-o țară și dintr-o cultură care după cel de-al doilea război mondial criticase exaltarea poeziei și care în același timp nu și-a privit proprii contemporani într-o lumină critică, fenomenul, la început, a fost destabilizant; trebuia înțeles mai mult decât orice alt fenomen nou ce mi se prezenta. Exista poezia patriotică care repropunea, banalizând, miturile secolului al XIX-lea; exista varianta etnică și naționalistă; dar exista și poezia intimistă și decadentă, chiar dacă deosebite de cea europeană sau italiană; exista poezia simbolistă, existau toate felurile de poezie, dar mai presus de toate exista poezia ca instrument imediat de comunicare și fără nici o mediere. Eram dezorientat și în mod spontan mă gîndeam la ostilitatea lui Heraclit față de Homer și Archilochus (Homer merita să fie biciuit și alungat de la întreceri împreună cu Archilochus) și la critica sa adusă unei culturi, poeziei, care seduce mințile multora fără a transmite cunoașterea inițiatică capabilă să conducă omul dincolo de uman și în istoria sa. În acea perioadă hermeneutica nu explodase încă în Italia și cu atât mai puțin în lecturile mele inexperte din acei ani, în timp ce în România de atunci șerpuia ascunsă probabil hermeneutica cea mai obscurantistă și care va exploda hegemonă în primii ani după 1989. Dar aceasta este o altă poveste.
Întorcîndu-ne la poezie și cu mintea de pe urmă, ar fi desigur arbitrar să tratăm diferitele forme sub care poezia se prezenta ca expresii interșanjabile ale unei realități intelectuale nediferențiate; dar în același timp eram convins că raportul, deseori explicit, care le caracteriza, nu ar trebui să fie mascat prin respectarea metodologică a distincțiilor formale. Prevalența descrierii, refuzul explicațiilor, privatizarea nevoilor, a dorințelor, a creativității erau, cred, modalități ideologice ale unei instanțe de libertate și de individualitate; desigur, nu este o instanță nouă în istoria culturii, dar în cazul specific era profund alterată de o condiție regresivă, chiar dacă era justificată în condițiile în care lumea intelectuală se găsea părăsită în voia autogestiunii politice a propriei contradicții, asistând la restrîngerea orizontului politic al transformărilor.
Asemeni cazului tehnocrației, și în acest caz procesul de deistoricizare impus  reașeza sentimentul unei funcții intelectuale într-un spațiu protejat de autonomie. Mai era însă ceva care mă neliniştea şi sincer să fiu mă chinuia de-a dreptul, gândindu-mă mai ales la Dialectica Iluminismului a lui Adorno, alt text fundamental al tinereţii mele. Aspectul fundamental care se desprindea era că, împotriva supremaţiei logos-ului, valoarea estetică existenţială a poeziei relansa prioritatea subiectivului trăit, revendicând în mod abscons rolul pe care chiar raţiunea clasică i-a acordat-o ca formă şi creativitate liberă de condiţionări şi semnificaţii istorice. Paradoxul, sau mai bine spus contradicţia stătea în faptul că sistemul politic ce se considera a fi etapa cea mai avansată a logos-ului şi care ar fi trebuit să realizeze definitiv modernitatea, în acelaşi timp împingea individul, pe care ar fi trebuit să-l elibereze, într-o zonă protejată, un ghetou, pentru a putea apăra promisiunile logos-ului şi care veneau acum plasate într-un spaţiu metaistoric. Senzaţia era că ne găseam în faţa unei critici a modernităţii, coruptă şi deviată, în fază defensivă, incapabilă să formuleze vreo propunere cognoscitivă şi operativă; o retragere, ca în cazul tehnocraţiei, mai degrabă decât strategică era pur defensivă, în aşteptarea unui eveniment extern care ar fi rezolvat problema schimbării radicale.

Două fenomene contra disconfortului politico-existențial

Disconfortului politico-existențial al anilor ’70 (şi când am ajuns la Iaşi fenomenul era în plină şi consolidată maturitate) i-a venit în ajutor structuralismul care a oferit în același timp atât coerență teoretică, cât și unitate, punctiformului proces de deistoricizare; de fapt, în loc de structuralism ar fi mai corect să vorbim despre lingvistică structuralistă şi în măsură minoră despre generativism, căreia i se asocia inderogabila viziune mitico-fondatoare a regăsirii tradiţiei româneşti şi, mai precis, a lui Blaga şi Eliade. Două fenomene puternice care vor marca generaţiile viitoare de intelectuali şi oameni de litere, dar nu numai. Era clar că era vorba despre o chestiune generaţională: cei care aveau atunci în jur de 30 de ani, educaţi în anii de liceu cu cateheza staliniană, cărora li se refuzase accesul la tradiţia literară şi culturală română, găseau în structuralism, şi în mod particular în lingvistică, exerciţiul mental care le permitea să stea departe de tot, de problemele societăţii şi de politică şi, în acelaşi timp, să iasă din corsetul naţional şi să se integreze în marea familie europeană şi mondială a structuraliştilor. O ocazie unică pentru a învinge izolarea şi a se deschide către alte lumi şi în care, trebuie să recunosc, s-au integrat imediat cu agilitate şi extraordinară competenţă. În schimb, aceia care atunci aveau în jur de 60 de ani regăseau în maeştrii lor din tinereţe, în primul rând Blaga, dar şi Eliade, Vianu şi alţii, un cald refugiu într-o obiectivitate fără subiect care, chiar dacă diferită şi departe de cea a tinerilor războinici structuralişti, conspira în aceeaşi direcţie. Lor le erau de ajuns ideile literaturii ca sistem al teoreticienilor din perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, Curtius şi Auerbach, pentru a-i face să se simtă participanţi şi parte integrantă din cultura europeană şi, pentru a o spune cu cuvintele lui Lovejoy, inseraţi în Marele lanţ al fiinţei. Competiția cu tinerii era doar academică. Îmi amintesc răceala cu care a fost primită Istoria limbii române de G. Ivănescu, apărută în plină hegemonie structuralistă. O istorie care în mod voit ignora structuralismul şi generativismul, probabil nu numai din motive generaţionale ale autorului care considera aceste abordări inutile, cu excepția unor aspecte terminologice. Istoria lui Ivănescu avea culpa de a aborda problema dezvoltării limbii române în lumina contextelor istorice şi sociale şi chiar a hegemoniei de clasă; o istorie care pe mine, ca străin doritor de a cunoaşte o realitate istorică şi culturală, mă făcea să înțeleg multe lucruri. Să fi fost vorba oare despre o „alergie” la orice fel de meditație asupra istoriei și societății, oricum concepută ca opunându-se privilegiului, fie el spiritual sau tehnic, pe care chiar sistemul din care se retrăgeau li-l acordase? Probabil; dar exista ceva în plus, ceva care deja se prezenta cu forță și în ţările cu capitalism matur: antipolitica, acea difuză atitudine de indiferenţă, dacă nu cumva o ostilitate explicită față de politică, părea să fie mai degrabă cealaltă faţă a politicii. Cealaltă față a politicii absolute, omnicomprehensive şi autoreferenţiale, care, încăpăţânându-se să întrebuințeze în mod impropriu limbajul teologic, scopuri ultime progresive şi unidirecţionale, mari valori ca şi cum ar fi fost din punct de vedere ontologic fondatoare, nu făcea altceva decât să producă o inexorabilă depolitizare. În realitate, în presupusa opoziție polemică, antipolitica nu făcea altceva decât să reproducă vocaţia depolitizantă a politicii absolute, intensificându-i rezultatul nihilist. Așadar, în mod paradoxal, politica şi antipolitica convergeau, întrucât antipolitica sfârşea prin a fi rezultatul exasperatei politizări a societăţii.
Suprapunerea celor două linii, doar aparent îndepărtate, era prezentă mai ales în învățământ, la toate nivelurile. După puțin timp lingvistica structuralistă s-a instalat în școli impunându-se ca model hegemon și de excelență, ba chiar ca unicul „model” posibil, sclerozându-se în formule didactice. Fenomenul era bine cunoscut în Franța care atunci avea deplină hegemonie în domeniul criticii literare [3] și este încă și astăzi actual dacă Mauriel Barbery, în complexa și atât de frumoasa sa carte Eleganța ariciului, pune următoarea afirmație în gura Palomei, o tânără elevă de școală medie: „Cu această profesoară franceza se reduce la o lungă serie de exerciţii mecanice, atât de gramatică cât și de analiză textuală. Cu ea se pare că textele au fost scrise pentru a putea identifica personaje, povestitorul, locurile, plot-ul, timpii povestirii etc. Cred că nu i-a trecut niciodată prin minte că mai înainte de toate un text este scris pentru a fi citit şi pentru a trezi emoţii în cititor”. [4]
Și, la observația acră a profesoarei cum că ei, Palomei, i se pare steril să vorbească despre folosirea adjectivului calificativ ca epitet, răspunde: „citindu-l pe Jakobson rezultă clar că gramatica este un mijloc, nu numai un scop: este poarta de intrare în structura şi frumuseţea limbii, nu este numai o chestie ce-ți folosește să te descurci în societate”. [5]
În şcolile cele mai îndepărtate lingvistica împreună cu matematica deveniseră materiile de bază ale căror rezultate sociale şi probabil antropologice ar trebui să fie analizate cu multă atenție. Concursurile de limbă şi literatură pentru învăţământul secundar, ca şi diferitele etape ale carierei în învăţământ, erau rigid ancorate de universitate şi era aproape imposibil ca un candidat să nu treacă prin furcile caudine de genul paragraful din text pe care îl aveți sub ochi este „omo-„ sau „heterodiegetic”, „singular” sau ”iterativ”, cu focalizare „internă” sau „externă”, sau să ştie să se descurce cu abilitate printre figurile lui Genette.

Tzvetan Todorov şi cotitura structuralistă

Sunt semnificative două luări de poziţie ale Todorov, cel mai ortodox dintre lingviştii structuralişti de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70; declarațiile sunt făcute la distanță de timp, cînd autorul trăia deja într-o lume radical diferită de acei ani. Într-un interviu acordat chiar unei reviste literare româneşti face o afirmație care apare acum ca o mărturisire ingenuă: „când am sosit în Franţa, veneam din Bulgaria, unde singurul mijloc pentru a fugi de influenţa pseudo-ştiinţei marxist leniniste era acela de a face studii foarte formale, foarte lingvistice. În numărarea silabelor nu putea să existe marxism leninism”. [6]
Şi, mai târziu, după convertirea la alte interese, cum ar fi etica şi un anumit tip de antropologie, celui care în cursul interviului îl întreba: „Dumneavoastră v-aţi afirmat în calitate de critic literar şi cercetător în semiotică. Cum a fost posibil să vă schimbaţi în mod atît de categoric interesele îndreptându-vă spre analiza istorică?”, îi răspunde: „Explicaţia este că primii mei 24 de ani i-am trăit în Bulgaria şi, deci, când am sosit în Franţa, în mine era încă puternică conştiinţa care se formase sub regimul comunist; exigenţa pe care o simţeam era de a separa munca mea de ideologie, de istorie şi de societate tocmai pentru că în Bulgaria toate acestea erau unite, standardizate. Dar după aproape zece ani, spre sfârşitul anilor ’70, am dorit să-mi îndrept interesul spre societate şi oamenii care mă înconjurau şi m-am simţit liber să o fac”. [7]
Aceste declaraţii valorează mai mult decât orice alt comentariu, cu atât mai mult cu cât în România de atunci structuralismul se exprima doar prin varianta lingvistică strict limitată la literatură.
În anii ’60 şi ’70 structuralismul a fost pretutindeni un imperiu mare şi puternic. A cucerit toate ştiinţele umane şi, pentru câţiva ani, păruse a fi inexpugnabil, etern, reprezentând o cotitură decisivă în modul de gândire. Pe lângă lingvistică, a antrenat antropologia (Levi-Strauss), chiar şi  marxismul  lui Louis Althusser, precum şi psihanaliza lui Jacques Lacan. Apariţia sa părea să salveze cultura umanistă de la acuza de lipsă de ştiinţificitate. Structuralismul era în sfârşit Metodă. Şi, fără metodă, nu s-ar fi ştiut ce să se facă cu operele literare.
Lingvistica structuralistă ar fi permis analize textuale mai sistematice decât cele făcute de genialii, dar unilateralii, maeştri ai criticii stilistice ca Leo Spitzer şi Eric Auerbach.
În perspectivă, problema dominantă părea să fie progresul criticii de la un trecut de subiectivism haotic la un viitor de obiectivitate întemeiată. Opera literară a început să fie descrisă ca o structură sincronică autoreferenţială a cărei semnificaţie şi ale cărei valori se justificau numai din interiorul textului, fără trimiteri la realitatea extralingvistică, de exemplu un autor sau un cititor.
Cotitura structuralistă din anii ’60 a creat nu numai o direcţie de cercetare, dar a impus o modă a cărei forţă de sugestie era datorată mai ales introducerii unei terminologii de origine ştiinţifică folosită des ca un jargon ce-ți dădea încredere, creând iluzii. Important era să se analizeze texte; pe nimeni nu interesa ce valoare aveau acestea. Ca şi cum toate operele din toate literaturile cunoscute din punct de vedere istoric ar fi funcționat în același fel, ar fi avut aceleaşi caracteristici textuale profunde, aceleaşi raporturi cu tradiţia şi cu publicul.
Semnificativ era faptul că, în timp ce structuralismul punea stăpânire totală asupra studiilor literare şi lingvistice în România, nu răzbătea însă în nici un alt sector al ştiinţelor umane. Operele lui Foucault, Lacan şi Levi-Strauss circulau, dar numai pentru gusturi rafinate şi, în orice caz, nu constituiau un punct de plecare metodologic în construirea cunoștințelor școlare, mai ales la nivel liceal.
Bineînțeles că înnăscuta înclinație spre învățarea limbilor străine îi făcea pe români să citească tot și să fie foarte informați; discuţiile cu mulţi colegi erau fascinante, stimulante şi reprezentau pentru mine o îmbogăţire intelectuală importantă. Dezbaterea despre ceea ce se întâmpla în Franţa, Anglia, Statele Unite era în centrul atenției numai că, aceasta era impresia mea, totul lua calea unui fel de obiectivitate fondantă care neglija potenţialul critic şi subiectiv al oricărei linii metodologice. Era ca şi cum subiectul s-ar fi ascuns, s-ar fi furişat, ar fi dispărut, până a se pierde într-o obiectivitate nedeslușită; un fel de „disimulare onestă” care găsea în teorie ancoraje puternice cu scopul salvgardării subiectului însuşi.

Umberto Eco, Benedetto Croce şi Francesco De Sanctis: interpretări şi influenţe

Îmi amintesc marele succes de care se bucura Umberto Eco, considerat a fi maestru de semiotică mai mult decât oricine altcineva, şi cu câtă grijă se evitau, însă, discuţiile, despre secţiunea „D” din opera sa Structura Absentă. Era ca și cum cei mai mulți ar fi trăit uimiți, ba chiar ușor dezamăgiți, momentul punerii în discuţie a unei gândiri fondatoare, un gol faţă de o ontologie care se fărâmiţa lăsând orfani şi lipsiţi de acea susţinere a antipoliticii care, paradoxal, era sprijinul politicii totale a sistemului.
Umberto Eco nu era singurul teoretician italian căruia i se dădeau uitării anumite componente critice ale propriei gândiri. În Italia structuralismul, chiar dacă a produs unele opere importante, de calitate, a fost cunoscut târziu și nu a devenit niciodată proiect hegemon în învățământul mediu și universitar, cu excepția unor cazuri fragmentare. Nu lipseau dezbateri, publicații, analize critice, dar rămâneau circumscrise domeniului academic și niciodată nu implicau o atitudine mentală nouă generalizată. Datorită unei activităţi editoriale atente şi probabil fără confruntări cu ceea ce se petrecea în Occident, din când în când erau puşi în circulaţie autori precum Mukarovsky, Greimas, Lacan, Derida, Lotman, Bachtin etc. Defăimătorii atacau structuralismul şi semiotica blamându-le drept ideologie a capitalismului avansat, dar, cred să pot spune astăzi, dintr-o poziţie conservatoare, fără a vedea în el aspectele, chiar dacă contradictorii, utile unei organizări diverse a cunoașterii. Aşa se întâmpla pentru liniile directoare sistemico-funcţionale şi pentru „game teory” în politică; şi în acest caz nu lipseau traduceri, seminarii universitare, discuţii între experţi, dar niciodată nu au devenit modele serioase şi adevărate pentru guvernarea societăţii. În ambele cazuri Italia oficială, cea a instituţiilor culturale în străinătate, ignora total existenţa provocărilor şi a discuţiilor teoretice în care lumea occidentală era angajată. Ideea dominantă, şi nu aş vrea să greşesc, era aceea a unei atitudini generice de tipul „Important este să fim prezenţi”, în timp ce în cazurile în care exista un program de intervenţie nu se depășea (şi din nou aş vrea să nu greşesc) o abordare inteligentă de stânga inspirată din gândirea lui Benedetto Croce.
Apropo de Croce, în timp ce în Italia închiderea teoriei literare faţă de estetică, şi a unor ample sectoare ale esteticii faţă de teoria literară, împiedica schimburi şi comunicări utile, în România estetica lui Croce şi teoria literară stabileau o legătură subterană, o complicitate secretă pe baza unui punct în comun foarte puternic: autonomia poeziei.
Pe de altă parte, atât pentru Croce cât şi pentru formalişti şi structuralişti, poezia este întrutotul străină de finalităţi practice, iar artistul nu trebuie să răspundă decât imperativului de frumos. Atât pentru formalişti, cât şi pentru Croce, poezia este forma pură în care se rezolvă conţinuturile. Pe lângă aceasta, pentru filozoful italian, ca şi pentru teoreticienii slavi, poezia se identifică cu expresia lingvistică. La unison cu ceea ce a susţinut Jakobson, textul în sine este autosuficient şi nu trebuie să ieșim în afara lui pentru a-i aprecia calitățile. În sfârşit, un alt interesant punct în comun: pentru formalişti literaritatea nu trebuie căutată numai în operele care respectă canoanele oficiale ale literaturii, căci ea aparţine fiecărui obiect care posedă anumite proprietăţi; la fel și pentru Croce, poezia se poate întâlni pretutindeni, şi eventual mai des în afara instituţiei literare. Simptomatică era şi anularea oricărei bariere între vers şi proză.
Fără a comunica între ele, estetica idealistă şi formalismul rus delineau în esență aceeaşi concepţie despre artă, prima pe baze riguros estetice, formalismul pe baze lingvistice. Asocierea între sensibilitatea lui Croce, şi era o sensibilitate clădită în principal din Breviarul de estetică - Aesthetica in nuce (o carte pe care în Italia mulți profesori de liceu de o anumită vârstă o recomandau ca lectură studenţilor până în pragul anilor ’68, cu scopul ca aceştia să înveţe să recunoască oaspetele preţios din orice literatură: poezia), şi tehnicile formaliste rezida în faptul că ideea de poezie a lui Croce şi alienarea sa față de istorie, pe lângă faptul că crea un cald refugiu faţă de o realitate ostilă, conţinea și o majoră accesibilitate pentru că nu avea nevoie de tehnici şi formule speciale şi putea să se alimenteze din rezervorul bunului simț comun. Poetica decadentă a lui Croce (şi cum să nu ne gândim noi, susținătorii culturii italiene, la succesul din Poetica Copilului a lui Pascoli!) ajungea nu numai la specialişti, divulgând şi confirmând sensul unei poeticităţi în lucruri ce ies din contingent. Se intersecta cu tradiţia romantică a poeziei, a concepţiei despre artă pentru artă, confirma extremul refugiu protejat într-o lume idilică cochetând cu tradiţia mitico-fondatoare. Între estetica lui Croce şi tehnicile formaliste şi structuraliste mi se părea că exista un fel de diviziune a sarcinilor: primei îi revenea sarcina de a crea şi interpreta un sentiment comun capabil de a angaja toate straturile socio-culturale, celorlalţi le revenea instrumentul tehnic, cult, înalt, sarcina de a crea o mentalitate ştiinţifică şi normativă chiar şi în stabilirea drumului unui popor (în sfârşit gândit indistinct) spre ţinta finală. Şi care paradigmă dacă nu aceea a lui De Sanctis să fie mai potrivită să povestească vicisitudinile şi travaliul liniei ascendente a unui popor?
O istorie a literaturii, aceea a lui De Sanctis, scrisă ca un roman istoric, sau mai bine zis chiar şi ea roman istoric al secolului al XIX-lea italian, oferea toate elementele de referinţă pentru o antropologie naţionalistă de imediată accesibilitate care culegea şi localiza un presupus specific şi o presupusă originalitate care veneau de departe şi din timpuri imemorabile. Extrem de cultă şi rafinată, cultura română din acele timpuri construia o lume paralelă şi subterană celei pe care politica o voia; plătea însă preţul, după părerea mea, antipoliticii. Dreapta şi legitima apărare până în pânzele albe a subiectului se dizolva într-o obiectivitate speculară față de politica totală care după ’89, cu înfrângerea definitivă a oricărei gândiri totale şi moartea utopiei de a gândi omul şi societatea în afara valorilor de schimb, va pune o serioasă ipotecă asupra societăţii, culturii şi învăţământului.