Galileo Galilei la 450 de ani de la naştere. Un portret de Magda Stavinschi

450 de ani de la naşterea marelui astronom Galileo Galilei. Este o dată care nu poate trece neobservată, deşi abia l-am celebrat cu prilejul împlinirii a patru secole de când a fost îndreptată o lunetă spre bolta înstelată pentru a-i descoperi misterele. Acesta a fost motivul pentru care anul 2009 a fost declarat An Internaţional al Astronomiei.
Şi totuşi, cine a fost el ? S-a născut la Pisa la 15 februarie 1564. A fost fizician şi astronom italian din secolul al XVII-lea. A rămas celebru pentru a fi pus bazele ştiinţelor mecanice, dar şi pentru perseverenţa cu care a apărat concepţia copernicană despre univers.
Dacă ar fi să alegem care au fost cele mai importante realizări care au rămas de la el, am putea menţiona perfecţionarea lunetei astronomice (pe care n-a inventat-o el), dar şi îmbunătăţirea observaţiilor astronomice, de pildă a celor care au confirmat existenţa fazelor lui Venus. În domeniul matematicii şi fizicii a contribuit în special la progresul cinematicii şi dinamicii. Este considerat părintele observaţiei astronomice şi al fizicii moderne.
Să încercăm totuşi să-i parcurgem măcar pe scurt anii vieţii, deşi s-au scris zeci de tomuri, piese de teatru şi s-au turnat filme despre acest personaj remarcabil al culturii universale.
Galileo di Vincenzo Bonaiuti de' Galilei a fost cel mai mare din cei 7 copii ai unei familii care făcea parte din mica nobilime şi trăia din negoţ. Tatăl lui era muzician, cântăreţ şi autor al unui Dialog al muzicii antice şi moderne. A dovedit de mic o mare îndemânare şi un simţ dezvoltat al observaţiei. Când avea 10 ani, familia se mută la Florenţa. Acolo este încredinţat spre educaţie unui preot, iar la mănăstirea Santa Maria de Vallombrosa va căpăta o serioasă educaţie religioasă, care va fi însă încheiată la numai 15 ani. Doi ani mai târziu este înscris la cursurile de medicină de la universitatea din Pisa, pe care însă nu le termină.
De la 19 ani este iniţiat în tainele matematicii de către un prieten al familiei, Ostilio Ricci, care-i va transmite ceva puţin obişnuit în acea vreme: îmbinarea teoriei cu practica. Aşa se face că, observând în catedrala din Pisa un candelabru care se legăna în cupolă şi remarcând că oscilaţiile erau izocrone, are ideea de a folosi pendulul la măsurarea timpului, teorie pe care o va publica abia spre sfârşitul vieţii, punând astfel bazele unei noi ştiinţe: mecanica. Entuziasmat de opera lui Euclid şi fără nici o atracţie spre medicină, Galilei se reorientează către studiul matematicii.
Căutând un post de profesor în vreo universitate, îl întâlneşte pe părintele iezuit Christophorus Clavius, somitate a matematicii din Colegiul pontifical. Acesta îl va recomanda pe Galilei ducelui Ferdinand I al Toscanei, care-l numeşte profesor la catedra de matematică a universităţii din Pisa (pentru un salariu de mizerie). Aici va experimenta căderea corpurilor şi va scrie prima sa lucrare de mecanică, De motu (Despre mişcare). În 1592 pleacă la Padova, pe acea vreme în puternica Republică a Veneţiei, unde rămâne timp de 18 ani. La catedră continuă să prezinte sistemul lui Ptolemeu, deşi personal îl adoptase deja pe cel al lui Copernic. Aici are atât libertatea cercetărilor sale cât şi, deloc neglijabil, o importantă industrie a sticlei, necesară realizării lentilelor.
Anul 1604 va fi un an remarcabil pentru Galilei: între alte numeroase descoperiri şi teorii, el observă o novă, stea care aducea suficiente argumente contra imuabilităţii cerurilor. În fine, în mai 1609 primeşte de la Paris o scrisoare care-i confirmă existenţa unei lunete, fabricată în Olanda, capabilă de a vedea obiectele îndepărtate, inclusiv stelele invizibile cu ochiul liber. Doar pe baza descrierii pe care o primeşte, el îşi construieşte singur prima lunetă.
Nu voi intra în detaliile construcţiei şi îmbunătăţirii ei, dar voi semnala descoperirile care vor confirma sistemul lui Copernic şi vor deschide drumul spre astronomia modernă: deduce existenţa munţilor lunari, distrugând astfel credinţa în substanţa diferită a aştrilor; descoperă natura Căii Lactee şi numără stelele constelaţiei Orion; studiază petele solare şi prin ele descoperă mişcarea de rotaţie a soarelui. Dar la 7 ianuarie 1610 face descoperirea capitală: în jurul planetei Jupiter se rotesc trei corpuri cereşti şi în curând găseşte şi un al patrulea. Descoperirea va fi publicată în „Sidereus Nuncius” („Mesagerul stelar”) care demolează mitul centrului unic de revoluţie a aştrilor. Apoi, la 25 iulie 1610, observă un fel de urechi ale lui Saturn, despre care astronomul olandez Christiaan Huygens va realiza în 1655 că sunt inelele planetare. În septembrie 1610 Galilei descoperă şi fazele lui Venus, asemănătoare cu cele ale Lunii, probă de netăgăduit în favoarea sistemului copernican.
Şi aşa începe lupta contra lui Galilei, celebrul lui proces, legendara afirmaţie „E pur si muove”. A fost judecat de Inchiziţie, găsit „vehement suspect de erezie”, forţat să retracteze şi şi-a petrecut restul vieţii în arest la domiciliu. Galileo Galilei a murit la 8 ianuarie 1642 la vârsta de 77 de ani.

Cazul Galilei şi raportul dintre ştiinţă şi religie

Putem spune că procesul s-a încheiat însă abia la 31 octombrie 1992, când Papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat regretul pentru felul în care a fost tratat cazul Galilei. În continuare voi spicui din faimosul discurs rostit de papă în faţa Academiei Pontificale de Ştiinţe, deoarece el luminează o problemă esenţială încetăţenită în secole cu privire la cazul Galilei, anume raportul dintre ştiinţă şi religie*. Este vorba de o problemă dublă care a fost în centrul dezbaterilor privindu-l pe Galilei. „Prima este de ordin epistemologic şi priveşte hermeneutica biblică. Şi aici sunt două puncte care trebuie relevate. Mai întâi, ca cei mai mulţi din adversarii săi, Galilei nu face nici o deosebire între ceea ce înseamnă o abordare ştiinţifică a fenomenelor naturale şi reflexia asupra naturii, de ordin filosofic, pe care o numeşte în general. Acesta este motivul pentru care a refuzat sugestia care i-a fost făcută de a prezenta sistemul lui Copernic ca ipoteză ştiinţifică, atâta timp cât nu era confirmată prin probe de necontestat. Era totuşi una din cerinţele metodei experimentale al cărei iniţiator genial a fost.
Apoi, reprezentarea geocentrică a lumii era admisă în general în cultura timpului ca fiind deplin concordantă cu învăţătura Bibliei în care unele expresii, luate ad litteram, păreau să confirme afirmaţiile geocentrismului. Problema pe care şi-au pus-o deci teologii din acea vreme era cea a compatibilităţii heliocentrismului cu Scriptura.
Astfel, noua ştiinţă, cu metodele sale şi cu libertatea de cercetare pe care ele o presupun, îi obliga pe teologi să-şi pună întrebări cu privire la propriile criterii de interpretare a Scripturilor.
Începând cu Secolul Luminilor şi până în zilele noastre, cazul Galilei a constituit un fel de mit în care imaginea prin care au fost falsificate evenimentele a fost destul de departe de realitate. În această perspectivă, cazul Galilei a fost simbolul pretinsului refuz al Bisericii faţă de progresul ştiinţific sau chiar al obscurantismului «dogmatic» opus cercetării libere a adevărului. Acest mit a jucat un rol cultural considerabil; el i-a făcut pe mulţi oameni de ştiinţă de bună credinţă să se ancoreze în ideea că a existat o incompatibilitate între, pe de o parte, spiritul ştiinţific şi etica cercetării, iar, pe de altă parte, credinţa creştină. O neînţelegere reciprocă tragică a fost interpretată ca o reflectare a unei opoziţii constitutive între ştiinţă şi credinţă. Clarificările făcute de studii istorice recente ne permit să afirmăm că această neînţelegere dureroasă aparţine acum trecutului.
Există două domenii ale cunoaşterii, unul care îşi are izvorul în Revelaţie şi unul pe care raţiunea îl poate descoperi prin propriile sale forţe. Din acesta din urmă fac parte în special ştiinţele experimentale şi filosofia. Distincţia între cele două domenii ale cunoaşterii nu ar trebui să fie înţeleasă ca o opoziţie. Cele două domenii nu sunt pur şi simplu externe unul altuia, ci se întâlnesc în numeroase puncte. Metodologiile proprii permit fiecăruia să pună în evidenţă diferite aspecte ale realităţii”.
Această afirmaţie, întărire a celei expuse de Galilei în celebra sa scrisoare adresată Marii Ducese de Toscana, Cristina de Lorena – accesibilă acum şi cititorilor români graţie volumului Galileo Galilei, Scrisori copernicane, apărut în colecţia bilingvă „Biblioteca Italiană” a editurii Humanitas – explică şi faptul că, în preajma Anului Internaţional al Astronomiei, în incinta Vaticanului i s-a ridicat o statuie lui Galileo Galilei şi că, în timpul evenimentelor ce au marcat a 400-a aniversare a primelor observaţii telescopice ale savantului, Papa Benedict al XVI-lea a lăudat contribuţiile aduse de el astronomiei.

Magda Stavinschi
(nr. 12, decembrie 2014, anul IV)

* Discorso di Giovanni Paolo II ai partecipanti alla sessione plenaria della Pontificia Accademia delle Scienze, sabato, 31 ottobre 1992.