Cu Dante în „Purgatoriu”. O deschidere către cititorul contemporan

Potrivit tradiţiei italiene a unui mediator, a unui comentator, a unui interpret care să-l prezinte pe Dante în faţa publicului, propunem textul conferinţei susţinute de italienistul Laszlo Alexandru la Clubul Saeculum din Beclean în data de 26 aprilie 2012.

„Oricine se va înălţa, va fi smerit;
şi oricine se va smeri, va fi înălţat”
(Matei, XXIII, 12)

Îi mulţumesc bunului prieten Aurel Podaru pentru invitaţia pe care mi-a adresat-o de-a vorbi aici. Mă bucur să fiu din nou la Clubul Saeculum din Beclean, la a patra întîlnire culturală la care particip, mereu cu alte argumente. M-am gîndit să vă propun un subiect foarte bogat, legat de una dintre pasiunile mele, Divina Comedie. În ultimii ani am avut o serie de publicaţii pe această temă, chiar anul trecut mi-a apărut o carte de dialoguri acoperind preponderent Infernul. Acum aş vrea să fac un pas înainte, să merg spre Purgatoriu cu comentariile, cu explicaţiile, cu deschiderea lui Dante către cititorul contemporan. E nevoie de o explicitare a sa, fiindcă este vorba despre un autor medieval, extrem de complex pentru italienii înşişi, care nu prinde „în transmisiune directă”. E deja un lucru obişnuit ca în Italia să existe un mediator, un comentator, un interpret care să-l prezinte pe Dante în faţa publicului. La noi, în România, el este mai curînd necunoscut, iar atunci cînd se tipăreşte ceva despre poetul florentin, sînt cîţiva specialişti „de nişă”, care vorbesc doar pentru o mînă de oameni şi uneori spun prostii, ca să fiu sincer cu dumneavoastră. Eu nu pe această felie restrînsă încerc să activez, ci mă străduiesc să-l deschid pe Dante către o receptare cît mai largă, mai extinsă. Iar pentru aşa ceva este nevoie de o mediere, de o explicitare.
Mi-am intitulat intervenţia Cu Dante în Purgatoriu şi am plasat-o sub efigia unui motto din Evanghelia după Matei. Veţi vedea că e extrem de definitoriu acest pasaj pentru ceea ce mă pregătesc să prezint. Aş începe spunînd că ideea de Purgatoriu, în credinţă, e destul de recentă pentru momentul în care Dante a tratat-o. În mitologiile antice exista o împărţire în două mari categorii, binele şi răul, Hadesul şi Cîmpiile Elizee, virtuoşii şi păcătoşii. Ideea canonică a Purgatoriului a fost acceptată în Biserica Catolică abia la Conciliul de la Lyon din 1274. Dacă ne gîndim că Dante s-a născut în 1265, el avea deja 9 ani cînd conceptul a fost preluat. Putem spune că Purgatoriul e contemporan cu Dante. Înainte de asta era promovată configuraţia binară, bine-rău, lipsea valoarea intermediară. Teologii vremii au perceput o nemulţumire faţă de o asemenea radicalitate. Lumea nu poate fi împărţită doar în buni şi răi. Trebuie ca şi cei nu foarte răi să aibă o şansă, să poată spera la mîntuire. Şi-atunci s-a „inventat” acest spaţiu de mijloc, care totodată a făcut gîndirea mai complicată, a diversificat judecata teologică, dar şi pe cea morală.
În accepţiunea creştinismului occidental există două momente de evaluare a persoanei. Se realizează o analiză individuală a fiecăruia, după moarte, cînd ajungem în Infern, sau în Purgatoriu, sau în Paradis. Şi se va produce a doua apreciere, la Judecata de Apoi, aceea definitivă, cînd Purgatoriul va dispărea. Aşadar, ţinutul despre care vorbim e un spaţiu intermediar, între bine şi rău, dar este şi un loc provizoriu.
Deşi ideea a fost lansată şi acceptată, în mod canonic, abia pe vremea lui Dante, poetul italian e cel care oferă imaginea artistică cea mai spectaculoasă, mai complexă şi mai completă a Purgatoriului. El ia conceptele teologice şi le aplică într-o sferă literară, prin intermediul fanteziei sale. Să adaug că avem o carte extrem de interesantă, a lui Jacques Le Goff, un reputat specialist care a scris despre Naşterea Purgatoriului şi a analizat toate aceste frămîntări ideologice din deceniile secolului al XIII-lea. Demonstraţia lui atentă şi documentată arată felul cum Dante a împins pînă la maxim posibil conceptul, în extensia, diversitatea şi precizia sa, de-a lungul cîtorva decenii.
În ce este bogată abordarea lui Dante? Poetul îşi construieşte universul din Divina Comedie cu multă abilitate. După cum ştiţi, există cele trei cărţi, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul.Personajul principal este însuşi protagonistul, toată acţiunea evoluează la persoana întîi singular. Din dorinţa de a-şi spăla păcatele, de a-şi căuta şi a-şi dobîndi mîntuirea, el traversează succesiv aceste trei ţinuturi. Mai întîi coboară în Infern, apoi trece prin Purgatoriu şi urcă pe urmă în Paradis. Poemul culminează cu cîntul o sută, cînd Dante ajunge în faţa lui Dumnezeu. În cele ce urmează ne concentrăm pe a doua sa carte, pentru a localiza mai precis unele aspecte.


Mitologie, geografie şi etică

Prin ce este unic în literatura mondială ansamblul capodoperei? Prin faptul că realizează o combinaţie de trei discipline diferite: mitologia, geografia şi etica. Dante imaginează continuarea unei poveşti, pornind din Biblie, unde apare episodul revoltei lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu, care îl izgoneşte din ceruri. Ce se întîmplă cu Lucifer? Diavolul cade pe pămîntul care, îngrozit de această arătare oribilă, se trage în lături, de spaimă şi de scîrbă. Se creează astfel un puţ în formă de pîlnie. Ei bine, acea peşteră este Infernul, ca o prezenţă geografică foarte concretă. Diavolul se blochează în centrul Pămîntului. Dante pătrunde în spaţiul damnării şi e însoţit de Virgiliu, poetul preferat şi călăuza sa. În Infern cei doi coboară prin cercuri succesive. E şi fizic gîndită întreaga expediţie: gîndiţi-vă că, atunci cînd coborîm de pe un munte, ne rotim în serpentine. Aici sînt cercurile infernale şi în fiecare este pedepsit un anumit păcat. Uneori există mai multe păcate într-un singur cerc. De pildă, într-al optulea sînt zece bolgii, sau gropi. Pe ansamblu vedem cîteva zeci de păcate, fiecare cu tipul său de pedeapsă specifică.
Aşadar, în Infern se coboară. Protagonistul ajunge la centrul Pămîntului, în dreptul lui Lucifer, care e înţepenit acolo. Nu e abuziv să ni-l închipuim într-o imagine efectivă, au fost numeroase picturi celebre care s-au realizat pe baza versurilor. După cum este de domeniul banalului să fie trasate scheme, cu ajutorul cărora să fie explicat textul poetic. Se ajunge la Lucifer, unde e şi centrul de greutate al Pămîntului. Cei doi se răsucesc şi încep să urce de-a lungul trupului său. Ies astfel pe partea cealaltă a Pămîntului.
Planeta noastră – conform proiecţiei danteşti – este rotundă, fiind formată din două emisfere: cea nordică, adăpostind continentele cunoscute în Evul Mediu, cu geografia specifică; şi cea sudică, acoperită de ape. În centrul emisferei meridionale s-a format muntele Purgatoriului, din pămîntul care s-a retras de groază la apariţia lui Lucifer. Toată cantitatea de material trebuia să se regăsească undeva. Şi dacă săpăm o groapă în curte, trebuie să transportăm balastul, fiindcă el nu dispare în neant. Ei bine, ideea lui Dante este că acel pămînt dislocat a ieşit pe partea cealaltă şi a constituit un munte. La extremitatea cealaltă a globului se află aşadar Purgatoriul. Dacă între păcătoşii eterni se cobora, printre purganţi se urcă. Observaţi că se inversează anumite reguli. Avem o progresie treptată, pe diverse spaţii, la care ne vom referi îndată. Iată, aşadar, cum s-a creat Purgatoriul, din punct de vedere mitologic: prin căderea lui Lucifer şi dislocarea pămîntului, care a răsărit pe dincolo. Se continuă un mit al Genezei, care este imaginat geografic, fiind localizat pe globul terestru. Ca să înţelegem mai limpede configuraţia întregului ţinut, vă prezint aici schiţa adaptată după o bună ediţie italiană a Divinei Comedii.

PURGATORIUL LUI DANTE


PARADISUL PĂMÎNTESC

CORNIŞA 7 LUXURIOŞII
CORNIŞA 6 LACOMII
CORNIŞA 5 ZGÎRCIŢII ŞI RISIPITORII
CORNIŞA 4 ACCIDIOŞII
CORNIŞA 3 MÎNIOŞII
CORNIŞA 2 INVIDIOŞII
CORNIŞA 1 AROGANŢII

POARTĂ

VALEA PRINCIPILOR

ANTEPURGATORIUL

MORŢII DE MOARTE VIOLENTĂ

LENEŞII

EXCOMUNICAŢII

PLAJA

A treia dimensiune a capodoperei danteşti este cea etică. Nimeni nu se află la întîmplare pe lumea cealaltă, nici în Infern, nici în Purgatoriu. În spaţiul de damnare am văzut o progresie a păcatului: cu cît se coboară, cercul e mai strîmt şi tortura e mai groaznică. Trădătorii, cei mai mari păcătoşi din vremea aceea, se află în cercul al IX-lea. După ce ajungem dincolo, în Purgatoriu, tot o ierarhie etică vedem, o evoluţie morală. Avem o plajă, unde vin morţii cu pluta, ghidaţi de un înger. E singura cale pe care se poate ajunge acolo. Întîlnim un spaţiu amplu, Antepurgatoriul, unde sufletele moarte n-au izbutit încă să se cureţe de păcate, ci aşteaptă: cu anii, cu secolele, pînă le vine rîndul să înainteze spre poartă. Aici se află excomunicaţii, leneşii, morţii de moarte violentă şi Valea Principilor. Depăşindu-se Poarta Purgatoriului, se porneşte ascensiunea pe munte. Mişcarea succesivă se produce pe nişte „cornişe” sau „balcoane”. Sînt un fel de poteci sculptate în munte, cu o lăţime de cîţiva metri. Se merge pe acele cărări, unde sînt dispuse spiritele în suferinţă. Avem cornişa primă, cu penitenţii care au greşit prin aroganţă. Pe urmă sînt invidioşii, mînioşii, accidioşii, zgîrciţii şi risipitorii, lacomii, luxurioşii, iar apoi Paradisul Pămîntesc. Asta este structura majoră.
E invers faţă de Infern, unde se cobora şi, spre final, păcatul era tot mai greu. Aici infracţiunile mai apăsătoare sînt la început. Pe măsură ce ticăloşia se expiază prin suferinţă, sufletul urcă. Păcătoşii, prin tortură, penitenţă, rugăciuni şi regret se purifică, devin tot mai uşori, mai imateriali. Paradoxul este că noi, cînd urcăm pe un munte, într-o excursie, la început ne mişcăm lejer, iar apoi, cu cît se face mai pieptiş, depunem un efort mai consistent. De la o vreme unii abandonează, fiindcă vîrful e cel mai greu de cucerit. Aici e chiar invers! Întîi se urcă foarte anevoios. Dar cu cît penitenţa se prelungeşte, sufletul se purifică şi ascensiunea devine mai uşoară. O scurtă explicaţie: practic avem cele şapte păcate capitale, care sînt clasificate aici. Aroganţii e limpede cine sînt, orgolioşii care tratează lumea cu dispreţ. Invidioşii sînt cei ce se preocupă de binele altora şi îl duşmănesc. Mînioşii sînt cei ce nu-şi pot reţine izbucnirile de furie violentă. Accidioşii sînt cei care îşi îndeplinesc cu întîrziere, cu toropeală, îndatoririle. Accidioso este o adaptare italiană din latina populară. „Toropiţii” nu puteam să le spun. Am verificat şi am constatat că G. Coşbuc a tradus tot astfel, „accidioşii”. Aşadar, sînt cei care ies în întîmpinarea cuvîntului divin cu lene, cu comoditate, cu toropeală. Zgîrciţii şi risipitorii sînt aşezaţi ei înşişi în contrast pentru ca, văzîndu-se, să-şi sporească suferinţa. Lacomii sînt cei care se consacră plăcerilor pîntecelui. Luxurioşii sînt păcătoşii carnali, desfrînaţii. În vîrf se află Paradisul Pămîntesc, care însă nu trebuie confundat cu al treilea ţinut de după moarte. Este, de fapt, Edenul creat de Dumnezeu la Geneză, conform Bibliei, locul minunat unde se găseau Adam şi Eva, mărul, şarpele etc. Tot aşa cum s-au scris nenumărate cărţi despre căutarea Lînei de Aur, cu Iason şi cu marile expediţii, au fost legende şi s-a dezvoltat o întreagă mitologie legată de căutarea Paradisului Pămîntesc. Iată că Dante l-a plasat, geografic, în vîrful piramidei Purgatoriului, în locul unde sufletele ajung deja curăţate de păcat, pe măsură ce au urcat şi au ispăşit.
Purgatoriul nu-i pentru eternitate, e un loc intermediar, pe o durată clar delimitată, pînă la sfîrşitul vremurilor şi la Judecata de Apoi. Spiritele aşteaptă aici lungi perioade, în suferinţă şi penitenţă, dar au un mare avantaj în comparaţie cu Infernul, unde totul era veşnic înţepenit. Ne amintim faimoasa inscripţie de pe poarta aceluia, „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, acolo aveam un spaţiu-timp blocat pentru eternitate. Dincoace există evoluţie, se avansează către Paradisul Pămîntesc. Şi ce se întîmplă pe urmă? În partea a treia a Divinei Comedii, se zboară. Sufletele ajung imateriale, s-au spălat de păcate, devin de-o puritate angelică, beată şi încep să plutească, se înscriu pe o orbită. Sînt nouă ceruri care înconjoară planeta noastră. Acela e Paradisul dantesc, care însă trebuie distins de Paradisul primilor strămoşi.
Pe scurt aceasta ar fi structura lumii de dincolo şi a ţinutului ei de mijloc. O clasificare suplimentară ne-o oferă chiar unul dintre personajele principale, Virgiliu, în cîntul XVII, cînd îi explică lui Dante împărţirea Purgatoriului în trei mari zone. Călăuza se întreabă la un moment dat care-i valoarea fundamentală după care se orientează omul în viaţă şi răspunde: iubirea. Nu putem trăi fără ea. Numai că există trei mari tipuri de păcate, care se comit din cauza ei. Iubirea eronată a aproapelui, care se petrece atunci cînd, dintr-o afecţiune distorsionată, eşuăm în aroganţă, invidie sau mînie. Acestea sînt primele trei cornişe, ce sancţionează sentimentul deviat, malformat. Avem o altă categorie de păcat, iubirea domoală, insuficientă, faţă de Dumnezeu: accidia. Ea e pedepsită în a doua zonă. În sfîrşit avem iubirea exagerată a bunurilor pămînteşti. Este vorba despre zgîrcenie, sau lăcomie, sau desfrînare. Iată cele şapte păcate capitale, dispuse în trei zone. Nu este întîmplătoare această structură. Şi în Infern erau tot trei spaţii de tortură majore. Cărţile Divinei Comedii sînt în număr de trei: Infern, Purgatoriu şi Paradis. Versurile sînt grupate cîte trei şi se numesc terţine. Versificaţia are o structură originală, care se cheamă „terza rima”. Multiplul lui 3 este 9. În Infern există nouă cercuri precedate de Antiinfern. În Purgatoriu sînt 7 cornişe (cu păcatele capitale) plus 2 spaţii (Plaja şi Antepurgatoriul). Avem 9 niveluri în total. Plus Paradisul Pămîntesc. În Paradis vom avea 9 ceruri şi Empireul, unde se află Bunul Dumnezeu. Toată construcţia este de-o foarte mare simetrie şi se realizează pe acest 3 x 3 + 1. Nu mai spun că avem 33 de cînturi în Infern, tot atîtea în Purgatoriu, tot atîtea în Paradis, plus cîntul introductiv. Ceea ce dă 100. Totul este extrem de proporţional şi limpede trasat. Există o puternică simbolistică a cifrelor, au scris despre ea comentatorii clasici şi n-aş vrea să dezvolt aici subiectul. Nimic nu este întîmplător în Divina Comedie.
Să venim acum la regulile Purgatoriului. Mitologic am lămurit situaţia, ne rămîn celelalte două criterii. Conform regulilor geografice, se poate ajunge aici doar cu luntrea condusă de înger. Păcătoşii debarcă pe plajă, unde are loc un întreg proces, Dante este întîmpinat de un personaj antic, Cato, care îi impune să se spele pe chip de zgrunţul Infernului, să se lege la brîu cu o fîşie de trestie, ca simbol al uşurinţei cu care îţi propui să te lepezi de ceea ce ai greşit. Sînt o serie de ceremonialuri simbolice. Apoi începe ascensiunea.
Cum se avansează în Purgatoriu? Există o alternanţă zi-noapte. Călătoria lui Dante în Purgatoriu durează patru zile. S-au scris cărţi care tratează despre astronomia şi astrologia Divinei Comedii. S-a calculat – din indiciile presărate în versuri, soarele era ba în dreapta, ba în faţă – că Dante are nevoie de patru zile pentru a străbate distanţa de la rădăcina muntelui pînă la Paradisul Pămîntesc. Expediţia se desfăşoară în perioada Paştelui din anul 1300. Deşi este o călătorie care pare imaginară, fantastică, închipuită, ea este înnobilată cu trăsături de exactitate, încît pot fi socotite zilele sau orele şi nu este deloc un abuz să facem asta.
Totul este de-o mare precizie, tocmai pentru a ne transmite impresia sau convingerea de acţiune reală, trăită. Nu e ceva de-acolo, de dincolo, din imaginar. După cum ne asigură poetul (într-un minunat joc de cuvinte, ce combină dubla repetiţie şi dubla aliteraţie a consoanelor „v” şi „m” cu vocalele „e” şi „i”) “Non vide me’ di me chi vide il vero” – n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul. Aventurile de pe lumea cealaltă fac mereu referire la ceea ce exista pe vremea lui Dante, la istoria italiană, la filosofie, la moduri de gîndire şi trăire, la realităţile cotidiene. Avem prin urmare o alternanţă zi şi noapte. Dar urcuşul se poate realiza numai ziua, doar pe lumină poţi lupta împotriva păcatului. Cînd e noapte, raţiunea e întunecată şi nu mai poţi distinge între bine şi rău. Inclusiv simbolic poate fi citită cu folos Divina Comedie. Atunci cînd ceva nu-ţi este clar, aşază-te şi aşteaptă să fie ziuă, să se facă lumină. Ia-ţi deciziile doar atunci cînd totul e limpede, nu te năpusti cînd lucrurile sînt încurcate.
Aşadar, vine noaptea, Dante se culcă, doarme, are diverse vise alegorice, legate de înfruntarea dintre bine şi rău. Apoi se trezeşte, vin zorii de ziuă, roua, puritatea. Şi el îşi continuă călătoria. Trebuie spus că fiecare cornişă dintre cele şapte este străjuită de un înger. Primul gardian, din dreptul porţii, îi marchează cu spada, peregrinului Dante, şapte litere P pe frunte, cele şapte păcate teologice, pe care el trebuie să le spele, să le elimine, în călătoria sa iniţiatică. Pe măsură ce înaintează, la intrarea în fiecare cornişă există cîte un gardian care, atunci cînd îl vede acolo, îi recunoaşte eforturile de purificare şi îi şterge unul dintre P-uri. Avem această latură foarte concretă a călătoriei, fiindcă el porneşte cu literele inscripţionate pe frunte, dar pe măsură ce urcă, devine tot mai imaterial, avansează spre Paradis. Este iertat, pe rînd, de cîte un păcat, pe traseul penitenţei, trupul său devine tot mai imponderal.


Regulile de etică ale Purgatoriului

În privinţa regulilor de etică, să vedem cum se ajunge în Purgatoriu. Pe baza smereniei, a căinţei! S-a observat deja, pe bună dreptate, că există de pildă zgîrciţi şi risipitori atît în Infern, cît şi în Purgatoriu. Sau invidioşi găsim şi aici, şi dincolo. Ei au păcătuit privind mereu ba în stînga, ba în dreapta cu ciudă, nu şi-au văzut de propriile destine. Ei bine, au tocmai privirile blocate, au pleoapele cusute cu sîrmă. Sau în Infern îi întîlnim pe infidelii în iubire. Au schimbat partenerul, n-au fost statornici, au gravitat de la unul la altul, sau de la una la alta. Sufletele lor, sub formă de păsări, sînt mînate de o furtună extraordinară, care le izbeşte unele de altele şi le loveşte apoi de stînci, cu foarte mare violenţă, pentru eternitate. Nu au răgaz de odihnă. În Infern şi în Purgatoriu funcţionează „la legge del contrappasso”, care sancţionează infracţiunea comisă prin chiar modul cum a fost înfăptuită. Legea echivalenţei pedepseşte păcatul prin însăşi natura sa, ori răsturnînd, ori exacerbînd tipul şi intensitatea păcatului.
Mă veţi întreba poate: de ce unii ajung în Infern şi alţii în Purgatoriu? Avem zgîrciţi şi într-o parte, şi în cealaltă. Avem desfrînaţi şi aici, şi dincolo. Dante oferă o explicaţie foarte ingenioasă: cheia stă în atitudinea faţă de felul cum trăieşti, de modul cum îţi vezi păcatul. Există oameni care comit nelegiuirea şi parcă sînt mîndri de asta, continuă, îşi exacerbează nemernicia. Este limpede că aceia ajung în Infern. Pe de altă parte, dacă ai puterea de-a regreta, chiar de-a cere iertare şi a repara ticăloşia, de-a te căi pentru ceea ce ai făcut, ţi se dă o nouă şansă. Pot fi doi oameni care au comis acelaşi păcat, dar unul îl afişează cu orgoliu, ori se complace în el – acela va ajunge în Infern pentru totdeauna. Altul îl regretă, eventual în sinea lui – fiindcă se poate produce o căinţă interioară, ascunsă – şi primeşte o nouă şansă în Purgatoriu.
Trebuie să adaug că penitenţa de dincolo poate fi uşurată de rugăciunea celor vii. La biserică auzim acelaşi îndemn: să ne rugăm pentru sufletele celor morţi. Nu este o simplă figură de stil, e ceva înrădăcinat în doctrină şi reluat de Dante cu instrumente literare. Rugăciunea celor vii diminuează pedeapsa, o îmblînzeşte, o scurtează. Rudele sau prietenii celui decedat pot implora intervenţia sfinţilor ori a Bunului Dumnezeu, pentru reducerea chinurilor expierii. Există un personaj, Sapìa se cheamă, o femeie din vremea lui Dante, în cîntul XIII din Purgatoriu, care era extrem de răutăcioasă, îi „toca” din gură pe toţi. Cunoaştem această tipologie, care nu s-a pierdut nici pînă azi. Ea a avut mare noroc cu un contemporan, un om sfînt, Pier Pettinaio pe numele său. Cînd Sapìa a murit, el s-a rugat atît de intens pentru sufletul ei încît a reuşit s-o smulgă din Antepurgatoriu, s-o propulseze în faţă pe calea mîntuirii.
Aşadar, păcatul comis de un om poate duce la instituirea unor grupuri de rugăciune. Penitenţa e transformată într-un mecanism social, prin care sînt îndemnaţi contemporanii la umilinţă şi căinţă. Acestea sînt variantele care deschid calea spre iertare. De aceea am stabilit şi motto-ul întîlnirii noastre de azi: „Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat”. Cea mai mare putere a păcătosului, cel mai mare atu al său, este să se căiască, să-i pară rău. Şi atunci are toate şansele să se mîntuiască.
În ce fel se ispăşeşte în Purgatoriu? A observat-o deja Le Goff, există trei tipuri de expiere. Odată e pedeapsa fizică şi vă aminteam situaţia invidioşilor, care au pleoapele cusute cu sîrmă, sau a aroganţilor care poartă pe capete nişte bolovani: cei care stăteau mereu cu nasul pe sus, cu semeţie, acum sînt lipiţi cu frunţile de pămînt. Iată echivalenţa de care vorbeam. O altă cale de ispăşire este meditaţia la păcatul ce trebuie spălat şi la virtutea opusă. Întîlnim numeroase pilde ale morţilor iluştri şi întîmplări de blîndeţe şi generozitate, ba din Biblie, ba despre eroi şi sfinţi ai lumii antice şi medievale. Aceştia sînt prezentaţi de-a lungul traseului de penitenţă. Nu în ultimul rînd: prin rugăciune. Răsună foarte multe rugăciuni în Purgatoriu, se aud cînturi ceremoniale, liturgice, cu versurile fie în italiană, fie în latină. După cum notează cercetătorul francez, „spălarea de păcate pe munte se face în trei feluri. Printr-o pedeapsă materială, care biciuieşte apucăturile cele rele şi îndeamnă la virtute. Prin meditaţie la păcatul ce trebuie spălat şi la virtutea opusă: întrucîtva, în Purgatoriu, avem un tratat despre virtuţi şi despre vicii. Meditaţie favorizată de pilda morţilor iluştri sau cunoscuţi, întîlniţi pe cornişe. (…) În sfîrşit, purificarea se face prin rugăciune, care spală sufletul de păcate, îl întăreşte în slava lui Dumnezeu şi exprimă speranţa”.


Infernul şi Purgatoriul: o analiză comparativă

V-aş propune o scurtă analiză comparativă între primele două ţinuturi de dincolo. În Infern se coboară mereu spre stînga, în cercuri. În Purgatoriu se urcă spre dreapta, pe cornişe. (Am putea discuta şi simbolistica direcţiilor: stînga e păcatul şi pesimismul, dreapta e virtutea şi optimismul.) Ambele trasee se îngustează treptat: Infernul în adîncime, Purgatoriul în înălţime. În Infern se realizează o progresie spre viciu, în Purgatoriu avem o progresie spre inocenţă. În Infern coborîrea este tot mai anevoioasă, pe măsură ce spiritul se afundă în păcat, e tot mai copleşit. În Purgatoriu urcuşul este tot mai lesnicios, spiritul e tot mai eliberat, fericit şi luminos. În Infern sînt pedepsite păcatele ca atare. De aceea există aşa de multe spaţii ale damnării: pentru zecile de păcate care se manifestă, avem nenumărate cotloane. În Purgatoriu nu păcatele sînt pedepsite, ci tendinţele greşite care au condus spre infracţiunea respectivă. Un comentator, Manfredi Porena, a explicat-o foarte limpede: „sufletul din purgatoriu a fost iertat de Dumnezeu: păcatul său a fost uitat şi trebuie, dimpotrivă, să-şi spele impuritatea sufletului care a reprezentat cauza aceluia; drept care clasificarea sufletelor expiante este o clasificare nu a faptelor, ci a tendinţelor păcătoase, şi Dante o face după schema creştină a celor şapte păcate capitale. Un criminal care nu se căieşte merge în Infern şi găseşte un cerc destinat criminalilor; un criminal care regretă fapta comisă merge în Purgatoriu, dar nu găseşte un cerc unde să-şi ispăşească crima; însă merge acolo unde se pedepseşte tendinţa păcătoasă care a fost cauza crimei: la unii zgîrcenia, la alţii mînia, la alţii altele”.
Aş vrea să insist arătînd că centrul de importanţă şi de semnificaţie al Purgatoriului se află în cîntul XVI, adică la jumătatea întregului univers construit de poetul italian. Aici, în al cincizecilea cînt al Divinei Comedii, găsim temelia învăţăturii lui Dante: ce anume a vrut el să ne spună cu prisosinţă. Ceremonialul e practic acelaşi ca peste tot: protagonistul ajunge pe o cornişă, vede un anumit păcătos, îl întreabă cine este, cine se mai află alături de el şi realizează astfel o prezentare în sinteză a respectivului păcat. Totodată face o panoramă a evenimentelor prezente şi trecute, a personajelor reale, istorice, literare sau mitologice, a tot ceea ce se ştie şi se cunoaşte. Ei bine, în cîntul XVI, sufletul de referinţă este Marco Lombardo, altminteri o figură istorică ştearsă, identificată cu ezitări de comentatori. Marea întrebare pe care Dante i-o adresează e următoarea: care este cauza răului pe Pămînt? De ce atîtea spirite damnate, de ce această avalanşă de păcătoşi?

                        „Lo mondo è ben così tutto diserto
            d’ogne virtute, come tu mi sone
            e di malizia gravido e coverto;
                        ma priego che m’addite la cagione,
            sì ch’i’ la veggia e ch’i’ la mostri altrui;
            ché nel ciel uno, e un qua giù la pone.” (Purg. XVI, 58-63)

Unii aşază cauza răului în ceruri, alţii pe pămînt. Care este realitatea? Căci dacă vom şti de unde provine păcatul, vom putea apoi să-l combatem, să-l eliminăm. Spiritele de dincolo sînt mai luminate la minte decît noi, cei care încă trăim. Sînt datoare să ne înveţe cum să procedăm. Iar Marco Lombardo îi explică următoarele lucruri. Muritorii îi atribuie Cerului toate evenimentele de pe pămînt. Or această explicaţie e mincinoasă. Există liberul arbitru: Dumnezeu ne-a creat şi ne-a dat drumul în lume. Noi sîntem responsabili de viaţa noastră, de destinul nostru, de opţiunile noastre. Dacă n-ar fi aşa, n-ar avea rost Infernul sau Purgatoriul. Aşadar pedeapsa şi recompensa depind de alegerea noastră, a fiecăruia. Sîntem investiţi cu liberul arbitru, în baza căruia ne luăm deciziile, dar apoi sîntem şi răspunzători pentru ceea ce am ales.

                        „A maggior forza e a miglior natura
            liberi soggiacete; e quella cria
            la mente in voi, che ‘l ciel non ha in sua cura.
                        Però, se ‘l mondo presente disvia,
            in voi è la cagione, in voi si cheggia;
            e io te ne sarò or vera spia.” (Purg. XVI, 79-84)

Asta este învăţătura principală: oamenii acţionează liber şi sînt răspunzători pentru ceea ce fac. Iar Marco Lombardo îşi continuă explicaţiile, care dobîndesc o dimensiune mult mai amplă, devin aproape un curs academic prin evoluţia înlănţuită a ideilor. Sufletul uman a fost creat simplu şi jucăuş, ispitit de plăceri la început. Sîntem mai înclinaţi spre păcat, fiindcă spiritul e uşuratic. Aşa că e nevoie de legi care să ne guverneze în mod raţional, să ne îndemne să mergem nu după plăceri, ci după reguli. Bine, legile se fac, dar cine are grijă ca ele să fie respectate? Care sînt acele instituţii? Nici una, din păcate! Rădăcina răului e îngropată în adîncurile individului, care nu-şi asumă corect liberul arbitru. Dar ea este legată şi de organizarea politică a realităţilor din jurul nostru. În Evul Mediu se ştie că erau două mari puteri, Biserica şi Imperiul, Papa şi Împăratul, aflaţi într-o luptă permanentă. Marea dezbatere de-atunci asta a fost: cine e mai important? De aceea s-au creat şi două partide politice, guelfii şi ghibelinii. Era o confuzie instituţională, după cum notează poetul. Interferenţa dintre puterea civilă şi puterea religioasă a dus la decăderea Romei, la cearta dintre creştini, care nu mai ştiau de cine să asculte, de puterea seculară ori de cea bisericească. Problema trebuia rezolvată. După cum explică Marco Lombardo, Roma avea odinioară două astre luminoase, care iluminau ambele căi, pe cea a lumii şi pe cea a Domnului („l’una e l’altra strada / facean vedere, e del mondo e di Deo”, XVI, 107-108). Apoi unul (Papa) l-a stins pe celălalt, i-a uzurpat puterile, iar spada s-a întîlnit cu bastonul episcopal; puterile s-au contopit nociv. Acest aspect produce efecte teribile, fiindcă unul a ajuns să nu se mai teamă de celălalt (lipseşte separaţia puterilor în stat, am spune cu terminologia noastră). În ziua de azi, îşi continuă personajul medieval analiza, Biserica de la Roma, întrucît a confiscat puterea civilă şi a alipit-o ilicit la cea religioasă, a căzut în noroi. Iar protagonistul călător îl completează: ai dreptate, Marco, acum pricep de ce Leviţii (tribul ebraic din care proveneau preoţii) au fost excluşi de la stăpînirea de bunuri: pentru a se limita doar la practicarea cultului.
Dante îşi prezintă de altminteri soluţia politologică, pe aceleaşi coordonate, şi în tratatul Monarhia. El ne spune că ambele puteri instituţionale sînt extrem de importante, sînt ca Soarele şi Luna. Dar Împăratul trebuie să aibă grijă de trupurile noastre, iar Papa să vadă de sufletele noastre. Dacă există această conlucrare, la fel cum cele două astre cereşti colaborează pentru a ne lumina calea în momente diferite, tensiunile se dizolvă. Însă dacă Papa vrea să ne conducă în activităţile de zi cu zi, sau Împăratul vrea să strîngă dările şi impozitele de la mănăstiri, se creează această interferenţă. Problema politologică este legată de suprapunerea instituţiilor. Nu e clar cine ne comandă, iar atunci facem ce vrem, uităm că avem liberul arbitru, comitem păcatele, nu le regretăm şi ajungem pe calea pierzaniei. Iată centrul de semnificaţie al Purgatoriului, temelia întregii structuri pe care poetul îşi înalţă învăţămintele. După cum se constată, avem o strînsă împletire de argumente istorice, politice, etice, administrative şi teologice, care vin să constituie ansamblul edificiului.


Purgatoriul, o carte unde arta e la mare preţ

Eu unul am urmat această cale structurală pentru a vă face cunoscut sistemul. Dar fireşte că pot fi parcurse şi alte poteci în prezentarea poemului. S-ar putea selecta o înşiruire de personaje notabile, sau de artişti reprezentativi. Purgatoriul este o carte unde arta e la mare preţ, în diversele sale forme de manifestare. Avem pictori, poeţi, miniaturişti, muzicieni. Ne confruntăm cu dezbateri despre finalitatea artei, despre specificul artelor. Dacă am urmări aceste boabe de mărgele, ale figurilor artistice care se perindă, l-am putea aminti pe muzicianul Casella, din cîntul II. Îl avem pe pictorul miniaturist Oderisi da Gubbio, admirat de Dante în cîntul XI. Îl vedem pe Virgiliu, care e călăuza protagonistului şi îl îndrumă pînă aproape de Paradisul Pămîntesc, de unde este preluat de Beatrice. Ascultăm mărturiile emoţionante ale poetului latin Staţiu, care tocmai şi-a încheiat purificarea şi îi însoţeşte pe cei doi o vreme, în ascensiunea spre Paradis. Îl auzim pe Sordello, un trubadur foarte îndrăgit de Dante, pe Bonagiunta Orbicciani, un poet contemporan dintr-o grupare artistică diferită, care însă dezbate despre trăsăturile specifice ale curentului „dolce stil novo”, sau pe Guido Guinizzelli, însuşi părintele acestei direcţii literare în care se include şi Dante. Ni se face o scurtă prezentare a activităţilor, a preocupărilor, a obsesiilor lor estetice. Poetul provensal Arnaut Daniel îşi recită penitenţa folosindu-se de propriul grai între timp dispărut. Ce au toţi aceştia în comun? Cunoaştem probabil numeroşi artişti din ziua de azi. Cum sînt ei? Foarte aroganţi, foarte mîndri, cu nasul pe sus! Două mari vedete nu încap în aceeaşi încăpere! Ei bine, la Dante, în Purgatoriu, încap, fiindcă acolo au în comun umilinţa. Dacă nu s-ar fi umilit, ar fi sfîrşit în Infern (unde e de asemeni plin de personalităţi semnificative). Casella îi cîntă din scripcă lui Dante, îl face să uite unde se află, dar apare imediat Cato şi îi alungă pe toţi, le reaminteşte datoria pe care o au, lansează implicit un mesaj împotriva „artei pentru artă”. Opera artistică trebuie să ne ajute la curăţarea sufletului, nu să ne distragă, prin frumuseţea ei, de la obligaţiile vieţii virtuoase. Sau miniaturistul medieval Oderisi da Gubbio, cînd Dante începe să-l laude entuziast, îi răspunde cu multă modestie: frate, hîrtiile pictate de Franco Bolognese, concurentul meu, sînt mai zîmbitoare; el e onorat acum de toată lumea, şi eu doar în parte. A crezut Cimabue, cel faimos, că e cel mai bun în pictură, iar acum Giotto e la modă, încît faima primului e deja întunecată. Degeaba se închipuie vreunul mai mare. Peste doi ani, peste zece ani, peste o sută de ani va veni următorul. Trebuie să avem mereu în faţa ochilor această conştiinţă a relativităţii şi umilinţa. Chiar celebri fiind, dacă ne pierdem smerenia, nu vom ajunge nici măcar în Purgatoriu. Acesta este avertismentul transmis de toţi artiştii pe care-i întîlnim acolo.

                        „«Frate», diss’elli, «più ridon le carte
            che pennelleggia Franco Bolognese;
            l’onore è tutto or suo, e mio in parte. (...)
Credette Cimabue ne la pittura
            tener lo campo, e ora ha Giotto il grido,
            sì che la fama di colui è scura.
                        Così ha tolto l’uno a l’altro Guido
            la gloria de la lingua; e forse è nato
            chi l’uno e l’altro caccerà del nido.
                        Non è il mondan romore altro ch’un fiato
            di vento, ch’or vien quinci e or vien quindi,
            e muta nome perché muta lato.” (Purg. XI, 82-84; 94-102)

Aşadar, nu greşeşte Jacques Le Goff cînd spune că Purgatoriul dantesc constituie în literatură proiectul cel mai complex de reprezentare a instituţiei respective. Pe baza poemului au fost realizate apoi numeroase picturi, sculpturi sau adaptări. Dante este un minunat inginer al universurilor fictive şi un mare arhitect. Iar după ce am constatat toate acestea, vom putea merge să admirăm cuvintele şi să analizăm strategiile stilistice, rimele, metaforele – dintre care unele sînt buimăcitoare. Dante e totuşi cel mai mare poet al culturii italiene.

Dar am vorbit mai bine de o oră şi, după cum constataţi, nu m-am referit aproape deloc la partea de literatură a Purgatoriului. Ci doar la acest proiect impresionant, unic în felul lui, care şi azi ne captează atenţia, fiindcă are la temelia sa un grup de valori etice, care poate că ne frămîntă şi pe noi. Cum să facem pentru a ne mîntui? Sau cum să facem pentru a fi mai buni? (Indiferent dacă mai credem sau nu în mîntuire.) Cum să trăim mîine mai bine decît trăim azi? Noi în sinea noastră. Noi cu ceilalţi. Care este traseul pentru a ne îmbunătăţi viaţa? La orice vîrstă, în orice secol. Dante ne oferă un şir de soluţii. Cheia principală este cea la care revin acum, fiindcă este aceeaşi cu care am pornit la drum, în prezentarea mea de azi, şi anume pasajul din Evanghelia după Matei: „Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat”. Umilinţa ne împinge înainte. Aroganţa ne doboară.
Vă mulţumesc.